În 1941, când Germania, Italia, Ungaria şi Bulgaria au invadat şi au dezmembrat Iugoslavia, România s-a abţinut să participe

 

 

Foto: Mareşalul Ion Antonescu

Într-o scrisoare de răspuns către Constantin I.C. (Dinu) Brătianu, din luna mai 1941, la un memoriu al acestuia din 8 aprilie acelaşi an, generalul Antonescu făcea referiri concrete la chestiunea Banatului, prezentând un deosebit interes pentru noi:

„…Bombardamentul localităţilor româneşti de către aeroplanele jugoslave nu poate fi considerat decât ca un nou act de provocare în lunga serie de acte de neloialitate şi ostilitate făcute consecvent de Jugoslavia împotriva poporului român, cu dispreţul obligaţiunilor ce le avea atât ca membră a Micei Antante, cât şi a Înţelegerii Balcanice.

Voi enumera numai unele din aceste acte:

Trecând cu vederea peste modul nedrept în care s-a rezolvat chestiunea Banatului la Conferinţa de la Paris, cu toată îndârjita apărare a drepturilor noastre susţinute acolo de Ion I. Brătianu, ca român nu pot uita că 175.000 de fraţi de ai noştri din Craina, Pojarevaţ, Timoc şi Morava n-au avut o singură şcoală şi biserică românească, deci nicio asigurare a vieţii lor etnice, ocrotite prin tratatele pentru protecţia minorităţilor.”

Iar în încheierea mesajului său, Ion Antonescu preciza:

„Ţara adevărată este cu mâinile pe coarnele plugului, în uzine sau cu arma la picior.

Această ţară a fost, ştiu bine, alături de mine, în unanimitate, şi cu prilejul evenimentelor care au determinat scrisoarea d-voastră. Onoarea şi drepturile acestei ţări le voi apăra întotdeauna şi împotriva oricui. Pentru această ţară şi împreună cu ea, nădăjduiesc că voi reface şi hotarele drepte pe care le merită.

Primiţi, vă rog, asigurarea deosebitei mele consideraţiuni.

General Antonescu.”

Din aceste extrase se poate vedea faptul că Antonescu era un bun cunoscător al realităţii geopolitice din zona Banatului şi a frontierei româno-iugoslave. De altfel, el analizase problema bănăţeană încă din 1919, când a publicat lucrarea intitulată Românii. Originea, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor (reeditată în 1990).

Acolo scria:

„Prin cedarea Torontalului se stabileşte între noi şi sârbi o frontieră cu totul artificială, ceea ce, din punctul de vedere militar, este deopotrivă de rău pentru ambele ţări.” (p. 92) Şi de asemenea:

„În ziua când Torontalul va fi în mod arbitrar rupt din trupul Banatului, noi nu vom mai putea întinde niciodată o mână prietenească acelora pe care i-am ajutat în momentele lor grele.

Un viitor conflict armat, provocat de această chestiune, nu este exclus, şi atunci, ori suntem învinşi şi pierdem tot Banatul, ori învingem şi luăm pe lângă Torontal tot ţinutul Timocului, unde sunt în mare număr români.” (p. 93)

Totuşi, în 1941, când Germania, Italia, Ungaria şi Bulgaria au invadat şi au dezmembrat temporar Iugoslavia, România s-a abţinut să participe la acest act.

Cu acel prilej, la 3 aprilie 1941, într-o convorbire cu mareşalul german Walther von Brauchitsch, şeful O.K.H. (Marele Stat Major al armatei de uscat), Ion Antonescu i-a declarat că armata română nu va participa „la conflictul în perspectivă cu Iugoslavia.”

Totuşi, el atrăgea atenţia mareşalului german ca trupele ungare să nu fie lăsate să pătrundă în Banatul iugoslav, deoarece „aceasta ar provoca un val de indignare în ţară şi m-ar sili să intervin, ceea ce ar putea duce la un conflict cu trupele ungureşti.” (Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1986, p. 240.)

A doua zi, ministrul român la Berlin, Raoul V. Bossy, îi comunica ministrului german de externe, Joachim von Ribbentrop, că România nu revendica teritorii de la Iugoslavia, însă „nu poate admite în niciun chip ca trupele ungare să pătrundă în Banatul sârbesc spre a-şi constitui un pretins drept întru realizarea unor aspiraţii potrivnice în totul situaţiei etnice.” (Ibidem.)

Guvernul lui Hitler a luat în considerare avertismentele României şi nu a permis Ungariei să ocupe Banatul sârbesc, acesta rămânând sub administraţie militară germană.

În acest mod, România va rămâne singurul dintre statele vecine Iugoslaviei care nu va participa la operaţiile militare declanşate împotriva acesteia la 6 aprilie 1941 şi care nu va profita de situaţia grea în care se aflau popoarele iugoslave pentru a ocupa teritorii ale acestora.

Mărturiile prezentate aici confirmă opinia pe care am exprimat-o anterior, anume că Antonescu nu acorda Banatului o importanţă mai mică decât altor provincii româneşti.

El era un bun cunoscător al problemei bănăţene şi acest lucru reiese în mod cert din mărturiile documentare de care dispunem astăzi.

 

Sursa:

 

Mircea Rusnac – Mareşalul Antonescu şi Banatul. Alte mărturii

 https://istoriabanatului.wordpress.com/2009/10/12/mircea-rusnac-maresalul-antonescu-si-banatul-alte-marturii/

 

CITIŢI ŞI :

 

 Mareşalul Antonescu şi Banatul (http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Maresalul%20Antonescu%20si%20Banatul%20de%20Mircea%20Rusnac.htm)