Toponime dacice şi româneşti răspândite în Eurasia şi Nordul Africii

 

 

 

 

 

Răspândirea unor toponime dacice şi româneşti în Eurasia şi Nordul Africii

  

Reputatul lingvist Iorgu Iordan afirma că: Toponimia este istoria nescrisă a unui popor, o arhivă a faptelor petrecute în timp.

Studiul abordează 8 apelative de bază şi variantele lor larg răspândite – Măgură, Bihor, Vah/ Bah; Bâc/ Byk; Dacia; Valah; Moldova; Romania. Sensul acestora este relevat din punct de vedere descriptiv, comparativ, istoric, geografic şi prin argumentaţia lingvistică a utilizatorilor de alte etnii.

Toponimele analizate sunt: oiconime – nume de locuri referitoare la forma şi particularităţile reliefului, la apele curgătoare şi stătătoare, la mărturiile istorice ce evocă deplasări de populaţii; hidronime ce indică forma şi unele caracteristici ale apelor; etnonime privitoare laoriginea dacică şi românească, inclusiv cele religioase corespunzătoare unui sfânt patron zonal; odonime – nume de străzi, cartiere şi drumuri. Adesea oiconimele sunt complementare oronimelor şi hidronimelor.

Deoarece în articolul – Toponimie românească în Carpaţii din afara României (Revista Geografică, T. X, 2003) s-au prezentat unele dintre aceste apelative, ne vom rezuma mai ales la noutăţile în domeniu. La alcătuirea lucrării s-au folosit: hărţi geografice şi istorice, cercetări de specialitate, jurnale de călătorie, observaţii de teren, fotografii şi opiniile specialiştilor.  

Diferiţi cercetători istorici, lingvişti, etnologi ş.a. plasează declanşarea migraţiei arirene/ indo-europene/ predacice, desfăşurată în mai multe etape, odată cu sfârşitul glaciaţiunii cuaternare Wűrm (finele mileniului al IV-lea şi începutul celui de al III-lea î.Ch.) în perioada de tranziţie de la Epoca Neolitică la cea a Bronzului. Schimbările climatice au generat topirea gheţarilor şi creşterea nivelului oceanului planetar cu până la 110 m cauzând vaste inundaţii, care au detereminat valuri migratorii în varii direcţii.

Atunci din trunchiul uman comun localizat în spaţiul carpato-danubiano-pontic scăpat de calota glaciară, dar totodată bogat în ape, păduri, minerale printre care şi sarea indispensabilă vieţii, s-au desprins populaţii în căutare de spaţiu vital. Marele flux dacian/ arian, a cuprins întreaga Lume Veche, iar epopeea vedică Mahabharata menţionează vastul imperiu arian de limbă sanskrită considerată sfântă.

Mareea daciană, care a purtat diverse denumiri în timp şi spaţiu, şi-a pus amprenta prin manifestări etno-folclorice precum: modele arhetipale de ceramică, ţesături şi ornamente, muzică, dansuri, mitologie, toponimie, construcţii civile şi sacre megalitice – cromlechuri şi aliniamente, asemănătoare ca factură şi mărime pe toate traseele străbătute sau ocupate de migratori până în Japonia. Importantă în context este toponimia comparată, când nume asemănătoare de locuri, forme de relief, râuri, grupuri umane ş.a. apar la distanţe de mii de kilometri desemnând acelaşi element, ce jalonează traseul urmat. Totodată, toponimia istorică poate revela legătura între mitologie şi realitate.

De-a lungul timpului multe toponime s-au pierdut din uz în mod natural, au fost modificate datorită evenimentelor istorice, politice şi administrative – contopiri sau desfiinţări de aşezări, retranscrieri eronate, noi denominări ş.a.. Astfel, localitatea Dachi Irpen de lângă Kiev a rămas cunoscută doar ca Irpen; istoricul Eusebius din Cezarea (260-340 d.Ch.) cita ţara Dahistan din estul Mării Caspice, posibil în Turkmenistan; în India exista regiunea Dacistan etc. Datele furnizate de arheologia sec. XX indică marea varietate a traseelor urmate de arieni în Neolitic.

Una din etapele avansării lor a constituit-o Cetatea Soarelui – Arkaim din sudul M-ţilor Urali (Rusia, reg. Celeabinsk), construită de geţi acum peste 4 000 de ani, unde s-au descoperit (1987): un templu solar şi un observator astronomic având dimensiunile celor de la Sarmisegetuza din M-ţii Orăştiei (România), case, conducte subterane pentreu aducţia apei, canale de scurgere a apei de ploaie, săbii scurte cu lama curbată, ceramică decorată cu spirale, zig-zaguri, cruci etc. Cetăţi asemănătoare s-au decopertat la Staraia Reazan (Rusia, bazinul fl. Volga)), Şanii Daria (Kazahstan, fl. Sâr-Daria) (Melania Papadache, p. 30-31). Tolstov S. P. şi colab. (p. 196) menţionează că în jurul anului 140 î.Ch. popoarele Asiei Centrale aliate cu triburile dace/ dahe, sace (scite) şi masagete, au zdrobit statul greco-bactrian.

La începutul erei creştine existau acolo state mari precum Kanghiui, Parkan/ Davan şi Dahia al dahilor tocarieni care includea sudul Tadjikistanului şi regiunea Surhan-Daria din Uzbekistan. În SV ins. Hokkaido (Japonia), ocupată de populaţia ainu, F. Ţuiu (p. 220) a văzut la Osho(ro) un sanctuar circular din lespezi de piatră cu aspect de calendar astronomic având diametrul de circa 30 m, asemănător Marelui Sanctuar Circular de la Sarmisegetuza (diametru de 29,478 m).

Acesta menţionează că astfel de construcţii au fost numeroase în trecut. Urme ale extinderii dacilor existau în Capadocia (Turcia) ţinutul natal al lui Strabon, care citează oraşul Dacusa Euphratis situat lângă Armenia; în jumătatea de nord a Africii sunt localităţile Dakhla (Maroc, Egipt) şi Dakar (Senegal). 

Între sec. XIV-XVI datorită factorilor socio-economici şi administrativi tot mai restrictivi în principatele române medievale s-au înregistrat deplasări de populaţie românească, mai ales ciobani cu turmele lor, cu acceptul regalităţilor poloneze, ungare şi austriece interesate în ocuparea şi dezvoltarea regională în arealul carpatic. Noilor veniţi li s-au oferit propietăţi şi respectarea libertăţilor juridice în schimbul plătirii taxelor, participării corpurilor de oaste la războaie etc.

1. Oiconime referitoare la forma şi particularităţile reliefului.

1.1. Măgura şi variantele sale – Magura/ Măgurele/ Măguricea/ Măgulicea/ Meguro/ Megara/ Magula/ Moghila/ Mahora etc, redau o formă pozitivă de relief, naturală sau antropică, a cărei înfăţişare o individualizează faţă de regiunea înconjurătoare mai joasă. Uneori etimonul se referă şi la forme de relief endocarstic precum Peştera Măgura din M-ţii Bihorului (România).

România – oiconimul de origine dacică, nesemnalat ca atare în Ungaria, este întâlnit “nu numai pe teritoriul locuit azi de români, ci şi dincolo de graniţele lui” (I. Iordan). Astfel, apare citat în regiunile carpatice din Slovacia – 60 de cazuri unde M-ţii Tatra au cea mai mare suprafaţă, Polonia – 40; Ucraina – 70, România – 25 (Kollar şi colab., 1998). În România pe diferite trepte de relief apar toponime provenite din radicalul Măgura.

Rezervaţia naturală Calcarele din Dl. Măgura (120 ha), Jud. Hunedoara, S. M-ţii Metaliferi. Rep. Moldova – Raion Ungheni – Dl. Măgura, alt. 388,8 m, sat Ţâghira; Măgurele, sat; Slobozia Măgurei, com. Bursuceni. Raion Făleşti – Măgura, sat şi Movila Măgurei, alt. 14 m.

Peninsula Balcanică – Kosovo – masivul Magura, alt. 573 m; SV Prishtina; Bulgaria – reg. Vidin – Dl. Magura şi Peştera Magurata cu artă parietală neolitică, NV. Toponimul poate desemna un deal artificial, pe care se ridica în străvechime o aşezare fortificată, sau un tumul funerar (tell). Avansăm ipoteza că ultima situaţie se referă la Grecia – Reg. Attica – Megara, alt. 4 m, aflată în zona de câmpie vecină istmului Corint, unde există tumuli funerari. N. Densuşanu în “Dacia preistorică” la cap. “Pelasgii în Egipt şi Lybia” (vol. IV, p. 93, Edit. Obiectiv, Craiova, 1995), citează de asemenea toponimul Magura din perioada imperiului roman.

Bangladesh – Dl. Magura, alt. 24 m, E Calcutta, Delta Gangelui; M District, reg. Khulna. Japonia, ins. Honshu – Meguro, alt. 19 m, dealul şi râul omonim înglobate într-un cartier din Tokio.

1.2. Bâc(k)/ Byk/ Bic/ Bicaz este o onomatopee semnal pentru zonele stâncoase de chei şi canion periculoase navigaţiei datorită riscului de lovire şi scufundare, unde apa are un curs rapid.

În România şi pe traseul eurasiatic urmat de spătarul Nicolae Milescu (1675-78), care însoţea o delegaţie a ţarului Rusiei Alexei Mihailovici la Pekin/ Beijing, apare apelativul Bâk/ Byk în diverse variante. La origine această onomatopee/ cuvânt imitativ, ce redă un zgomotprecum poc, boc, utilizat singur sau ca o parte a unei propoziţii, este o exprimare străveche/ protocronism de avertizare legat de lovire încă folosită – “vezi să nu faci bâc!” (Câmpia Română, informator Dr. Octavia Bogdan) iar compusul lui “bâldâbâc” este echivalentul unei scufundări/ căderi bruşte în apă.

 Acestea s-au răspândit pe un areal imens. Treptat sensul de atenţionare a devenit un semnal corelat cu locul pericolului de lovire a unei ambarcaţiuni de stâncile şi cataractele din vadul apei. Spătarul N. Milescu navigând prin defileele cu numeroase cataracte în bazinul superior al fl. Enisei, nota în jurnal toponimul Bâk/ Byk (p. 63, 65, Bâk/ Byk 66, 73, 76, 77 etc; 1974) al cărui înţeles sublinia că “în locul acela cu munţi înalţi şi bolovani în albie, apa este foarte repede,.. este un vârtej mare” (sinteză, n.a.).

Apelativul  desemna 12 stânci înalte numite ca atare sau Bâk Tatarskoi, B. Vâmdomski şi un lac. Stâncile cu aspect de megaliţi naturali sau antropici, plasate în locuri strategice, aveau adesea gravate coduri mesaje imagistice/ paleosimboluri – cruci, săbii scurte, oameni înarmaţi, scrieri necunoscute. Probabil. că astfel de repere existau şi în alte zone din afara traseului urmat.

Autorii antici greci precum Apolodorus din Atena (180 î.Ch.) credeau că aceste coloane ajung până în India. N. Milescu arată că marcajele megalitice existau în Asia Centrală la cel mult una-două zile de parcurs. Prin modificări de relief, utilizări de teren şi contopiri toponimice a dispărut motivaţia onomatopeică primară. Uneori apelativul s-a substituit atât numelui râului, ce şi-a săpat cheile, cât şi zonei învecinate.

România – Jud. Maramureş – Bicaz, sat, reşed. com., alt. 225 m, Piem. Codrului. Jud. Harghita – Bicazului – Hăşmaş, Cheile, parc naţ., M-ţii Curmăturii, alt. 300 m, 6 933 ha. Jud. Neamţ – Bicaz, râu, afl. dr. r. Bistriţa, lung 39 km, confl. alt. 420 m, V Bicaz. Bicaz Chei, sat,reşed. com., alt. 680 m, M-ţii Tarcăului şi M-ţii Curmăturii. Bicazu Ardelean, sat, reşed. com., alt. 680 m, Depr. Bicazului. Bicazului, M-ţii, subunit. Carpaţii Moldo-Transilvani între Depr. Gheorghieni şi v. Bistriţei, alt. mx. 1 907 m, Vf. Ocolaşu Mare. Bicaz, oraş, alt. 370 m, v. Bistriţei. Bicăjel, pârâu, afl. dr. p. Bicaz, lung. 26 km, confl. alt. 750 m, N Lacul Roşu. Jud. Vrancea – Bicheşti, sat, com.. Bogheşti, alt. 260 m, Col. Tutovei. Biceştii de Jos, sat, com. Dumitreşti, alt. 280 m, Subcarpaţii Vrancei. Biceştii de Sus, idem,

alt. 320 m. N. Drăganu (1933, p. 543) şi I. Iordan consideră etimonul un radical al cuvântului derivat bicaz cu sensul de cremene, cuarţ, cuarţit, gresie, piatră, întâlnit în arealele stâncoase periculoase navigaţiei. Toponimul considerat protoslav s-a răspândit mai ales în Transilvania şi Banat. Omonimul cuvântului bâk se referă la taur, bou (străromână); byk (polonă), 1Kk (rusă), bika (magh) apare în: Jud. Arad – Bike, sat 1472; Bikács, 1607, azi dispărut; pusta Bicaci a oraşului Arad. Această semnificaţie a apelativului poate fi şi religioasă simbolizând la păstorii nomazi forţa şi fertilitatea asociate cu uterul, oul şi apa (Marjia Gimbutas, 1989, p. 97). Deşi consideră filiaţia greu de stabilit, M. Vinereanu (2008, p. 135) indică prezenţa în limbile sârbo-croată, slovenă, rusă, poloneză şi maghiară a formelor provenite din radicalul comun buk – a mugi, a suna având corespondenţe şi în letonă, lituaniană, cimrică, velşa, galeză. Jud. Bihor – Bicaciu/ Bikacs magh.;1291-1294 – Bykach; 1333 – Sacerdos de villa Bychach; 1334 – Bycha; 1851 –Bikács, l. Salonta. Bicaciu/ Bicăcel, pârâu, afl. dr. p. Holod lung 17 km, confl. alt.159 m, SE Lăzăreni. Bicăcel, sat, com. Lăzăreni, alt. 240 m, D-le Pădurii Craiului, Bicaci/ Mezöbikács magh., sat, com. Gepiu, C. Joasă a Crişurilor. Jud. Cluj, Pod. Huedinului – Bicaş/ Bekas magh, cătun al satului Ploscoş, l. Turda; Bicălatu/ Magyarbakatal magh.; – Bica, Bica Română/ Oláhbikal magh. – 1359 poss. Bykol; 1461 – villa Bykal; 1733 – Bika, sat, com. Mănăstireni, alt. 920 m, loct. comp. oraş Huedin, alt. 440 m; Bicoreţ, deal, alt. 632 m, E Huedin. Jud. Covasna – Bicafalău/ Tăureni/ magh. Bikfalva, 1334 Sacerdos de Luce (Taurul este simbolul Evanghelistului Luca); Bykafalw(v)a, 1477-1854; sat, com. Ozun, alt. 540 m, Depr. Braşovului. Jud.

Gorj – Bica, văiugă, afl. stg. al p. Pociovalişte, lung.2 km, confl. alt. 320 m, N Licurici. Bâc a intrat de

mult în eposul românesc legat de povestea boului înecat în lacrimile (râu) unei urieşe mitologice necăjite că stirpea ei piere, precum şi în balada haiducului Bâc. O grafie şi o pronunţie apropiată posibil de confundat o reprezintă al treilea sens al apelativului pentru fag/ 1yk (rusă), buc (română)/ bűkk (magh.); argumentaţia lingvistică a utilizatorilor de altă etnie este importantă.

Republica Moldova – râul Bâc/ Byk, afl. dr. r. Nistru, l. satul Vatra; şi-a săpat prin Pod. Codrilor (alt. 350-400 m), de unde izvorăşte, Cheile Bâcului; lacul Bâc. Cheile întretăiau un aliniament megalitic hiperboreean de menhiri înalţi de aproape 30 m, numit Drumul Bâculuidatorită asemănării cu îngustimea formaţiunii naturale. Ansamblul monumental, care traversa neîntrerupt păduri, mlaştini şi râpe, pornea din Carpaţii Orientali (M-ţii Ceahlău) intersecta r. Prut şi Bâc, trecea prin pădurile de la Căpriana (NV), pe lângă Chişinău, continua spre E la N de Marea Neagră către fl.

Don şi Crimeea prin ţinuturile sciţilor. Acesta mai era cunoscut ca: Drumul Zeilor/ Termini Liberi Patris/ Exampaeos/ Căile sacre/ Columnele lui Sesostris/ Osiris (Herodot)/ Sfânta Cale/ Sânbie după denumirea dacică şi Santa Via după cea romană (Cr. Cerchez, p. 139).Respectiva întocmire antropică este semnalată de: Kaushi-Taki în Upanishada (1000-500 î.Ch.; texte speculative ale Vedelor; N. Săvescu, p. 181-182), Homer (sec. XII-VIII î.Ch.), Hesiod (sec. VIII î.Ch.), Eschil (sec. VI-V î.Ch.), Pausanias (sec. V.î.Ch), Pindar (518-438 î.Ch.), Herodot (484-430 î.Ch.), Ovidiu (43 î.Ch.-17 d.Ch.), Dimitrie Cantemir – “Descriptio Moldaviae” (sec. XVIII). B. P. Haşdeu în “Etymologicum Magnum Romaniae (sec. XIX, t. III, fasc. 3 menţionează Drumul Bâcului anterior apariţiei slavilor, precum şi distrugerea megaliţilor de către localnici.

Ucraina – hidronimul Byk, tributarul r. Samara, afl. stg. fl. Nipru,); oiconimele Byk Volânska (reg. Volhynia/ Volânia ocupată de volohi/ valahi), Kleban Bâk (reg. Doneţk).Rusia europeană are apelativul Bâk Verkniy; Bâk Tatarskoi, B. Vâmdomski în Siberia.

Dispunerea menhirilor pe Drumul Bâcului coincizând cu răsăritul soarelui reprezintă relaţia lumii tangibile cu forţele cosmice. Asemănător altor construcţii din Franţa, Anglia etc, aceasta desemna locuri de îndeplinire a ritualurilor, a marilor praznice pentru evocarea strămoşilor regilor daci şi osuare (Cr. Cerchez, p. 77). Aliniamentul avea totodată un rol orientativ, un loc de întâlnire şi de apărare al hiperboreienilor în imensitatea câmpiilor estului european, numite de Strabon ”deşertul getic”, pe care îl străbăteau cu turmele de vite şi oi. Din timpuri imemoriale oamenii considerau fl. Don limita estică a Europei, şi, astfel aliniamentul era un reper util călătorilor şi negustorilor pe rutele intercontinentale. Calea Bâcului străbătea teritoriile sciţilor întinse şi în partea central nordică a Asiei.

Frontierele lumii noi cucerite de migratorii arieni, mereu fluctuannte şi fără o certă continuitate necesitau marcaje vizibile de stânci numite generic Bâk, care aminteau drumul de întoarcere la matcă în cazul unor nereuşite. Asimilarea toponimului cu menhirul plasat în locuri periculoase navigaţiei reprezenta un cod simbolic de avertizare a condiţiilor potrivnice.

Dan Brăneanu menţionează in verbis încărcătura energetică a menhirilor, ce protejau şi revitalizau eforturile călătorilor ca să-şi continue drumul. Budismul a folosit în aceleaşi situaţii ambientale semne similare, precum cea mai mare statuie din lume a lui Buddha (h. 70 m) săpată în stâncă la confluenţa râurilor – Minjiang, Dadu şi Qingyi (China, Prov. Sichuan).

2. Oiconime referitoare la apele curgătoare ori stătătoareîn apropierea cărora s-au format

Toponimul Bihor şi variantele sale – Biharia/ Bi(e)har/ Biga(o)r/ Gigor/ Bychory/ Bigorre/ Bihorel/ Behaira/ Picher, întâlnite predilect în Eurasia şi Egipt, fac parte din fondul lingvistic arian/ indo-european. Suprapus în linii mari minunatelor lunci, ce ofereau apă, adăpost şi hrană din belşug, acesta poate zugrăvi sugestiv roirea arienilor plecaţi din zona carpato-danubiană. Marele geograf român Simion Mehedinţi (Dobrogea cincizeci de ani de viaţă românească, Bucureşti, 1928) arăta că în Străvechime elementul geografic cel mai însemnat în viaţa omului era lunca râurilor.

Înmulţindu-se populaţia în teritoriile respective, oamenii s-au îndreptat către Carpaţii scăpaţi de gheţuri şi spre alte zări. Dacii şi strămoşii lor considerau apele dătătoare de viaţă, iar munţii înalţi de unde ele izvorau drept “munţi sfinţi”. După aceste principii ei s-au ghidat de-alungul migraţiei, iar când au întâlnit zone asemănătoare cu cele de origine le-au botezat cu acelaşi etimon. Apelativul străvechi, cu semnificaţie sacră, poate fi interpretat din skr. (DSF, pg.752) drept ţinut de două ori fermecător (bi – sens de dublare; hâri – fermecător, minunat). Gruparea consoanelor bhr (harat; skr.) se traduce prin verbul a purta, a duce, a lua.(rom.).

În limba ainu, popor de origine indo-europeană, provenit din Asia Centrală şi Siberia, ce trăieşte acum mai ales pe ins. Hokkaido, există cuvântul piporo – loc cu multă apă (rom.). Un sens apropiat există şi în arabă informează doamna Nabila Cuza, siriană. Menţionăm că toponimul, ce prezintă consoane permutabile B/ P, G/ H, este răspândit mai ales în regiunile cu mare densitate hidrografică, şesuri inundabile, unde au apărut areale toponimice, al căror sens etimologic este insuficient cercetat de geografia istorică. J. Udolph (1979, p. 430-432), enumerând variantele şi schimbările dialectale survenite în radicalul acestui etimon în Europa, conchide că apelativul este preslav. Acest rezultat, confirmat de lingviştii români Sufleţel Rodica şi Ioniţă V., citaţi de Frăţilă V. (2007, p.134), îi indică origina traco-dacă transmisă limbii române având şi sensul de izbuc/ izvor din zona calcaroasă. Hidronimul generând etnonimul Bi-ha-ri echivalează cu nativ din Bihar (NV India şi Bangladesh) la fel ca şi bihorean (România).

România – M-ţii Bihor, cel mai înalt masiv din Munţii Apuseni, Vf. Bihor/ Cucurbăta Mare, alt. 1849 m, reprezintă un castel de ape, ce se scurg şi către Câmpia Tisei. Biharia, aşezare dacă din epoca romană. Biharia, cetatea medievală (sec. X) a Voievodului Menumorut (N Oradea). Biharia, com. şi Peştera Porţile Bihorului alt. 674 m, din Jud. Bihor. Jud. Caraş-Severin – Bigăr, sat, com. Berzasca; B. izbuc, com. Bozovici; .B. cascadă (h. 9 m) pe v. Minişului, M-ţii Aninei.

Ungaria – Bihar, reşedinţa judeţului înfiinţat de regele Sf. Ştefan (sec. XI). Provincia Hajdú–Bihar din C. Tisei, la graniţa cu jud. Bihor din România, include localităţile Biharkerestesztes, Biharnagybojom, Bihardancsháza, Bihartorda, Biharugra, Biharom l. Karcsa(g).

Peninsula Balcanică N. Drăganu (1933, p. 305-306) şi J. Udolph citează oiconimul şi variantele sale din: Bulgaria – Gigor l. Arnissa, Bigar l. Siga. Bosnia-Herţegovina – Bihač pe r. Una; Bigrenica l. Cuprija. Croaţia – Biharinocz l. Požega între râurile Drava şi Sava; Dalmaţia – Bihorinie/ Biorine, distr. Spalato. Muntenegru – Bigor pe r. Moracka, l. Podgorica; Bihor – castel medieval şi oraş acum în ruine; Reg. Bihor – NE. Albania – Bigor(i).

Cehia – Bychory, loc. l. Kolin pe fl. Elba, E Praga. Slovacia – Bigor, M-ţii Cerna Hora.

Elveţia – Bigorio l. Lugano. Pictorul italian Domenico Bigordi alias Ghirlandaio.

Franţa – Bihorel com. NE. Rouen, reg. Haute Normandie; Bagnčres-de-Bigorre, M-ţii Pirinei.

Germania – Dl. Picher-Berg (alt. 51 m); lacul Picher-See, l. Parkim, N Mecklenburg.

Rusia – Biharev, afl. r. Angara/ Tunguska Superioară, tributarul fl. Enisei (Siberia).

India – în Statul Bihar dominat de Câmpia Gangelui, unde se vorbeşte limba Bihri, cu trei dialecte, apar loc. Bihar (l. Patna), Bihar Shariff, Koch Bihar/ Behar, Bijar, Bijapur, Bijnor, Bijawar. În anul 1500 î.Ch. triburile ariene au invadat câmpia din regiunea actualului Stat Haryna din NV Indiei. Arealul a devenit casa dinastiei legendare Bharata, care a dat ţării numele hindus Bharat; lupta pentru tron dintre două ramuri ale familiei reprezintă subiectul epopeei sanscrite Mahabharata (Marea Indie). Bharata Natyam este un stil de dans antic. Cooch Behar –oraş şi distr. al Statului Bengalul de Vest, situat pe r. Torsa într-o zonă umedă la poalele M-ţilor Himalaya; localitatea este traversată de un drum comercial, ce face legătura cu Tibetul.

Nepal – r. Bheri, afl. Gangelui, izvorăşte din M-ţii Himalaya şi udă C. Terai.

Japonia – NE ins. Hokkaido, Subprefectura Ohotsk, oraşul Bihoro din arealul Bihoro-cho ocupat de populaţia ainu; Bihoro Pass/ trecătoare.

Uzbekistan – numele oraşului Buhara cu numeroase locuri de cult provine de la temenul sanskrit Vihara/ Mănăstire.

Egipt – diviziunea administrativă Behaira/ Al-Buhayreh bogată în lacuri în delta fl. Nil.

3. Hidronime ce indică forma şi unele particularităţi ale apelor

Vah/ şi variantele sale – Vág/ Wágh (Ungaria)/ Wag (Polonia)/ Wahn; Waes/ Waas (Belgia; germana veche), Bah/ Bahlui/ Bahna/ Bach (Germania)/ Bahr (arabă) etc, sunt hidronime specifice zonelor umede – râu, lac, mlaştină şi canal. Acestea s-au transferat adesea asupra denumirii populaţiilor, ce trăiesc în zonele resprective din cele mai vechi timpuri. În studiile de etimologie comparată Maria Crişan (2001, p.31), care găsise pe bază de lexic 400 de cuvinte comune limbilor hitită şi getă (mileniul III î.Ch.), remarca unul din radicalii legaţi de apă– va/ wa prezent în watar (hitită), wasser (germană), water (engleză), vatn (suedeză, norvegiană), armeană (lacurile Van, Sevan) etc. Sanskrita oferă mai multe semnificaţii cuvântului vah – râu ce poartă/ transportă/ navigabil. Aceiaşi rădăcină apare la Vaha/ Zeul Vântului etc (Th. Simenschy, 1959).

Germania – arii toponimice legate de apelativele Wahn – râu şi castel l. Köln, bazinul Rinului; Wahabiten, Wahlen, Wahlstatt, Wahren, Munţii Wahsatch. În limba germană coexistă şi radicalul Bach/ pârâu, gârlă – loc. Bacharach pe valea Rinului, V Meinz.

Slovenia – la S de Austria, pe r. Drava, o ramură a Alpilor se numea Bacher Gebirge/ Pohorje actualmente în Obcia Ruse, alt. 388 m.

Slovacia – r. Vah, lung 433 km, afl. stg. fl. Dunărea, cel mai lung râu navigabil al ţării; izvorăşte din M-ţii Tatra prin Biely/ Alb şi Cerny/ Negru Vah.

Rusia – r. siberian Vah, lung 964 km, afl. dr. fl. Obi, are în apropiere Balta Vahului; menţionat de Spătarul N. Milescu drept o “cale timpurie de transport”.

Armenia – Vah/ teamă, frică; Vahn/ scut, nume propriu; Vahan, oraş (Prov. Gegharkunik), E lacul Sevan; Vaic – lanţ muntos din V. În ţară la 24 iunie, corespunzător sărbătorii creştine Schimbarea

la Faţă/ Drăgaica la români există Sărbătoarea Apelor/ Stropitul cu Apă/ Vartavar. Var/ apă apare în dialectul galic şi macedonean (Cerchez Cr. p. 134). Turcia – Lacul Van (Armenia istorică).

Afganistan – Wakhan/ Vahan, regiune istorică muntoasă din NE între m-ţii Pamir şi Hindukush, învecinată cu Tadjikistan, China, Pakistan şi India. Bazinul superior al fl. Amu-daria din Hindukush se numeşte la izvoare Vahandaria, apoi Vahdjir, iar după confluenţa cu Oxus, Piandj. Valea Piandj (alt. 3 500 m) reprezintă un coridor strategic traversat în 16 zile şi de armata lui Alexandru Macedon (329 î.Ch.).Tadjikistan, unde continuă lanţul muntos Vahan, râul Piandj capătă afl. Vahş lung 524 km.

Acolo grupul etnic vahan, ce vorbeşte o limbă de sorginte iraniană, diferită de cea tadjikă, se ocupă cu agricultura, creşterea animalelor, prelucrarea lemnului şi metalelor. Apare astfel o arie toponimică a Asiei Centrale, posibil suprapusă uneia din căile migratorii ariene spre India şi China – unde pe fl. Yangtze Kiang sunt porturile Wuhu şi Wuhan datând din 770 î.C.

La Roma pe vremea împăratului Maximian (296 d.Ch.) trăiseră sfinţii mucenici Serghie şi Vah. Se observă transferul între apelativele date apelor, munţilor şi populaţiile ce trăiesc în vecinătate.

În limbile romanice şi nu numai există betacismul, cănd se pierde distincţia între două sunete, în cazul de faţă B şi V, care au aceiaşi bază de articulare (ex. berbex/ vervex; automovil/ automobil – Spania). Astfel se explică prezenţa şi difuzarea în România a etimonului Bahşi nu Vah, ambele desemnând existenţa unor zone umede – râu, lac, baltă, mlaştină, canal, care prin extindere au dat numele unor sate, dealuri şi munţi, creind arii toponimice. Jud. Suceava – Bahna Arin sat, com. Preuteşti, alt. 400 m, Pod. Fălticeni. Jud. Iaşi – Bahlui, râu, afl. dr. r. Jijia, lung 119 km, confl. alt. 30 m, E Tomeşti; vale mlăştinoasă plină de stuf şi păpuriş. Bahluieţ, pârâu, afl. dr. p. Bahlui, lung. 41 km, confl. alt. 51 m, E Podu Iloaiei; vale mlăştinoasă. Bahluiu, sat, com. Cotnari, C. Jijiei Inferioare, alt. 140 m. Bahluiului, Col., partea S a C. Jijiei Infer. între Coasta Repedei şi V. Jijioarei. Jud. Neamţ – Bahna Vf., alt. 507 m, Subcarpaţii Neamţului, N Racova. Bahna Mare, vâlcea, afl. stg. p. Valea Neagră, lung. 5 km, confl. alt. 235 m, E Bălineşti. Bahna Mare, sat, com. Bârgăuani, alt. 370 m, Subcarpaţii Neamţului. Băhniţa, pârâu, afl. stg. p. Câlneş, lung. 12 km, confl. alt. 254 m, NV Podoleni. Băhnişoara. Jud. Bacău – Bahna, sat, com. Pârgăreşti, alt. 400 m, Subcarp. Trotuşului; Băhnăşeni com.. Jud. Vaslui – Bahna, Cl., alt. 103 m, Col. Rutovei, NE Tecuci. Băhnari, loc. comp. mun. Vaslui, alt. 210 m, Pod. Central Moldovenesc. Jud. Vrancea – Bahnele, sat, com. Vintileasca, alt. 840 m, Subcarpaţii Vrancei. Jud. Tulcea – Bahrova, canal lung 2 km între Canalul şi Gârla lui Iacob, confl. alt. 0 m, S Chilia Veche. Jud. Argeş – Bahnei, V., văiugă, afl. stg. r. Brătia, lung 3 km, confl. alt. 430 m, E Vlădeşti. Bahna Vf., alt. 1122 m, M-ţii Ghiţu, NE Nucşoara. Jud. Mehedinţi – Bahna Depr., drenată de r. Bahna, alt. 75-100 m, Pod. Mehedinţi. Bahna, Locul fosilifer, rezervaţie paleontologică, M-ţii Mehedinţi, alt. 279 m, 20 ha, com. Iloviţa. Jud. Mureş – Bahnea/ magh. Bonhya,

sat, reşed. com. alt. 300 m, D-le Târnavei Mici. Alte derivate ale apelativului sunt: Băhneni, Siliştea Bahnei. Rep. Moldova – Jud. Lăpuşna – Bahmut, com.; Jud. Tighina – Bahmuţea, lacul Bahna.

Ucraina – Reg. Storojineţ  Bahna com.; Bahna, depr. Subcarpatică prin care curg afl. Siretului – r. Mihodra şi Mihoderca, alt. mx. 460 m. Reg. Doneţk – Bahmut, oraş.

În Caucaz şi Asia Centrală s-a răspândit toponimul Bahar/ izvor, găsit totodată şi în limbile persană, kurdă, urdu şi turcă.

Armenia – Reg. Gegharkunik – Bahar, sat/ act. Arpunik; B. oraş/ act. Kakhakn.

Azerbaidjan – Raionul Beylagan – Bahar, sat şi oraş.

Iran – Prov. Hamadan, Bahar, oraş şi reg. B.; Prov. Khuzestan – B., sat; Prov. Markazi – B. Markazi, sat; Prov. Khorasan – B., 4 sate; Prov. Sistan şi Baluchestan, reg. Chah B.; Teheran – B. cartier central, odonim.

Afganistan – Prov. Zabul, districtul Naw Bahar; Prov. Badakhshan – Sabzi Bahar, sat din NE.

Africa – radicalul etimonului Bahr cu sensul de apă curgătoare, zonă umedă are o largă răspândire, el desemnând Nilulul şi afluenţii săi din: Sudan –Bahr-el-Abyad/ Nilul Alb cu afluenţii Bahr-el-Ghazal/ F. Gazelelor, B.-el-Arab, B.-el-Jebel; Ciad – Bahr-el-Ghazal; Etiopia– Bahr-el-Asrak/ Nilul Albastru; Egipt – Bahr-el-Arrak/ Nilul Albastru, oaza Bahariya (300 km V de Cairo) locuită de populaţia wahati; Insula Bahrain, Golful Persic etc. Aceste toponime contrazic opiniile anterioare ale unor cercetători (I. Iordan, Al. Graur) legate de origina lor cumană şi pledează mai ales pentru un trunchi istoric comun mult mai îndepărtat în timp.

4.. Oiconime ce evocă mărturii istorice – deplasări migratorii de populaţii, arealul locuirii.

Multe dintre etnonimele analizate provin de la întemeietorii unor aşezări precum dacii şi urmaşii lor românii/ valahii/ vlahii/ moldovenii vechi locuitori ai Europei şi a unei părţi din Asia. Filologa Maria Crişan (2011, p.33) observa că pelasgii sunt totuna cu valahii, cel mai vechi etnonim atestat de 4 000 ani (G. Gheorghe, 2012), ce a trecut prin formele olooson, elason şi volos, care apare pe hărţile vechi greceşti indicând hotarele Daciei. I. Iordan considera valah/ vlah (ă) un apelativ slav desemnând pe români.

4.1. Dacia

România – Jud. Bihor – Vf. Pietrele Dacii, M-ţii Pădurea Craiului, S Bratca, alt. 974 m. Toponimele satelor com. Dacia din jud. Braşov, Satu Mare şi Botoşani au fost date de administraţia românească (C. Suciu, 1968). Jud. Alba – Decea, loc.

Peninsula Balcanică – Croaţia – Învecinat graniţei cu Bosnia şi fl. Sava este loc. Dakovo. Insula Dakşa (Arhip. muntos al Elafitelor) apropiată porturilor Dubrovnik şi Gruze, aminteşte “Ţara sfântă/ zeilor” dacilor şi de zeul genezei lumii, ai cărui urmaşi se considerau aceştia. (Miulescu N.,

 1975, Săvescu N., 2002). În sanskrită Kşa/ ţară (rom.) – Ţara Da posibil a strămoşilor zeificaţi.

Dakşa (skr.) este tradus ca un alt apelativ al pământului, corespunzător Gaeei. Mitologia hindusă consideră pe Dakşa fiul lui Brahma creatorul lumii materiale. Kosovo – loc. Dakovica.

Cehia -loc. Dačice, E de Ceske Budejovice.

1. Bocioacă(2007, 2008) citează localităţi, râuri şi munţi din bazinul Dunării al căror nume atestă origina dacică: Germania – Dachau, Dachau Ost, Dachauer Moss, Dachsbach, Dachsenhausen, Dachsbach, Dachvig, Dachelhofen, Oberdachsstein, Dachstad, m-ţiiDachsberg, Dachstein, Dachtel, Dachtmissen, Dachwig, Dachenheim, Dackmar, Dacheim. Elveţia – Dachsen (cantonul Zürich), muntele Hoher Dachstein (2 995 m). Austria – Dachstein, Oberdachsberg, Waidach etc. Ungaria – loc. Daka (nr. 48, p. 8). Franţa – Dachstein, com. în Alsacia.

Spania, Catalonia – oraşele antice – Deciana la poalele m-ţilor Pirinei şi Decium, menţionate de  Cătălina Lupu din Barcelona şi P. L. Tonciulescu.

Senegal – capitala port Dakar; Maroc – Dakhla port; Egipt –oaza Dakhla/ Dachia/ Dahae în Deşertul de Vest.

Turcia – Orhan Bayrak (Panorama de Turquie, p. 184, Istanbul, 1989) menţionează loc. Dacianos (Anatolia Centrală, districtul Diyarbakir, SV de Lidje) devenită oraş după sec. IV î.Ch.. Situl întemeiat de seleucizii urmaşi ai lui Alexandru Macedon, păstrează ruine de fortificaţii, fundaţiile caselor, coloane, capiteluri, un templu, recipiente pentru must şi construcţii turceşti. Opiniem că etnotoponimul cu o vechime anterioară cuceririi persane, ilustrează permanenta locuire de către o comunitate etnică şi lingvistică aparte. Considerăm că acesta s-a cristalizat odată cu migraţia milenară spre est a dacilor, antrenaţi în Epoca Bronzului probabil de că.tre frigieni. La începutul erei creştine existau acolo statele Kanghiui, Parkan/ Davan, ce ocupau Tadjikistanul de Sud şi reg. Surhan-Daria.

Afganistan, Tadjikistan, Uzbekistan – statul Dahia al dahilor tocarieni, iar ţinutul Bactriana/ Bactria era numit de chinezi Daxia (anii 600-500 î.Ch.; informaţie Michaela Orăscu; G. Cadar, 2012).

China – în Tibet, la E de M-ţii Kunlun între râurile Dadu şi Yalong tributarii fl. Yangze, este lanţul muntos Daksue/ Daxue Shan semnalat de tibetologul polonez Kalmus Marek (Tibet, Edit. Wydawnictwo Baran/ Suszczynski, Krakow, 1999). Istoricul N. Nicolae în lucrarea “Un sol chinez în Dacia anului 97” (rev. Dacia Magazin, nr. 45, 2007, p. 12) citează numele Daqin sub care era cunoscută Dacia în China, cum apare în jurnalul lui Gan Ying “Călătoriile din timpul Dinastiei Han”.

Bangladesh – oraşul Dacca/ Dhaka toponimul reflectă unul din valurile migraţiei daciene.

După retragerea romană (sec. III) din Dacia s-au succedat vremelnic diferiţi ocupanţi, printre ultimii fiind slavii (sec. VII-VIII), ungurii (sec. X-XI), cumanii (sec. XIII) ş.a. Coroana ungaă (sec. XII) a colonizat în Transilvania germani şi secui. Apelativele distinctive ale nou veniţilor, care au tradus în limba lor pe cele ale autohtonilor, adesea deformându-le sensul, s-au înscris în toponimia arealelor, fiind vizibile şi adesea paralele, unde conlocuiesc mai multe comunităţi etnice. Simultan şi românii au preluat o serie de cuvinte ale popoarelor cu care au venit în contact.

4.2. Valah etnonim echivalent cu ro(u)mân are numeroase variante: :Vlah/ Vlăhiţa/ Vlaşca/ Vlăsia/ Vlasi/ Vlaşin/ (W)Volos(ch) (slav, grec); Voloseni/ Voloch/ Voloşcani/ Vlhost/ Vlachy/ Valaska/ Vlaca/ Vlahovica/ Vlasatice Vlachovo; Woloska(i)/ Woloszyn (polonă); Voloh/ Voloşin/ Vlas (rus); Walache, Bloch (german săsesc), Blach/ Blachowka/ Blahui/ Blasc/ Bolohov; Oláh/ Olászi/Ol(l)áşag/ Olásig/ Oláhok (magh.); Morlac; Felah (Egipt). Se remarcă pluralitatea de nume date aceluiaşi popor de către vecinii săi. Italienii sunt numiţi de polonezi – wloch(i), iar de maghiari – olasz(ok). Prezenţa românilor.în Europa Centrală şi de Est, Munţii Carpaţi şi Peninsula Balcanică se datorează străvechimii lor în zonă, iar în ultimele cinci secole transhumanţei ori colonizărilor de către regalităţile maghiară, poloneză, habsburgică.  Dr. Aurel V. David (Bătălia toponimică între Dacia şi România de-a lungul istoriei. rev. Dacia Magazin, nr. 101, 2014, p. 8) arată că “valahii consideraţi de vechii greci drept dioi/ divini/ pelasgi au creat un imperiu vast cu centrul politico-administrativ şi religios în zona Carpaţilor, care s-a întins peste Europa, nordul Africii şi o parte din Asia”.

România – Jud. Cluj – Vlaha, sat com. Săvădisla, Dl. Feleahului, alt. 480 m. Vlaha-Jara, Depr. subunitate între Dl. Feleahului şi M-ţii Gilău – Muntele Mare. Jud. Harghita – Vlăhiţa, oraş, M-ţii Harghitei, alt. 840 m. Jud. Constanţa – Vlahii/ Vlah Chioi, sat com. Aliman, Pod. Oltinei, alt. 20 m. Jud. Olt – Vlaşca, pârâu, afl. dr. r. Teslui, lung. 15 m, confl. alt. 128 m, NV Bobeanu. Jud. Dolj – sat desfiinţat, înglobat în satul Golfin, com. Robăneşti. Jud. Ialomiţa – Vlaşca,, loc. comp. mun. Feteşti, C. Mostiştei, alt. 50 m. Jud. Bacău – sat desfiinţat, înglobat în satul şi com. Caşin. Jud. Teleorman – a înglobat Jud. Vlaşca desfiinţat. Jud. Galaţi – Vlăşcuţa, lacul, Cul. Prutului, alt. 6 m, 41,8 ha, com. Măstăcani. Jud. Argeş – Vlăşcuţa, sat com. Stolnici, C. Găvanu-Burdea, alt. 200 m; movilă, alt.237 m, C. Găvanu-Burdea, SV Costeşti. Cl. Vlaşcului, cl. principală a M-ţilor Cernei, Carpaţii Meridionali, Vf. Dobrii, alt. 1 928 m. Jud. Giurgiu – Vlaşin, C. Burnazului, sat, com. Schitu, alt. 80 m. Jud. Giurgiu – Jud. Ilfov – Vlaşinu, pădure, alt. 85 m. Jud. Sălaj – Dealul Vlaşinului, M-ţii Meseşului, NE Ciucea, alt. 840 m. Jud. Dâmboviţa – Vlăsceni, sat, com. Potlogi. Jud. Ilfov – Câmpia Vlăsiei, subunitate a C. Române, E. Gumăneşti, alt. 50-100 m; Vlăsia, movilă, alt. 89 m, C. Vlăsiei; pădurea Vlăsiei, alt. 100 m, C. Vlăsiei, NV Săftica; Vlăsia, pârâu, afl. al Lacului Căldăruşani, lung. 35 km, vărs. alt. 77 m, SV Fierbinţi. Jud. Botoşani – Vlăsineşti, sat, com., C. Jijiei Superioare, alt. 100 m. Jud. Vaslui – Voloseni, cl., alt. 140 m, Col. Fălciului, SE Huşi; pădure, alt. 200 m, idem, N Pădureni. Jud. Vrancea – Voloşcani, Subcarpaţii Vrancei, satcom. Vidra, alt. 260 m; culme, alt. 260 m. Jud. Suceava – Volovăţ.

4.2.1. Blah – Jud. Gorj – Blahniţa, râu, afl. dr. r. Gilort, lung 53 km, alt. 194 m, SV Tg. Carbuneşti. Jud. Mehedinţi – Blahniţa, râu, afl. stg. fl. Dunărea, lung 56 km, confl. alt. 30 m, S. Gogoşu. Subcarpaţii Gorjului – Blahniţa de Sus, sat, com. Săcelu, alt. 480 m şi Blahniţa de Jos, sat ce aparţine oraşului Tg. Cărbuneşti, alt. 250 m. Jud. Dolj – Câmpia Blahniţei, subunitate în partea de V. a C. Olteniei, între fl. Dunărea şi r. Drincea, alt. 180 m. Jud. Vrancea – Blahui, cl., alt. 140 m, Subcarpaţii Vrancei, SE Păuneşti. Bolohan, pârâu, afl. dr. r. Siret, lung 10 km, confl. alt. 110 m, N Adjud.

4.2.2. Olah – Jud. Giurgiu – Grindul Olahilor, alt. 17 m, Lunca Dunării, NV Gostinu. Jud. Timiş – Ohaba Română/ sat fost O. Olah, atestat 1427. C. Suciu (1968) citează 225 de toponime din Transilvania cu radicalul Olah. 

Peninsula Balcanică – în Evul Mediu timpuriu au existat 15 vlahii, state ocupate de populaţie prepondeent românească. Bulgaria – satul Vlahi la S de Sofia; alte localităţi din preajma capitalei se numesc Vlaşca, Vlaşca Mala, Voloşic, Vlasca, Vlasi, Vlascobârdo, Vlahina, Vlaskidel. Satele Vlaskidol, S Tojavevac şi Vlahar, l. Varna. Balcic – mahalaua Vlahmalesi. În zona Timocului la graniţa cu Serbia este com. Vlaşca şi loc. Vlasotince atestată documentar (sec. XVI) l. râul Vlasina/ Vlasna afl. Moravei. Un sistem muntos se numeşte Vlasitsch Planina. Vlahi/ Olahi/ Ilahi reg. Blagoevgrad, SV ţării. Bela Vlaska, S. Serbia – regiunea Cazanelor/ Gherdap, populată predilect de români are etnonimul Vlasac. Jud. Pomoravlje plasa Cuprija – loc. Vlaska. Bosnia-Herţegovina – numită în vechime de către sârbi Starâi Vlah/ Românii Vechi are ţinutul Romanija l. oraşul Pale, unde se află Muntele Românilor/ Romanija, alt. 1 627 m, M-ţii Vlašic şi Cer; oraşele Vlaseniča, Vlahović, Stari-Vlah, Donji, Gornji Vakuf, Vesela, Pepelari, Stupari, Potocari. Croaţia – ins. Rab, Vlasche Njine (Câmpul Vlahilor)/ Kampor act.; Vlaka, sat l. Şenj; Muntele Morlacilor/ Velebit act., NV Dalmaţia. Zagreb, odonimul bulevardului Vlaska uliţa. Muntenegru – Muntele Rumia. Grecia – oraşul Volos, Golful Pagastic la Marea Egee.

Austria – satele Olah Cziklin/ Spitzzicken act., Vlahija/ Weiden act. Germania – oraşul Düsseldorf numit până în sec. XIX Walachei, situat pe un afl. dr. fl. Rin, (informator Maria Crişan). Elveţia – Vallatscha (M. Bocioacă, 2008); reg. Walachei. Italia – reg. Bolzano, M-ţii Alpi Dolomitici – Mt. şi Vf. Valacia, alt. 2 637 m; Vf. Omu/ Cima del Uomo, alt. 3 010 m.

Cehia – Praga, odonimul Vlasska uliţa l. Podul Carol şi Palatul Vlah. În oraşul Kutna Hora/

 Kuttemberg (65 km SV Praga), cunoscut datotrită exploatării zăcămintelor de argint, există Palatul Vlasski (sec. XV) zidit pe locul unei construcţii anterioare (Patrimoniul Universal UNESCO, Europa Centrală şi de Nord, 1997, p.251, Edit. Schei Braşov). La SE de Praga în bazinul superior al Elbei întâlnim oiconimul Vlašim. În Parcul Naţional transfrontalier Krkonosze/ Munţii Uriaşului din Sudeţi dintre Polonia şi Cehia pe lângă alte toponime de origină românâ (ex. Peticeşti, Javor/ Izvor) sunt etnotoponimele Vlasške most/ Podul Valahilor, cătun; Vlasšky vrch/ Vf. Valahului, alt. 1 035 m; Vlhky dul/ Valea Valahului, alt. 1 300 m; Vlhost – deal, alt. 613,5 m, şi pădure (loc. Litice); Wlsovy vrch/ Vf. Valahulu). Moravia de Nord – loc. Sneznic Vlaske u Hanusovic, Valasške Mezirici, Valasška Polanka, Valasške Klobouky, Vlahovice, Valasške Krlovstvy/ Crăia Valahă (Cehia E), Woloszczyna Moravska/ Moravia Valahă dintre m-ţii Sudeţi şi Carpaţi la Brama Moravska/ Poarta Moravă, Vlasatice (Brno), Vlachovo Brezi. Atlasele austriece şi germane menţionează ţinutul Valahia, al cărui oraş principal era Meziriciuk Valahi/ Walahisch Mezeritsch/ Valaska Mezirici/

Valasske Mezirio. Slovacia – loc. Vlachy, alt. 528 m, l. Liptovski Mikulas, Spisskie Vlachy, Vlachovo, alt. 1 000 m, Valaska, V. Bela, V. Dubova, alt. 649 m, V. Podbrezova, V. Bystrice, Valasske Klobouky, Vlarsky Prusmyk – Vrsatec (M-ţii Tatra), Vlaca l. Giraltovice (M-ţii Beskizi), Vlašim, Vlahovo, Blahova, Rumanova. Ungaria – loc. Daka (M. Bocioacă, nr. 48, 2008). Polonia –M-ţii Tatra – Blascacka Dolina, Polanie Wolosienica, Wolosienica,, Woloszyn, alt. 2 036-2 155 m, Skrajny Woloszyn, alt. 2 090 m, Nyz. Woloszynska, alt. 2 036 m, loc. Blachowka; Wolosate (m-ţii Beskizi), Tirawa Woloska, Krolik Wolowski, Cobalnica Woloska; Lodinia fost Villa Walachica, Woloski selo, Bolohov woloski, Valaska Dubova. Wlochy loc. S M-ţii Lysa Gora. Ucraina – hidronimele Wolosatka, Wolodsatczyk; loc. Voloscisna, Kamianka Voloska, Voloca, Volohi, Bolechov; Vila Valahorum – Galiţia. Rusia – Reg. Kurgan în tundra siberiană apropiat deltei r. Iana, ce se varsă în Marea Laptev (Oceanul Îngheţat de Nord) este loc. Vlasovo, alt. 10 m.

Turcia – loc. Blakia lângă Mt. Olimp, prov. istorică Bithynia (Cr. Cerchez, p. 63).

4.2.3. Hagionime/ Etnonime religioase – Sfântul Vlah/ Blaise (lb. franceză, engleză)/ Biaggio (italiană)/ Badju (aromână)/ Bagiu (română, vlahă)/ Vlasie (română)/ Vlaho (croată). Sf. Vlah nativ aromân, considerat protectorul Peninsulei Balcanice, a fost episcop de Sevasta/ Sivas (Armenia) şi învăţătorul celor 40 de mucenici cu care a împărţit martirajul, fiind comemoraţi laolaltă.

Italia, regiunea Messina, satul San Biaggio, Biserica Sf. Lucia şi Biaggio la Castelul di Lucio.

România, Jud. Cluj – com. Moldoveneşti, satului Bagiu i s-a schimbat denumirea în Bădeni.

Peninsula Balcanică – Bulgaria, pe rama nordică a Golfului Burgas este loc. şi mănăstirea Sveti Vlas/ Vlah (sec. XIV), aparţine de mun. Nesebar, prov. Burgas-Balcani, numită de greci Larissa. Croaţia, loc. Dubrovnik, Biserica Sf. Vlah (sec. XIV; XVIII), considerat protectorul cetăţii şi navigatorilor, venerat din 1190. Albania, loc. Duress, seminarul teologic ortodox Shen Vlash. Grecia – Ins. Pontikonissi, l. Ins. Corfu, s-a construit Mănăstirea Vlacherna/ Blakeriana (sec. XII) metoc al Bisericii Vlaherne din Istanbul, unde se încoronau şi cununau bazileii bizantini. Turcia, Istanbul, odonimele cartierul şi Poarta Vlachernilor (T. Burada, 1877; A. Deac, 2004), ridicate pe o aşezare valahă, incluse în Antichitate de colonia greacă Byzantion/ Constantinopole/ Istanbul (Cornul de Aur).

4.3. Moldova

Cr. Cerchez (p. 75-76) consideră dacii misionari drept moldoveni, deoarece în hindusă etimonul înseamnă popor cu rădăcină divină – mula/ rădăcină şi Dava/ Dumnezeu.

România – Jud. Cluj – com. şi cetatea vămii de sare Moldoveneşti, atestată documentar în 1075. Jud. Caraş-Severin – loc. Moldova Veche fostă Mudava (substrat arhaic), M. Nouă. Jud. Suceava – sate, com. Moldoviţa, Moldova Suliţa. Jud. Teleorman, Ilfov – sate, com.Moldoveni. Rep. Moldova – sat Moldoveanca, raion Făleşti.

Ucraina – Reg. Kirov, Moldovca – sat ce aparţine loc. Golovaneţ, E r. Bug. Odessa – odonimul cartierul Moldovanca. Moldova/ Krutoiarovka act., sat, reg. Odessa (fostă. Cetatea Albă). Kiev – în zona centrală apar odonimele cartierul şi Piaţa/ Rynok Bessarabsky/Moldovanca. Antroponimul Basarabi al dinastiei valahe, ce stăpânea SE Moldovei din stânga r. Prut, extins apoi la întreaga provincie din E.

Rusia – Reg. Krasnodar, Caucazul de Nord,. satele Moldovanscoe, Moldovanovca şi Moldovca, ultimul situat pe ţărmul Mării Negre lângă localitatea Adler-Soci. În Adler, aflat la S de sat, Victor Cirimpei, citat de Venera Dumitrescu (Congresul Internaţional de dacologie “N. Densuşeanu”, 2002, Bucureşti), a cules cântecul românesc cu refrenul “Ler, Ler, oi Doamni”. Autoarea consideră vechiul toponim Ad-Ler/ Adler o dovadă a situării sale pe Drumul lui Ler Împărat populat de români.

Slovacia – loc. Moldava nad Bodvou. Cehia – Praga, r. Moldau vechiul nume al r. Vltava, numit astfel de germani şi francezi până în sec. XX; odonimele străzilor Moldavska şi Rumunska. Cehia – loc. Moldau, reg. Ustecky kraj, Boemia N; loc. Moldauthein, N oraşul Ceské Budejovice/ Budweis/ Budvar. Polonia – Silezia – Moldovăţ, sat

Norvegia – Molda, oraş (comună, sec. XV). Mold/ teren fertil în limba nordică veche.

Mareele umane caracterizate prin flux şi reflux, continuate până în prezent cu diverse motivaţii şi intensităţi, au contribuit la răspândirea pe suprafeţe imense a unor toponime specifice utilizatorilor primari, multe preluate cu acelaşi sens şi de nativii localnici cu care au venit în contact. Totodată, observarea atentă a repartiţiei etnonimelor ne poate ilustra dimensiunile uriaşe ale valurilor migratorii la care şi-au adus contribuţia şi strămoşii noştri.

 

Dr. Simona CONDURĂŢEANU, Bucureşti

http://www.dacoromania-alba.ro/nr79/raspandirea_toponime.htm

 

 

Some Dacian and Romanian toponyms spreading in Eurasia and Northern Africa. First great swarming of populations coming from Carpathian–Danubian–Pontic territories occurred during archaic times after last Würm Ice Age. Another migrations succeeded during historical times, certified by Greek and Roma authors. The last great populations spreading from our actual country was during XIV-XVI centuries with acceptance of Polish, Hungarian and Austrian royality.

Nowadays these people displacements together with their idioms continue, as well as toponym modifications. This study presents some characteristic toponyms for local identities, which evocatory power penetrated from the olden times in spite of modifications imposed by authorityes. On this way between the oldest toponyms reflecting these phenomena there are: Măgură/ Meguro/ Megara – an isolated hill, sometimes connected with caves; Bihor/ Behaira/ Bigăr/ Gigor/ Bigorre/ Picher/ Biharev/ Ba(e)har/ Bheri – an area with great hydrographic density, flood plain, spring; Vah/ Bah/ Bach/ Bahr/ Vahan – navigable river, channel, lake, swamp; Bâc/ Byk/ Bicaz – meaning something suddenly plunged in water, collision signal, stony area; local and migratiory etnonyms – Dacia, Valah/ Volos/ Wlochy/ Olah/ Blah/ Morlac, Moldova, Romania; religious etnonym – Sf. Vlah/ Vlas/ Blaise/ Biaggio/ Bagiu; odonyms connected with streets, districts. There are a plurality of names given to the same people, relief, rivers etc according to different idioms

Cuvinte cheie/ Key words: toponimie/ toponymy; Dacian and Romanian origin: Măgura; Bihor/ Behaira/ Gigor/ Bigorre; Vah/ Bah; Bâk/ Byk, Dacia;/ Daksha/ Daksue/ Daqin; Valah/ Vlah/ Vlacherna/ Vlaşca/ Vlăsia/ Volos/ Wlochy/ Olah/ Blah/ Blaise/ Morlac; Moldova; Romania, aspecte geografice, mărturii istorice.

Abrevieri: alt.=altitudine, ins.=insulă, C.=câmpie; Depr.=depresiune, Dl.=deal, Cl.=culme, Pod.=podiş; M-ţi=munţi, Vf.=vârf, Piem.=piemont, Cul.=culoar; com.=comună; prov.= provincie, jud.=judeţ, reg.= regiune; loc.=localitate, l.=lângă; p.=pârâu, r.=râu, fl.=fluviu,afl.=afluent; confl.=confluenţă.

 

 

 

 

Bibliografie

 

Alecu-Căluşiţă, Mioara, (2003), Cercetări aheologice în limba română, rev. Rădăcini, nr.6, anul III, Bucureşti.

Bocioacă, M., (2007; 2008), Dunărea – apa dacilor (rev. Dacia Magazin, nr.44; 48), Bucureşti.

Bournouf, E., Leupol, L., (1865), Dictionnaire Sanskrit- Français (DSF). Edit. Maison Neuve, Paris.

Buza, M., (2010), Consideraţii asupra toponimiei de origine română, Revista Geografică, T. XVII, 2010, Acad. Română, Institutul de Geografie, p. 93-98, Bucureşti.

Buza, M., Badea, L., Dragomirescu, Ş., (vol.I – 2008; vol. II – 2009), Dicţionarul geografic al României, Acad. Română – Institutul de Geografie, Edit. Acad. Române, Bucureşti.

Cadar, G., (2012), Valahii părinţii Europei. Edit. Proemia, Baia Mare.

Cerchez, Cr., (2002), Dacia preistorică şi istorică. Edit. Ararat, Bucureşti.

Condurăţeanu, Simona, (2004), Toponimie românească în Carpaţii din afara României, Revista Geografică, T. X – 2003, Acad. Română, Institutul de Geografie, p. 149-154, Bucureşti.

Crişan, Maria, (2011), Probleme de etimologie, Edit. Impact, Bucureşti.

Coteanu, I., Seche, Luiza, Seche, M., (1998), DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române. Academia Română, Inst. de Lingvistică, Ediţia a II-a, Edit. Univers Enciclopedic, Bucureşti.

Deac, A., (2001), Din istoria Ucrainei. Edit. Europa Nouă, Bucureşti.

Deac, A., (2004), Pagini din istoria adevărată a Bulgariei. Edit. Europa Nouă, Bucureşti.

Drăganu, N., (1933), Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi onomasticii. Edit. Acad. Române, Bucureşti.

Frăţilă, V., (2007), Din oiconimia Banatului. Analele Univ. Timişoara, p. 134-167.

Gheorghe, G., (2012), Valah.Edit. Fundaţiei Gândirea, Bucureşti.

Gimbutas, Marjia, (1989), Civilizaţie şi cultură. Edit. Meridiane, Bucureşti.

Graur, Al., (1972), Nume de locuri. Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.

Iordan, Iorgu, (1963), Toponimie românească. Edit. Acad. R. S. Române, Bucureşti.

Iordan, Ion, Gâştescu, P., Oancea, D. I., (1974), Indicatorul localităţilor din România. Edit. Acad. R. S. Române, Bucureşti.

Lupescu, B., (2009), Urme româneşti în Bosnia. Ziarul Formula As, an XIX, nr.888, Bucureşti.

Milescu, N., Spăta rul, (1974), Jurnal de călătorie în China. Edit. M. Eminescu, Bucureşti.

Papadache, Melania, (2009), Arkaim – Cetatea Soarelui construită de geţi, ziarul Formula As, an XIX, nr. 859, Bucureşti.

Rus, Ciprian, (2014), Vlahii de pe ţărmul Mării Adriatice. Formula As, an XXIV, nr.1138, Bucureşti.

Săvescu, N., (2002), Noi nu suntem urmaşii Romei. Edit. Intact, Bucureşti.

Simenschy, Th., (1959), Gramatica limbii sanscrite. Edit. Ştiinţifică, Bucureşti

Suciu, C., (1968), Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, Edit. Acad. R. S. Române, Bucureşti.

Şoimaru, V. (2008), Românii din jurul Românieiîn imagini. Edit. Prometeu, Chişinău,

Tolstov, P., Levin, M., Cebokrasov, G., (1961), Etnografia continentelor, Asia I., Partea asiatică a U.R.S.S. II., Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.

Ţuiu, F., (1975), Japonia, un miracol? Edit. Politică, Bucureşti.

Udolph, J., (1979), Studien zu slavischen Gewäserbezeichnungen. “Beträge zur Namen forschung Neue Folge”, Beiheft 17, Heidelberg, “Carl Winter” Univ.

Vinereanu, M., (2008), Dicţionar etimologic al limbii române. Edit. Alcor, Bucureşti.

Publicitate