Eminescu despre ruși

Guvernele au fost în stare să cunoască foarte bine politica rusească și țintele ce ea le urmărește de-o sută și mai bine de ani. Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, așezate pe stepe întinse a căror monotonie are înrâurire asupra inteligenței omenești, lipsind-o de mlădioșie și dându-i instincte fanatice pentru idei de-o vagă măreție, Rusia e în mod egal muma mândriei și a lipsei de cultură, a fanatismului și a despotiei.

Frumosul e înlocuit prin măreț, precum colinele undoiate și munții cu dumbrăvi a țărilor apusene sunt acolo înlocuite prin șesuri fără de capăt. În tendențele de cucerire, în așa-numitele misiuni istorice care-și caută marginile naturale nu e nimic dedesupt decât pur și simplu neștiința și gustul de spoliare.

În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-i lipsește în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat sau mai bine zicând ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generații dedate la lucru.

Mica Veneție era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocrației ei. Dar toate aceste condiții de mărire erau câștigate prin muncă îndelungată, deprinderea și priceperea se moștenea apoi din neam în neam, încât chiar astăzi ciceronii venețieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor decum au mulți profesori de estetică.

Un rol analog l-a avut Olanda în istorie, și astăzi încă sunt state mici care se bucură de-o înflorire extraordinară; pe un pământ de mică întindere se află mai multe averi decât în Rusia întreagă. Astfel suntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, câtu-i de mare, trage mai ușor decât mica Belgie.

De aceea ni se pare că din nefericire rușii sunt sub dominarea unui deșert sufletesc, a unui urât care-i face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlăuntrul lor. Nouă ni se pare că cercurile culte, în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a-l împlea prin muncă și cultură, îl sumuță contra Europei, pe care o numesc îmbătrânită și enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominație rusească.

Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanțul la aparițiunea unui neam asemenea mongolic, a turcilor. 

 În locul civilizației grece înflorit-au în Bizanț o cultură turcească? Deloc. Tocmai așa nu va înflori o cultură moscovită pe pământurile supuse rușilor, pentru că lipsește rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi.

În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland și în cele trei provinții baltice, în mâinile și capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe când populațiile străvechi a acelor provinții, leții, livii, crevinii și cum îi mai cheamă, nu se vor fi aflând cu mult mai sus decum îi va fi găsit episcopul Albrecht la anul 1200.

Astfel misiunea istorică de care se face atâta vorbă nu-i o misiune care-și are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac și mănuși, a unui deșert care, de-ar stăpâni pământul, tot nu s-ar umple.

Cerul deasupra-l schimbi, nu sufletul, marea trecând-o.

Pot să treacă și Dunărea și Carpații și Adrianopol, să ia Roma veche, precum amenință pe cea nouă, pot să presure Europa întreagă cu cenușă și cadavre, nu se va naște din milioanele de oameni nici un Rafael, nici un Bethoven, nici un Kant, ba tocmai lipsa unor asemenea spirite de adâncă înțelepciune și de un adânc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc care-și caută compensație în glorii sângeroase și în cuceriri.

Mihai Eminescu (Articol apărut în TIMPUL, la 7 Aprilie 1878, cu titlul «Tendenţe de cucerire» – fragment).

MARI TIRANI AI OMENIRII

 

Caligula : ” Perversul Cezar „

( împărat roman din 37 d.Hr. până în 41 d.Hr.)

Caius Iulius Caesar Germanicus  nascut la 31 august anul 12 d.I.Chr. – mort  la 24 ianuarie 41), cunoscut sub numele  Caligula, el a  a fost al treilea împărat roman și al treilea membru al dinastiei iulio-claudiene

„Să ma urasca, atâta timp cât se tem, „a fost motto-ul  acestui acestui imparat roman , despre care predecesorul său ,Tiberius , a spus odată că va deveni ” un şarpe pentru poporul roman ” Într-adevăr,excesele sale,cruzimea,extravagantele si perversiunile sexuale i-au indreptatit pe contemporanii sai sa-l considere nebun… 

 Caligula a fost cunoscut pentru  poftele sale sexuale  nesăţioase care l-au impins pana la  incest cu fiecare dintre cele  trei surori ale sale , pe care chiar le-a pus sa se  prostitueaze cu alţi bărbaţi .

Lui Caligula proiectele megalomane de construcţie,apetitul pentru lux şi risipa fara nici o limita, au dus la pierderea moştenirii  enorme  lăsate de Tiberius predecesorul său si la impunerea unui sistem de impozite care au saracit poporul. impozitele .

În plus, Caligula s-a autodeclarat zeu inca in viata viaţă şi a mers pana acolo incat si-a numit chiar propriul cal, Incitatus ,”o personificare a tuturor zeilor „,dupa ce l-a ridicat la rangul de… senator si a dispus sa i se confectioneze o iesle de fildeş in caresa i se dea ovăz amestecat cu fire de aur.

Abuzurile si excentricitatile lui Caligula au generat numeroase tensiuni şi conspiraţii , şi după patru ani de exercitare a puteri a fost asasinat .

 

 

Nero – imparat roman

 

Pe cand crimele si grozaviile lui Caligula erau inca vii in memoria romanilor, un alt imparat sinistru se urca in anul 54 pe tronul Romei – Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus .

 

 

 

 

 

 

Nero   (n. 15 decembrie 37  – d.9 iunie 68),a fost al cincilea împărat roman al dinastiei iulio-claudiene.

Mama să, Agrippina, a exercitat o enormă influență asupra fiului sau, prin intermediul căruia speră să conducă imperiul. Nero a tratat-o cu considerație și chiar mama să l-a sedus pentru a-l controla mai bine.

Dar la începutul anului 55, garda i-a fost retrasă, iar ea alungată din palat. În 59, Nero a poruncit să fie suprimată. După tentative eșuate, a fost în cele din urmă ucisă.

Nero face parte din acei împărați care au fost foarte aspru judecați în literatura antică.

Pentru istoricul si geograful grec Pausanias care a trăit în secolul al II-lea e.n., el era un exemplu pentru justețea afirmației lui  Platon , conform căreia marea nedreptate „nu pornește de la oameni obișnuiți, ci dintr-un suflet nobil corupt printr-o educație greșită”.

Nero era un narcisist preocupat exclusiv de propria sa imagine si de nimic altceva.

Isi ucidea cu usurinta orice apropiat pe care il percepe ca o posibila amenintare, inclusiv propria mama, pe Agrippina.

Desi se pare ca nu el ar fi provocat incendiul care a mistuit Roma in anul 64, s-a bucurat de acest incident si a profitat de el pentru a-si ridica un palat de dimensiuni monumentale, cu pretul unei fiscalitati uriase care apasa pe umerii poporului.

Incendiul i-a oferit si un prilej pentru noi masacre, a dat vina pe crestini ca autori ai incendiului, mii dintre ei au fost executati prin crucificare, tragere in teapa sau  arși, ca și cum ar fi torțe vii, pentru a ilumina jocurile de circ.

Printre victimele persecuției se numără și Sfinții Petru si Pavel, uciși prin anul 66 e.n.

In 68, anul mortii sale, toata Roma il ura.

Garda Pretoriana il paraseste,  iar Senatul il proclama inamic public. S-a sinucis, la numai 30 de ani,  intr-o casa apartinand lui Faon, unul dintre libertii săi,  in care se refugiase de teama multimii sicare l-a tradat,

Se spune ca ultimele lui cuvinte ar fi fost: “Ce artist moare odata cu mine“.

 

 

 

Attila – conducatorul hunilor

 

 

Dupa o incercare nereusita de a invada Persia, triburile hunilor s-au  indreptat spre vest, spre Europa, profitand de slabiciunile imperiului roman  si ocupa Pannonia (Ungaria de azi).

De acolo, sub conducerea lui Attila, vor teroriza pentru cateva decenii popoarele Europei.

Crimele, robirea,violurile si jafurile fara precedent , i-au ingrozit atat pe romani cat si pe barbarii goti care de frica hunilor au ales sa se refugieze in imperiul roman si sa se alieze cu romanii.

 

 

 

 

 

 

 

 

Attila sau Atila ( n. cca. 395  – d.453) a fost cel mai puternic conducător al hunilor,pe care i-a condus între anii  433 – 453. 

Europenii acelor vremuri credeau ca hunii sunt veniti din iad,  iar Attila este pedeapsa divinitatii (“Biciul lui Dumnezeu”) pentru pacatele crestinilor.

La aceasta parare contribuia in primul rand infatisarea asiatica a hunilor, cruzimea lor fara margini si obiceiurile grotesti de a-si mutila propii copii, crestandu-le obrajii cu un cutit.

Ostile lui Attila sunt infrante in final in Galia, in 451, pe campiile Catalunice, de catre o coalitie de goti si de romani, condusa de generalul roman Flavius Aetius (originar din Dobrogea).

Doi ani mai tarziu, Attila moare in noaptea nuntii, dupa o hemoragie interna, innecandu-se cu propriul sange.

Se estimeaza ca numarul victimelor lui Attila este de ordinul zecilor de mii.

 

 

 

 

 

Genghis Khan : ” războinicul  suprem „

(Fondator şi conducător al Imperiului Mongol din 1206 până în 1227)

O legenda spune ca hanul  mongol Genghis Khan cunoscut sub numele de Temugin („Întemeietorul“), s-a născut cu un cheag de sânge  în pumn – un semn că el a fost destinat sa devina un mare conducator,ceea ce s-a dovedit adevărat.

Baiatul a  primit educatia unui   razboinic si  a reuşit să puna bazele celui mai mare imperiu din istoria omenirii .

Marele razboinic  a cunoscut in copilariesărăcia, persecuţiile şi închisoarea ,după moartea tatălui său ,un şef de trib.

 Norocul şi geniul său militar l-au ajutat înving triburile rivale , unul câte unul ,astfel ca prin 1206, el a devenit conducătorul mongolilor,stapanind aproape intreg teritoriul locuit de triburile mongolilor.

Astfel Temujin a devenit  Genghis Khan – rege al regilor.

Sub comanda lui ,mongolii au devastat China, Asia Centrală şi Europa de Est,pana la  Oder. . La momentul morţii lui Genghis Khan  imperiul său se intindea  din Asia ,de la Oceanul Pacific la Marea Neagră, iar urmaşii lui au reusit sa isi mentina puterea în regiunea  sute de ani.

Cuceririle lui Ginghis Han au fost adesea caracterizate prin cruzimea fata de populatiile cotropite şi prin  sacrificarea celor învinsi.

În acelaşi timp , el a reuşitsă unească mongolii si, conducand statul sau cu o mana forte, el a  introdus codurile civile şi militare si o serie de reforme care l-au impus ca pe  un mare organizator.

Henric al VIII-lea : ” Regele Barbă Albastră „

(rege al Angliei din anul 1509 până în 1547)

Regele Angliei Henric al VIII- celebru pentru cele şase căsătorii , care au şocat fiind vorba de  un rege creştin. de asemenea,iniţiativa acestuia de a introduce in Anglia Reforma.

 În primii ani ai domniei sale , Henry a câştigat simpatia poporului său şi a fost văzut ca un bun catolic. El a scris chiar „Apărarea celor  Şapte Taine ” , o carte dedicată ce a respins argumentele lui Luther,primind  de la Papa titlul de Țapărător al dreptei credinţeȚ .

Cu toate acestea , atunci când a dorit să divorţeze de prima sa sotie,s-a ciocnit de opoziţia Sfantului Scaun de la  Roma.

 Henric al VIII- nu a desprins  numai Biserica Angliei de autoritatea papală, dar s-a si şi proclamat el însuşi şeful suprem al Bisericii engleze.De asemenea, a trecut la  desfiinţarea mănăstirilor catolice şi la însuşirea veniturilor şi a bunurilor acestora .

Soţia sa, Anne Boleyn , care a devenit forţa motrice a reformei bisericii , a fost mai târziu executata , împărtăşind astfel soarta lui Sir Thomas More şi a altor mii de adversari ai   politicii regelui. 

A incercat sa inabuse nemulţumirile oamenilor prin dezvoltarea unei reţele de spionaj şi creşterea numărului de execuţii.

 Se crede că mai mult de 70.000 de oameni au fost trimisi la moarte în timpul domniei lui Henric al VIII , inclusiv două dintre soţiile sale.

 

Ivan IV : „Cel Groaznic „

( ţar al Rusiei din 1533 până în 1584)

Primul mare cneaz al Moscovei care a luat titlul de ” Ţar al Rusiei „, Ivan cel Groaznic a arătat semne de cruzime excesiva inca  din copilărie .El a  pronunţat prima sentinţa de condamnare la moarte la vârsta de 13 ani . In prima parte a domniei sale, a fost mai degrabă moderat – unii cred ca urmare a influenţei pozitive a primei sale soţii , o femeie pioasa si devotata.

După moartea ei, pe care Ivan crede că s-a datorat  otrăvirii a început  o schimbare bruscă a domniei sale .El a infiintat aşa-numitaul regim ” Oprichnina ” terorizand intreaga  ţară.

 Sub pretextul de a luptaimpotriva  trădatorilor din rândul nobilimii  , el a ordonat asasinate fără a dovedi vinovăţia victimelor – de multe ori  cand organiza  distractii , împreună cu rudele şi cunoscuţii.

Ivan cel Groaznic a arătat multa imaginaţie in  tipurile tortura si executie a victimelor sale, care includeau  arderea pe rug , tragerea in teapa şi  fierberea condamnatilor la moarte .

 În plus, el a fost căsătorit de şapte ( opt, potrivit altor surse ) ori si se crede ca a ucis cel puţin două dintre sotiile sale , precum şi pe  fiul său cel mare .

Cu toate acestea, Ivan IV a fost unul dintre cele mai educate persoane ale  timpului său şi un strateg talentat.

 In timpul domniei sale, teritoriul Rusiei s-a extins dublandu-se.

Maximilien Robespierre : ” Incoruptibilul rege al terorii „

( considerat conducător de facto a Franţei din 1793 până în 1794)

 Maximilien Robespierre ,unul dintre cele mai proeminente si influente figuri ale Revoluţiei s-a remarcat  prin fanatism , si prin ridicarea terorismului la nivel de politica de stat.

A fost  unul dintre  liderii Iacobinilor si a dominat în cele din urmă nou înfiinţatul  Comitet de Siguranţă Publică ,menit sa ii elimine pe dusmanii  revoluţiei.

Acest comitet a început epurările politice şi administrative şi execuţiile în masă a „duşmanilor Revoluţiei ” .

 ” Revoluţie inseamna  despotismul  libertatii împotriva tiraniei „, spunea el .

Potrivit unor estimări diferite, intre 16.000 la 40.000 de oameni au fost ucişi în timpul marii  Terori dezlantuite de Robespierre ,care a mers pana acolo ca a ordonat ghilotinarea fostului sau  coleg iacobin  Danton.

Ca rezultat al Terorii  lui Robespierre, Revoluţia franceză a devenit o baie de sânge fără sfârşit.

În 1794 el a fost răsturnat de o conspiraţie a membrilor Convenţiei şi executat .

 Va urma

MIHAI EMINESCU: „Rusia e în mod egal muma mîndriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a despoției”

Foto: Mihai Eminescu

Guvernele au fost în stare să cunoască foarte bine politica rusească şi ţintele ce ea le urmăreşte de-o sută şi mai bine de ani.

Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror mon[o]-tonie are înrîurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsind-o de mlădioşie şi dîndu-i instincte fanatice pentru idei de-o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mîndriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a despoției.

Frumosul e înlocuit prin măreţ, precum colinele undoiate şi munţii cu dumbrăvi a ţărilor apusene sînt acolo înlocuite prin şesuri fără de capăt. În tendenţele de cucerire, în aşa-numitele misiuni istorice cari-şi caută marginile naturale nu e nimic dedesupt decît pur şi simplu neştiinţa şi gustul de spoliare.

În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-i lipseşte în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat sau mai bine zicînd ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generaţii dedate la lucru.

De mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace, ţinta cuceririlor ruseşti sînt ţările răsăritene ale Europei. Nu mai vorbim despre cuvîntul d-lui Aksalvof, care vede întinzîndu-se panslavismul în miezul Europei, în ţările coroanei habsburgice pînă la Marea Adriatică.

C-un cuvînt, în loc de-a desfăşura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sînt pironiţi cu flămîngiune asupra Apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir pînă sub zidurile Veneţiei şi apoi mai departe… tot mai departe. Şi această misiune tainică o împlinesc apoi diplomaţii şi baionetele.

Existe testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de oameni visători cari dau tonul în Rusia.
Războiul a fost declarat Porţii pentru a elibera pe creştini în formă, în fond însă pentru a cuceri întreg Imperiul otoman într-un mod care să poată fi înghiţit, mai de voie, mai de nevoie, de Europa.

După Turcia urmează Imperiul habsburgic, după dînsul cine mai ştie cine? Scopul fictiv al războiului şi scopul adevărat sînt diametral opuse.

Astfel se dăruie un regat splendid celui mai neînsemnat popor din Peninsula Balcanică, bulgarilor. Se stabileşte în Tratatul de la San-Stefano independenţa României şi c-un rînd după aceea se stabileşte c-un al treilea, fără de noi, dreptul de a-şi trece trupele prin ţara noastră, de a o ocupa cu alte cuvinte, doi ani de zile.

 Doi ani, văzînd şi făcînd, s-ar preface apoi în zece şi în o sută, pentru că splendidul regat bulgar e plăsmuit aşa de frumos pentru ca să rămîie proprietatea ohavnică rusească.
Se stabileşte principiul ca Basarabia să fie cedată prin liberă învoială, ceea ce presupune că sîntem în drept de a o ceda sau de a n-o ceda. Ne hotărîm de a n-o ceda şi Rusia a ocupat-o astăzi pe deplin.

În fine, susţiind dreptul nostru, vedem ivindu-se colţii prieteşugului. Bucureştii sînt împresuraţi de trupe, în Vlaşca cazacii îşi bat joc de populaţie dînd oamenii afară din case, trenurile noastre cu muniţiuni sînt oprite în drum, c-un cuvînt Rusia a început a întrebuinţa mijloacele ei civilizatrice pentru a ne intimida.
Nu deprindem frica şi pace bună. Teamă ne e numai ca Imperiul habsburgic să nu cadă la învoială cu Rusia, căci despre Anglia nu e vorbă. Ea este în stare a ţinea război pînă ce Rusia-şi va fi zvîrlit în vînt cea din urmă rublă metalică.

Dar contele Andrassy a făcut propuneri de împărţeală şi aceste propuneri prefac înţelegerea în complicitate şi complicitatea cu Rusia e tot[dea]una fatală.
N-avem nevoie a pomeni exemplul nostru. Oamenii fără simţ istoric, liberalii consmopoliţi, c-un foarte incolor sentiment de patrie, s-au dat în apele Rusiei şi au declarat un război care ne-a costat mii de suflete viteze, zeci de milioane şi poate o provincie.

Zicem poate, pentru că Europa e interesată ca şi noi în cestiune. Se poate ca Rusiei să i se întîmple soarta pe care ne-o pregăteşte nouă.
Guvernul a ales o politică pe care o aprobăm ca directivă, deşi-l găsim foarte inept pentru a o executa. Guvernul liberal a intrat în iţele Rusiei şi e prea angajat, încît vecinii se găsesc în drept de a se rosti nediplomatic faţă de cei ce reprezintă ţara, coroana ei şi pe augustul purtător.

Aducem aminte convorbirile dintre principele Gorciacof şi generalul Ioan Ghica, care convorbiri aveau un aer deja neînmănuşat. Nu mai vorbim de altele şi mai rele, dar destul că, în momentul în care Gorciacof se răsteşte, cazacul pradă în Vlaşca.

Răstirile diplomatului se traduc în acte de brutalitate cînd ajung în rîndurile din urmă.
Deşi nu s-a născut încă rusul care să fie în stare a ne insufla frică, grijă tot ne inspiră, ba putem zice siguranţa că ne aşteaptă vremi grele.

Despre biruinţa cauzei drepte nu ne îndoim, precum nu ne îndoim că, oricare ar fi curentul ce se mişcă în contra civilizaţiei, el trebuie să fie nimicit cu vremea. Dar acea vreme e adesea foarte departe. Deviza noastră este: a nu spera nimic şi a nu ne teme de nimic.

Nesperînd nimic, n-avem nevoie de a ne mai încrede în alţii precum ne-am încrezut, ci numai în noi înşine şi în aceia care sînt nevoiţi să ţie cu noi; netemîndu-ne de nimic, n-avem nevoie de a implora, generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică.

Căci stă oare destoinicia unei naţii în vrun raport cu întinderea teritoriului pe care ea-l ocupă? Mica Veneţie era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocraţiei ei.

 Dar toate aceste condiţii de mărire erau cîştigate prin muncă îndelungată, deprinderea şi priceperea se moştenea apoi din neam în neam, încît chiar astăzi ciceronii veneţieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor decum au mulţi profesori de estetică.

Un rol analog 1-a avut Olanda în istorie, şi astăzi încă sînt state mici care se bucură deo înflorire estraordinară; pe un pămînt de mică întindere se află mai multe averi decît în Rusia întreagă. Astfel sîntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, cîtu-i de mare, trage mai uşor decît mica Belgie.
De aceea ni se pare că din nefericire ruşii sînt sub dominarea unui desert sufletesc, a unui urît care-i face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlăuntrul lor.

Nouă ni se pare că cercurile culte, în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a-1 împlea prin muncă şi cultură, îl sumuţă contra Europei, pe care o numesc îmbătrînită şi enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţie rusească.
Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanţul la apariţiunea un[ui] neam asemenea mongolic, a turcilor.

 În locul civilizaţiei grece înflorit-au în Bizanţ o cultură turcească? Deloc. Tocmai aşa nu va înflori o cultură moscovită pe pămînturile supuse ruşilor, pentru că lipseşte rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi. În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland şi în cele trei provinţii baltice, în mînele şi capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe cînd populaţiile străvechi a acelor provinţii, leţii, livii, crevinii şi cum [î]i mai cheamă, nu se vor fi aflînd cu mult mai sus decum îi va fi găsit episcopul Albrecht la a[nul] 1200.

Astfel misiunea istorică de care se face atîta vorbă nu-i o misiune care-şi are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac şi mănuşi, a unui deşert care, de-ar stăpîni pămîntul, tot nu s-ar umple.

Cerul deasupra-l schimbi, nu sufletul, marea trecînd-o. Pot să treacă şi Dunărea şi Carpaţii şi Adrianopol, să ia Roma veche, precum ameninţă pe cea nouă, pot să presure Europa întreagă cu cenuşă şi cadavre, nu se va naşte din milioanele de oameni nici un Rafael, nici un Bethoven, nici un Kant, ba tocmai lipsa unor asemenea spirite de adîncă înţelepciune şi de un adînc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc care-şi caută compensaţie în glorii sîngeroase şi în cuceriri.

Articol apărut în TIMPUL pe 7 Aprilie 1878, cu titlul «Tendenţe de cucerire» – fragment

Autor:Mihai Eminescu