CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Povestea celui mai cunoscut portret al lui MIHAI EMINESCU

 

Fișier:Eminescu.jpg

 

 

 

 

Jan Tomas, cehul care a realizat cel mai mediatizat portret al lui Eminescu.

 

 

 

Dintre cele patru fotografii-portret certificate ca fiind ale lui Eminescu, una singura a facut „cariera”.

Ea a ajuns sa se identifice cu efigia poetului national, cu intreaga sa poezie, cu poezia romantica in general si poate chiar cu intregul romantism european.

Daca am face o statistica riguroasa a tuturor multiplicarilor acestei imagini (tinand cont de toate caietele si manualele scolare, de editiile populare ale poeziilor, de editiile critice si de lux, de afise, pliante, plicuri, timbre filatelice si postale, bancnote, monede, medalii etc.) am ajunge la peste un miliard de exemplare.

Eminescu este, fara indoiala, mai mult decat un brand. Este un simbol, oricat ar incerca unii sa-l profaneze.

Fotografia blazon din 1869 s-a impus de la sine, prin eliminarea naturala a tuturor celorlalte.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cele patru portrete care alcatuiesc „careul de asi” al imagologiei Eminescu sunt, in ordine cronologica: cel din 1869, facut la Praga, in atelierul lui Jan Tomas, cel din 1880, facut la Bucuresti de Frantz Duschek, cel din 1884, facut la Iasi, de Nestor Heck, si cel facut de Jean Bieling la Botosani, in 1887-1888.

Incercarea de a consacra o imagine reprezentativa a poetului a facut-o Maiorescu, ilustrand editia princeps „Poesii” cu portretul din 1880, facut de Frantz Duschek.

Dupa moartea poetului, imaginea „livrata” publicului a fost cea a lui Jean Bieling de la Botosani, reprodusa pentru prima oara in volumul „Henriette si M.Eminescu” (Iasi, Editura Saraga, 1893).

 Fotografia convenea imaginarului unei epoci in care Eminescu era considerat filosoful pesimist, care a murit nebun, in mizerie.

Portretul apare pe coperta primelor editii Saraga, pe carti postale, insa aceasta „emblema” va fi in scurt timp refuzata de contemporaneitate.

Fotografia nu-l reprezenta pe poetul de geniu, ci, asa cum spunea Ion Scurtu in 1903, „este potrivita numai pentru a nedreptati pe poet si a falsifica in ochii publicului imaginea fizionomiei adevarate a lui Eminescu”.

Se facea, asadar, inca de pe atunci, referire la necesitatea unui chip ideal, model inconfundabil, absolut si abstract.

Cea de-a treia fotografie, realizata de Nestor Heck la Iasi (1884), a avut o popularitate redusa.

Criticii literari si publicul larg au respins-o, deoarece au recunoscut in ea semnele bolii.

Portretul a fost totusi reprodus in coperta editiei Saraga a volumului „Versuri si proza” (1890), pe prima pagina a unor numere consacrate lui Eminescu din reviste ca „Flacara” (1912) sau „Gandirea” (1929), precum si pe coperta editiei Botez din colectia „Clasicii romani comentati”.

Portretul executat de Frantz Duschek in 1880 pentru albumul Junimii (al doilea, in ordine cronologica) a fost considerat, de cei care l-au cunoscut pe poet, drept cea mai fidela reprezentare a lui Eminescu, in sensul realist si complet al cuvantului: un Eminescu frumos si puternic, o figura usor spiritualizata, de luptator.

Fotografia va fi reprodusa in editia princeps din 1883 a poeziilor eminesciene si pe prima pagina a numarului de doliu al revistei „Familia” (1889).

Dar, contrar acestei acceptiuni teoretice a contemporanilor, privind imaginea „oficiala” a poetului, preferinta artistilor plastici si a publicului s-a indreptat, incet-incet, catre prima fotografie, cea executata la Praga, in 1869 de Jan Tomas.

Cehii nu sunt constienti de impactul extraordinar pe care l-a avut una dinte fotografiile facute de un conational al lor asupra culturii si constiintei publice din Romania: poetul nostru national a fost consacrat, ca imagine emblematica, de fotograful praghez Jan Tomas (1841-1912).

Un fotograf important al epocii, dar nu reprezentativ pentru istoria si cultura poporului ceh. Sau, cel putin, care nu e plasat la nivelul corespunzator prestigiului…

Eminescu ajunsese la Praga in septembrie 1869, cu gandul si dorinta de a urma cursurile Universitatii Caroline, a doua ca reputatie in Imperiul Austro-Ungar (dupa Viena). Ca sa se poata inscrie, trebuia sa-si faca o fotografie.

Un functionar excesiv de scrupulos a respins insa cererea poetului, pe motiv ca documentul de absolvire nu era in regula.

 Dupa ce a stat o perioada la fratele sau, Serban, care locuia la Praga, Eminescu a plecat in acelasi an la Viena. Aici, functionarii Universitatii din capitala Imperiului i-au acceptat certificatul de absolvire si l-au inscris fara probleme ca student auditor.

Ca si Eminescu insusi, fotografia facuta la Praga a traversat toata Europa inainte de a fi celebra in Romania.

Pe urmele lui Jan Tomas

Vechiul nostru colaborator Dan Toma Dulciu, pasionat cartofil, a fost recent la Praga, cu gandul de a afla mai multe despre Jan Tomas, fotograful despre care nici studiile din tara, nici cele din Cehia nu ofereau prea multe date.

Practic, nu se stia decat ca era ceh, ca avea un atelier la Praga, in Piata Sf. Venceslas nr.7 si ca i-a facut prima fotografie-portret lui Eminescu (6 exemplare) in 1869.

 „Am poposit in aprilie 2008, la Praga, dorind sa aflu mai multe despre locurile prin care a trecut Eminescu in toamna anului 1869, dar mai ales pentru a cunoaste personalitatea acestui artist fotograf” – povesteste Dan Dulciu.

„Evident, atelierul lui Jan Tomas nu mai exista demult in P-ta. Sf. Venceslas nr. 7, acolo ridicandu-se, de pe la 1910, un hotel impunator.

 Sansa a facut sa gasesc insa, la colectionarii cehi, sapte fotografii de epoca purtand semnatura atelierului lui Jan Tomas.

Ca si in cazul celebrei fotografii de tinerete a poetului, aceleasi caracteristici tehnice si artistice mi-au atras atentia: cartoane fine, provenind de la Viena, cu intentia de a pune in evidenta trasaturile delicate ale chipului reprodus in fotografie…

Dar lucrul cel mai important este faptul ca pe unul dintre portrete este mentionat numarul de identificare al placii fotografice originale, care se pastra in atelierul artistului, astfel incat peste ani si ani sa se poata reproduce, eventual, la cererea clientului, o alta serie de fotografii.

 Deci, nu este exclus ca, pe langa cele sase fotografii ale lui Eminescu, sa mai existe una, pentru uz intern, si cliseul numerotat.

Intrebarea este: unde se pastreaza, in prezent, arhiva lui Jan Tomas?

Se mai pastreaza oare?”.

 

 

Romanian Global News si Certitudinea.ro

Publicitate

17/06/2015 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

MARI ROMANI DESPRE BASARABIA

Romania Mare

Termenul „Basarabia”, atestat din sec. al XIV-lea, derivă direct de la numele dinastiei fondată de voievodul Basarab I, in Ţara Românească. După vechiul obicei de a desemna un stat prin numele dinastiei fondatoare, „Basarabia” sau Principatul lui Basarab sau Ţara Basarabilor, denumea întreaga Ţara Românească, ce se întindea, in a doua jumătate a secolului al XIV-lea, până la Marea Neagră şi Gurile Dunării.

În secolul al XV-lea, regiunea Dunării de Jos a făcut obiectul unui litigiu între vechiul Principat al Ţării Româneşti, căruia îi aparţinuse iniţial, şi mai noul principat, al Moldovei, care căuta să-şi extindă graniţele către sud, atingând deja gura de vărsare a Nistrului şi ţărmul mării în dreptul Cetăţii Albe.

Rivalitatea celor două state româneşti era determinată, de fapt, de rivalitatea celor două suzerane ale lor, Ungaria şi Polonia.

În 1465, Ştefan cel Mare cucereşte Cetatea Chiliei, şi implicit, braţul septentrional al Deltei Dunării. Acest teritoriu, de la Nordul Mării Negre şi al Gurilor Dunării, ca parte a Basarabiei, ţara lui Basarab I, şi-a păstrat şi el numele Basarabia.

În secolul al XVI-lea, după cucerirea de către otomani a fortăreţelor de la Chilia şi Cetatea Albă, Basarabia începe a desemna teritoriul mărginit de cursurile inferioare ale Prutului şi Dunării, de Marea Neagră şi de Gura de vărsare a Nistrului. Otomanii creează din cele 2 cetăţi o zonă de aprovizionare şi de supraveghere startegică, numită raia, căreia ii adaugă, la 1538, cetatea Tighinei, pe care o rebotează Bender. Întreaga regiune astfel creată şi transformată in raia va fi denumită Bugeac, şi dăruită de turci tătarilor, ca plată pentru supravegherea militară a zonei de graniţă a Imperiului Otoman.

Basarabia devine echivalentă cu Bugeac şi desemnează partea de sud a Moldovei, anexată de otomani şi stăpânită de tătari, întinsă între limanul Nistrului şi braţul Chilia al Deltei Dunării, până la gura Prutului.

Acest teritoriu, rupt şi anexat de Imperiul Otoman, apoi de cel rus, va fi transformat în armă împotriva dezvoltării economice a Moldovei, prin blocarea accesului rutelor sale comerciale la Marea Neagră, aşa cum, simetric, va deveni Dobrogea cucerită şi ea de otomani, pentru Ţara Românească.

– [ nn: După revoluţia română, se va întâmpla ceva similar, prin răsturnarea de către ucrainieni a unei nave pe braţul Chilia, care va fi blocat timp de mai bine de un deceniu, tăind accesul navelor comerciale şi provocând pagube inestimabile economiei româneşti.]

Din secolul al XVI–lea, poate şi datorită prezenţei tătarilor de o parte şi alta a Nistrului, se ajunge la situaţia în care, teritoriul situat la stânga Nistrului până la vărsarea Bugului în Mare, să fie numit tot Basarabia.

Astfel, numele Basarabia desemna, în acelaşi timp, posesiunile hanatului tătăresc Edisan, dintre Nistru şi Bug, dar şi zona denumită şi Bugeac, dintre Prut, Dunăre şi Nistru, locuită de alte neamuri de tătari.

Coincidenţa de nume va oferi un pretext în plus expansiunii ruseşti care se va servi de confuzii geografice intenţionate.

## Gheorghe I. Brătianu – Basarabia, drepturi naţionale şi istorice. Ed. Tritonic, Bucureşti, 2004

Eminescu şi Basarabia

„«Basarabia» este numele medieval al Ţărei Româneşti şi vine de la numele dinastiei Ţărei Româneşti, a Basarabilor.”

„Insuşi numele «Basarabia» ţipă sub condeiele ruseşti.

Căci Basarabia nu însemnează decât ţara Basarabilor, precum Prusia înseamnă ţara ruşilor, România ţara românilor. Pe la 1370 Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dibridicii, adică despotul Dobrogei, Domn al Silistrei şi al ţărilor tătăreşti, întinsese marginile domniei sale până la Nistru de-a lungul ţărmului Mării Negre, cucerind aceste locuri de al tătari. Pentru capătul veacului al patrusprezecelea stăpînirea Valahiei asupra acestor locuri e necontestabilă.”

„Cu sabia n-a fost luată însă nici Bucovina de austriaci, nici Basarabia de ruşi, ci prin fraudă”.

(Timpul, 1 martie 1878)

#######

«Cu un cuvânt, de la Rusia nu primim nimic. N-avem nevoie de patronagiul ei special si nu-i cerem decât ceea ce sântem in drept a-i cere ei, ca oricărui om de rând, cu faţa curată: să respecte pe deplin convenţia incheiată cu noi. Nici s-a bătut pentru noi, nici n-am poftit-o să se bată; deci nu are dreptul de a trata cu Turcia in numele nostru. Nici ea s-a luptat pentru noi, nici noi pentru dânsa, ci fiecare pentru sine si ale sale; ea pentru a implini mandatul Europei si pentru confraţii ei de peste Dunăre; noi pentru noi.

Deci incă o dată: Nu voim s-auzim de nici un aranjament cu Rusia, nu-i concedem dreptul de a trata in numele nostru, căci n-am insărcinat-o nici noi cu aceasta, nici puterile europene.»

(Mihai Eminescu, („Fără a prejudeca hotărârile adunărilor…”), Timpul, 28 ianuarie 1878; in Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Ed. Academiei, 1989; pg. 42)

#######

«Dar cu ce drept pretinde Rusia bucata noastră de Basarabie, pe care am căpătat-o inapoi, drept din dreptul nostru şi pamânt din pământul nostru ? Pe cuvântul cum că onoarea Rusiei cere ca să se ia o bucată din România. Va să zică onoarea Rusiei cere ca să se ia pe nedrept o bucată din România si aceeasi onoare nu cere respectarea conventiei iscalită ieri. Ciudată onoare intr-adevăr! Si pe ce se intemeiază acest point d’honneur?

Fost-au Basarabia cucerită cu sabia ? Nu. Prin tratatul de Bucuresti de la 1812 s-a făcut această cesiune, nu ca preţ al păcii, căci Turcia n-avea nevoie de pace, ci tocmai Rusia.

Napoleon era asupra intrării in Rusia şi trupele ruseşti se intorceau in marş forţat, in ruptul capului, luând faşa pământului românesc pe tălpile lor.»

(Mihai Eminescu, („In sfirsit vedem limpede…”), Timpul, 25 ianuarie 1878; in Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Ed. Academiei, 1989; pg. 40-41)

#######

«Cestiunea retrocedării Basarabiei cu incetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român. Puternicul împărat Alexandru II stăruieşte să cîştige cu orice preţ stăpânirea asupra acestei părţi din cea mai preţioasă parte a vetrei noastre strămoşeşti.

Intelegem pe deplin această stăruinţă, deoarece, la urma urmelor, pentru interesele sale morale şi materiale, orice stat face tot ce-i stă prin putinţă: Rusia este o împărăţie mare şi puternică, iară noi sintem o ţară mică şi slabă; dacă dar ţarul Alexandru II este hotărât a lua Basarabia în stăpânirea sa, pentru noi, Basarabia e pierdută. Dar dacă ne dăm bine seama, nici nu e vorba să pierdem ori să păstrăm Basarabia : vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra.

Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde şi rămăşita unei pretioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea in trăinicia poporului român.

In viaţa sa indelungată niciodata poporul român nu a fost la înălţimea la care se află astăzi când cinci milioane de romani sânt uniţi intr-un singur stat. Mihai Viteazul a izbutit să impreune sub stăpânirea sa trei ţări şi să pregătească întemeiarea unui stat român mai puternic, a fost insă destul ca Mihai Viteazul să moară pentru ca planul urzit de dânsul să se prăbuşească. Statul român de astăzi a trecut însă prin mai multe zguduiri şi rămâne statoric, fiindcă are două temelii : conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene.

Dacă vom cîştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom pierde aceste temelii, statul român, fie el oricât de întins, va deveni o crestiune trecătoare, iar dacă ne vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place şi pierderile ne vor fi trecătoare. Astăzi e dar timpul ca să întărim, atât în români, cât şi în popoarele mari ale Apusului, credinţa în trăinicia poporului român.

Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic !

Guvernul rusesc însuşi a pus cestiunea astfel încât românii sunt datori a ramânea până în sfârşit consecuenţi moţiunilor votate de către Corpurile legiuitoare; nu dăm nimic şi nu primim nimic.

Românul care ar cuteza să atingă acest principiu ar fi un vânzător.»

(Mihai Eminescu, („Cestiunea retrocedarii…”), Timpul, 10 februarie 1878, in Opere, vol X, Ed. Academiei, 1989, p.46)

Basarabia, Ţara Basarabilor
«Basarabia» este numele medieval al Ţărei Româneşti şi vine de la numele dinastiei Ţărei Româneşti, a Basarabilor.”

„Insuşi numele «Basarabia» ţipă sub condeiele ruseşti.
Căci Basarabia nu însemnează decât Ţara Basarabilor, precum Prusia înseamnă ţara ruşilor, România ţara românilor. Pe la 1370 Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dibridicii, adică despotul Dobrogei, Domn al Silistrei şi al ţărilor tătăreşti, întinsese marginile domniei sale până la Nistru de-a lungul ţărmului Mării Negre, cucerind aceste locuri de al tătari. Pentru capătul veacului al patrusprezecelea stăpînirea Valahiei asupra acestor locuri e necontestabilă.

Cu sabia n-a fost luată însă nici Bucovina de austriaci, nici Basarabia de ruşi, ci prin fraudă.
Mihai Eminescu, Timpul, 1 martie 1878

Teritoriul Basarabiei, astăzi cu numele Bugeac, este o provincie mare care cuprinde statele hanului tătarilor, limitată la nord de Nistru, la est de Marea Neagră, la sud de un braţ al Dunării, la vest de Moldova. Zonele principale în care se desfăşoară comerţul din această regiune sunt Bender, Kauschan, Akkerman, Kily, Ismail şi Kichela.
De Peysonnel, Traite du commerce de la Mer Noire, 1787, I , p.304

Stefan, Stefan Domn viteaz,
Cum de nu mai vii tu azi?
De la Nistru pan’ la Tisa
Tot Românul plange-ti-s’a
Ca nu mai poate răsbate
De-atâta străinatate
Din Hotin si pân la Mare
Stau Muscalii de-a călare
Din Boian in Vatra Dornii
Vestejesc ulmii si cornii
Din Braseu pân in Arad
Si-au facut dusmanii vad
Din Sătmariu pan’ in Săcele
Numai vaduri ca acele
De la Turnu’ n Dorohoiu
Curg dusmanii în puhoiu
Si s’ asează pe la noi;
Si cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Sboară paserile toate

Numai umbra spinului
La usa crestinului..
Vai român, săracul,
Ca ’ndărăt tot dă ca racul
Nici ’i merge, nici se ’ndeamnă
Ca nu-i este toamna, toamnă
Nice e vară vara lui
Si-i străin in tara lui
Codrul geme si se pleacă
Si isvoarele ii secă,
Săracă tară săracă!

Stefane, Măria Ta,
Lasă Putna, nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
In sama părintilor,
Clopotele să le tragă
Ziua ’ntreagă, noaptea ’ntreagă,
Doar s’a ’ndura Dumnezeu
Ca sa-ti mântui neamul tau..
Tu te ’nalta din mormânt
Sa te-aud din corn sunând
Si Moldova adunând.
Adunându-si flamurile
Sa se mire neamurile
De-i suna din corn odată,
Ai s-aduni Moldova toată
De-i suna de două ori
Iti vin codrii ’n ajutor
De-i suna de-a treia oară
Toti dusmanii or sa piară
Dati in prada ciorilor
S’a spânzurătorilor.

Stefane, Măria Ta,
Lasa Putna, nu mai sta,
Ca te-asteapta litvele
Sa le sboare titvele
Sa le spui molitvele
Pe câti pari pe câti fustei
Căpătini de grecotei
Grecoteii si străinii
Mânca-le-ar inima cânii,
Mânca-le-ar tara pustia
Si neamul nemernicia
Cum te pradă cum te sacă,
Săracă tară, săracă.
{Mihai Eminescu, Stefan, Stefan Domn viteaz}

Basarabia e pământ românesc. E pământul lui Ştefan cel Mare. Imi pare rau, eu sunt mai savant ca Ştefan cel Mare. Dar, pe lângă el, eu sunt un măturator. Şi n-am eu dreptul să renunţ la pământul ăsta. Dacă-mi scoateţi ochii, se găseşte vreun roman să mă ducă la mâcare, la culcare şi să-mi dea sa mănânc. Şi nici atunci nu recunosc că Basarabia e rusească.
Petre Ţuţea

Basarabia,
cuvânt cu patru A
ca o biserică cu patru turle
căreia nu ştiu care
i-a furat clopotul.

Tudor Plop-Umlamnu

11/03/2010 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ, MARI ROMANI | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: