CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Din opera politică a domnului Eminescu

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este Mihai-Eminescu-1878-Fotografia-2-Societatea-Junimea-Photography-Studio-Ro.jpg

Mihai Eminescu la 9 decembrie 1878 : „ÎNTR-UN STUDIU DE POLITICĂ…”

Într-un studiu de politică contimporană intitulat Martirii de la 48 şi salvatorii de la 66 d. G. Mîrzescu espune pe 37 de pagine cicero istoricul scurt al ministerielor perîndate dela suirea Măriei Sale pe tron şi pînă astăzi.

Nervus probationis espus în broşura d-sale este că pricina agitărilor şi răsturnărilor ministeriale provine nu atît din deosebirea de principii cît mai cu seama din pasiunea meschină ce a esistat şi esistă încă între bărbaţii ce joacă la noi rolul de oameni politici şi de bărbaţi de stat.

Aceşti oameni- martirii de la 1848 şi salvatorii de la 1866- sînt după d-sa: fraţii Brătianu, C. A. Rosetti, Ioan Ghica, Cogălniceanu, Principele Dimitrie Ghica, Manolache Costache, Lascar Catargiu, Mavrogheni, General Ioan Florescu, General Tell, Neculae Creţulescu şi încă alţi vro cîţiva.

E un sîmbure de adevăr în teza pe care voieşte a o dovedi d. Mîrzescu şi e asupra oricării îndoieli că cele mai multe grupuri politice de la noi din ţară sînt strînse împrejurul unor firme personale, nu împrejurul unor principii.

Cînd ne aducem aminte de înaltele făgăduinţe şi de programa stabilită la Mazar Paşa, apoi de deplina deviare de la ea, atît în viaţa interioară a statului, cît şi în politica esterioară, nu ne putem împotrivi a admite teza că mai toate, deşi nu toate grupurile politice sînt conduse nu de o programă sigură, statornică, nestrămutată, ci de dorul unui număr de persoane de a ajunge la putere şi de a se mănţine.

Cum că pentru scopul acesta se iau drept deviză toate principiile posibile şi … imposibile, cumcă cutare grup se porecleşte cu cutare nume de fantezie, iar altul cu cutare, e asemenea adevărat.

Dar ceea ce d. Mîrzescu nu espune în broşura d-sale, ba poate nici cutează a espune, sînt cauzele acestor simptome de bizantinism.

Un medic nu se va opri la simptomele exterioare ale unei boale, ci va căuta cauza lor internă. Mutatis mutandis, vom lua un alt exemplu de aiurea. Un Mîrzescu german ar zice poate că socialismul din Germania există pentru că 10-20 de persoane citate anume, precum Marx, Lasalle, Bebel, Liebknecht ş.a. au voit să ajungă la însemnătate în viaţa statului exploatînd mizeriile poporului.

Aceasta ar fi poate adevărat pentru unii din ei, dar n-ar fi cauza adevărată a răului. Existînd cauza socială, efectul trebuia să vie de sine încît e cu desăvîrşire indiferent numele individual care ar fi ieşit deasupra pentru a cristaliza în el soiul de mizerie socială în cestiune.

Cauza proprie a relelor noastre însă e lipsa de cultură adevărată, şi sub cultura adevărată înţelegem pe cea productivă. Exceptînd cîteva centre din ţară, tinerimea română nu se mai ocupă cu nici o ramură a producţiei naţionale; ea emigrează cu miile prin Paris, Bruxelles, Piza etc. pentru a-şi menaja un doctorat în drept şi toţi aceştia se-ntorc apoi în ţară cu pretenţia de-a deveni de-a doua zi oameni mari. Uite-se d. Mîrzescu în toate laturile şi vază din cine se compun grupurile adunate împrejurul oamenilor politici şi va vedea că sînt în cea mai mare parte tineri advocaţi. Şi, fiindcă pita lui Vodă nu-i încape pe toţi deodată, încearcă de-a veni cel puţin pe rînd la ea şi a se folosi pe cît se poate de mult din scurtul timp pe care li-l acordă păpuşeria constituţională.

Şi, fiindcă nu există între aceşti oameni deosebiri aievea, de vreme ce mai toţi au aceleaşi nevoi de căpătuire şi aceleaşi tendenţe, inventează cel puţin deosebiri factice, porecle nouă pentru aceeaşi marfă veche. Între capi iar sînt o mulţime de oameni- de o necontestată inteligenţă, n-o negăm– dar pentru cari statul e o unealtă pentru a-şi mai re-mprospăta averile sau cel puţin numele şi influenţa personală. Şi, dacă sînt deosebiri reale, acelea nu sînt în genere dictate de grupuri de interese naţionale, precum ar trebui să fie, ci mai mult de temperament, de-o minte mai clară înnăscută şi de un caracter mai onest asemenea înnăscut.

Fiind însă că mintea şi caracterul sînt totdeuna mai rare decît stupiditatea şi lipsa de caracter, de aceea vom vedea ca partidul cel mai numeros din ţară, roşii, e totodată acela care reuneşte în sînul său mai multă incapacitate, perversitate morală, lăcomie de avere publică şi invidie pentru tot ce răsare cu un cap peste masă, peste cei ce nu gîndesc nimic şi nu au nimic.

În jucăria parlamentară care se desfăşură înaintea noastră oamenii pentru care nimic nu e îndestul de sus pentru a ajunge, oricît de lipsiţi ar fi de cunoştinţe speciale şi de resort, sînt advocaţi.

Nu ne-am mira să vedem într-o zi pe un advocat făcîndu-se mitropolit şi pe altul general de brigada, căci unde-i leafă apare şi advocatul; restul îndatoririlor şi-l aranjează apoi într-un chip cît se poate de comod. O societate ca a noastră, care nu se întemeiază pe muncă, e o societate coruptă. Grupurile politice ar trebui să aibă drept corelat grupuri economice şi în cea mai mare parte nu le au.

Organizaţia de astăzi a favorizat fuga de muncă; ea a ridicat elemente cari n-au nimic în fruntea statului, ca sa trăiască sau [să] se îmbogăţească din averea lui, şi tot organizaţia aceasta a făcut şi pe alte clase să crează că numai prin politică poţi ajunge la ceva.

Astfel profesorii de universitate, în loc să-şi caute de treabă, fac politică; profesorii de licee şi de şcoale primare asemenea; ingineri, medici, scriitori, muzicanţi, actori chiar, toţi fac politică, pentru a parveni.

Şi acesta e răul cu desăvîrşire mai mare; căci relele actuale ar putea fi trecătoare, dar conrupîndu-se însuşi nervul vieţii oricării societăţi, iubirea de muncă, nu mai e nici măcar speranţa de îndreptare.

Armata noastră poate cîştiga bătălii, Alecsandri poate scrie versuri nemuritoare, un ministru de externe poate conduce politica în afară cu nemaipomenită dibăcie; toate acestea împreună vor forma luxul istoric al esistenţii noastre dar acest lux nu va opri discompunerea sîngelui nostru social, pieirea noastră prin pieirea muncii.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X

Mihai-Eminescu.Ro

10/12/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

MIHAI EMINESCU ȘI SERBAREA TUTUROR ROMÂNILOR DE LA PUTNA ÎNCHINATĂ ÎN 1871 MARELUI DOMN ȘTEFAN CEL MARE

La împlinirea a 400 de ani de la sfințirea Mănăstirii Putna, primul sfânt locaș ctitorit în ziua de duminică, 3 septembrie, a anului 1469 de Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, la serbarea de la Putna, au participat circa 3000 de români din toate provinciile țării.

Printre ei se aflau: Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Mihail Kogălniceanu, A. D. Xenopol, G. Dem. Teodorescu, Grigore Tocilescu, Dimitrie Gusti, Ciprian Porumbescu, Epaminonda Bucevschi ș. a. (…)

  Ziarul „Federațiunea” din Pesta, scria în urmă cu 150 de ani:

 “Una din cele mai frumoase serbări intocmite de Societatea academica „Romania Juna” din Viena, a fost măreața serbare de la Putna din 15/27 august 1871, in memoria lui Stefan cel Mare. 
Toata intelighetzia romaneasca a primit cu cea mai deplina insufletire mareata idee, spre a aduce omagii de pietate si veneratiune aceluia ale carui oseminte se odihnesc de trei secole si jumatate in vechea manastire zidita de dansul. 

A fost intâia serbare a natziunii la care au luat parte romanii din toate tarile locuite de dansii si ideea aceasta a purces de la Eminescu (…) 
Cel mai de seama lucru pentru Eminescu a fost insa rezultatul moral al acestei serbari! Marele Poet zicea – a având tot vârsta si geniul lui Petofi, inainte de Revolutia de la 1848, că:

 aproape adormit pnă atunci si va lua avânt nou iar studentii ce au sosit din toate partile romanesti si-au facut cunostinte si legaturi de prietenie intre dansii , vor lua cu sine impresii nesterse si vor fi in vremuri propagatorii cei mai zelosi ai ideii ca, lucrand uniti si condusi de acelasi idee , vor contribui la desteptarea si marirea neamului lor in provinciile de unde se trag. (…)

 

SERBAREA DE LA PUTNA ÎNTRU MEMORIA LUI ŞTEFAN CEL MARE – de Mihai Eminescu [ 15 august 1871 ]

Orice popor, pentru a se putea întări ş-a pune baza unei esistenţe durabile, mai nainte de toate are trebuinţă neaparată de-o patrie, de un pămînt de care să se lege cu sîngele şi viaţa sa, la care să ţină din toată puterea şi dragostea inimei sale.

Istoria veacurilor trecute ne arată că neamurile cari nu s-au lipit de o asemenea patrie, a cărora ţel şi tendinţe au fost numai cuceriri şi năvăliri deprădătoare, fără a găsi un colţ în lume în sînul căruia să plînteze sîmburele fecund al unei vieţi strălucite în viitor, zicem toate acele neamuri s-au şters de pe faţa pămîntului ca colbul suflat de vînt.

Dar dacă prima condiţiune a constituirei şi consolidărei unui popor este patria, nu mai puţin important pentru dînsul şi pentru traiul său sînt luptele şi frămîntările ce trebuie să susţie în faţa sămînţiilor străine cari îl încungiură şi-i ameninţă pe tot momentul cu pieire clădirea ce şi-a făcut.

Aceste lupte şi frămîntări se conduc şi se operează de oameni mari, cari la romanii si grecii antici se numeau semizei, iar la noi viteji şi voinici.

Mai târziu braţul începe să obosească, duşmanii ameninţători, de asemenea slăbiţi, contenesc agresiunile lor; puterea vitală din popor trebuie consumată într-alt chip; atunci începe mai cu mare vigoare agitarea inteligenţei. Acesta este momentul cel mai solemn. Acest stadiu se numeşte – deşteptarea poporului.

Atunci te întrebi: Cine sunt? Unde mă găsesc? Ce trebuie să fac?

Fericita naţia care prin faptele şi lucrările sale răspunde nimerit la aceste vitale întrebări.

De la începutul secolului nostru mai ales, românii încă au simţit trezindu-se în sufletul lor nedumeritul dor de regenerare şi renaştere.

Popor tânăr şi plin de viaţă, oţelit în cumplitele suferinţe ale timpurilor, aprins de emulaţie în faţa celorlalte popoare, el s-a aruncat c-un entuziasm nespus pe calea propăşirei, a alergat ars de setea cea mai crudă – la izvoarele dorite ale culturei.

Dar nenumărate şi grele sunt lucrurile ce trebuie împlinite pentru a face fericirea unei naţii. Chiar un individ, până s-ajungă binecrescut, asigurat în esistenţa sa, luminat la minte, c-un cuvânt bine preparat pentru a aduce o viaţă demnă şi folositoare, de cîte ajutoare nu are trebuinţă?!

Dar încă o naţie întreagă, şi mai ales o naţie ca a noastră!”La lucru dar barbaţi şi femei, tineri şi bătrâni „, ne strigă puternica voce a secolului al nouăsprezecelea. Departe de noi odihna zădarnică! Departe de noi îndeletnicirile frivole şi stricăcioase intereselor noastre naţionale!

Să lucrăm, dar să lucrăm inspiraţi de sântul glas al patriei, să asudăm dar sudoarea noastră să se scurgă pentru interesele neamului românesc.

Astăzi credem că ar fi venit timpul ca să pretindem și noi ceea ce ni se cuvine de secoli. E timp să declarăm neted și clar că în Țara noastră (căci este a noastră mai bine decât a orișicui) noi nu suntem, nici vrem să fim maghiari ori nemți și cerem: 

Suntem români, vrem să rămânem români in egala îndreptățire a națiunei noastre! 

Față cu orice încercare de deznaționalizare ori suprematizare, întrebăm cu răceală și conștiuți de drepturile ce ni le dă originea noastră latina și spiritul secolului: Cine sunt acești oameni ce ne contesta și ce vor ei în Țara noastră romaneasca?”(…) 
“Să nu ne mirăm, dacă presa,organele noastre de publicitate au devenit în timpul din urmă parca moi si împăcăcioase; căci, cum zicea mai sus campionul presei boheme, contrarii vor sti totdeauna să ametească capetele pâna si a conducătorilor nostri cu promisiuni lucii, dar etern mincinoase.
Cine ar crede cum că Ungurii, chiar de-ar promite-o, vor găsi în ei atâta simt de dreptate, încât să redea, de exemplu, autonomia Transilvaniei, pe care au răpit-o fără consimtământul Românilor?  Si apoi nici nu avem noi să cerem de la Unguri ceva, căci ei nu sunt si nu au competenta să ne dea nimica.”

Mihai Eminescu la Putna: „În Unire ne e tăria!”

„A fost acolo si foarte multa inteligentza, toti barbatii marcanti din toate tarile locuite de romani. Si ei au facut cunostinta mai de aproape, si intre dansii au urmat un schimb de vederi si nu se poate ca acest fapt sa nu influenteze activitatea lor publica si sa nu aiba urmari binefacatoare pentru neamul intreg. Zic mai departe ca studenti, popor si inteligenta, cu totii au vazut si s-au convins ca hotarele nu pot impiedica manifestarile entuziaste ale unui popor pentru o idee pe care au urmarit’o si serbarea de la Putna.

 Desi despartiti prin hotare, toti stiu ca sunt unul si acelasi neam, si aceasta convingere va mari puterea lor de rezistenta si ii va oteli in lupta pentru neam, lege si tara.”

Teodor V. Stefanelli, fost coleg de scoala cu Eminescu, atat in Liceul de la Cernauti, cat si la Universitatea din Viena, participant la memorabilul 
Congres de la Putna din 15 august 1871, consemna:

“La 5 iunie 1883, se facu in Iasi cu mare pompa inaugurarea statuei lui Stefan cel Mare. Suveranul, toate autoritatile statului, corpurile legiuitoare si un public foarte numeros se adunara in Iasi din toate partile tarii si chiar din provinciile romane ale imperiilor invecinate.
Profitand de imprejurare ca un mare numar de membri vechi ai societatii literare printre care si Eminescu, se gaseau cu acea ocaziune in Iasi, “Junimea” tinu o mare intrunire. In acea sara Eminescu ne ceti cunoscuta sa Doina populara scrisa cu ocaziunea serbarii si care incepe cu memorabilele versuri: 

De la Nistru pan’ la Tisa / Tot Romanul plansu-mi-s’a /Ca nu mai poate strabate /De- atata strainatate”.

Efectul acestor versuri, desi pesimiste care contrastau asa de mult cu celelalte ode ce au fost  compuse cu ocasiunea acelei stralucite serbari, fu adânc si indiscriptibil resimtite.
In contra obiceiului “Junimii”, careia nu-i placea sa-si manifeste entusiasmul, pentru intaia data de doua zeci de ani de cand exista societatea, un tunet de aplausuri isbucni la sfarsitul cetirii si mai multi dintre numerosii membri presenti, imbratisara pe minunatul poet.  
Din păcate, aceasta minunată cetire politică a fost cea din urmă a lui Eminescu. (…)” 

Surse:

https://infobrasov.net/mihai-eminescu-la-putna

http://www.mihai-eminescu.ro/serbarea-de-la-putna

16/08/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Scopurile criminale urmărite de ocupanții sovietici prin provocarea foametei în Basarabia. AUDIO

 

 

 

CANIBALISMUL sovietic: cum i-au deprins rușii pe basarabeni să se ...

 

 

 

 

Crimele Comunismului. Înfometarea artificială sau tragedia mută a poporului nostru
 


Reocuparea Basarabiei (de către URSSS) la sfârşitul lunii august 1944,  a însemnat reintroducerea terorii în ţinut. De această dată, pe lângă deportări, rusificare, colectivizare etc., populaţia a fost supusă foametei.

 


  

Autorităţile sovietice aveau experienţă în acest sens. În anii 1921-1922, îşi înfometaseră propriul popor, iar în anii 1932-1933 organizaseră foametea de masă  în Ucraina (cunoscută în istorie sub numele de Holodomor).

În RSS Moldovenească, prin înfometare s-a urmărit frângerea coloanei vertebrale a băştinaşilor, distrugerea conştiinţei naţionale, instaurarea fricii, netezirea drumului spre colectivizare şi anihilarea oricărei rezistenţe cel puţin pentru o perioadă de timp.

 
 
Imediat după reocuparea Basarabiei, în septembrie 1944, conducerea sovietică a înmânat fiecărei familii lista cu dările obligatorii, așa-numite „postavka”. Pe lângă cantitatea de cereale stabilită, fiecare familie trebuia să furnizeze statului sovietic: ouă, lână, brânză. Impozitul agricol urma să fie achitat până la sfârşitul anului.

De asemenea toate gospodăriile erau obligate să dea suplimentar o anumită cantitate de cereale în fondul Armatei Roşii, dar şi o sumă de bani sub formă de împrumut la stat.

Şi aceasta după ce, în vara lui 1944, pe teritoriul Basarabiei au avut loc lupte crâncene în cadrul operaţiei Iaşi-Chişinău, când sate întregi au fost evacuate. În consecinţă, terenurile agricole nu au fost prelucrate, mii de case au fost deteriorate, iar Armata Roşie a devastat localităţile din preajma liniei frontului, sustrăgând produsele alimentare, rămase, precum şi nutreţurile şi cerealele pentru a-şi hrăni animalele.

O situaţie similară se atestă şi în anul următor 1945. Pentru a se achita cu statul, localnicii au fost puşi în situaţia de a se lipsi de rezervele de care dispuneau, de a împrumuta de la rude sau de a cumpăra cereale.

Culmea umilinţei au reprezentat zilele de după 9 mai 1945, când în toate localităţile Basarabiei au fost organizate adunări obligatorii, la care au fost scrise scrisori de mulţumire adresate conducerii URSS şi personal lui Stalin pentru „victoria glorioasă asupra fascismului”.

Lucrurile nu s-au schimbat nici în anii următori. Condiţiile climaterice nefaste au fost folosite de ideologii comunişti pentru a camufla politica de înfometare constantă a populaţiei. În primăvara anului 1946 sunt atestate primele victime ale foametei.

Din cauza lipsei acute de produse alimentare, populația adăuga în mâncare rumeguș de lemn, strujeni de porumb, semințe de ciulini. Unii făceau făină din papură și coceau turte sau în făina de papură se adăuga o boaghe de făină de grâu și făceau un fel de „plămădeală” numită și geandră, pe care o fierbeau și o mâncau. Acestea provocau boli intestinale acute cu inflamarea ulterioară a peritoneului, fiind frecvente cazurile fatale. În majoritatea satelor bântuia tifosul.

În toamna lui 1946, mai mulți săteni au plecat spre Polonia, cum ziceau ei, dar de fapt s-au deplasat în Vestul Ucrainei, unde schimbau țoluri, haine, lână, pielicele ș.a. pe grâu, cartofi, secară, soia sau chiar pe borhot de sfeclă.

 

 

 

 

 Concentration and Death Camps Chart

 

 



Rechiziționarea forțată a impozitelor agricole


Planul diabolic de înfometare a populaţiei a fost realizat cu implicarea activiştilor partidului comunist care erau monitorizaţi permanent de cadrele venite din Rusia sau din Ucraina.

Conform hotărârii CCP al URSS din 24 noiembrie 1942 „despre răspunderea pentru neîndeplinirea predărilor obligatorii de produse agricole”, familiilor care nu achitau dările obligatorii li se confisca averea. Pentru a îndeplini planul, activiştii săteşti măturau la propriu podurile localnicilor.

În baza acestei hotărâri, mii de familii s-au pomenit fără avere, iar capii familiilor erau judecaţi de Tribunalul Militar şi duşi la ani grei de munci forţate.
Grăitor este cazul Ioanei Roşca din s. Pârlița, r-nul Fălești, care a fost condamnată la cinci ani de închisoare și confiscarea averii pentru că nu putea să achite impozitele cerute de stat.

„Mereu eram impusă să dau postavkă. Cât am avut, am dat, dar când nu mai aveam, au început să-mi ia averea din casă: scoarțe, perne, totul. După care într-o zi au venit și mi-au luat cei doi boi cu care lucrăm pământul. I-au scos boii din ogradă, i-au dus de la deal de gospodăria lui Nicolae Grecu și i-au împușcat. Omul cela fugise, săracul, de acasă ca să nu vadă ce s-o făcut, iar eu plângeam în ograda mea de mă prăpădeam, văzându-i pe soldați cu carnea în spinare, ca s-o mănânce armata. După care iar vin și-mi cer „postavka”. Da eu cu ce s-o duc la gară, la Bălți, dacă n-aveam cu ce și nici ce duce, lucru pentru care în 1946 m-au judecat pe cinci ani şi mi-au luat toată averea cu casă cu tot, lăsându-i mamei un sărăieș mititel”, își amintește Ioana Roșca.

Pentru a-şi demonstra loialitatea faţă de sistemul sovietic, se recurgea la acţiuni extreme. Oamenii erau bătuţi până îşi dădeau duhul sau erau terorizaţi permanent că vor fi duşi în Siberia.

Cutremurător este cazul lui Constantin Hustei din localitatea Mingir, raionul Hâncești. El avea atunci 12 ani și a căpătat un cateloc de porumb de la Ion Târsână-Mitrache, pe care acesta îl scoase dintr-o gaură făcută de guzgani în pereții depozitului statului. A doua zi Constantin a plecat în căutarea găurii norocoase pentru a mai găsi ceva de mâncare și pentru cei patru frățiori.

Luând vreo două kilograme de porumb în poala cămășii, la întoarcere a fost observat de șeful de depozit care, împreună cu paznicul, l-au reținut. Aflând despre cele întâmplate, soră-sa Eugenia a plecat să-și salveze fratele. Intrând în incinta sovietului sătesc, l-a găsit pe Constantin snopit în bătăi și aproape fără conștiință. A doua zi el a murit.

O altă metodă de constrângere a localnicilor era arestarea în timpul nopţii a capului familiei. Persoana reținută era dusă la sovietul sătesc, unde era maltratată şi schingiuită. Neputând îndura durerile, arestaţii cedau. Spre exemplu, lui Vasile Slavenschi din s. Costuleni, r-nul Ungheni i-au smuls mustăţile până când a strigat că se duce să vândă tot pentru a plăti dările.

Deseori, în familiile care nu dădeau toată „postavka”, era arestat cine se nimerea, soțul sau soția. Îi închideau într-un beci până când promiteau că o să dea pâinea cerută. În acea groapă, erau broaşte şi guzgani.

Pomenindu-se în situaţii extreme, mulţi basarabeni au avut curajul şi au scris scrisori conducerii URSS, în care descriau infernul în care s-au pomenit după venirea sovieticilor.

Anastasia Sadovnic din s. Râșcova, r-nul Orhei, îi scria lui Stalin:

„Am început a plânge și îi întrebam ce voi mânca și de unde voi lua bani ca să achit impozitele, dacă voi ați luat totul. Iar președintele mi-a spus: „Du-te și te spânzură, dar bani să plătești”. M-a luat de o mână şi a început a mă îmbrânci dintr-un perete în altul. M-au bătut atât de tare, încât eu, o bătrână de 79 de ani, nu mai pot nici să mă ridic”.

În 1947, când mureau de foame mii de oameni, industria alimentară din RSSM a depășit planul anului 1946 la fabricarea untului cu 33,2%, a uleiului – cu 30,5%, a cărnii – cu 32,5%, a conservelor – cu 101,9%. În această perioadă, URSS exporta în alte ţări, în special în RDG, 1,7 mln tone de cereale.



Înmormântați fără preot, în gropi comune


Şi iarna anilor 1946-1947 a fost deosebit de grea, calvarul înfometării ajungând la apogeu. Mureau familii întregi. Subnutriția i-a extenuat pe oameni, care realmente nu aveau putere ca să-și înmormânteze apropiații.

Conform preotului Onisim Budacov din s. Băcioi, din cauza lipsei de pâine, oamenilor li se uscau fața, picioarele, slăbeau și decedau. Dacă, în timpurile obișnuite, în sat decedau în jur de 100 de oameni pe an, în perioada ianuarie-februarie 1947, au murit 260 de persoane.
De regulă, oamenii scoteau dimineaţa cadavrele apropiaţilor şi îi duceau la cimitir fie pe o scară, fie pe sănii, fie în roabe. Morţii erau înhumaţi în gropi comune, unii în poziţie orizontală, alţii în poziție verticală. În preajma cimitirului erau multe oase de oameni.

În unele localităţi, începând cu februarie, autorităţile au angajat gropari care primeau zilnic 500 grame de pâine. Ei mergeau pe la casele oamenilor şi adunau morţii, pe care îi duceau la cimitir și-i lăsau în zăpadă.

Primăvara, cimitirele erau pline de oase de om, iar puținii câini rămași în sat le mâncau. Tocmai atunci groparii adunau oasele și le înmormântau într-o groapă comună. Oamenii erau înmormântaţi fără preot.


Autoritățile mimau acordarea ajutorului


În prima jumătate a lui 1947, după ce au fost epuizate rezervele alimentare, în mai multe localități ale RSSM s-au atestat cazuri de canibalism. Oamenii au început să-și vândă și casele. În februarie a acelui an, sovieticii au găsit de cuviință să trimită o comisie, în frunte cu A. Kosîghin, pentru a vedea ce se întâmplă la fața locului.

La 25 februarie, acesta i-a expediat lui Stalin și lui Molotov o telegramă secretă, descriind situația din RSSM ca fiind destul de gravă. În rezultatul acestei vizite, în localitățile în care populația a achitat în întregime impozitele s-au deschis cantine.

Aici erau hrăniți tinerii și cei bolnavi de distrofie în stare incipientă. Cei grav bolnavi erau lăsați să moară. Concomitent, familiilor care aveau șanse de supraviețuire li se acorda sub formă de împrumut câte 6 kg de porumb sau grâu.

Foametea sovietică a schilodit mult mentalitatea basarabeanului, fiind o luptă în care mila nu prea ce căuta și din care oamenii au ieșit cu inimile împietrite. A fost tragedia mută a acestui popor.

În perioada sovietică, subiectul foametei a fost trecut cu vederea. Iar după 1989, la fel ca şi alte crime ale regimului totalitar, foametea nu a fost condamnată la nivel oficial în R.Moldova.

Astăzi, ar fi bine să ne mobilizăm eforturile pentru a identifica gropile comune din cimitirele satelor noastre umplute cu trupurile celor uciși de foametea provocată de sovietici.



Autor: Mariana S. ȚĂRANU

 

Născută în localitatea Cimișeni, raionul Criuleni, Republica Moldova, Mariana Țăranu este doctor în istorie, autoare a trei monografii – „V. Lenin fără machiaj: teroarea intelectualității sovietice“, „Moldova de la Est de Prut în timpul primei ocupații sovietice (1940-1941)“, „Cimișeni – file de istorie (1660-2014)“ – și a peste 50 de articole științifice.

Mariana Țăranu este și editorul volumului „Scrisori către Stalin sau spovedaniile celor ocupați (1947-1953)“ – o lucrare inedită în peisajul cercetărilor istorice actuale care se bazează exclusiv pe documente din fondurile Arhivei Naționale a Republicii Moldova.

Prin intermediul celor 280 de scrisori incluse în carte, este surprinsă dinamica transformărilor din societatea moldovenească, modalitățile de constrângere ale localnicilor de a se adapta la noul mod de viață, impus de politica sovietică de teroare prin intermediul deportărilor, foametei, colectivizării.

 

 

 

 

 

Crimele Comunismului: Basarabia sovietică, o țară de canibali (III ...

 

 

 

 

 

ADDENDA

 

 

 

 Canibalismul  în Moldova sovietică

 

 

Potrivit datelor oficiale, în 1945 populația Basarabiei era de 2,2 milioane oameni. În luna martie 1947, 1,7 milioane de oameni sufereau din cauza foamei, iar 230 de mii sufereau de distrofie alimentară. Moldova a avut cele mai grave forme de înfometare din toată Uniunea Sovietică, iar oamenii decedau mergând pe stradă.

Potrivit oficialităților sovietice foamea din Basarabia a luat viețile a peste 150 de mii de oameni, iar istoricii consideră că aceste date ajung la 250 de mii. Haosul s-a instaurat în țară, criminalitatea înflorea, iar oamenii luptau pentru fiecare grăunte.

Oficialitățile sovietice scăpaseră situația de sub control și nu au intervenit la timp. Astfel, chiar în primele luni ale verii anului 1946, unii oamenii disperați și înfometați au început să caute soluții radicale, printre care era și canibalismul.

„În luna iulie 1946, în plină campanie de recoltă, a fost înregistrat primul caz de canibalism în satul Molești, raionul Nisporeni. În iarna anului 1946-1947, deja oficial erau înregistrate peste 40 de cazuri. Acesta a fost doar vârful unui aisberg, deoarece multe cazuri nu au fost înregistrate pentru că pedeapsa era foarte crudă – moarte prin împușcare.

Documentele și cazurile pe care noi vrem să le publicăm într-o lucrare sunt înspăimântătoare. Avem o dilemă: cum să publicăm aceste procese verbale ale anchetelor unde oamenii povestesc cum săvârșeau aceste omoruri? De exemplu, o familie din Găgăuzia actuală era compusă din cinci membri – mama, tata, feciorul, nora și un nepot. Când foamea a atins apogeul, capii familiei au decis între ei să mănânce un copil. „Mama s-a ridicat în picioare. Bunelul îl ținea de mâini, iar eu i-am tăiat gâtul”, așa am găsit scris în anchetă. Tragedia însă a continuat. După copil a urmat bunica, iar următorul a fost bunelul. Numai după aceea ei au fost depistați și aduși în instanță. Cazuri de acest gen erau masive.

În familiile unde era 5-7 copiii, pe cel mai mic îl mâncau. Oamenii și-au pierdut totalmente chipul uman”, a declarat în exclusivitate pentru DW, istoricul Anatol Țăranu.

Foamea din Basarabia și crimele comise de regimul sovietic au stat mult timp ascunse în arhivele istoriei. Autoritățile de la Moscova nu au recunoscut niciodată că au fost factorul decisiv care a provocat una din cele mai mari catastrofe umanitare din Europa de Est.

Oficial foamea a încetat în toamna anului 1947, când țăranii au profitat de un an bun și au cules o roadă bogată. Totuși, în anii ce au urmat, suferințele populației au continuat.

Au urmat colectivizările forțate, când oamenii au fost lipsiți de pământuri și animale, iar în 1949 o mare parte a clasei de mijloc și mari a Basarabiei au fost deportați în Siberia.

Trist este faptul că Uniunea Sovietică, iar ulterior Federația Rusă ca moștenitoare a regimului, nici până astăzi nu și-a adus scuze publice pentru genocidul organizat în Republica Moldova.

Autoritățile de la Moscova nu au recunoscut niciodată implicarea în această catastrofă umanitară.

 

 

 

 

 

 


https://www.timpul.md/articol/crimele-comunismului–infometarea-artificiala-sau-tragedia-muta-a-poporului-nostru-118405.html

 

11/04/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: