CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Când istoria unora confiscă istoria altora

Image result for poporul roman map

Istoria unora este istoria altora

Sunt două lucruri care se încurca reciproc azi în unele părţi de prin jurul nostru: timpul unora parcă a confiscat timpul altora, în timp ce pentru unii timpul lor real este parazitat de un timp superficial. În primul caz i-aş plasa, de pildă, pe ucrainieni (alături de discursul elitei greceşti şi poate şi cel unguresc), în cel de-al doilea, pe noi.

Pentru noi timpul nu are decât valoarea prezentului, e cel mult cel „european” – al asimilării normelor unor stereotipuri mai degrabă, decât al unei tehnici de substrat (al unei morale) care să facă posibil succesul „european” (pe care şi actorii „europeni” au uitat-o, cum ar fi etica creştină pe care se face, să zicem, atât de bine Audi).

Despre formele fără fond nu are rost să mai pomenesc aici, că tot vorbirăm de asta sub eticheta „terorii istoriei”.

Sunt unii însă, care lucrează şi la timpul lor de substrat, însă o apucară în direcţii stranii: au confiscat timpul altora. Foarte pe scurt: grecii de pildă, nici azi nu recunosc existenţa aromânilor, care constituie ce mai mare comunitate latinofonă din Balcani (România nu este în Balcani), de ordinul a aproape un milion de oameni.

Aromânii sunt consideraţi greci latinizaţi (ce raţionalizare perversă), pentru că spaţiul grec trebuie să fie grec integral. O altă chestiune agăţată de aceeaşi raţionalizare este problema Macedoniei.

Intelectualii greci au uitat că macedonenii sunt traci în bună măsură, astfel că şi Filip al II-lea şi Alexandru Macedon nu erau greci, ci macedoneni, adică traci.

Că or fi vorbit limba greacă, este altă poveste, s-a demonstrat faptul că Europa de Sud-Est a stat de la bun început sub imperiul celor două mari limbi-civilizaţii: greacă şi romană pe o linie numită „linia Jirecek„.

Ceea ce-i împiedică pe grecii de azi „să se vadă” (elita care face „discursul” identitar) este Megala ideea, confuzia fantastică dintre Bizanţ şi Grecia. Bizanţul este mult mai mult decât Grecia ateniană antică şi este altceva decât aceasta: este un imperiu al unei mari sinteze care se întinde pe două continente, cu capitala creştinătăţii (integrale, apoi doar a celei ortodoxe) de la Constantinopol.

În raport cu Bizanţul, Grecia Mare (adică Megala Idea) este o mare pretenţie. Grecia lui Platon şi Aristotel este o Grecie a spiritului şi nu una a unui imperiu civilizator şi sursă de ordine creştină.

Mixul dintre Grecia ateniană şi Bizanţ este o imposibilitate sau, în orice caz, o provocare prea mare pentru a fi realizată sub forma de pretenţiii teritoriale (în raport cu care grecii s-au şi bătut cu turcii la 1920, război care a rezultat în expulzarea a 1 milion de greci din Turcia şi turcizarea coastelor turceşti ale mării Egee) şi al unui hegemonism bisericesc de limbă greacă (opresiunea de orice natură este dovada incapacităţii de a mai crea sinteze: aromânii nu au şcoli şi nici liturghie în dialect, deşi până la 1948 aveau acest drept dimpreună cu peste 100 de şcoli, nu mai vorbim de faptul că o bună parte din marile realizări ale Greciei moderne sunt contribuţii aromâne – de la Universitate la Banca Naţională).

Ungurii s-au folosit dintotdeauna de ideea dominantă în Europa pentru a-şi avansa idealul Ungariei mari şi al Bazinului carpatic. Astfel, dacă înainte de 1940 s-au folosit atât de insatisfacţiile cancelariilor aliate pe marginea Tratatului de la Versailles cât şi de ideea germană a „noii ordini” pentru a-şi presa (cu succes) vecinii, iar după război au speculat atât ostilitatea sovietică faţă de Ceauşescu cât şi critica occidentală la adresa acestuia, după 1989 au folosit la maximum „ideea europeană” de care şi-au agăţat concepţia medievală (vezi unio trium nationum) de naţiune privilegiată a drepturilor colective.

Dreptul acesta de a defini timpul tău pe spinarea altuia (al celor din Harghita-Covasna, Voievodina sau Slovacia) l-au căpătat prin reintrarea iscusită în graţiile germane cu câteva luni înainte de prăbuşirea zidului Berlinului, în 1989, când şi-au deschis frontiera est-germanilor ca aceştia să treacă liberi în Republica Federală Germană prin Austria.

Ei chiar lasă impresia îndreptăţirii pretenţiilor lor prin faptul că au succese în ordinea civilizaţiei: au drumuri, au o capitală curată care are ce arăta Europei (care se şi termină acolo, nu e glumă, e exprimarea preşedintelui Arpad Goncz pe la începutul anilor 90 – şi ce, nu au dreptate? sic!, doar e călare pe Dunăre şi are arhitectură imperială).

Tot ei distribuie definiţiile legate de paradigma neorevizionistă a „bazinului carpatic” tinerilor aspiranţi din Estul Europei prin CEU – universitatea central europeană, desigur nu prin vorbe directe, că doar sunt civilizaţi, ci, prin discursul de la nivelul paradigmei (de care, evident, nu oricine îşi dă seama, în afara de cei care au proiectat-o, câţiva dintre cei care o distribuie şi o parte dintre „beneficiarii” care au de acasă exerciţiul marii culturi şi care ştiu să pună la locul ei manipularea prin panidei).

Prin civilizaţia turistică şi CEU Ungaria are un avantaj considerabil în regiune, pe care-l valorifică printr-o prezenţă economică activă, sistematică şi extinsă. Astfel, ei înţeleg să-şi folosească acest avantaj prin construcţia unei modernităţi pe seama istoriei altora, sacrificând importante resurse pentru o direcţie care oricum se află înlăuntrul unui alt timp pe care nu-l pot controla, cel al globalizării, în care Ungaria este deja „excesiv” integrată – în raport cu puterile ei economico-sociale (în afară de MOL, statul maghiar nu prea mai are nici o pârghie economică).

Ucraina este spaţiul în care ideea de istorie a altora pe post de istorie însuşită poate se vede cel mai bine. Toate momentele lor semnificative: regatul Kievean (sec. IX-XI) şi răscoala lui Hmelniţki (sec. XVII) sunt insuficiente ca „adâncime” temporală şi ca număr pentru a fi întemeietoare de stat, prea slabe să susţină cristalizarea unei comunităţi naţionale. Mai mult decât atât, aceste două momente sunt legate de statul rusesc, regatul kievean fiind în acelaşi timp, primul stat rusesc, iar răscoala cu pricina un moment antipolonez canalizat înspre întărirea prezenţei ruseşti care oricum se afla în expansiune spre Nipru şi Marea Neagră.

Dincolo de acestea, spiritualitatea creştină ucraineană este în bună măsură şi opera românilor din Moldova (Petru Movilă) iar mişcările sociale care au mai fost prezente sunt legate de populaţia de cazaci de pe Don, a cărei configuraţie etnică este slavo-tătară (ruso-ucraineano-tătară). Deci, dacă nu ai momente semnificative, dar vrei să ai stat, cu ce „ţii” statul, proclamat în 1991?

Prin suprimarea dreptului la istorie a popoarelor aşezate, aşa cum sunt românii din Bucovina, Herţa, nordul Basarabiei, Odesa, ca să nu mai vorbim de cei de pe Nipru şi Bug, ultima oară pomeniţi de scrierile lui Golopenţia, în anii 40.

Dacă tu nu ai istorie, dar te înhami la un demers politic care nu poate fără, ajungi să fii un stat miliţienesc, în care aduni istoria în ţarc cu forţa, inventezi statui (care trimit la istoria altora,după cum am spus mai înainte), tai din dreptul la educaţie al altora (românii nu mai au decât vreo doua şcoli cu predare în limba română în Cernăuţi, şi două locuri unde se ţine slujba în limba română: pe aleea românească din cimitir şi undeva la periferie, deşi oraşul este încă predominant românesc), continui aplicarea unor tehnici staliniste de gestiune a colectivităţilor etnice – aşa de pildă, undeva lângă primăria Cernăuţilor, există o placă comemorativă dedicată lui Mihai Eminescu, „cel mai mare poet al românilor şi moldovenilor”, străzile nu au o iotă în limba română (doar indirect şi hazliu, prin dublarea titlului slav in engleză), iar marea realizare a preşedintelui lider regional Emil Constantinescu – Universitatea multiculturală, nu are nici o facultate în limba română, deşi are vreo 40 000 de studenţi.

Însă unul dintre locurile cele mai evidente unde se vede neputinţa ideii de stat ucrainean este incapacitatea de asimilare funcţională a vechilor oraşe moştenite de la polonezi şi austrieci, cum este cazul oraşului Lvov (Lemberg în Imperiul habsburgic). După 20 de ani de la încorporarea în Ucraina, străzile Lvovului (1 milion de locuitori) arată de parcă peste ele a trecut la propriu greutatea celor peste 200 de ani de când au fost construite (ne referim la oraşul Lvov-Lemberg în epoca sa modernă, în sec. XVIII-XIX), când oraşul era unul dintre centrele de civilizaţie mitteleuropeană la frontiera cu spaţiul rusesc.

Să nu poţi reda funcţionalitatea străzilor unui mare oraş înseamnă că tu, administraţie cu pretenţii de stat, ai grave dificultăţi în asimilarea unei istorii pe care ai confiscat-o (polonezii au fost deportaţi în Siberia de Stalin şi care au mai rămas au fost vânturaţi sau ucrainizaţi sau rusificaţi).

Dar această administraţie este dispusă să insiste în forţarea timpului aşa-numitului stat pe care-l deserveşte pe seama moştenirii altora, pe care nu o înţelege, din moment ce nu doar că nu poate asimila străzile din Lvov, dar are supreareacţii şi se sperie de telescopul unui taximetrist  din România (omul a făcut puşcărie şi are interdicţie să părăsească Ucraina până nu recunoaşte că bastonul telescopic ce-l avea cu el era o armă nedeclarată la vamă, (Evenimentul Zilei, 16 iulie 2009, „Turist român, prizonier în Ucraina”).

Vedem că statul stă pe o idee dominantă, pe care şi-o însuseşte şi o aplică administraţia. Acestea, la rândul lor, sunt cultivate şi distribuite de intelectuali. Problema e că ideile pe care stau statele pot fi toxice, mai ales atunci când se încăpăţânează să producă modernităţi prin nivelare, ignorare şi omisiune-opresiune.

Nota

Unio trium nationum devine politică de stat în Transilvania după răscoala iobagilor români de la Bobâlna, la începutul sec. XV, însă a fost practicată ca presiune pe criterii etnice şi de credinţă asupra cnejilor români de către regii unguri încă din sec. XIII.

Publicitate

26/01/2017 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , | Un comentariu

Simbolurile si semnificaţiile zilelor. Povestea zilelor săptămanii

Zilele saptamânii au intrat de mult in constiintele si sufletele oamenilor, incarcate de simboluri si semnificatii.

 Impartirea timpului a preocupat oamenirea  inca  din zorii existentei sale.

La inceput insa aceasta impartire era foarte schematica, singura diviziune fiind luna, formata din mai multe zile  care se scurgeau in mod firesc, fara sa aiba vreun nume.

Dupa aparitia asezarilor stabile, in special a oraselor, s-a simtit nevoia unei zile speciale destinate negustoriei.

Asa au fost stabilite zilele de târg, a 10-a sau a 15-a din luna. Primii care au hotarât ca aceasta zi sa fie a 7-a din luna au fost mesopotamienii.

Era o zi in care nu se muncea, se organiza piata si aveau loc manifestari religioase.

Babilonienii au decis ca ziua de negustorie să fie la fiecare a 7-a zi din lună. În această zi nu se muncea, dar se organiza piaţa şi aveau loc sărbători.

Evreii le-au urmat exemplul, dar au păstrat această a şaptea zi pentru scopuri religioase. Aşa a intrat ziua de rugăciune în existenţa lor.

Tot evreii au dat nume diferite pentru şapte zile, mai bine spus numere în funcţie de ziua lor de rugăciune – ex. miercurea era a treia zi după Sabat, şi tot aşa se continua.

Când egiptenii au adoptat săptămâna cu şapte zile, ei au denumit zilele după cinci plante, Soare şi Lună.

Romanii au folosit numele date de egipteni zilelor: ziua Soarelui, ziua Lunii, ziua planetei Marte, ziua planetei Mercur, ziua planetei Jupiter, ziua planetei Venus şi ziua planetei Saturn.

Zi după zi s-a ţinut cont de spaţiul dintre răsărit şi apus. Romanii au numărat din noapte în noapte, iar cele mai multe naţiuni folosesc acum metoda lor.

Şi astfel zilele lunii au primit nume şi au fost împărţite câte 7, până se termina luna calendaristică.

 Zilele au inceput sa formeze saptamâni, cele 12 luni corespundeau caselor zodiacului iar cele 7 zile ale saptamânii planetelor miscatoare, printre care Soarele si Luna pe care babilonienii le vedeau pe cer.

Sensul, succesiunea zilelor isi gaseau explicatie in mituri de unde si numele de zei pe care, le primeau.

 In epoca noastra saptamâna este o perioada de sapte zile. Dupa anumite traditii crestine, evreiesti si musulmane, saptamâna incepe in ziua de duminica.

Asa se intâmpla si in Statele Unite ale Americii. In cele mai multe dintre tarile Europei si, in restul Americilor si in alte zone ale globului, saptamâna incepe luni dupa o lista de standarde internationale.

Ideea denumirii  zilelor provine  din Egiptul antic si Babilon.

Babilonienii sunt primii care au numit zilele săptămânii după principalele planete pe care le zăreau pe atunci în fiecare noapte.

Omagiau puterea zeului patron al planetei, care, drept răsplată pentru considerația acordată, își miluia supușii cu virtutea harurilor proprii, fie ele bune sau mai puțin bune.

Cum s-a ajuns sa fie botezate zilele?

 Preluate din limba latina, numele zilelor saptamânii sunt conservate ca atare. Popoarele germanice si anglofone au inlocuit insa câteva dintre numele zeilor romani cu cele ale unora proprii, noi rezumându-ne sa dam numai denumirile englezesti.

 Lunea – in limba latina. Lunae dies provenea de la o divinitate selenara venerata in aproape toate religiile.

Unii ii legau numele de Juno, sotia lui Jupiter, zeita a casatoriilor si familiei.

In engleza Monday are aceeasi semnificatie, provenind de la Moon’s day (ziua Lunii).

 Martea poarta numele zeului roman al razboiului, Marte. In limbile germanice aceasta a fost inlocuit cu zeul Tyr, având acelasi rol, de unde si numele englezesc Tuesday.

 Miercurea, considerata zi buna pentru negot, purta numele lui Mercur, zeul roman care patrona comertul. In engleza Wednesday provenit de la Woden (Eodanaz sau Odin) il evoca pe Odin, zeul suprem din mitologiile germanice.

 Joia, ziua cea mai norocoasa din saptamâna, este numita dupa Joe/Jupiter, zeul suprem roman, patronând tunetele si fulgerele. In miturile nordice aceleasi atributii le are zeul Thor de unde si numele englezesc al zilei respective – Thursday.

 Vinerea este inchinata zeitei Venera si planetei Venus. Venera, zeita dragostei si a frumusetii, ii determinase pe romani sa faca din aceasta zi cea mai importanta din saptamâna.

 

 

 

 

Germanii o si inchinasera zeitei Frigg, sotia lui Odin, patroana a dragostei si a mariajului, numele englezesc al zilei ei fiind Friday. Pentru crestini insa aceasta este o zi de post si rugaciune fiind ziua crucificarii lui Iisus.

 Sâmbata este atât in mitologia germana cât si in cea nordica ziua inchinata lui Saturn/Cronos zeul roman al timpului. Este considerata zi de rugaciune pentru sufletele celor disparuti dintre noi, zi in care prin ritualuri magice se evoca spiritele lor. In engleza Saturday, este o zi de odihna dar si de distractii. Sabatul ebraic este considerat ziua a saptea a saptamânii.

 Duminica in lumea romana era inchinata Soarelui – Dies Solis. Acelasi zeu patrona si tarile germanice si anglofone de unde englezescul Sunday si germanul Sonntag. Crestinii au inchinat-o mai târziu lui Dumnezeu – Dies Dominus, devenind in limbile de origine latina Duminica. Este o zi cu interdictii de munca, in care crestinii participa la slujba din biserica si se ocupa de familie si de cei suferinzi.

 

 

Zilele saptamânii in legendele românesti

 

În folclorul românesc zilele au sufletul lor, sunt făpturi care înainte umblau pe Pământ. Sunt zile bune și sunt zile rele, zile bogate și zile sărace, zile femeie și zile bărbat.

Numărul zilelor este stabilit încă din vechime, însa alegoria, conținutul și fabulația lor mitică sunt locale. Fiecare zi din săptămână e personificată printr-o sfântă : Sfânta Luni, Sfânta Marți, Sfânta Miercuri, Sfânta Joi, Sfânta Vineri, Sfânta Sâmbătă și Sfânta Duminică.

Legendele mitice ale fiecarei zile au supraviețuit alterate mai ales în basme și în Sinaxarul* creștin.

Oamenii pe cari i-a făcut Dumnezeu au început a face la copii și tot făceau în toată ziua câte unul; așa a vrut Dumnezeu ca să facă zilele. În ziua întâi a făcut pe Duminica, fată; apoi pe Luni, bărbat; pe Marți, bărbat; pe Miercurea, femeie; pe Joi, bărbat, apoi pe Vinerea, femeie, precum și pe Sâmbăta, ca să aibă oamenii sfinți zile. (Elena Niculiță-Voronca**).

 In legendele românesti zilele saptamânii sunt asociate cu persoane umane cu caractere puternice si cu diferite insarcinari.

 Luni este un barbat care detine cheile de la Poarta Raiului si, când ajungi acolo, iti arata calea pe care trebuie sa mergi. E bun pentru începutul tuturor lucrurilor.

 Marti este tot un barbat care insa este inzestrat cu puteri malefice si manifesta un anume soi de rautate in tot ce face. Este o zi in care nu e bine sa pleci la drum sau sa incepi o actiune.

 Miercuri este o femeie buna care se inchina Maicii Domnului in cinstea careia credinciosii trebuie sa posteasca  pentru Maica Domnului.

 Joi este un barbat puternic si norocos, protector al dragostei si casatoriei. E o zi benefică dragostei şi căsătoriei si se afla sub protectia Sfântului Nicolae.

 Vineri este sora Sfintei Duminici, o sfânta in a carei zi se posteste, e sora „Duminicii” şi stă sub semnul Crucii dătătoare de viaţă, pentru care se şi posteşte.

 Sâmbata este o femeie trista si nefericita preocupata de rânduielile mortilor. In ziua inchinata ei se deschid cerurile pentru ca cei aflati in lumea vesnica sa poata privi spre cei ramasi jos si sa le primeasca ofrandele,  care se aduc moşilor de neam.

Nu-i bine să începi nimic, nici lucru, nici drum şi, îndată ce te scoli, trebuie să-ţi faci cruce, „căci dracii toată săptămâna rod lanţurile diavolului”, iar sâmbăta doar într-o cruce se mai ţin.

 Duminica este o femeie frumoasa imprastiind bucurie. Alteori este o batrâna binevoitoare, retrasa de lume, traind intr-o casuta inconjurata de flori si de pasari. Vegheaza intotdeauna la binele oamenilor. E ziua rugăciunii, a învierii, a bucuriei, a nunţilor şi jocurilor. Se povesteşte că e o sfântă înveşmântată în alb care locuieşte într-un palat de aur, dincolo de apa sâmbetei; unii spun că ar fi verişoară primară cu soarele, alţii că ar fi mama Mântuitorului.

Vrem nu vrem, exista zile faste si zile nefaste

 In popor se acorda unor zile caractere faste si nefaste, existând o multime de superstitii in acest sens. Una dintre acestea este Martea numita si Martea neagra.

De aici divinitatea cunoscuta sub numele Martolea, o baba sluta, despre care se crede ca pedepseste femeile care lucreaza in ziua ei, omorându-le copiii sau imprastiind grindina. Are si doi sau mai multi fii cu picioare de cal.

 O alta semidivinitate este Joimarita, o persoana controversata, legata de Joia verde. Locuieste in munti sau in turla unei biserici si apare sub forma unor roti de fum sau a unei matahale care pedepseste femeile care nu si-au terminat muncile – respectiv torsul si tesutul – pâna in Joia Mare. Numele Marțolea și Joimărița denotă caracterul lor nefast, si  sunt dedicate unor semidivinități răufăcătoare. 

Nu trebuie confundata cu o Sfânta care, uneori apare in locul Sfântului zilei.

Nefaste sunt și zilele care se țin pentru gadini (animale sălbatice): lupinii – zile ce se țin pentru apărarea de lupi, de Păstorul lupilor, un semizeu; ursinii – zile ce se țin pentru apărarea de urși (zilele lui Moș Martin); ciumarca – zile ce se țin pentru apărarea de ciumă.

În Oltenia există un calendar al ciumercelor, care se țin eșalonate pe zile și săptămâni, după mersul epidemiilor ce au avut loc în satele oltenești; rusaliile – zile ce se țin pentru a nu fi oamenii pociți de rusalii, iele, dânsele, vântoasele etc, semidivinități care pot fi când faste când nefaste; sânzienele – zile propice farmacopeei medicale și erotice care culminează cu noaptea de sânziene, când zilele farmacopeei și erotismului farmacopeic dezleagă plantele; zilele de Paști și de Paștile blajinilor, cu ritualul și caracterul lor fast și bogat; zilele Babelor și ale Moșilor care sunt când faste, când nefaste, după cum le socotește omul că răspund la dorințele lui de a prevedea firea, caracterul sau intemperiile bune sau rele din anul în curs.

Note:

*) Sinaxar – carte religioasă care descrie viețile sfinților. Aceeași denumire este dată în biserica ortodoxă calendarului în care numele sfinților apar înregistrate după zilele anului.

**) Elena Niculiță-Voronca (05.05.1862, Barlad, Vaslui – 1939, Siret, Suceava); poetă, prozatoare şi folcloristă. Lucrarea Datinile şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică poate fi apreciată drept una dintre cele mai importante monografii regionale realizate la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

E remarcabilă atât prin bogăţia şi diversitatea textelor cuprinse, cât şi prin preocuparea folcloristei de a surprinde spiritul poporului, precum şi limba lui, de a privi totul din perspectiva mitologiei poporului român, de a reproduce fidel oralitatea, adică de a nu omite ori a adăuga, chiar dacă i s-a părut ceva naiv în ceea ce spuneau cei pe care i-a ascultat.

Surse:  mixdecultura.ro ; legendeleromanilor.ro ; diana-kundalini.blogspot.ro

30/03/2016 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Oare dispare timpul din Univers ?

Biocentric

Noi teorii stiintifice  arata ca timpul dispare  lent din universul nostru, pana cand  intr-o zi va dispărea complet.

Aceasta  ar putea explica un mister cosmologic ce i-a preocupat  pe cercetatori multa vreme. 

Oamenii de stiinta au inceput sa se familiarizeze cu notiunea de continuum spatio-temporal ,care este un concept din fizica cuantica  si care ne conduce la gandul  cum ar fi  daca partea cu timpul din aceasta ecuatie ar disparea, pur si simplu?

Corolarul acestei finalizari radicale a timpului ar veni ca o explicatie alternativa pentru „energia neagra” – misterioasa forta antigravitationala sugerata de unii oameni de stiinta pentru a explica fenomene cosmice… inexplicabile.

Oamenii de stiinta au masurat anterior lumina provocata de explozia stelelor indepartate , pentru a arăta că universul se extinde într-un ritm accelerat.

Fizicienii , de asemenea, presupun că un fel de forţă anti- gravitaţională trebuie să impinga  galaxiile  înspre marginea universului , şi au numit această forţă neidentificata :” energie întunecată ” .

Ideea că timpul ar putea înceta să mai existe peste  miliarde de ani ,a fost propus de profesorul José Senovilla , Marte Marc si Vera Raül ,de la Universitatea din Ţara Bascilor , Bilbao, şi de la Universitatea din Salamanca , Spania.

 Corolarul  timpului în sine ar fi  o explicaţie alternativă pentru „energia intunecata ” – forţa misterioasă antigravitationala si a fost propusa pentru a explica un fenomen cosmic .

Totusi, nici pana azi nu stie cu adevarat ce este aceasta materie neagra si de unde vine.

Cei trei cercetatori propun o explicatie naucitoare. Ei spun ca aceasta energie nu exista deloc si ca privim lucrurile pe dos. Spun ca este o falsa impresie aceea ca Universul se extinde la o rata accelerata si ca, de fapt, timpul este cel care incetineste.

Profesorul Senovilla , si colegii sai au propus o alternativă foarte indrazneata .Ei spun ca energia intunecata pur si simplu nu exista,noi privind de fapt inapoi…. Senovilla spune ca ne-am  inselat  gândind la  expansiunea accelerata a Universului atunci când , în realitate , timpul în sine se încetineste .

La un nivel de zi cu zi , schimbarea nu este perceptibila dar, cu toate acestea, ar putea fi evidentiata prin  măsurători la scară cosmică de urmărire a evolutiei  Universului pe parcursul  a miliarde de ani.

Schimbare este imperceptibil de lenta  dintr-o perspectivă umană, dar în ceea ce priveşte perspectiva  cosmologica , studierea luminii  sorilor care au strălucit miliarde de ani în urmă , ar putea fi uşor de măsurat

Propunerea echipei  a fost  publicata  în revista Physical Review D  si considera  energia întunecată drept o  ficţiune.

 În schimb, Senovilla spune , aspectul de accelerare a timpului este cauzat de timpul însuşi care se  încetineste, fenomen asemanator cu al unui  ceas cu o baterie care se descarca.

Implicatia imediata a posibilei incetiniri a timpului  potrivit recentei teorii, este aceea ca dimensiunea solitara a timpului nostru se transforma, incet, intr-o noua, a patra, dimensiune spatiala.

„Noi nu spunem că expansiunea universului în sine este o iluzie „, explica el : „Ce spunem ca poate fi o iluzie, este acceleraţia  aceastei extinderi „

Această tehnică se bazează pe înţelegerea faptului că stelele care se indeparteaza  apar în culoarea roşie .

Oamenii de stiinta cauta supernove de anumite tipuri care pot servi  de referinţă.

Aceste idei nu sunt singulare .

 Gary Gibbons , un astronom la Universitatea Cambridge , spune despre acest concept ca  are merite le lui:

„Noi credem că timp au apărut în timpul Big Bang-ului , şi dacă timpul poate apărea ,el poate să si dispară ,  acesta fiind  efectul invers . „

Surse :
http://www.dailygalaxy.com/my_weblog/2010/07/is-time-disappearing-from-the-universe-radical-theory-says-yes.html

http://ukpress.google.com/article/ALeqM5jVw4s04zG-RxqVoKjwLps7coom8A
http://space.newscientist.com/article/mg19626354.000-is-time-slowing-down.html
http://www.telegraph.co.uk/earth/main.jhtml?xml=/earth/2007/12/18/scitime118.xml

22/07/2010 Posted by | DIVERTSMENT | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: