CE LIMBA VORBESC MOLDOVENII ?VIDEO.

 

 CU PRIVIRE LA NECESITATEA DE A REVENI LA DENUMIREA TRADIŢIONALĂ A LIMBII MOLDOVENILOR

Remarcabilul lingvist originar din Moldova, Eugen Coşeriu, menţiona într-o lucrare publicată în 1958: “Orice obiect (cîine, cal, sabie) poate fi conceput uneori drept “obiect istoric”, manifestîndu-se ca nume propriu, în ceea ce priveşte limbile, aceasta are loc întotdeauna şi neapărat; nu există limbă care nu şi-ar avea propria sa denumire.

S-ar putea obiecta că limbile sînt numite cu numele popoarelor; dar acest fapt nu are loc întotdeauna, istoriceşte nu popoarele sînt cele care determină denumirea limbilor, ci dimpotrivă”.

Acest gînd a fost expus cu altă ocazie, dar este în raport direct cu problema pusă în discuţie aici, pentru că denumirea limbii nu întotdeauna provine de la numele poporului care utilizează această limbă. Pot fi aduse numeroase exemple de acest fel.

Cei interesaţi pot consulta ediţia enciclopedică „Popoarele lumii, îndreptar istorico-etnografic”, publicat în anul 1988 la Moscova de către regretatul l. V. Bromlei, cunoscut etnograf, în care se spune că “se întîlnesc foarte multe cazuri, cînd mai multe popoare vorbesc una şi aceeaşi limbă” (p. 25).

Pentru toţi este cunoscut faptul că în limba engleză, sau în variantele ei lo­cale vorbesc englezii, americanii din S.U.A., anglo-canadienii, anglo-australienii, angfo-neozeelandezii, anglo-africanii, mai multe popoare ale ţărilor din bazinul Caraibelor şi alte cîteva etnii.

Limba spaniolă se vorbeşte nu numai în Spania, ci şi într-o bună parte a ţărilor din America Latină, limba portugheză este vorbită nu numai de către portughezi, ci şi de către poporul brazilian, precum şi de un şir de popoare africane, tot aşa cum limba germană este limbă oficială în Germania, Repubfica Austria, Confederata Elveţiană, Marele Ducat de Luxemburg, chiar şi în Regatul Belgiei. Pot fi aduse aici şi alte exemple mai puţin cunoscute, cum ar fi poporul mordvin din Federaţia Rusă care vorbeşte limbile erza şi mokşa, poporul abung din Indonezia care vorbeşte limba lampung, poporul baghirmi din Ciad care vorbeşte limba tar-barma, poporul ovambo din Namibia şi Angola care vorbeşte limba donga, poporul moshi care locuieşte în trei ţări ale Africii şi vorbeşte limba more (moore), tamangii din Nepal care vorbesc limba murmi etc. Deci nu sînt rare cazurile cînd denumirea ţării sau a poporului nu coincide cu denumirea limbii.

Rămîne, totuşi, întrebarea: cum trebuie să fie denumită limba de stat (oficială) a Republicii Moldova? Nu este o taină pentru nimeni faptul că, din punct de vedere structural, limba literară a populaţiei majoritare din Moldova nu se deosebeşte prin nimic de limba română. Pînă nu demult deosebirea consta în utilizarea unor grafii diferite — latină în România şi rusească în Moldova. Această deosebire actualmente nu mai există. Cu toate acestea, din inerţie, se menţine denumirea “limba moldovenească”, care este consfinţită prin art. 13 din Constituţia Republicii Moldova.

Există oare argumente ştiinţifice pentru o astfel de denumire a limbii de stat din Moldova? După părerea noastră, asemenea temeiuri ştiinţifice nu sînt mai multe decît pentru a denumi “austriacă” limba germană din Austria, “argentiniană” — limba spaniolă din Argentina, “australiană” — limba engleză din Austra­lia. Dimpotrivă, există argumente ştiinţifice pentru a denumi această limbă limba română, deoarece limba întrebuinţată în calitate de limbă de stat în Moldova reprezintă de facto una din formele de existenţă ale limbii române contemporane.

Din cele mai vechi timpuri identitatea limbii pe teritoriile est-romanice dunărene era limpede nu numai pentru purtătorii limbii, ci şi pentru vecinii acestora.

Slavii de răsărit, în particular ucrainenii, îi numeau pe timpuri cu un singur nume atît pe locuitorii Moldovei, cit şi pe cei din Valahia, chiar şi pe o bună parte din locuitorii Transilvaniei, toţi erau pentru ei volohi (valahi).

Domnitorul Moldovei Ştefan cel Mare era pentru ucraineni “Cтeфaн вoeвoд Boлоский” (Ştefan voievod al Valahiei), iar Moldova era numită Valahia, locuitorii ei — volohoveni, adjectivul voloskî, valaskî avea semnificaţia “ceea ce ţine de principatul Moldovei”. O asemenea întrebuinţare a cuvintelor este atestată de nenumărate ori în documentele istorice.

Despre ce ne vorbeşte acest fapt? El demonstrează că ucrainenii îi identificau pe moldoveni, transilvăneni şi valahi după limbă, în sprijinul acestui ar­gument pot fi aduse cuvintele cunoscutului lingvist ucrainean O. Strijak din cartea apărută recent la Kiev Boпpocы исторической ономастики Украины (Probleme de onomastică istorică din Ucraina): “în Ucraina de răsărit erau numiţi volohi moldovenii şi românii”, îmi permit să precizez că o asemenea situaţie exista nu numai în Ucraina de răsărit, ci şi în cea de Apus, unde, conform aşa-zisului “drept voloh”, erau numeroase aşezări ale originarilor din Moldova, Bucovina, Maramureş şi Transilvania, aşezări situ­ate în regiunea huţulilor şi în regiunea subcarpatică pe pămînturile ucrainene şi mai departe spre vest pe pămînturile poloneze, slovace şi morave.

O asemenea identificare a fost moştenită din timpul limbii protoslave (slave comune), în care* voloh (BOЛХЪ) însemna “om care vorbeşte o limbă latină (romanică)”.

Slavii au împrumutat această denumire de la germani, care, după cum se vede, printre primii i-au numit pe latinofonii din fostul Imperiu Roman cu numele de wolk pe care îl purtau nişte triburi de origine celtică, însă această denumire exista şi în limba greacă, în care blàχος ca denumire a populaţiei est-romanice exista încă în sec. al XI-lea şi chiar mai înainte.

A propos, ceea ce şi-a găsit reflectare în limba ucrainenilor şi în cea a grecilor era cunoscut şi în Europa de Apus. Aici învăţaţii din Evul Mediu vorbeau despre identitatea limbii moldovenilor şi a locuitorilor Valahiei.

A se vedea, de exemplu, menţiunea lui Nicolaus Olahus formulată în limba latină încă în 1536: “Lingua, ritu, religione eadem Moldavi utuntur, qua Transalpini; vestitu aliqua ex parte differunt” (“moldovenii utilizează aceeaşi limbă, aceleaşi obiceiuri şi religie ca şi valahii; se deosebesc puţin între ei numai prin veşmintele pe care le poartă”.

Populaţia Europei de Sud-Est, care o constituie descendenţii purtătorilor de limbă latină, ce s-a transformat treptat în una din-limbile romanice—româna, folosea adjectivul romanus pentru a se autoidentifica, acest cuvînt intrînd în diverse opoziţii semantice. Mai întîi a existat opoziţia romanus — barbarus (conform apartenenţei de stat): romanus era din Imperiul Roman, ulterior din Imperiul Roman de Răsărit, în timp ce barbarus nu aparţinea acestui Imperiu.

Apoi s-a dezvoltat opoziţia con­form apartenenţei la religia creştină: romanus era creştin (comp. român “creştin”), în timp ce barbarus sau paganus era păgîn. (Printre altele, chiar grecii au renunţat la numele lor străvechi de elini în folosul cuvîntului romei. Romei însemna locuitor al Imperiului Roman de Răsărit şi totodată creştin, iar elinii erau păgîni).

Concomitent la est-romanici a apărut şi opoziţia semantică conform limbii de comunicare: romanus era purtătorul limbi latine, în timp ce barbarus vorbea în limba “barbară” (βαρβαρος), în greceşte însemna “bîlbîit”, “gîngav”; o asemenea atitudine faţă de purtătorii altor limbi era caracteristică şi strămoşilor slavi, caci ei se considerau stăpînii cuvîntului — словене, în timp ce ceilalţi erau немцы (“немые”, adică “muţi”), ei nu cunoşteau limba slavă).

La toate acestea ar mai fi de adăugat că semnificaţia adjectivului romanus s-a complicat din cauză că limba est-romanicibr nu era limba serviciului divin în biserică. Avea dreptate A. Mateevici cînd spunea: “Limbile slavă şi greacă erau numite limbi sfinte (sacre), în timp ce limba populară era considerată o limbă simplă, românească”.

Anume în această perioadă în limba est-romanicifor au apărut noile cuvinte: adjectivul romaniscus (românesc, de aici limba românească) şi adverbul romanisce (româneşte). Sufixele -esc, -este au fost şi rămîn a fi foarte productive pe teritoriul României Orientale, cf. adjectivele latineşti daciscus, thraciscus, frigiscus, huniscus, în a căror derivare un rol definitoriu l-a jucat sufixul tracic care avea echivalente analoage în limbile germanice, baltice, slave, celtice, italice, greceşti.

În afară de aceasta, est-romanicii creează încă un cuvînt pentru denumirea limbii lor — românie — similar cu altele de felul: grecie, egiptenie, elinie, jidovie, lătinie, nemţie, sîrbie, slovenie, ungurie, frîncie. Acest cuvînt este atestat la Miron Costin: “se află scris latineşte Traiani aeterna columna pe româniia a lui Traian, vecinicul stîlpul”. Îl atestăm de asemenea la Dosoftei: “românia nu se potriveşte cu sîrbia“. Îl aflăm şi la G. Asachi: “fabule alese pe românie aduse” (1836); la A. Russo cu sensul de “limba română”, “românofobie” (românie).

Cuvîntul românie s-a păstrat pînă în a doua jumătate a secolului trecut, cînd â ieşit din uz, deoarece a coincis cu denumirea statului românesc.

Pe lîngă aceasta, est-romanicii aveau şi verbul a români “a schimba (a transforma) în conformitate cu legile limbii române”, care, la D. Cantemir, de exemplu, apare ca sinonim absolut cu verbul a moldoveni, cf. cuvinte… a le moldoveni sau a le români sileaşte (din prefaţa a doua la Istoria Ieroglifică).

Astfel, est-romanicii (volohii) întrebuinţau cuvintele românesc, româneşte pentru a-şi denumi propria limbă şi propria vorbire. Iată de ce publicaţia lui G. Asachi apărută la 1 iunie 1829 se numea “Albina românească”, iar suplimentul apărut la 1 iulie 1838 — “Alăuta românească”.

În acelaşi timp, pentru a se crea o concurenţă reuşită între teatrul românesc şi cel francez, teatrul naţional din laşi era obligat ca în fiecare săptămînă, paralel cu 3 spectacole în limba franceză, să pună în scenă unul în limba română. Cărţile în Moldova erau traduse în limba românească”; face în cazul acesta să ne mirăm că prima carte moldovenească tipărită se numea Carte românească de învăţătură (laşi, 1643)?

Ce-i drept, există mărturii că la începutul sec. al XlX-lea unii boieri moldoveni şi oameni aparţinînd păturii de mijloc au început să-şi numească limba “limba moldovenească”, deşi ţăranii simpli continuau s-o numească “limba românească”. O atare întrebuinţare a cuvintelor este rezultatul modificării semantice, care s-a produs în structura semantică a cuvîntului român > rumân, conceput de la o vreme, mai întîi în Valahia, ca “iobag”, “serv”. Expresia “limba moldovenească” a apărut ca urmare a tendinţei ce se manifesta sporadic de a denumi limba cu numele ţării sau al poporului care o vorbeşte.

Astfel, moldovenii numesc limba oficială a Finlandei limba finlandeză după denumirea ţării (şi nu limba fină), denumirea rusească limba irlandeză (iră) este formată tot de la denumirea ţării; de la denumirea insulelor Aleute a provenit şi denumirea limba aleută (unangană).

Pe timpuri în Rusia, cate nu recunoştea limba ucraineană, se vorbea despre un grai malorus (de la denumirea Malaia Rossia). Anume aşa, după cum se vede, a luat naştere şi expresia “limba moldovenească”, dar ea nu poate desemna limba literară.

In primii ani după ocuparea Basarabiei în Rusia era recunoscută denumirea tradiţională a limbii literare de “limbă românească”. În 1816, la Chişinău, a văzut lumina tiparului o Carte de rugăciuni, tipărită în “româneşte în exarhiceasca tipografie a Basarabiei pentru bisericile şi preoţii moldoveni”.

În 1817 a fost editat în “rumâneşte” şi Ceaslovul. Pe Noul şi Vechiul Testament, editat în 1819 la Sankt-Peterburg, era indicat “tălmăcire românească”. În 1823 la Chişinău vede lumina tiparului cartea О долге пресвитеров перед народом, care “s-au tălmăcit pi limba românească de pre cea славеняскэ“. În sfîrşit, în 1827 la Sankt-Peterburg iese de sub tipar Gramatica rusască şi românească a lui Ştefan Margela.

Mai apoi adjectivul “românească” iese din uz, fiind înlocuit prin adjectivul “moldovenească”, în cele din urmă s-a ajuns la aceea că persoanele ce erau la curent cu situaţia reală au început să creadă că limbile română şi moldovenească sînt limbi absolut diferite. Dar, din punct de vedere lingvistic, expresia “limbă moldovenească” estompează identitatea limbii române literare, ce funcţionează în Moldova, cu cea din România.

Această îmbinare de cuvinte creează impresia greşită că am avea de a face cu două obiecte diferite de cercetare lingvistică cînd e vorba de limba literară din România şi din Moldova, pe cînd se ştie că e vorba de unul şi acelaşi obiect. Nu putem fi de acord nici cu accepţia extrem de largă pe care i-o atribuie adjectivului “moldovenesc” A. Mateevici, care îi numea pe ţăranii din Transilvania şi Banat moldoveni (sic!), care consideră că Întrebare creştinească apărută la Sibiu în 1544 ar fi fost prima carte moldovenească şi care îl considera pe diaconul Coresi drept prim editor de cărţi în limba moldovenească.

În temeiul celor spuse consider extrem de oportună propunerea privind revizuirea  Constituţiei Republicii Moldova şi restabilirea denumirii tradiţionale a limbii moldovenilor—limba română.

Autor: Stanislav  SEMCINSKI,membru  de  onoare  al  Academiei de Ştiinte  din   Republica   Moldova, doctor  habilitat în  filologie, profesor la    Universitatea Naţională “Taras ŞevcenKo” din Kiev

Sursa: Revista Moldova noastra,Chisinau

Publicitate