Mecanismele MARII TERORI bolşevice în Uniunea Sovietică. VIDEO

Mecanismul Marii Terori din anii 1937-1938

 În doar un an şi trei luni în URSS au fost executate între 700.000 şi 1.500.000 de persoane.

 

 

 

 

 

 

Ce a însemnat Marea Teroare în URSS? De ce a fost nevoie de represiuni?

Stalin a dat personal ordinele pentru execuțiile? La 30 iulie 1937, a fost semnat ordinul secret № 00447 al NKVD. Această zi este considerată începutul Marii Terori – perioada de represiune politică, anii 1937-1938, în care cel puțin 1,7 milioane de persoane au fost arestate în URSS (mai mult de 700 de mii dintre ei au fost executați ) ca „dușmani ai poporului“, „contra-revoluționari“, „paraziți“, precum și rudele și prietenii lor.

Ordinul nr. 00447 al NKVD, semnat de N. Ejov, confirmat de CC al PK (b)R la 31 iulie 1937, a constituit „legitimarea” celor mai mari crime din istoria comunismului de tip sovietic sau bolşevic.

În doar un an şi trei luni au fost executate între 700.000 şi 1.500.000 de persoane. Aceste crime abominabile ale regimului totalitar comunist au constituit apogeul atrocităţilor sale.

Teroarea comunistă, declanşată la 7 noiembrie 1917 şi promovată, aproape fără încetare, de-a lungul a două decenii, făcând victime milioane de oameni, a culminat cu Marea Teroare, când pe parcursul a 450-460 de zile, au fost împuşcate zilnic, în medie, între 1200 şi 2500 de persoane.

Maşinăria morţii, al cărui element de bază era NKVD-ul, considerat de către Stalin „detaşamentul de avangardă, înarmat al partidului”, a funcţionat într-un regim non-stop, la turaţii maxime. Toţi angajaţii organelor de represiune executau directivele parvenite din partea superiorilor, îndeplinind întocmai toate indicaţiile, sub ameninţarea unor răfuieli cumplite. Poliţia politică, aşa cum menţionează Hannah Arendt, într-un stat totalitar, precum URSS, „era total supusă voinţei Conducătorului, care singur poate decide cine va fi următorul potenţial inamic”; tot el hotăra când şi cine din conducerea poliţiei secrete trebuia lichidat. (Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1994, p. 552)

Toţi se aflau într-o încordare maximă, întrucât atmosfera generală modelată de regim, era una de frică cumplită şi de nesiguranţă. NKVD-ul avea obligaţia de a identifica şi a anihila cât mai mulţi „duşmani ai poporului”. Structurile acestei odioase organizaţii, asemenea întreprinderilor din industrie, îşi luau angajamente sporite în descoperirea cât mai multor „organizaţii contrarevoluţionare”, „spioni”, „sabotori”. În timpul Marii Terori fabricarea dosarelor false a atins cote inimaginabile, acestea fiind ticluite pe conveier, organizându-se chiar un fel de întrecere socialistă între structurile NKVD-ului în identificarea şi anihilarea „duşmanilor poporului”. (Izvestia, ŢK KPSS, 1989, nr. 5, p. 74-75)

Frica cultivată în mediul angajaţilor NKVD-ului omora orice sentiment uman, transformându-i pe angajaţii acestei structuri în instrumente oarbe ale morţii.

Politica biciului şi zăhărelului

În perioada Marii Terori, Stalin a plasat NKVD-ul în fruntea piramidei statale, subordonându-i, pentru o anumită perioadă, toate instituţiile statului, chiar şi partidul. Pentru a institui controlul total asupra NKVD-ului, Stalin aplica politica biciului şi zăhărelului. Şefilor din diferite subdiviziuni din cadrul acestuia, în perioada „Marii Terori” le-au fost triplate salariile, oferindu-li-se o sumedenie de alte privilegii – agrement similar cu cel de care profita elita de partid, vile luxoase ş.a. (Izvestia ŢK KPSS, 1989, nr. 5, p. 165)

Stephane Courtois susţine că Stalin avea un scop bine definit: de a-şi impune autoritatea personală şi absolută asupra întregii puteri, atât asupra partidului, cât şi asupra statului, precum şi controlul asupra întregii populaţii.

Pentru a reuşi în întreprinderea sa, el a utilizat alternativ sau concomitent zăhărelul – promovările fulgerătoare, privilegiile, alcoolul puternic al puterii şi biciul – teroarea. El a manevrat cu o măiestrie extraordinară, alternând fazele de tensiune maximă şi fazele relaxante, în care partidul şi poporul putea „recupera”. (Stéphane Courtois, Du passé faisons table rase! Histoire et mémoire du communisme en Europe, Paris, Editions Robert Laffont, S.A., 2002, p. 98)

Amploarea crimelor a fost posibilă şi datorită antrenării altor structuri în industria morţii staliniste. Dar idealul liderilor comunişti era ca fiecare cetăţean care nu fusese supus represiunilor să devină un colaborator eficient al organelor represiunii şi să ajute în identificarea şi nimicirea „duşmanilor poporului”.

Un rol aparte în mobilizarea membrilor societăţii în scopul colaborării cu NKVD-ul îl jucau faimoasele procese publice, regizate cu multă meticulozitate de protagoniştii acestora.

Ele erau gândite de o asemenea manieră încât să aibă un impact maxim asupra atmosferei din societate – să stimuleze cultivarea fricii şi subordonării, dar şi a încuviinţării oarbe a tuturor atrocităţilor şi crimelor comise, precum şi a celor care urmau să se producă.

Procesele publice aveau efect maxim atunci când „inculpatul” îşi recunoştea vinovăţia „obiectivă” şi mărturisea „pentru binele cauzei”. (Hannah Arendt, op.cit., p. 551)

„Duşmanii poporului”

La scară unională, cu o anumită periodicitate, erau organizate campanii de identificare şi nimicire a „duşmanilor” poporului”. Uneori acestea vizau sfere exacte ale societăţii sau domenii ale economiei.

Astfel, în august 1937 CC al PK(b)R a expediat o telegramă subdiviziunilor sale din teritoriu privind „mobilizarea politică a colhoznicilor la lupta pentru distrugerea duşmanilor poporului în agricultură”.

Un val de procese contra „sabotorilor din agricultură” s-a extins la scara întregii ţări. Au urmat mai apoi, tot la indicaţia CC, procesele publice contra „sabotorilor” din sectorul zootehnic.

Campaniile regizate de autorităţile comuniste se ţineau lanţ, ajungându-se până la situaţii aberante. Societatea, încet, dar sigur, intra într-o stare de psihoză colectivă. „Duşmanii poporului” erau căutaţi pretutindeni.

Mania identificării actelor „diversioniste”, instrumentate de către aceştia, afectase mai multe categorii de cetăţeni sovietici care au ajuns să caute astfel de acte în erorile mecanice, comise în grafica şi desenele imprimate în cărţi, ziare, pe cutiile de chibrituri, ambalajele de bomboane, ţesături, textile, greşelile de tipar, comise în procesul imprimării articolelor de ziar sau conţinuturile unor cărţi tipărite.

Lupta cu acest gen de „diversiuni” a făcut multe victime umane, pricinuind şi pierderi enorme materiale, din cauza rebutării producţiei finite.

Minţi bolnave

Despre absurditatea învinuirilor inventate de nişte minţi bolnave, Hannah Arendt menţionează: „[…] orice crimă pe care şi-o imaginează conducătorii trebuie să fie pedepsită, indiferent dacă ea a fost sau nu săvârşită”. (Hannah Arendt, op. cit., p.554)
În cadrul adunărilor de partid şi al lecţiilor pe teme politice, era studiată activitatea spionajului străin, pentru ca populaţia să poată mai lesne să-i identifice şi să-i neutralizeze pe agenţii străini infiltraţi în URSS sau pe slugoii lor năimiţi.

Inducerea unei atare psihoze mai avea menirea să justifice teroarea şi represiunile în masă, determinându-i totodată pe oameni să creadă că societatea chifteşte de „spioni” şi „sabotori”.

Spiritul de „vigilenţă”, atât de insistent cultivat de organele de partid şi sovietice, urma să aibă ca efect imediat determinarea unui „activism social”, însoţit de o delaţiune quasigenerală, care era pe deplin justificată de scopul „nobil” al anihilării „spionilor” şi „duşmanilor poporului”.

Din contra, cei care nu manifestau un atare „activism”, puteau fi suspectaţi de complicitate cu „elementele periculoase”. Pentru astfel de „crime”, adică pentru lipsa de „activism”, de asemenea, se aplicau pedepse aspre – arestări, condamnări, deportări. În condiţiile regimului totalitar comunist, în categoria de suspecţi este inclusă întreaga populaţie. Suspiciunea reciprocă penetrează toate relaţiile sociale şi „creează o atmosferă atotdominatoare”. (Hannah Arendt, op. cit., p. 558)

Psihoza „vigilenţei” faţă de uneltirile „duşmanului” atinsese cote paranoice. O atare campanie se promova până şi prin intermediul manualelor şcolare; chiar şi cele pentru clasele primare.

Astfel, în manualul de istorie pentru clasele III-IV editat în anul 1937, în toiul Marii Terori, se menţionau următoarele: „Spionii se infiltrează în uzine şi fabrici, în oraşele mari şi în sate. Este necesar să fie urmărite în mod vigilent toate persoanele suspecte, pentru a-i prinde pe agenţii fascişti”.

Molima delaţiunii

Presa comunistă creează adevăraţi „eroi naţionali” din personajele deosebit de „vigilente” care înregistrează „succese” în munca „patriotică” de identificare şi de anihilare a „spionilor”, „contrarevoluţionarilor” şi altor categorii de „duşmani ai poporului”. Unul din cei mai „redutabili eroi” a fost o activistă a comsomolului – Mişakova.

De pe urma delaţiunilor sale au fost condamnaţi la moarte mii de oameni. Pentru „meritele” sale „deosebite” ea s-a învrednicit de onoarea de a rosti un discurs la congresul al XVIII-lea al PK (b)R, în martie 1939, în care şi-a etalat isprăvile, evidenţiind implicarea personală a lui Stalin în instrumentarea măcelului, declanşat de denunţurile sale.

Partidul comunist a făcut din denunţuri o obligaţie.
Numărul unor asemenea „eroi” creştea, întrucât aceştia erau protejaţi de autorităţi, fiind chiar stimulaţi pentru munca lor, „patriotică”, învrednicindu-se de prime băneşti, bilete de odihnă în staţiuni balneare „pentru a-şi întrema sănătatea zdruncinată în lupta cu „duşmanii poporului”.

Antrenarea populaţiei în psihoza delaţionistă este atât de bine pusă la punct încât munca angajaţilor NKVD-ului pe acest segment „a ajuns aproape inutilă”. (Hannah Arendt, op. cit., p. 558-559)

Molima delaţiunii luase amploare, evoluând într-o veritabilă epidemie. Elementele delincvente descoperă acest tărâm extrem de benefic, transformându-l într-un adevărat „clondike”, punând în valoare şantajul şi extorcând sume de bani şi alte favoruri de la persoanele ameninţate cu denunţul. (Ion Varta – http://www.jc.md/mecanismul-marii-terori-din-anii-1937-1938/)

 

Marea Teroare în Transnistria

 

 

 

 

 

Marea teroare din RASS Moldovenească (Transnistria sovietică) în anii 1937-1938. Filoromânismul transnistrenilor – capăt de acuzare pentru condamnarea la moarte.

În perioada Marii Terori, în decurs de un singur an şi patru luni, au fost condamnate la moarte de Troika Specială de la Tiraspol câteva sute de persoane nevinovate care aveau anumite tangenţe cu ţara vecină, România.

Trecerea clandestină a frontierei în Basarabia, întreţinerea unei corespondenţe cu rudele apropiate, chiar şi cu cele de gradul întâi, aflate pe malul drept al Nistrului erau acuzaţii la fel de grave, ca şi cele de spionaj în favoarea României, făcând parte din lista de învinuiri absurde pentru care, în aşa-numita autonomie moldovenească, se aplicau sancţiuni grave în timpul Marii Terori din anii 1937-1938.

De regulă, învinuirile privind intenţia de a emigra ilegal în România sau de elogiere a modului de viaţă din ţara respectivă erau aduse locuitorilor din satele de pe malul Nistrului sau din vecinătatea sa imediată.

Însă, uneori, asemenea învinuiri erau formulate şi la adresa unor persoane din localităţi mai îndepărtate de Nistru. Procesul-verbal al Troicii Speciale din RASSM, cu nr. 12, din 25 octombrie 1937 conţine mai multe probe documentare în acest sens.

În baza unor atare învinuiri au fost condamnate la moarte mai multe persoane din cele 65 câte figurează în acest document.Cazul lui Efim Vozian din satul Hlinoaia, raionul Slobozia, este unul edificator în acest sens.

El a fost condamnat la moarte prin împuşcare doar pentru faptul că elogia modul de viaţă din România, regretând revenirea sa în URSS, după ce, în 1933, trecuse în mod clandestin în Basarabia.

Din succintul rechizitoriu, inserat în procesul-verbal nr. 12 al şedinţei Troicii Speciale din 25 octombrie 1937, reiese că el îşi ispăşise deja pedeapsa pentru trecerea clandestină în Basarabia, suportând pentru aceasta trei ani de deportare în Siberia.

În 1937 E. Vozian este condamnat a doua oară pentru aceeaşi infracţiune, de data aceasta – la moarte. Este adevărat că, în afară de acest capăt de acuzare – „de transfug în România”, lui i se mai incrimina „promovarea agitaţiei contrarevoluţionare şi a unei activităţi contrarevoluţionare la sat”.
Unui alt locuitor al aceluiaşi sat Hlinoaia, Tudoraşcu Fedot, condamnat şi el la moarte, pe lângă alte multiple capete de acuzare, i se incrimina şi faptul că „elogiase viaţa din România”.

Aceeaşi învinuire i se aducea unui alt locuitor al satului Hlinoaia, Maxim Milentiev, care ţinea relaţii strânse cu fratele său Afanasie, stabilit în Basarabia, şi care „de două ori fugise în România”.
Lui Pavel Turuta din satul Corotna şi lui Ignatie Beşleagă din satul Slobozia, raionul Slobozia, li se incrimina, pe lângă alte „infracţiuni”, „elogierea modului de viaţă din România”.
Un alt arestat, Fiodor Efremov, din satul Cioburciu, raionul Slobozia, care anterior se alesese cu o condamnare „blândă” (câţiva ani de lagăre) pentru tentativa de a trece în mod ilegal în România, acum, pentru acelaşi capăt de acuzare, corelat cu alte câteva, la fel de absurde, a fost condamnat la moarte.
Mitrofan Bovari, originar din satul Delacău, raionul Grigoriopol, condamnat la moarte, era învinuit că, în anul 1935, „se pregătea intens” să treacă în Basarabia.

Doar pentru intenţia de a trece Nistrul, acesta a plătit cu viaţa.
Un caz aparte a fost cel al lui Petru Cravcenco, originar din satul Chiţcani, Basarabia, care, în anul 1920, a trecut din România în Rusia Sovietică, fiind angajat în funcţia de şef de post de grăniceri, pe care a exercitat-o până în anul 1923.

În 1921, fratele acestuia a trecut din România în stânga Nistrului, fiind angajat în cadrul armatei roşii, însă peste un an a dezertat din armată, refugiindu-se din nou în România. Petru Cravcenco a încercat şi el să emigreze, în mod legal, în România, în 1932, dar, fără succes. Pentru a-şi vedea realizată intenţia, în anul 1936 a efectuat o călătorie la Moscova, obţinând o audienţă la consulul român cu scopul de a obţine o viză de intrare în România.

În şedinţa Troicii Speciale, care i-a decis destinul, toate aceste capete de acuzare au jucat un rol decisiv pentru formularea verdictului de a-l trimite la moarte.
Până şi întreţinerea unei corespondenţe banale cu rudele din Basarabia (România) era considerată o crimă gravă, care putea să marcheze, în mod tragic, destinul inculpatului. Astfel, Filip Dicusară, originar din satul Doroţcaia, raionul Grigoriopol, era acuzat că întreţinea corespondenţă cu nepotul său Isidor Dicusară, care locuia în Basarabia. Verdictul troicii a fost unul uşor de intuit – „să fie împuşcat”.

Învinuiri de întreţinere a unei corespondenţe cu fratele care fugise în România, în anul 1932, i-au fost aduse lui Filimon Ţurcanu din satul Goian, raionul Dubăsari, care a plătit cu viaţa pentru atare „crimă”.
Lui Afanasie Rogut, originar din satul Harmaţca, raionul Dubăsari, condamnat la moarte pentru furt şi pentru că era fiu de „culac”, i se mai incrimina că, în 1918-1919, împreună cu Palii şi Tanasiev, ar fi oferit servicii pentru trecerea pe malul drept al Nistrului.

I se mai incrimina „legătura cu spionii”, a căror apartenenţă nu era specificată, dar care, ar trebui să înţelegem, că erau spioni români.
Prin contrast, atitudinea autorităţilor române, a basarabenilor faţă de transnistrenii evadaţi din infernul comunist în perioada Marii Foamete din anii 1932-1933 (Holodomorul) era una civilizată şi plină de compasiune umană.

 

 

 

 

Foto: Refugiaţi români trec Nistrul pe ghiaţă în Basarabia românească

 

La Chişinău, în Basarabia românească a fost instituit Comitetul Central pentru Refugiaţi, care se ocupa de soarta miilor de persoane care s-au salvat cu fuga în Basarabia.

Biserica Ortodoxă Română a manifestat, de asemenea, o grijă sinceră faţă de refugiaţi.

Un caz edificator în acest sens este cel al grupului format din 13 copii minori, cu vârste între 11 şi 17 ani, refugiaţi din RASSM în Basarabia, în martie 1932. Majoritatea părinţilor acestor copii au căzut victime ale represiunilor staliniste, fiind deportaţi în Siberia.

Acest lucru reiese şi din scrisoarea adresată de maica stareţă a mănăstirii Călărăşeuca, Alexandra, episcopului de Hotin Visarion Puiu. La mănăstirea Călărăşeuca au fost adăpostite cinci fetiţe din cei 13 copii minori care se refugiaseră în Basarabia.

În misiva sa adresată înaltului prelat român, stareţa Alexandra reproduce drama acestor copii, pe care o aflase din relatările celor cinci copile (am păstrat ortografia documentului):Cauza pentru care lea determinat să treacă la noi în ţară, este neagra mizerie ce o îndurau de la bolşevici. Pe părinţii lor ia trimis în Siberia.

Gospodăriile lor sunt risipite, luând tot ce a fost ale lor la comună de sovetici. Ne mai având bietele copile cu ce îşi ţine zilele, rămânând numai cu cei patru pereţi ai casei. Cu toate acestea erau obligate se meargă la şcoală toţi copiii care rămâneau fără părinţi. În caz că nu frecventau şcoala erau puşi la o amendă de cinzeci de ruble pe lună.

Dacă ele nu puteau plăti amenda, erau puse la închisoare sau să scoată piatră cu un druc de fer. La şcoală ele erau învăţate să nu se facă cruce să nu umble la biserică, să nu asculte de părinţi ce li vor învăţa.

Grija deosebită pentru aceşti copii, manifestată de episcopul Visarion Puiu, se face remarcată şi din următorul episod: preotul Dimitrie Buiuc din parohia Arioneşti, cercul 2, jud. Soroca, îi solicită episcopului Visarion permisiunea ca Maria Pavlov, de 14 ani, una dintre cele cinci refugiate adăpostite de mănăstirea Călărăşeuca, să fie angajată în familia sa în calitate de dădacă. În schimb, preotul D. Buiuc asigura că „pentru serviciul ce dânsa îl va face, va fi înzestrată de noi cu zestrea de casă, 1 ha pământ lucrător, o juncă, doi juncani, iar în tot timpul slujbei va avea îmbrăcămintea trebuincioasă”.

Maria Pavlov urma să intre în posesia tuturor acestor bunuri la atingerea majoratului de 19 ani.
Răspunsul episcopului Visarion Puiu a fost unul negativ. Pe demersul preotului D. Buiuc, înaltul prelat a scris: „Nu se aprobă”.

În acelaşi timp, el a dispus să i se scrie cuvioasei maice stareţe a mănăstirii Călărăşeuca următoarele:

„Comunicaţi preotului Dimitrie Buiuc din parohia Arioneşti (Soroca) că nu i se poate aproba cererea, întrucât episcopia nu înţelege să dea aceste fete de sub ocrotirea bisericii ca servitoare, aşa cum cere numitul părinte.

Se pot da aceste fete numai în condiţiuni de a fi tratate ca înfiate, a fi bine crescute şi înzestrate pentru a deveni la timp bune gospodine”.
Activitatea de spionaj în favoarea Statului Român era sancţionată atât de Troika Specială de la Tiraspol, cât şi de Dvoika de la Moscova; şi într-un caz şi în altul, verdictul, de regulă, era unul necruţător – condamnare la moarte prin împuşcare.

Cazul următor este tipic în acest sens.
Ion Voloşciuc, moldovean, originar din satul Vadul Turcului, raionul Râbniţa, până a fi arestat la 11 octombrie 1937, fusese angajat ca muzician într-o orchestră simfonică.

Conform procesului-verbal nr. 29 al şedinţei Troicii Speciale din 9 octombrie 1938, în anul 1930 acesta ar fi devenit membru al unei organizaţii contrarevoluţionare de spionaj şi insureecţionale, creată de către agentul român Furcalo.

Din însărcinarea respectivei organizaţii, în perioade diferite, Voloşciuc ar fi atras în activitatea de spionaj pe Caşuţeli, Doloca, Volkov şi Bătrânu.

De la respectivele persoane el ar fi obţinut informaţii de importanţă militară şi politică, pe care le transmitea lui Furcalo şi agentului român M. Doloca.

În procesul anchetei s-a mai descoperit că Ion Voloşciuc s-ar fi înrolat voluntar în armata lui Petliura, participând la acţiunile acesteia din perioada 1919-1920.

Cu un asemenea „palmares” fabricat de inventivii anchetatori ai NKVD din RASS Moldoveneşti, acuzatul nu putea nicidecum să evite glontele KGB-ist.

 

 

 

 

Asasinați de sovietici pentru că cereau redeschiderea bisericii

 

Un capăt grav de acuzare pentru „enoriaşii activi», adică militanţi, era faptul că ar fi pledat pentru redeschiderea bisericilor, închise, între timp, de comunişti. 

Doar în baza unei atare «crime», în RASSM au fost executate câteva zeci de persoane, printre acestea figurând, alături de enoriaşi, şi reprezentanţi ai clerului.

Iacov Gavrilov, rus de origine, din s. Antonovca, r. Ocnele Roşii, RASSM, a fost condamnat la moarte pentru faptul că a chemat consătenii să împiedice închiderea bisericii, dar şi pentru „agitaţie contrarevoluţionară cu conotaţie religioasă», pentru că-i elogia pe «duşmanii poporului», condamnaţi în 1936—37», precum şi pentru „denigrarea partidului şi a puterii sovietice» (Arhiva Ministerului de Interne al R. Moldova (AMAI), Fond 17, inv.1, dosar 50, f.13).

În baza aceleiaşi învinuiri de „agitaţie contrarevoluţionară cu conotaţie religioasă» a fost condamnat la moarte şi Sofron Dârul, originar din s. Lunga, r. Dubăsari, locuitor al satului Harmaţca, acelaşi raion, care era starostele comunităţii religioase din localitate (Ibidem, f. 21).

Stepan Ivanov, rus de origine, din s. Antonovca, a fost condamnat la moarte pentru că era»enoriaş activ şi staroste al comunităţii religioase», care a chemat locuitorii satului să nu admită închiderea bisericii».

Verdictul final suna în felul următor: «Este acuzat că în trecut a fost chiabur şi promovase agitaţie contrarevoluţionară cu conotaţie religioasă. Manifesta spirit defetist» (Ibidem, f. 25).

În acelaşi context, e necesar să precizăm că pentru acuzaţia de «chiabur», în 1931, i-a fost confiscată întreaga avere, iar pentru neîndeplinirea «obligaţiilor faţă de stat» (achitarea impozitelor), a fost condamnat la 6 ani privaţiune de libertate.

Cazuri similare, când, pentru aceeaşi «crimă», se aplicau pedepse repetate, după ispăşirea primei sancţiuni, pot fi identificate cu duiumul în perioada Marii Terori, acest fenomen constituind una dintre multiplele stupizenii ce caracterizează regimul totalitar comunist.

Din categoria unor atare enormităţi face parte şi învinuirea de a «menţine legătura cu preoţii» (Ibidem, f. 30), aceasta putând constitui un capăt greu de acuzare, ce putea să-l coste viaţa pe «inculpat».

Printre persoanele nevinovate, condamnate la moarte prin împuşcare de Troica specială a RASSM, au fost şi reprezentanţi ai sectei religioase a inochentiştilor, majoritatea originari din Basarabia, pe care trasarea frontierei pe Nistru i-a surprins pe malul drept al bătrânului fluviu sau care s-au decis să treacă Nistrul după unirea acestei provincii cu România.

Este cunoscut faptul că această sectă religioasă este una de provenienţă autohtonă — basarabeano-transnistreană, înfiinţată de călugărul Inochentie (Levizor) de la mănăstirea din or. Balta, în anul 1909.

Acesta, după mai multe persecutări a dânsului şi a adepţilor săi din partea autorităţilor ţariste, s-a pocăit, chemându-i pe cei care l-au urmat să se dezică de erezia sa şi să revină la credinţa autentică ortodoxă. 

Dar, şi după decesul subit al lui Inochentie, în 1917, secta religioasă, care-i purta numele, continuă să se manifeste destul de activ.
În 1929, mănăstirea inochentistă „Raiul» din s. Lipeţcoe, r. Kotovsk, RASSM, este lichidată, recurgându-se la acte de violenţă, soldate cu mai multe victime. Cu toate acestea, cei care au supravieţuit acestui măcel nu se dezic de credinţa lor.

În timpul Marii Terori secta religioasă a inochentiştilor devine una dintre ţintele predilecte ale Troicii speciale din RASSM, mai mulţi reprezentanţi ai acesteia fiind condamnaţi la moarte prin împuşcare.

Parascovia Chirtoacă, originară din Susleni, judeţul Orhei, călugăriţă inochentistă, venise din Basarabia la mănăstirea inochentistă «Raiul» în 1917, unde s-a aflat până în 1922. În 1925 este deportată în regiunile nordice pentru „activitate contrarevoluţionară», de unde revine în 1930, în acelaşi sat Lipeţcoe.

 În rechizitoriul în baza căruia Troica specială a RASSM a decis condamnarea ei la moarte, la 11 martie 1938, se menţiona că dânsa „menţinea relaţii strânse cu călugării inochentişti»,organizând «rugăciuni ilegale în comun».

O atare «acuzare» a fost suficientă pentru a o condamna la moarte prin împuşcare. Acelaşi destin tragic l-a avut alt reprezentant al sectei inochentiste, Tihon Bortă, originar din acelaşi sat, care, chipurile, „menţinea relaţii strânse cu călugăriţe-inochentiste, care se convocau în casa lui, unde se organizau rugăciuni ilegale în comun». 

Lui Bortă i se mai incrimina «adunarea în jurul său a gospodarilor individuali cu dispoziţii contrarevoluţionare şi elogierea proprietăţii private în agricultură» (F. 17, inv. 1, dosar 50, f-7). Verdictul a fost necruţător — împuşcarea.

O altă inochentistă, Irina Budei, din s. Tocuz, Basarabia, locuitoare a s. Lipeţcoe, a fost condamnată la moarte pentru aceleaşi «crime» (Ibidem, f. 8). 

Din acelaşi grup de călugăriţe inochentiste de la fosta mănăstire «Raiul», din Lipeţcoe, condamnate la moarte în urma unor învinuiri absurde, făceau parte şi Parascovia Dumbravă (Ibidem, f. 21), Agafia Zvenigorodscaia, originară din Rădiul Mare, Basarabia, stabilită în Lipeţcoe. Ea părăsise Basarabia în 1918, o perioadă fiind călugăriţă inochentistă la mănăstirea «Raiul». 

Peste un timp, a părăsit mănăstirea (probabil, după lichidarea acesteia), căsătorindu-se. În 1935, soţul ei este condamnat la 8 ani de lagăre „pentru activitate contrarevoluţionară».
După aceasta, reluase relaţiile cu călugăriţele inochentiste. Acest fapt a costat-o viaţa (Ibidem, f. 24).

Din grupul fostelor călugăriţe inochentiste din Lipeţcoe, condamnate la moarte, a făcut parte şi Pelagheia Cornea. După închiderea mănăstirii «Raiul», se căsătorise.

În 1931 a suportat procedura de «deschiaburire», adică de deposedare de bunuri, în 1934, împreună cu soţul, fusese expulzată din Lipeţcoe, iar la 11 martie 1938 este condamnată la moarte pentru că „în trecut a fost chiaburiţă şi călugăriţă-inochentistă» (Ibidem, f. 2).

O altă călugăriţă inochentistă, originară din Basarabia, stabilită în Lipeţcoe, în 1918, şi condamnată la moarte la 11 martie 1938, a fost Elena Mămăligă.
Cruzimea cu care regimul comunist s-a răfuit cu nişte biete femei, trimiţându-le în faţa plutonului de execuţie, nu mai are analogii în alte regiuni ale URSS, în perioada Marii Terori. 

 

 

Surse:

– Extrase din volumul «Asasinări în masă din RASS Moldovenească în perioada Marii Epurări (1937-1938)», Ion Varta, Tatiana Varta și Igor Sarov prin http://anonimus.ro/2014/06/marea-teroare-in-transnistria/

 – Dușmanul de clasă, Represiuni politice, violență și rezistență în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956 Editura Cartier, fragmente din capitolul „Marea Teroare” in RASS Moldovenească, 1937-1938, prin http://www.timpul.md/Autor: Igor Cașu

 

ŞI UN FILM DE EXCEPŢIE CARE AR TREBUI VĂZUT DE TOŢI ROMÂNII:

 

POVESTEA SOVIETELOR

 

 

Publicitate

Drama românilor din Ucraina. Reţetele deznaţionalizãrii (II)

 

 

 „Nu există un stat în Europa orientală, nu există o ţară de la Adriatica până la Marea Neagră, care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră.

Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Herţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind ca şi în Balcani, în Serbia, Bulgaria, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa începând, în toată regiunea Daciei Traiane până dincolo de Nistru până aproape de Odesa şi Kiev […]

Acest fragment de popor, atât de nebăgat în seamă astăzi, când nici în ziaristică, nici la congres [Congresul de la Berlin din 1878] nu s-a pomenit despre el, are îndărătul lui un trecut strălucit câştigat prin proprie vitejie faţă de nişte duşmani cu mult superiori în cultura şi arta războiului.”

(Mihai Eminescu)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Continuarea primei parti

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/04/23/drama-romanilor-din-ucraina-retetele-deznationalizarii-i/

 

 

Relansarea “ucrainizãrii” şi “moldovenizãrii” în anii postbelici.

 

 

 

În urma actului de trădare de la 23 august 1944 (devansarea, prin anularea tratativelor cu Aliaţii, a momentului întoarcerii armelor, cu 3 zile), care a văduvit România de statutul de cobeligeranţă şi de posibilitatea negocierii frontierei cu URSS la tratativele de pace, s-a revenit la frontiera ruso-română de la 4 noiembrie 1940, teritoriile româneşti răpite redevenind vecine României în cadrul RSS Ucraina şi RSS Moldoveneşti.

Printr-un decret al Prezidiului Sovietului Suprem din 14 noiembrie 1945, “ucrainenii” au trecut rapid la “ucrainizarea” (rusificarea) teritoriilor româneşti primite, numai în judeţele Ismail şi Cetatea Albă, numele a 90 de localităţi româneşti fiind schimbate.

Astfel, Acmagit a devenit “Belolesie”, Bairamcea – “Nicolaevka”, Balta – “Plavni”, Gantemir -”Zelinoe”, Amara – “Krutoiarovka, Regina Măria – “Marianovka”, Sărăţica – “Jovneţvoe”, Frumuşica – “Staroselie” etc.
În RSSM, “remoldovenizarea” a debutat prin genocid, imediat după 23 august 1944, 18.000 de români fiind arestaţi şi duşi în Gulag, numai din judeţele Cahul, Tighina şi Chişinău.

Peste 200.000 de români au fost condamnaţi la moarte prin înfometare programată, în anii 1946-1947, la 17 aprilie 1947 perfectându-se şi programul de “răsculăcire” (“deschiaburire”), vizând arestarea şi deportarea a 101.544 familii ţărăneşti (21Î din populaţie).

Planul s-a tradus în practică în perioada 6 iulie 1949 – 10 aprilie 1954, prin operaţiunile “Zapad” (Vest) sau “iug” (Sud) şi, respectiv “Sever” (Nord) desfăşurate de forţe speciale ale KGB.

În paralel s-a produs distrugerea clerului (1949-1960) prin deportare sau desfiinţarea bisericilor (603) şi mănăstirilor (24). Evenimente similare aveau loc şi în România, OCUPATĂ DE ARMATA ROŞIE DE LA 23 AUGUST 1944, PÂNĂ ÎN IANUARIE 1958, invadată de agenţi KGB şi kominternişti care au preluat treptat conducerea administraţiei, armatei, poliţiei, serviciilor secrete şi politică a statului.

S-a încercat chiar îndeplinirea planului maximal al “ucrainţilor” prin mişcările de secesiune “ucrainene” din Maramureşul românesc şi introducerea administraţiei sovietice în Ardealul eliberat de sub ocupaţia horthystă (25 octombrie 1944 – 9 martie 1945).

“Revoluţia culturală” a însemnat în România distrugerea talentelor autentice, prohibirea a tot ceea ce înseamnă filon tradiţional, prin presă, literatură şi istoriografia proletcultiste, patronate de kominternişti şi activişti vigilenţi gen Mihai Roller.

Operele marilor scriitori şi istorici au fost interzise. De asemenea orice referire la teritoriile răpite de ruşi altfel decât ca la o “retrocedare” sau reparaţie istorică.

Umplând Academia Română şi jenanta Uniune a Scriitorilor, proletcultiştii au proclamat prin “savanţii” cu care încă ne lăudăm şi mai tinerele lor odrasle, astăzi importante personaje “civice” şi “bureţi de democraţie” ai unei “elite” culturale căreia, evident, îi pute a “naţionalism” sau… “criptocomunism”, tot ceea ce este românesc, uriaşa contribuţie a tovarăşului Stalin la dezvoltarea cercetării istorice, chiar arheologice româneşti şi a adevăratei culturi a “poporului muncitor”.
Istoricii şi lingviştii au “demonstrat”, contribuţia decisivă a slavilor la formarea poporului român şi a limbii sale, aproape reuşind la începutul anilor ’60 în tentativa de proclamare a acesteia drept limbă slavă.

Pentru aceasta în istoriografie s-a strecurat extrem de periculoasa idee a rezistenţei “dace”, cu sprijinul “dacilor liberi” (gen Tarbos) împotriva “jefuitorului” “imperialist” roman şi a “eliberării” din anul 271. Diminuarea până la excludere a romanităţii noastre dădea noi perspective tezelor “moldovenismului”.
Procesul a fost însă atenuat treptat, datorită morţii Tătucului Stalin (5 martie 1953), eliminării principalilor agenţi kominternişti, în frunte cu Ana Pauker, de către grupul “naţionalist” al lui Gheorghiu Dej, din viaţa politică (Plenara CC al PCR din 26-27 mai 1952), îndepărtării treptate a lui Dej de linia Moscovei, până la dizidenţă (15-22 aprilie 1964, “Declaraţia din aprilie”) urmată de moartea provocată (prin iradiere) a acestuia (19 martie 1965) şi instaurarea regimului totalitar al lui Nicolae Ceauşescu (22 martie 1965).
Într-un război surd, care continuă până astăzi, cu vechii kominternişti, retraşi la catedre, în cercetare, presă, edituri, o nouă generaţie de intelectuali a încercat să pună în valoare trecutul şi tradiţiile populare ale culturii româneşti, limitând consecinţele “revoluţiei culturale” kominterniste.

Nepregătită pentru războiul imagologic, parte a celui “psihologic”, permanent boicotată de cadrele conservatoare, cu educaţie kominternistă ale PCR, ea a început să piardă teren însă la sfârşitul anilor ’70, ai declanşării procesului “revoluţionar” de schimbare la faţă, din nou, a Rusiei imperiale care avea nevoie, pentru a dăinui, de o masivă infuzie de capital şi tehnologie-Vest şi de un nou management economic şi social, clacând definitiv în deceniul al nouălea al veacului trecut când a pierdut iniţiativa trasării destinelor României, devenind obiect al regizorilor revoluţiilor “spontane”.
În planul deznaţionalizării românilor, această turnură s-a caracterizat prin manipularea patriotismului autentic al acestei generaţii, pe fondul lipsei grave de cunoştinţe în domeniu, în scopul argumentării inconştiente a tezelor “moldovenismului” care au revenit în forţă, pregătind spargerea postrevoluţionară a unităţii poporului român (şi nu numai a lui) în “naţiuni culturale”, aberaţie “implementată” de agenţii Rusiei imperiale în minţile “analiştilor” Europei democrate şi civilizate, pe criteriul apartenenţei religioase, prin sintagma “naţiuni spirituale”.

“Dacismul” în slujba “moldovenismului”

În calea “moldovenismului”, a demonstrării existenţei unui popor “moldovenesc”, s-au aflat de la început două impedimente:

1) numele de ROMÂN (dialectal RUMÂN, ARUMÂN, RĂMÂN, sau, sub influenţă germană, RUMER) de la ROMANUS – ROMAN, nume tradus de slavi prin VOLOH, VALAH, de turci prin Ulaq, Ulaghi, de unguri preluat ca Olah, de greci Blac, Vlah, de germani Wallah sau Bloch, de francezi Vlaqui, Blaqui, Blasi, Blazi etc. şi care atestă românilor calitatea de urmaşi ai cetăţenilor Imperiului, de oameni liberi şi de stăpâni ai pământului pe care vieţuiesc şi în care s-au instalat hoardele barbare, germano-slavo-asiatice; şi

2) limba ROMANĂ, cea mai apropiată de limba latină, dintre limbile romanice sau neo-latine.

Pentru a-şi atinge scopul, ideologii “moldovenismului” au acreditat ideea că etnogeneza română nu a existat. Mai mult, că TRACII nu au fost un popor unitar, vorbind “aceeaşi limbă” între Nipru, Dunărea Mijlocie, Carpaţii Păduroşi şi nordul Greciei ci o sumedenie de popoare distincte, între care s-ar fi evidenţiat poporul “dac” şi poporul “get”, prin transformarea în “popoare” a fragmentelor trace locuind în Banat, Ţara Haţegului şi vestul Olteniei (“dacii”) şi în Valea Dunării inferioare şi maritime, inclusiv Dobrogea şi litoralul pontic până la Bug (geţii).

Românii ar fi “dacii” care au preluat de la “romani” doar limba sau, în varianta finală, care i-ar fi învăţat pe “romani” limba latină. Dar care sunt originari doar din Dacia mică a lui Decebal, teritorial redusă la “un milion de paşi”, urmând să “românizeze” prin “descălecare”, ulterior, Ardealul pustiu (locuit la venirea maghiarilor doar de puţini slavi), Maramureşul istoric, sudul Poloniei, Moldova, Dobrogea, estul Munteniei, nordul Peninsulei Balcanice unde s-au născut popoare slave (sârb, bulgar, “ucrainean”), poporul ungar sau, cu începere din veacul IV, din simbioza geto-slavă, poporul “slav”, “moldovenesc”, invadat de “români” în veacul XIV, prin Dragoş şi Bogdan care popor şi-a căutat permanent matca rusă, tratatele de alianţă încheiate de domnii Moldovei, Gheorghe Ştefan şi Dimitrie Cantemir în 1654 şi 1711, nereprezentând decât întoarcerea “moldovenilor” acasă.

Parţial “eliberat” în 1812, reocupat în 1918, poporul “moldovenesc” s-ar fi regăsit în 1940, conştientizând că misiunea sa legitimă este reintegrarea până la Carpaţi. Adică ceea ce susţine astăzi, în spirit pur kominternist, tandemul de la Chişinău Starîi-Voronin.
În perspectiva noii “schimbări la faţă” a Rusiei imperiale, “moldovenismul” ca şi alte “isme” trebuia protejat, pentru ca românii să nu-şi împlinească idealul naţional, prin înlăturarea consecinţelor pactului Ribbentrop-Molotov, în contextul revoluţiilor “spontane” anunţate de “Glasnost” şi “Perestroika”.

Drept dovadă, angajate în procesul de “liberalizare”, forţele bolşevice de la Ghişinău, în slujba perpetuării regimului ocupaţiei ruse au emis, la 11 noiembrie 1988, în scop de cosmetizare şi control, celebrele “Teze” ale CC al PCM, sub titlul “să promovăm restructurarea prin fapte concrete” care recomandau să fie păstrate “limba moldovenească”, “grafia slavă”, “limba rusă ca mijloc de comunicare”, deci “un bilingvism real”, “prietenia popoarelor” etc.

De aici obsesia patrioţilor din RSSM pentru afirmarea identităţii prin numele de “român”, prin proclamarea “limbii române”, a lor ca parte a poporului român şi a “istoriei românilor” etc.
Întrucât procesul de creare a “poporului sovietic”, prin topirea tuturor identităţilor etnice şi culturale în creuzetul rus, mascat de ideologia comunistă, nu se încheiase, declanşând “restructurarea”, ruşii riscau să deschidă “cutia Pandorei” şi să scape de sub control “naţionalismele” popoarelor subjugate parţial sau total.

De aceea, “restructurarea” trebuia să lovească “revoluţionar” în primul rând statele vecine, transformate de Armata Roşie în “socialiste”, împiedicându-le pe ele să-şi clădească propriul destin şi pe eventualii interesaţi din Occident să nu poată profita de situaţie, datorită “centurii de foc” pe care aceste state o formau.
În scopul gestionării viitoarei crize programate, serviciile speciale ruseşti, în acord cu cele aliate, occidentale, au pregătit în mod identic “revoluţia” în statele-satelit, sacrificând a priori trei dintre pionii Tratatului de la Varşovia, care interesau în mod deosebit Germania şi sateliţii acesteia: Iugoslavia, Cehoslovacia şi România.

Ca atare, în epoca pregătirii intensive a “revoluţiilor”, mai mult sau mai puţin “spontane” ori “de catifea”, în Europa central-răsăriteană, “revoluţii” de care Rusia avea atâta nevoie, ca “perdea de fum”, în contextul propriei restructurări, adică la sfârşitul anilor ’70 şi în întreg deceniul IX al veacului trecut, valul declinului programat a atins, în toate aceste ţări “socialiste” direct vizate, toate domeniile: economic, administrativ, social, politic, militar, biologic (sănătate), formativ (învăţământ), cultural şi spiritual (biserica), inclusiv sau apoteotic şi domeniul conştiinţei naţionale, bulversată prin agresarea Istoriei lor, coloana vertebrală a conştiinţei de sine pentru orice popor. Interesant este faptul că ultima “adunare generală” a agenţilor celor implicaţi în elaborarea Noii (a câta oare, Doamne?)

Ordini europene şi mondiale, s-a desfăşurat, pentru punerea la punct a ultimelor detalii, la Bucureşti, în vara anului 1980, mascată fiind de lucrările unui Congres internaţional de… Istorie.

Cu certitudine, în baza informaţiilor primite atunci de la colegi de breaslă occidentali, afirm că s-a găsit soluţie problemei: România va fi primul stat socialist bulversat (în 1985) “revoluţionar”, “a doua zi” după înlocuirea la Moscova a lui Leonid Brejnev cu (încă) necunoscutul Mihail Gorbaciov (al doilea pe listă se numea “Rumeanov”) şi declanşarea procesului în URSS pentru provocarea “exploziei” “lagărului socialist” periferic, european sau va fi lăsată ultima (1987 ori… 1989), pentru a servi, prin foc şi pară, drept “exemplu” pentru europenii care vor mai avea, în viitor, veleităţi de independenţă?

Ce “soluţii” s-au adoptat… cunoaştem, deoarece este deja istorie trăită şi este meritul forţelor patriotice naţionale româneşti, faptul că România nu a cunoscut (încă) soarta Cehoslovaciei şi Iugoslaviei! Este de reţinut însă, faptul că, reluându-se tentative kominterniste mai vechi, în primul rând în România, Bulgaria şi Ungaria, dar şi în Iugoslavia, Polonia şi “Ucraina” vestică (ultimul teritoriu “slavizat”) au apărut brusc, teorii identice, menite să le altereze tot ceea ce ştiau despre propria identitate şi, deşi aveau un interes comun (scăparea de sub tutela Moscovei şi evadarea din “lagărul roşu” în lumea democratică de tip occidental).să transforme popoarele acestor state în adversare de moarte, mergând până la acceptarea războiului ca metodă de “rezolvare” a falselor litigii create de foştii ocupanţi, între ele.

Erau teorii protocroniste, în domeniul Istoriei, născute brusc şi identic (dovadă a existenţei unui centru unic de concepţie şi difuzare) în aceste ţări, în anii 1978-1980, pe coordonatele “naţionalismului” socialist, exacerbat dincolo de limitele bunului simţ, printr-o propagandă găunoasă şi total paralelă cu ştiinţa şi adevărul.
Erau teorii despre primordialitatea şi puritatea popoarelor… “dac” (“adică român”), “magara” (adică “maghiar” sau “ungur”), “moes” sau “eneit” (adică “bulgar”), “rase” (adică “sârb”), ori a aşa-zisului popor “ucrainean” (“la mărginean”) etc., toate băştinaşe de la… Adam şi Eva în… spaţiul etnogenetic românesc, afirmându-şi actuala limbă, tradiţiile şi cultura actuale, cu sute de mii de ani, dacă nu cu milioane, înaintea apariţiei lui Homo Sapiens Sapiens.

Parcă vedeai, ascultându-i pe diverşii propovăduitori ai curentului, maimuţele antropoide, ţopăind printre saurieni, din cracă în cracă şi declamând cu patos revoluţionar poezii patriotice în limbile literare română, ungară, bulgară, sârbă, polonă sau… “ucraineană”.
Şi toate aveau 3, 5, 15 sau 17,5 m înălţime, pentru că, “cel mai mare pitic” din lume nu mai era “piticul sovietic”, cinstea de a-1 avea printre strămoşi, fiind revendicată de români, unguri, bulgari, sârbi, polonezi, “ucraineni”.

Autogratulându-se cu titlul de “patrioţi”, mii de “intelectuali”, produse de serie ale partidelor comuniste, fără vreo legătură cu cercetarea de specialitate, în primul rând “activişti”, adică “revoluţionari de profesie” (astăzi … profesori universitari), fără vreo meserie precisă, adică vechea masă de manevră a Kominternului, au devenit peste noapte specialişti în Istorie şi lingvistică.

Dar şi câţiva “istorici” de partid, specializaţi în “istoria mişcării muncitoreşti” şi a partidelor comuniste s-au reorientat spre comuna primitivă, pentru a căuta probabil izvoarele comunismului. Bizar este faptul că cei care trecuseră de la “eroii” Vasile Roaită şi Filimon Sârbu, la întemeierea PCR de către… Horea, Cloşca şi Crişan, la “poporul geto-dac” cu indivizi de 17,5 m care i-au învăţat pe “romani”… latina, la descifrarea a mii de cuvinte “dace” (fără ca ei să posede cunoaşterea nu a limbilor clasice, ci măcar a vreunei limbi de circulaţie, în afara dialectului rutean ori unguresc pe care îl vorbeau acasă) din banala inscripţie “VÂNAICA DTRU” zgâriată, ca semnătură, de un ţăran oltean, contemporan cu noi (VASILE NAICĂ DUMITRU) pe o “ceaşcă dacică” (opaiţ) găsită în grădină etc., aparţineau mai toţi “naţionalităţilor conlocuitoare” (ungară, bulgară şi “ucraineană”) ceea ce ar duce cu gândul la ipoteza că nu numai excesul de zel neo-bolşevic “îi mâna în lupta” pentru negarea romanităţii românilor.
Ceea ce îi unea pe toţi aceşti “specialişti” într-ale istoriei românilor, bulgarilor, ungurilor, “ucrainenilor” etc. era faptul că puneau semnul egalităţii între populaţiile vechi europene şi popoarele noi, moderne, negând “etnogeneza” ca fenomen comun tuturor regiunilor Lumii Vechi şi Noi.
Susţinuţi de două institute create de emigraţia lor în Argentina, “specialiştii” unguri proclamau că, mult înaintea elamiţilor şi sumerienilor, “poporul magara”, adică unguresc a civilizat în patru valuri succesive Europa, ar fi inventat focul, roata, scrisul, într-un cuvânt civilizaţia, ba chiar şi creştinismul înainte de Iisus. Iar dacă Iisus nu a fost cumva “ungur” deşi toate “dovezile” converg în acest sens, Burebista şi Decebal au fost cu siguranţă.

“ – Nu-i adevărat – ţipau “specialiştii” bulgari – poporul moes sau eneit”, într-un cuvânt “trac, adică bulgar” le-a făcut pe toate astea. “

– Ba nu, poporul “rase” adică sârb, “polon” sau “ucrainean”. Până când veneau “specialiştii” de la Bucureşti grupaţi în “Cercul Deceneu”, adjudecând civilizaţia pentru “daci” sau (dacă erau sprijiniţi financiar de Iosif Constantin Drăgan) “traci”, adică “români”, care ar fi populat numai ei, nemaifiind loc pentru alţii Europa, de la Urali la Atlantic, fără să se întrebe cum de ne-am restrâns în halul ăsta şi cât de tare am decăzut, scăzând, de la 17,5 la 1,5 m înălţime. Ba mai puneau şi semnul egalităţii între “Zamolxis” ori “Deceneu” şi… Dumnezeu.

Cei care se lăsau (şi se lasă) seduşi de asemenea aberaţii erau (sunt), elevi, studenţi, în căutare de mister sau medici, avocaţi, ingineri, profesori, ofiţeri etc, având ca hobby Istoria, plafonaţi în propriile meserii ori trăind cenuşiu, fără satisfacţii, ca urmare a scăderii nivelului de trai şi lipsei posibilităţilor de afirmare.

Degeaba îi trimiteau la plimbare istoricii şi arheologii autentici pe cei care cereau catedre de “limbă dacă” la Cluj sau schimbarea numelor PCR şi RSR în PCD (“Partidul Comunist Dac”) şi RSD (Republica Socialistă Dacia”), pentru că agenţii kominternişti, pregătitori ai revoluţiilor “sociale” şi culturale le-au deschis “culoare” de manifestare.
Îmbrăcată în haina patriotismului exacerbat şi urmărind, prin manipularea “în orb” a propagandiştilor din teren, vulnerabilizarea neamului prin anihilarea conştiinţei naţionale româneşti, a mândriei de apartenent la civilizaţia primordială europeană, de expresie latină, în scopul spargerii unităţii statale româneşti, cultivată prin visători, în scopul creării pepinierei viitorilor executanţi, “isteria dacică”, deosebit de violentă în anii ’80, a activat în România pe două căi, încercând să lovească de “sus” în “jos”:

1) pe linia partidului unic, prin grupul de ţucălari ai “specialistului” Ion Popescu – Puţuri, cel care îi “legitima” lui Nicolae Ceauşescu (prin confuzia cu fratele său, Marin) trecutul de “revoluţionar”, grup concentrat la ISISP (“Institutul de Ştiinţe Istorice şi Social-Politice” de pe lângă CC PCR si

2) pe linie militară, prin conducerile CSCITM (Centrul de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară) creat în 1968 de generalul Eugen Bantea (Yakub Beer) şi Editurii Militare, prin grupul de “specialişti” gravitând în jurul “celui mai mare istoric în viaţă”, Ilie Ceauşescu, patriot fără cultură reală dar general, şef al Consiliului Politic Superior al Armatei şi frate al dictatorului.

Linia de partid, fundamentalistă, privindu-i pe romani ca pe nişte “jefuitori imperialişti” a exclus cu totul românizarea şi apartenenţa noastră la civilizaţia europeană veche, păgână, apoi creştină, creând premisele “invitării” noastre, după 1989, să ne “integrăm” în “casa comună” clădită de înaintaşii noştri “romani” – Europa şi care, de drept, ne aparţine prin moştenire etno-culturală.

Linia “militară”, unde s-a întâmpinat mai multă rezistenţă pentru că lucrurile au fost luate în serios de cercetătorii autentici, în ciuda zelului coloneilor politruci (astăzi fără excepţie, “europeni”, “democraţi”, ba chiar “creştin-democraţi” şi “regalişti”) de a fi pe placul Şefului s-a mulţumit doar să acrediteze ideea că românii ar fi “dacii” care au “preluat de la romani numai limba”, aberaţie strecurată sub semnătura lui Ilie Ceauşescu, în “capodopera” “Transilvania, străvechi pământ românesc”, şi în volumul I al Tratatului de “Istoria militară a poporului român” (1984).
La curent cu tot ceea ce apărea în domeniu în “ţările vecine şi prietene”, tinerii istorici militari de atunci au înţeles că nebunia se răspândea în forme identice, fiind clar dirijată şi favorizată, în primul rând în Bulgaria, România, Ungaria şi “Ucraina”. Şi punând întrebarea clasică a istoricului, “Cui foloseşte?”, au înţeles că dinspre Răsărit veneau “nori negri”.
Drept care au încercat să reacţioneze, împotriva propriilor şefi, cum s-au priceput, intrând “în campanie”.

Au susţinut în Bucureşti şi în ţară sute de “expuneri” sau “comunicări” care începeau cu “clişeul”: “Tovarăşi! Nu a existat niciodată un popor dac! Poporul se chema TRAC, «dac» fiind o denumire locală, gen «bănăţean» sau «haţegan» pentru tracii din Banat, vestul Olteniei şi S-V Transilvaniei. Tot aşa nu a existat niciodată un popor roman în sensul etnic actual. «Roman» însemna cetăţean, om liber.

«Civis romanus natus dacus» scrie pe pietrele funerare. Cine nu era «roman», conform Constituţiei Antoniniene era sclav! Numele de «roman» dobândeşte conotaţie etnică prin poporul român.”

Apoi au încercat să atragă pe diverse căi atenţia şi lui Ilie Ceauşescu şi “celor în drept” utilizând cu regularitate paginile publicaţiilor “Scânteia tineretului”, “Viaţa studenţească” şi “Amfiteatru”, că teoria conform căreia ROMÂNUL AR FI DACUL CARE A ÎNVĂŢAT LIMBA LATINĂ, creează următoarea “realitate” etnică a anului 275, după “retragerea” aureliană:

1) un popor dac în teritoriile zise libere;
2) unul roman la sud de Brazda lui Novac şi
3) români în fosta Dacie romană nord-dunăreană.

Că se exclud astfel din aria etnogenezei şi, prin urmare din spaţiul românesc nu numai toate teritoriile româneşti rămase în afara fruntariilor actuale ci şi 3/4 din cele situate în interior.

CĂ SE ALIMENTEAZĂ TEZA RUSEASCĂ A MOLDOVENISMULUI, din “dacii liberi”, încă atestaţi în veacul IV (deci alături de… români) şi slavi, ruşii urmând a declara că s-a născut UN NOU POPOR MOLDOVENESC, “românizat” prin “descălecat” în veacul XIV şi care, o dată proclamat ca atare, îşi va reclama “libertatea” şi “unitatea” între Nistru şi Carpaţii Orientali.

Mai mult, că se alimentează vechile teze germane puse în circulaţie de ofiţeri imperiali şi preluate de unguri, în sensul că, dacă dacii vorbitori de latină sunt consideraţi “români”, înseamnă că în anul 275 s-au retras din Dacii NU ROMANII, cum susţin adversarii autohtoniei şi continuităţii noastre ci de-a dreptul ROMANII, AURELIAN ÎNSUŞI şi CEA MAI MARE PARTE A MILITARILOR DIN BAZINUL DUNĂRII INFERIOARE ŞI MARITIME DEVENIND, CA BĂŞTINAŞI VORBITORI DE LATINĂ… “ROMÂNI”.
Reacţia tinerilor istorici militari a fost motivată de… FRICĂ. In momentul în care, după scurtele intermezzo-uri numite “Andropov” şi “Cernenko”, la Kremlin a ajuns Gorbaciov şi şi-au adus aminte de datele furnizate de omologii occidentali la Congresul mondial din 1980, au înţeles că nu soarta “socialismului” care tocmai decedase ci soarta României era pecetluită.

Făcând o selecţie valorică a analiştilor “bătrâni” ai armatei (ca grad şi experienţă), oameni de 40-50 de ani atunci, deci nefacând parte din generaţia “proletcultistă”, ei i-au pus la curent cu datele pe care le aveau şi împreună au redactat un material-sinteză al deteriorării vieţii în România în perioada 1980-1985, al prăbuşirii tuturor domeniilor de activitate şi al agresării conştiinţei naţionale prin Istorie, acuzându-i pe numiţii Ion Popescu Puţuri şi Ilie Ceauşescu de trădare inconştientă de ţară, indicând existenţa unor agenţi străini printre adulatorii lor şi prognozând “agresarea şi spargerea României în bucăţi” în 1987 sau… 1989, împrejurare în care Nicolae Ceauşescu avea să sfârşească de “moarte violentă”.

Semnat în clar, cu nume, grad, funcţie şi înmânat direct ministrului de atunci al Apărării materialul s-a soldat cu îndepărtarea rând pe rând a semnatarilor, începând cu colonelul Al. Gh. Savu, autorul unei celebre cărţi despre “Dictatura regală”, vicepreşedinte al Comisiei Internaţionale de Istorie Militară Comparată, considerat (pe nedrept) “creierul” “conspiraţiei” şi terminând cu cel mai mic în grad, funcţie şi vârstă atunci, semnatarul acestor rânduri, declarat “capul răutăţilor”, “trădător al istoriografiei naţionale” şi pus “în ancheta CI” de către Ilie Ceauşescu (care şi-a cerut personal iertare în 1992), abia la 21 noiembrie 1989.

Din cei 13 istorici şi analişti militari semnatari, mai trăiesc astăzi 5. Nici unul nu mai este însă cercetător ştiinţific în domeniul istoriei militare sau militar activ, pentru că în bătălie contează doar victoria! Iar şansa victoriei, istoricii militari au irosit-o în 1987, când la Moscova a apărut, încununând tezele “moldovenismului”, lucrarea colectivă, destinată Occidentului – “Istoria modernă a Europei şi a celor două Americi”.

În ceea ce ne priveşte, aceasta identifică pe teritoriul actual al României “TREI POPOARE ÎNRUDITE, DAR, EVIDENT DISTINCTE:

1) un “popor român”, născut în Banat, Oltenia, provenit din “dacii” care “au învăţat latina” şi care s-ar fi extins ulterior, românizând Muntenia, Dobrogea, Moldova, Bucovina, Basarabia, Ardealul, Crişana, Maramureşul;
2) un “popor moldovean”, la est de Carpaţi, ca rezultat al coabitării geto-slave din veacurile IV-V, “descălecat” de români în veacul XIV, “deznaţionalizat” şi care trebuie să revină la matca… slavă şi
3) un “popor vlah”, venit, spre deliciul revizioniştilor unguri, nu se ştie când, din Balcani şi infiltrat în Germania.

Atenţionăm cititorii că ACEASTA ESTE IMAGINEA care ne-a fost făcută în Occident, în preajma declanşării “revoluţiei” lui… Lazlo Tokes şi că ACEASTĂ IMAGINE A PRIMIT CONSACRAREA prin eforturile, încă o dată reunite ale interesaţilor ruso-germani, investitori şi susţinători, între altele ai Proiectului Bâstroe, concretizate la 8 octombrie 2004, orele 10.00, prin deschiderea la Chişinău a Congresului I al poporului moldovenesc de către Vladimir Voronin, iar la Bucureşti, în Palatul Parlamentului, pe banii noştri şi în dispreţul guvernului al cărui mesaj (semnat de dl. Titus Corlăţean) a fost ignorat (dlui Viorel Badea, reprezentantul Departamentului pentru Relaţii cu Românii de Pretutindeni nu i s-a permis să-1 citească), a Congresului I al poporului vlah, “altceva decât poporul român”, de către nonagenarul silvicultor Vasile Barba venit special de la Freiburg.
Toate aberaţiile apărute în lucrarea sovieticilor fiind argumentate în 1987 prin ample citate din “Operele” semnate de Ilie Ceauşescu şi confecţionate de grupul care îl manipula, istoricii militari au făcut un al doilea raport-sinteză, asupra cărţii, atenţionând şi asupra atacurilor conexe apărute în publicaţiile din toate statele “lagărului socialist” european, dar acesta nu a ajuns niciodată la destinatar.

Aflând pe căi oculte de existenţa lui, Ilie Ceauşescu 1-a cerut insistent, neoficial, direct de la sursă, luni de zile, fără însă să îl poată obţine.
Cu această ocazie a aflat că istoricilor militari li se ridicau până şi manuscrisele, pentru a nu rămâne vreo urmă din ceea ce produceau cu adevărat şi a se putea înainta conducerii armatei, doar ceea ce “trebuia”. Dar descoperirea nu a fost suficientă să-1 trezească la realitate!
Doi ani după “evenimente din decembrie 1989”, “îmbătrâniţi” prematur de eşecuri şi reluând disputa pe alte baze, supravieţuitorii grupului din 1985 i-au dat în presă o replică dură unui mare gazetar patriot, ctitor de revistă şi partid care deplângea soarta lui Ilie Ceauşescu, arătând cât de mult “s-au bucurat ungurii” când au aflat că acest “mare istoric” a fost arestat.

Răspunsul a fost că ungurii “s-au tăvălit de necaz” pentru că un mai mare susţinător, din necunoaştere, al teoriilor lor decât acest fiu de ţăran ajuns acolo unde nu îi era locul, nu va mai putea fi produs în viitor. Numai că viitorul avea să demonstreze prin apariţia… ghermanilor care s-au “săturat de România”; în această privinţă, istoricii militari s-au înşelat.

Marele gazetar n-a reţinut decât semnătura, “ANA CONDA” neînţelegând de unde şi de ce un astfel de “şarpe rău” se aruncă asupra oamenilor pe care el îi preţuia. Or mesajul “şarpelui” era că PATRIOTARDISMUL, monstruosul făt rezultat din încrucişarea PATRIOTISMULUI CU LIPSA DE CULTURĂ este cel mai periculos duşman al ADEVĂRULUI, al PATRIOTISMULUI şi al POPORULUI ÎNSUŞI!

7. “Dacismul” şi “moldovenismul” dupã… “Evenimente”

În deceniul “pregătitor al revoluţiilor «spontane»”, aşadar, în statele “lagărului socialist” european, pe fondul agravării progresive şi dirijate a calităţii vieţii şi al degradării programate a culturii generale, însuşite de tinerele generaţii, în procesul educaţional, absurdităţile protocroniste în Istorie au prins, omul de rând refugiindu-se cu frenezie, fără să-şi dea seama că face jocul “Marelui frate de la Răsărit”, din realitatea tot mai greu de suportat, într-un trecut himeric, în care ar fi fost… CINEVA.

Eventual… “buricul Pământului”! Baza viitoarelor “isme”, adică “naţionalisme”, “fundamentalisme”, “regionalisme”, “sectarisme”, “patriotisme” locale, care aveau să devină operante în faza a doua, “postrevoluţionară” a procesului declanşat de Moscova şi partenerii săi strategici, era astfel creată.

Pentru ca, o dată statele anihilate, să se declanşeze ofensiva împotriva unităţii popoarelor lor.
În ceea ce ne priveşte, nu numai că vechiul centru răsăritean şi-a intensificat eforturile de manipulare imagologică şi psihologică pe linia creării de “naţiuni culturale” din trupul nostru etnic, dar şi Occidentului i-a plăcut ideea pentru că ultimii ROMANI supravieţuitori prin secole – ROMÂNII, urmaşii şi moştenitorii direcţi ai celor ce au construit cândva Europa unită, nu puteau fi invitaţi să intre în casa comună numită Europa, care le aparţinea de drept şi asupra căreia puteau emite pretenţii, lăsându-i fără drept la replică pe urmaşii barbarilor, invadatori, erijaţi în stăpâni cu 1.500 de ani în urmă. Vorba prietenului nostru de la Bremen, istoricul Viorel Roman, “ia-i neamţului dreptul roman şi 1-ai aruncat înapoi, în pădure”.

De asta sapă probabil nu numai la Bâstroe ci şi la temelia poporului român, inventând diverşi Vasile Barba care visează un popor vlah, mai vechi decât dacii şi mai latin decât românii. Ca şi la temelia poporului bulgar de altfel, bulgarii din Macedonia declarându-se “popor slav-macedonean”, băştinaş din vremea lui Alexandru Macedon care ar fi fost din stirpea sa sau la temelia “ucrainenilor” care înregistrează o crescândă întoarcere la statutul de “rutean”.

Totul se face astăzi însă nu în interesul vreunui popor anume, fie el rus sau german, ci al unor grupuri industrial-financiare care au investit în “revoluţiile” mai mult sau mai puţin “spontane” şi în “schimbarea de sistem” în jumătatea estică a continentului, pe de o parte pentru a ieşi din criză pe spinarea fostelor state socialiste, pe de alta pentru a-şi relansa profitul prin accederea pe nimic la resursele clasice;rămase neexploatate şi la mâna de lucru ieftină din respectivele state.

Abandonată fiind ideea statelor unite ale Europei, ca Europă a egalilor;lansată la 9 mai 1950, ismele şi orgoliile locale sunt utilizate astăzi, în faza a doua a procesului de preschimbare a Estului, în interesul unei Europe de expresie germană, aliată cu o Rusie de expresie, ca de obicei, imperială.
O Europă a “landurilor”, potrivit “principiului Kohr” (“Tot ce este mic este minunat”) a statelor care să nu depăşească 10 milioane de locuitori, incapabile să-şi protejeze resursele şi împiedicate să viseze la “naţiunea etnică”, având dreptul să aspire doar la “naţiunea spirituală”, bazată nu pe etnie, tradiţii, limbă, trecut, cultură şi interes comun sau teritoriu, ci pe apartenenţa religioasă, atât de “convingător” prezentată de Francois Mitterand la Congresul mondial de… Istorie de la Montreal, din 1995, ca putând exista “şi în absenţa frontierelor şi a statului.
Utilizându-se, pe post de berbece, “drepturile colective” ale minorităţilor etnice, cehii şi slavonii (iugoslavii) au fost sparţi în două, respectiv şase naţiuni spirituale, statele lor încetându-şi existenţa.

Cu atât mai mult cu cât fabricatele teorii protocroniste şi-au făcut datoria lăsându-i pe locuitorii întregii Europe central-răsăritene fără identitate naţională reală.

Cu excepţia specialiştilor autentici, unguri, cehi, sârbi, bulgari, polonezi, “ucraineni”, români, pe care, însă, nimeni nu-i ia în seamă, nici un european al acestei regiuni nu mai ştie exact cine este. Dar fiecare este… nu liber, ci de-a dreptul stimulat să viseze şi să-şi exprime cu violenţă visul care-1 îndepărtează de realitatea cotidiană şi milenară.

Până la totala măcinare reciprocă şi la dezintegrarea realităţii, în scopul construirii uneia noi, contrafăcute, exprimată prin topirea tuturor “ismelor” în cea finală, globalizantă, a tuturor etniilor într-o singură naţiune, cea “europeană” de “consumatori” şi a tuturor religiilor într-una singură, doar aparent creştină, de “ascultători”!

Vremuri prevestite de altfel, de Biblie! Până la venirea însă a “Apocalipsei” pentru toţi, s-a produs “Apocalipsa” pentru cehi şi sârbi imediat după 1989. Şi nici noi, ROMANII nu ne simţim prea bine!

Ca să renunţăm la numele de ROMÂN şi ROMÂNIA, utilizat ca antidot la separabila “Moldo-Vlahie” de generaţia Cuza, ne-am confruntat deja cu diversiunea “rromă”.
Neştiind că rudele lor din Orient şi Nordul Africii nu cunosc nici numele de “atziganes” (de unde gitan, gitano, zigeuner, ţigan etc.) dat lor în Asia Mică după numele unei secte creştine locale, care avea cam acelaşi mod de viaţă, nici cel de “rom”, dat de sârbi după “România” astăzi “Rumelia”, adică după regiunea prin care au pătruns în Europa în urma oştilor otomane, în 1354, ţiganii au acceptat ideea “protocronistă” a venirii lor din India, pe la 1241, în urma tătarilor.

“Rom” ar însemna, numai în limba celor europeni “om”, şi nu regiunea de apariţie. Sunt însă tot atât de “romi”, adică “românii” sau “romaioi” adică greci, pe cât sunt de… “cehi” sau “egipteni”, întrucât, după ce au apărut la sârbi în 1356 şi s-au răspândit în teritoriile româneşti între 1378 (Muntenia) şi 1400 (Transilvania) au năpădit… Boemia, motiv pentru care, când s-au apropiat de Franţa, francezii le-au spus “boemieni”, de unde cuvântul romantic “boema”. Singulari, ca de obicei, englezii, luând în calcul portul lor oriental, le-au spus “egipteni”, adică “gipsyies”.

Dintre toţi europenii însă, numai noi, românii am acceptat diversiunea “rromă”, pentru ca mankurţii noştri să poată renunţa mai uşor la propriul nume, spre a nu fi confundaţi în Europa.
Pe fond s-au reactivat patrioţii – “daci”, cetăţeni oneşti, cu vocaţia scrisului, dar fără cultură în domeniu, gen Pavel Coruţ şi Geo Stroe ex-ofiţeri, Ion Gheorghe, ex-poet, astăzi slăvind virtuţile armatei ruse, Pavel Lazăr Tonciulescu, ex-absolvent de liceu, astăzi decedat, Napoleon Săvescu, medic chirurg diplomat în Bahamas şi trăitor pe post de Mecena în SUA şi alţi domni şi doamne cu sau fără grade grupaţi în jurul unor reviste sau academii “geto-dace”, organizând apocaliptice “congrese” şi reuniuni-parastas pentru Neamul Românesc şi îndemnându-i pe cei mai slabi de înger să se declare “daci” la ultimul recensământ, din 2002.

Diversiunea “vlahă” a prins, pe barba lui Barba printre arumâni, românii sud-dunăreni declarându-se alt “popor” şi arogându-şi doar pentru ei numele străin, respins ca o insultă de înaintaşii lor, de “vlah”, de parcă nu ne-ar spune încă şi astăzi nouă, nord-dunărenilor, în propria noastră ţară, unii, “büdös olahok”.
Ba şi la “vlahi” a apărut o dizidentă, un arumân mai cu moţ, Karaghiaur, declarându-se “prinţ cuman” şi începând să căftănească “baroni” şi “conţi” “cumani” printre “intelectualii subţiri” din Oltenia şi Moldova, fără să trezească totuşi simpatia istoricilor Dan şi Mihnea BERINDEI, Ştefan GOROVEI sau a generalului Ion COMAN care poartă autentice nume pecenego-cumane.

În plus, un oarecare … Sabin Gherman care s-a “săturat de România”, s-a proclamat “ardelean” făcând o primă tentativă de înfiinţare a unui “partid al ardelenilor” în septembrie 2003 care va fi urmată (suntem convinşi de succes) probabil de vreun prim Congres al “poporului” “ardelean” sau “ardeleano-bănăţean”, de vreme ce individul a cerut la Bruxelles în septembrie 2002, sprijin internaţional pentru salvarea “limbii transilvane”.
Cel mai mult a progresat însă “moldovenismul”, relansat cu noi “argumente”, în chiar zilele când noi, culcându-ne pe ambele urechi, ne bucuram de “libertate” şi de “boom”-ul de imagine pe care-1 înregistram în Europa, de specialiştii Armatei Roşii, T.A. Laptev, T.V. Soloviov şi AA Nikiforov, în numerele 10 şi 12 din 1990, sau, sub semnătura lt. col. Volkodaev, în nr. 2/1991 ale revistei sovietice de istorie militară “Voenno-Istoriceskii Jurnal”, prin articole ca “Jurământul de supunere către Rusia” sau “Relaţiile ruso-române şi formarea graniţelor”.

“Moldovenismul” a fost preluat ca doctrină de către românii care nu mai simt româneşte, gen Chiţac, Mărăcuţă, Caraman, din Transnistria, folosit împotriva “fasciştilor români”, pentru apărarea pământurilor Maicii Rusii în “războiul nistrean” de secesiune din 1991-1992 şi abandonat după victorie, întrucât se impunea trecerea la o etapă calitativ-superioară a deznaţionalizării, aceea de “ucrainizare”.

A fost însă ridicat din noroaiele tranşeelor de la Coşniţa-Doroţkaia sau Tighina de către foştii “patrioţi” de la Chişinău şi transformat în doctrină de stat de clica lui Voronin, producătoare de dicţionare moldoveneşti şi congrese ale “moldovenilor”.

Ba a trecut şi Prutul, un inconştient politic înregistrând un “partid al moldovenilor”, din fericire repede lichidat, prin absorbţie de către actualul PSD.

“Moldoveni”, “transilvăneni”, “nistreni”, “vlahi”, “daci”, “cumani” etc… se pare că, la început de nou mileniu, nimeni nu mai este sau nu mai vrea să fie… ROMÂN în ROMÂNIA! “Tot ce este mic este minunat!” “Principiul Kohr” acţionează aşadar, apocaliptic, şi în România. Cât de curând vom vorbi poate, dacă nu vom şti să resuscităm “mândria de a fi român” şi despre “popoarele” “gorjean”, “argeşean”, “ilfovean”, “bucureştean” sau, de ce nu “ferentarian” ori “calea-griviţean”.

Iată de ce ne-am hotărât să încercăm să demontăm, câtă vreme nu e prea târziu, Marele Joc, explicând, prin cele ce urmează “ucrainenilor”, ”rutenilor”, “transnistrenilor”, “moldovenilor”, goralilor, huţanilor, lituanienilor, pentru moment, fiindcă tăvălugul vine, ca de obicei, dinspre Răsărit, cine sunt cu adevărat şi prin ce fire sunt legaţi de Noi, ROMANII.

Şi o facem în interesul generaţiilor viitoare, al democraţiilor occidentale, dar şi al nostru, în măsura în care nu ştim să explicăm investitorilor în Canalul Bâstroe, că trebuie să trateze cu Noi, pentru că au fost păcăliţi să investească în pământ românesc dintotdeauna, furat de dată recentă şi, prin urmare, REVENDICABIL!

 

 

Dr. Mircea DOGARU

 

istorie-adevarata.blogspot.ro

 

Drama românilor din Ucraina.Reţetele deznaţionalizãrii (I)

 

 

 

„Dar vă întreb, fraţilor, care sunteţi toţi moldoveni, cum ne lăsaţi pe noi, moldovenii, cei ce suntem rupţi din această Basarabie, să trăim pe celălalt mal al Nistrului? Noi rămânem ca şoarecele în gura motanului? Dar să ştiţi că de ne veţi uita, noi vom săpa malul Nistrului şi vom întrepta apa dincolo de pământurile noastre!

Mai bine să-şi schimbe râul cursul decât să rămânem noi rupţi unii de alţii.”

 

(Toma Jalbă în congresul ostăşesc revoluţionar de la Chişinău, 20 octombrie 1917)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ucraina sau drama românilor de la margine

 Reţetele rusificãrii

 

 

Beneficiind de experienţa acumulată de înaintaşii săi, Petru I cel Mare (1696-1721 ţar, 1721-1725 împărat), Ana Ivanovna (1730-1740), Ecaterina a II-a cea Mare (1762-1796) şi Pavel I (1796-1801), în deznaţionalizarea românilor refugiaţi (1711, 1739, 1774, 1792), înrobiţi (1650, 1661), deportaţi (1739) în teritoriile controlate de ţar şi a românilor cazaci (1739-1801), prin acţiunea directă asupra elitelor lor socio-economice şi politico-militare, sau acţiunea de manipulare a elitelor din Principate prin promisiuni de redobândire a libertăţii (1711, 1736, 1768, 1788), “constituţii liberale” (1769) şi chiar Unire (1772, 1789), ţarul Alexandru I (1801-1825) a elaborat un amplu program de rusificare a românilor, potrivit principiului – “Cumpără păstorul, că turma îl va urma”.

Predecesorii săi visaseră, ca formă intermediară, constituirea unui “Regat dac” sau “daco-român”, cu un arhiduce pus de Moscova pe post de rege. El însuşi crezuse (1801-1810) că poate acţiona direct, ocupând Principatele şi adjudecându-le în contextual unui război cu Poarta (1806-1812).

Dar concurenţa germană pe de o parte, iar pe de alta interesele franceze l-au lămurit, în cursul tratativelor (1807-1809) cu Napoleon I că nu poate să se înstăpânească asupra restului teritoriilor româneşti, neocupate de romano-germani, decât făcând risipă de inteligenţă diplomatică şi pe etape. Aşa s-a născut, în anul 1810, “Planul Prozorovski”, astfel numit după consilierul care l-a elaborat şi care prevedea împărţirea Moldovei şi Munteniei în câte două regiuni, “Basarabia” şi “Moldova”, respective Muntenia şi Oltenia şi ocuparea şi transformarea lor pe rând, în gubernii.

Planul împrumuta mult din srategia germană care, răpind Ţării Româneşti partea de vest în 1718, o transformase în provincia Oltenia. Pierdută din fericire în 1739, aceasta fusese solicitată otomanilor, prin tratative secrete în 1771, în schimbul ajutorului militar împotriva Rusiei, în războiul din anii 1768-1774.

Cum însă, prin împărţirea Poloniei (1772) şi-au adjudecat Galiţia şi Lodomeria, Habsburgii au renunţat pe moment şi la Oltenia şi la alianţa cu Poarta, solicitând ruşilor şi obţinând acordul de a ocupa regiunea învecinată a Moldovei (1774), pe care, adjudecându-şi-o în 1775, aveau să o numească, mai întâi “Moldova de Nord”, apoi, pentru a masca furtul, “Bucovina” (1786).

Dezvoltând procedeul, Alexandru I a început să vorbească din 1807 despre “Basarabia”, nume inventat pentru Moldova de Răsărit, dintre Siret şi Nistru mai întâi, apoi, în faţa opoziţiei franceze, dintre Prut şi Nistru, presentând-o nu ca parte a Moldovei ci ca teritoriu otoman.
Din 1810, în baza “Planului Prozorovski”, pentru a atrage populaţia românească, dar şi pe bulgari, sârbi, greci, el a trimis comandanţilor trupelor pe moment “eliberatoare”, care acţionau pe teritoriul Principatelor, împotriva Porţii (1806-1812), dar, în viitorul apropiat, trupe de ocupaţie, pentru a preveni excesele, următorul caz: “Administrând Basarabia, trebuie cugetat să se aşeze fundamentele unui edificiu mai întins.

Poporul acestei provincii trebuie să primească beneficiile unei administraţii părinteşti şi liberale, ca astfel să fie atrasă cu dibăcie atenţia popoarelor limitrofe asupra fericirii ei.
Bulgarii, moldovenii, muntenii şi sârbii caută o Patrie, să le uşurăm calea să o afle. Trebuie să exaltăm prin toate mijloacele aceste populaţiuni spre a le aduce la ţelul ce ne propunem.

Pentru a ajunge la întemeierea unui stat slav (pe teritoriul lor – n.n.), trebuie să le promitem independenţa, bărbaţilor influenţi recompense pecuniare, iar decoraţiuni şi titluri convenabile pentru ceilalţi (subl. ns.)”.

Strategia ţarului viza, aşadar, după anexarea Moldovei de Răsărit, botezată “Basarabia”, cucerirea, rând, pe rând a celorlalte teritorii româneşti, neocupate de Habsburgi, ale Principatelor dunărene, dependente de Poartă, dar şi ale sârbilor şi bulgarilor aflaţi sub ocupaţie otomană efectivă, ţelul final fiind transformarea lor în “patrie… slavă”.

Bun cunoscător al psihologiei colective, Alexandru I îşi începea opera de desfiinţare a popoarelor din sud-estul Europei şi de rusificare a lor promitându-le “independenţa” (faţă de otomani, fireşte).

Mai mult decât “independenţa”, existând precedentul – solicitarea de către “Partida Naţională” românească, la tratativele de pace de la Focşani – Bucureţti (1772-1773), în locul protecţiei ruse, a Unirii Principatelor sub garanţia marilor puteri, el le promitea chiar… Unirea.

O unire, însă, în cadrul unei Federaţii ruso-slave, dominată de Rusia, în care să intre, în viitor, următoarele entităţi statale autonome:

1) Un regat al României; cu Moldova, “Bucovina”, Muntenia, Oltenia, Transilvania, chiar “Basarabia”, fără Delta Dunării, Bugeac şi Dobrogea (Dunărea maritimeă urma să devină exclusiv rusească în mod direct, fără ajutorul vreunui artificiu gen “Canalul Bâstroe” de care este nevoie astăzi pentru atingerea aceluiaşi scop;

2) Un regat Ungar;

3) Un regat sârbo-croato-sloven, cu Banatul;

4) Un regat bulgar cu Rumelia şi Macedonia;

5) Grecia;

6) Constantinopolul cu Strâmtorile.

Pentru ca visul să devină realitate, trebuia mai întâi însă constituită “Basarabia” – colonie rusească în teritoriile de răsărit ale Moldovei. Cu investiţii de imagine maxime, ea avea să devină “vitrina” sau hârtia de prins muşte a ţarului.

În timp ce întreaga Rusie era, sub puterea despotică a autocratului ei conducător, un imens lagăr, aici urmau să se exercite “binefacerile unei administraţii părinteşti şi liberale”, pentru a atrage viitoarele ţinte.

Complici aveau să devină “păstorii” românilor, “elitele”, ţarul mizând pe lăcomia şi ambiţiile lor.

“Bărbaţii influenţi”, adică boierilor deveniţi supuşi ruşi, le-a dat 377.445 deseatine de pământ în zona Bugului, obţinând pe lângă fidelitatea lor o primă dispersie a populaţiei româneşti, iar ambiţioşilor – grade în armată şi ranguri în administraţie sau titluri nobiliare.
Pentru schimbarea componenţei entice, dând mână liberă trădătorului Manuc Bey, stabilit la Hânceşti (in Basarbia), şi luând drept model ucazurile din 20 ianuarie 1792, 5 ianuarie 1802 şi 20 februarie 1802, Alexandru şi urmaşii săi au dat ucazurile din 17 iunie 1812, 22 martie 1824 şi 8 aprilie 1843, privind colonizarea în “Basarabia”, pe lângă găgăuzi şi bulgari aduşi din nordul Bulgariei, a unei mase mari de rusofoni (ruşi şi cherchezi, armeni, polonezi, lituanieni, tătari rusificaţi) dar şi de germani, unguri, chiar italieni şi francezi, împroprietăriţi şi scutii de taxe pe 10-20 de ani.

Devenit mitropolit şi, respectiv, guvernator, episcopul Gavril Bănulescu – Bodoni (Vidineanul) şi boierul Scarlat Sturdza au sprijinit această politică. De asemenea deportările, numai în gubernia Herson, locuită masiv de români transnistreni, fiind duşi, în 1812, pentru a face loc coloniştilor, 25.000 de ţărani români “basarabeni”.
În pofida colaborării unei mari părţi a “elitei” româneşti însă, a colonizărilor şi deportărilor, rusificarea s-a produs lent şi incomplet, marea majoritate a populaţiei, ancorată în tradiţiile de obşte ale lumii satelor, păstorită de preoţi luminaţi şi patrioţi, rămânând românească şi conservatoare, în ciuda introducerii serviciului divin şi a învăţământului exclusiv în limba rusă, după 1849, fapt ce va face din distrugerea clerului şi a raporturilor milenare dintre ţăranul român şi pământ, obiectivul prioritar al viitoarei puteri imperiale – cea sovietică.

Mai mult, românii rusificaţi şi dispersaţi în afara “oblastiei Basarabia”, simţindu-se, ca şi urmaşi polonezilor, lituanienilor, letonilor, estonilor, finlandezilor rusificaţi, altceva decât ruşii de la Petesburg şi Moscova, aveau să cadă, în căutarea propriei lor identităţi, pradă unei strategii antiruse de proporţii, vizând constituirea unei “naţiuni culturale” adverse şi extrem de violente în manifestarea “naţionalismului” său, rod al experimentelor “de cabinet” germane şi pe care am putea-o numi “diversiunea ucraineană”.

 „Ucrainizarea”

Cele trei împărţiri ale Poloniei, din 1792, 1793 şi 1795 aduseseră Imperiului Romano-German, importante zone din Padolia, Pocuţia, Volhynia etc. regiuni cândva populate de români (volohi) şi, alături de polonezi şi malo-ruşi, populaţii şi popoare supuse rusificării, dar nemijlocit legate de istoria românilor, ca huţanii (huţulii), lituanienii şi primii români rusificaţi, aşa cum vom vedea, “rutenii”.

Excepţie “goralii” din jurul Cracoviei şi lituanienii, toţi aceştia se considerau “ruşi mici sau russini”.

În pericol să graviteze spre Moscova, îndeosebi în condiţiile în care Imperiul Romano-German a dispărut sub loviturile armatelor napoleoniene, pe ruinele sale născându-se Imperiul austriac (1806), ei au constituit o preocupare permanentă pentru germanii austrieci sau şi, în preajma revoluţiei de la 1848, pentru unguri, gata oricând să-şi înmulţească efectivele prin “unguri făcuţi, nu născuţi”.

Habsburgii au avut ideea, la care vârfurile ungurimii liberale au aderat în interes propriu, transformării acestei mase de ruşi şi rusificaţi într-o pârghie a destabilizării Imperiului rus şi extinderii teritoriale habsburgo-ungare spre Nipru.
Sub protecţia serviciilor speciale şi a poliţiei austriece, agenţi ai Habsburgilor au început să desfăşoare o vie activitate printre tinerii “ruteni” din Galiţia austriacă, propagând, împotriva bătrânilor care se considerau ruşi, ideea că “rutenii” sunt totuna cu malo-ruşii sau “rossinii” şi altceva decât poporul rus.

Că ar trebui să-şi obţină independenţa şi să constituie o “republică” a lor, până la Nipru, cu centrul la Lvov în Galiţia. Cum procentul “rutenilor”, prin colonizare aproape că îl egala la data aceea în “Bucovina” pe al românilor băştinaşi, aceştia au cerut în 1848 Vienei, separarea Bucovinei de “Galiţia” şi de focarul de conflict “rutean”.

După revoluţie, dovada că în politică nu există sentimente ci doar interese, deşi Habsburgii fusseră salvaţi de la dezintegrarea statului lor de intervenţia salvatoare a armatelor ţariste şi de rezistenţa românilor împotriva armatei “internaţionaliste” ungare care urmărea crearea, în dauna tuturor vecinilor, a “Ungariei Coroanei Sfântului Ştefan”, ei au sprijinit intens, ca şi ungurii mişcarea “ruteană” înmugurită la Lvov, iniţial ca o banală luare de poziţie a tinerilor intelectuali “ruteni”, faţă de bătrânii conservatori şi faţă de “monştrii sacri” ai culturii ruse, dovadă că, liderul paşoptist al huţanilor din Câmpulungul Rusesc (Dolhopole) a fost dovedit după 1849 a fi fost spion al lui Lajos Kossuth!

Din nenorocire îl chema Lukian Kobiliţa, adică Lucian Cobilită, calitatea lui de român rusificat dând destule indicii asupra greşelii făcute de huţani “ruteni” în căutatea identităţii lor.
După 1867, anul creării monstrului dualist (un stat “chezaro-crăiesc”, adică şi “imperiu” şi “regat” în acelaşi timp), ungurii şi germanii austrieci, având aceleaşi interese, mişcarea de emanicipare “ruteană” s-a transformat într-o mişcare de secesiune, nu faţă de ocupantul austro-ungar ci faţă de Rusia.

Aşa cum astăzi, aromânii, zicându-şi “vlahi”, solicită statutul de minoritate nu Greciei, Bulgariei, Albaniei, Serbiei (unde o şi resping) ci… României!

Centrul spiritual al mişcării gravita în jurul catedralei Greco-catolice Sfântul Gheorghe din Kiev, canonicii acesteia punând semnul egalităţii între “rus” şi “ortodox” ca adversar. Ideologi ca Markim Şaskievici, Iacob Holovaţki, Ivan Varghilovici, nume abia mascând originea non-europeană a purtătorilor lor, au lansat conceptul de “naţiune ruteană”, chemată la ruperea legăturilor cu polonezii şi boicotarea mişcării lor antihabsburge, de eliberare, la crearea unui stat “rutenesc” în Galiţia de Est, Rusia Subcarpatica (devenită, în secolul XX “Ucraina” subcarpatică) şi Bucovina, dar şi la secesiunea teritoriilor ruse de la Vest de Nipru, şi cuprinderea în “Rutenia” a “5 milioane de suflete”.

În 1868 “rutenii” tineri au creat la Lvov asocialţia “Provita” (Deşteptarea), obligând serviciilor speciale ţariste, în scopul militării pentru unicitatea poporului rus să creeze la Kiev, societatea “ruteană” “Hromada”.

Franz Joseph (1848-1916), l-a delegat în această situaţie pe contele Franz Stadion să se ocupe personal de mişcarea “ruteană” din Lvov, axând-o strict împotriva mişcărilor de eliberare polonă şi română dar şi pe propaganda pentru secesiunea faţă de Rusia a pământurilor “rutene”. Mutarea dovedea clar atât ruşilor cât şi românilor că temuta primă organizaţia politică “ruteană” “Holovna Rada Ruska” (“Înaltul Sfat Rusesc”) sau “Rada Swietojurka” (“Statul Sf. Gheorghe”) şi ziarul acesteia “Zorja Halycka” (“Zorile Galiţiei”) fusseră create pe banii Habsburgilor.

De altfel, lovind direct în Rusia, Habsburgii au admis existenţa şi studierea la Universitatea din Lvov a “limbii rutene” declarată a fi altceva decât “limba rusă”.

Anul 1877 al proclamării independenţei României şi al unei efervescenţe patriotice româneşti fără precedent şi printre românii din “Bucovina”, a deturnat însă mişcarea “ruteană” împotriva… românilor.

La Lvov, unde se erija, împotriva curentului secessionist, în lider al mişcării panslaviste (deci şi antiromâneşti) Mihail Dragomanov, secesioniştii au tipărit sute de broşuri antiromâneşti, prin care autorii, elevi şi studentţii, revendicau “Bucovina” ca fiind “ruteană”.

Pentru românii nedeznaţionalizaţi, ambele curente “rutene” erau la fel de periculoase – bătrânii “ruteni” revendicau nu numai “Bucovina” şi nordul Maramureşului istoric, ci Maramureşul întreg, Nordul Transilvaniei şi întreaga Moldovă ca parte a unei Rusii Mari în timp ce “tinerii” le vedeau părţi integrante ale statului şi poporului “rutean”, între Carpaţi şi Caucaz.
Scandalul “broşurilor”, declanşat în urma arestării de către poliţie a unui curier, a scos la lumină câteva din numele tinerilor “ruteni” militanţi: alături de un “Popovici” şi un “Brândzan” (Brânzan), elevul Ilie Kukuruza (Cucuruz)!

Din păcate pentru bieţii “ruteni” aflaţi în căutarea propriei identităţi, ideologii noştrii, prea preocupaţi de mulţimea de probleme imediate, legate de consolidarea României, nu le-au dat nici un sprijin, fie şi, măcar, îndemnându-i să-şi întrebe propriile nume.

Răspunsul i-ar fi edificat – identitatea lor a fost cândva românească, fiind, în timp, rusificaţi, motiv pentru care, nefind ruşi “de la mama lor”, “rusa” pe care o vorbeau ei, între Lvov şi Kiev, nu suna tocmai ca la Petersburg şi Moscova.

Nu erau nici ruşi, “mari” sau “mici”, nici “ruteni” ci, pur şi simplu nişte foşti români.

De aceea se simţeau (şi se simt) strâns legaţi de toate teritoriile în care mai supravieţuiesc sau încă trăiesc, românii ca băştinaşi, de la zidirea popoarelor moderne.
Mentalul nostru fiind însă unul de “supravieţuitori” şi nu de “cuceritori”, am ratat atunci ocazia de a ne aduce fraţii risipiţi şi dezorientaţi la matcă. N-au ratat ocazia însă serviciile de diversiune germane care au dat “rutenilor” o “identitate”.

Adus în grabă de la Kiev la Lvov, profesorul universitar de istorie Mihail Hruşevski a pus în circulaţie, în 1894, termenul de “ucrainţi”, cum suna iniţial, în graiul mai apropiat de al neamului din care proveneau aceşti foşti români, apoi “ucraineni”.

Numele veneau de la “u Craina”, teritoriile situate în veacul XVI “La Marginea”, regatului polon, formând o bandă litorală Mării Negre, ocolind posesiunile tătăreşti din Crimeea, între vărsarea Nistrului şi pragul “Voloski” (“Românesc”) al Niprului, locuit de vechii români (“Ulaghi”) peste care s-au aşezat fugarii din Ţările Române, organizându-se pe temeiul obştilor săteşti de la începuturile istoriei românilor. Istoria lor o vom reînvia însă la momentul oportun.

Să ne oprim pentru moment doar asupra termenilor de “Ucraina” şi “ucraineni” care, în traducere, în toate limbile pământului, înseamnă “la Margine” şi “la mărgineni”.

Ei au fost lipiţi, ca etichete, de specialişti germani în confecţionarea de “naţiuni culturale”, pe o mişcare, iniţial de frondă literară, apoi spirituală şi, în final, politic secessionistă faţă de Rusia imperială, dar şi faţă de mişcările pentru independenţă şi unitate naţională ale polonezilor, lituanienilor, estonilor, letonilor etc. şi, în special românilor.

Pentru că, în “naţiunea culturală” ucraineană intrau de-a valma, prin tactica “FAUSTRECHT” (“Dreptul pumnului”) ruşi (mici), români rusificaţi (“ruteni”) şi nerusificaţi, traci slavizaţi (huţani) şi neslavizaţi (lituanieni) dar nici romanizaţi, polonezi, letoni, estonieni, finlandazi, slovaci, tătari etc. Şi intrau împreună cu teritoriile lor.

 Naşterea “Ucrainei”

Dotată cu mental de “cuceritor”, marea “naţiune culturală” revendica nu numai teritoriile româneşti în care rusificarea se produsese dar şi pe cele devenite ţintă a imperialismului rus.

Potrivit ideologului Miron Korduba “ucrainţilor” li se cuvenea, la începutul secolului trecut, tot Maramureşul de la nord de Vişeu, întreg teritoriul românesc dintre Munţii Gutin şi Apa Turului, Bucovina întreagă, nordul “Basarabiei” dar şi Ardealul de Nord.

Efervescenţa revoluţionară de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, ca să nu spunem concepţia lojelor musonice privind retrasarea frontierelor statelor pe planetă, având ca primă consecinţă Constituţia din 1905, a permis, în pofida rezistenţei majorităţii intelectualităţii ruse care milita pentru unicitatea poporului rus şi a limbii sale, extinderea mişcării “ucrainiţilor” şi în Rusia.

Iar în momentul în care, apropiindu-se declanşarea programată a primei conflagraţii mondiale, ideea “Ucrainei independente”, între Galiţia şi Caucaz, lansată de serviciile austro-ungare prin vocea lui Mihail Hruşevski, a fost îmbrăţişată şi de Germania reunificată de prusaci, ea a încetat să mai fie o utopie, devenind un coşmar, în primul rând pentru români şi polonezi, mai puţin pentru Rusia imperială care era în măsură să gestioneze criza.

În anul 1914, la Berlin, pe banii Kaiserului, lua fiinţă “Asociaţia pentru eliberarea Ucrainei”, având drept obiectiv crearea unui imperiu “ucrainean” între Carpaţi şi Caucaz.

Între blocul germano-austro-ungar şi Rusia aliată cu Franţa şi Marea Britanie, cel puţin teoretic, armele trebuiau să decidă! În ceea ce priveşte Rusia imperială, soluţia avea să fie găsită în chiar mecanismul monstruos creat, pus în funcţiune şi scăpat din mână de serviciile germane, Lenin şi partidul bolşevicilor.

Deschizând “cutia Pandorei”, germanii au fost pe punctul de a ceda Moscovei nu numai cuceririle lor de secole ci însăşi teritoriul german şi al popoarelor din Europa Central-Răsăriteană, pe punctual de a se integra, prin revoluţia proletară mondială, într-un “stat al muncitorilor şi ţăranilor” proiectat de Internaţionala a III-a Comunistă (Komintern).
În primii trei ani de război (1914-1917), adversarii, trupele germano-austro-ungare şi ruse s-au confruntat în Galiţia şi pe teritoriul României.

La 27 februarie (12 martie) 1917 însă a izbucnit revoluţia în Rusia, soldată cu abdicarea (15 martie) ţarului Nicolae II şi proclamarea Republicii (14 septembrie). La Kiev s-a organizat imediat Rada Centrală, în frunte cu profesorul Mihail Hruşevski, pionul germanilor, militând pe moment pentru o autonomie lărgită în cadrul Rusiei.

Aducerea clandestină, de către serviciile secrete germane, a lui V.I.Lenin din Finlanda la Petrograd (7/20 octombrie) a schimbat însă cursul Istoriei.

La 25 octombrie /7 noiembrie 1917 se declanşa la Moscova insurecţia bolşevică, sovietele instaurându-se în două zile la Minsk, Ivanovo Voznesensk, Lugansk, Kazan, Rostov – pe Don, Ekaterinburg, Revel, Samara, Saratov etc.

La 2/15 noiembrie 1917, noul guvern sovietic adopra “Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia”, recunoscând acestor popoare dreptul la autodeterminare până la despărţirea de statul rus.

Profit maxim pentru Germania care a demarat la Brest Litovsk (20 noiembrie / 3 decembrie) tratativele cu noua putere, pentru încheierea armistiţiului, fapt realizat la 2/15 decembrie.

Pe frontul din umbră, serviciile germane tratau, cu Rada de la Kiev, proclamarea independenţei “Ucrainei” şi construirea anumitei “Ucraine Mari” care “Ucraină” să aprovizioneze Germania şi Austro-Ungaria cu alimente, garantându-i-se în schimb teritoriile “Transcarpatice”, “Bucovinei”, “Galiţiei” şi “Basarabiei”.

Numai că V.I. Lenin i-a încredinţat lui V.I. Stalin misiunea de Comisar al guvernului însărcinat cu traducerea în practiceă a amintitei “Declaraţia drepturilor popoarelor”, iar acesta a hotărât să declare “contrarevoluţiune” toate guvernele ce doreau accesul la separare de Rusia sovietică. Mai mult, la Harkov, în timp ce la Kiev se pregătea proclamarea “Republicii Populare Ucrainene”, Congresul I al sovietelor din “Ucraina” a proclamat “Republica Sovietică Ucraineană” (11/24 decembrie 1917).

Iar la 10/23 – 18/31 ianuarie 1918, prin fuzionarea Congresului III general al Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor cu Congresul III al Sovietelor de deputaţi ai ţăranilor s-a constituit Congresul general unit al Sovietelor din Rusia care, prin “Declaraţia drepturilor poporului muncitor şi exploatat” a consfinţit instaurarea orânduirii sovietice pe întreg teritoriul fostei Rusii Ţariste şi organizarea (15/28 ianuarie) Armatei Roşii Muncitoreşti-Ţărăneşti.

În mare grabă, Germania şi Austro-Ungaria au smuls Radei de la Kiev (9 februarie 1918) recunoaşterea unirii Galiţiei şi Bucovinei într-un regat autonom în cadrul Austro-Ungariei şi promisiunea că va furniza Vienei un million de puduri de grâu, în schimbul sprijinului militar.

La 18 februarie trupele lor au invadat “Ucraina”, ocupând Kievul şi restaurând autoritatea Radei (1 martie) în ciuda victorilor de “prestigiu” ale Armatei Roşii de la Pokov, Revel (Tallin) şi Narva. Pacea de la Brest-Litovsk (3 martie 1918) părea să dea câştig de cauză planurilor germane, în condiţiile în care Rusia Sovietică avea de făcut faţă ofensivei Antantei, declanşată prin debarcarea trupelor britanice de desant la Murmansk (3 martie).

Sub tutela germană, generalul Skoropadski avea să fie proclamat hatman al “Ucrainei” la 30 aprilie. Dar, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău a decis unirea “Basarabiei” cu România, la 12 aprilie, la Roma, “Congresul naţiunilor asuprite din Austro-Ungaria” a decis dreptul fiecărei naţiuni asuprite la independenţă sau unirea cu Patria-mamă, la 25 iunie s-a declanşat ofensiva de pe Marna a forţelor franceze, la 12 septembrie ofensiva americană de la Saint-Michel, iar la 26 septembrie ofensiva generalizată a aliaţilor.

Drept urmare, în condiţiile în care , între 23 octombrie şi 10 noiembrie 1918, data reintrării României în război, Austro-Ungaria s-a destrămat, deşi trupele sale staţionau neînvinse pe toate fronturile, inclusiv pe teritoriul rus până în Caucaz, Germania a capitulat, la 11 noiembrie.

Două săptămâni mai târziu, la 29 noiembrie 1918, puterea sovietică era restaurată la Kiev, “Ucraina”, invenţie germană urmând să servească interesele noii Rusii, ca Republică Sovietică, alături de replica rusă – “Republica Sovietică Socialistă Bielorusă”, proclamată la 1 ianuarie 1919.
În ceea ce ne priveşte, nu putem adopta asupra acestui spinos subiect, “u Craina”, decât concluzia unuia dintre puţini istorici români care au avut curajul să se aplece asupra sa şi care nu a ajuns “mare” pentru că, tocmai din această cauză, nu i s-a permis:

“La margine = “Ucraina”, acest nume a rămas legat de ţinuturile de stepă din sud-estul european, spaţiul ţării aşa denumite variind între o fâşie de pământ – hotar al slavilor şi tendiţele imperialiste ale unui stat de largă concepţie a istoricului galiţian Hrusevski” (G. Bezviconi).

 “Moldovenismul”. Naştere şi teze

Convocate la Moscova, în zilele de 2-6 martie 1919, partidele comuniste şi social-democrate care aderau la experimentul sovietic au votat, în cadrul unei Conferinţe internaţionale, crearea Internaţionalei a III-a Comuniste (Komintern) având ca obiectiv destrămarea democraţiilor occidentale, dar şi a oricărei forme de stat autoritar, naţional sau teocratic şi instituirea, prin dezvoltarea revoluţiei socialiste a unei Noi Ordini, roşii, pe întreg mapamondul.

A unui singur stat, universal, al “muncitorilor şi ţăranilor”, cu centrul la Moscova, a unui prim “stat planetar” aşadar, ca expresie a unei globalizări forţate, avant la lettre. Duşmanul declarat fiind formele de stat tradiţionale care perpetuau “exploatarea omului de către om”, inclusiv statul-naţiune, kominterniştii au declanşat lupta împotriva lui şi a “naţiunii burgheze”, propunându-şi întemeierea de naţiuni noi, în cadrul unei “revoluţii culturale” generalizate, ca bază pentru edificarea “internaţionalismului proletar”, deviza Kominternului fiind “Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”.

În ceea ce priveşte România, bolşevicii ruşi au continuat politica Rusiei ţariste. Nerecunoscând unirea “Basarabiei”, ei au proclamat-o “stat imperialist”, asupritor de “popoare”, militând pentru lupta de “eliberare” a acestor “popoare” până la destrămarea statului naţional, unitar, român, provocând, în această idee, dese incidente de frontieră sau pe teritoriul României (ex. Hotin, 1919, Tatar-Bunar, 1924).

Este motivul pentru care, susţinând aceste teze la congresele sale (1922, 1924, 1928, 1931), micul Partid Comunist Român, întemeiat, ca anexă a Kominternului, la 8 mai 1921, a fost scos în afara legii la 19 decembrie 1924 (“Legea Mârzescu”).

Pentru a demonstra veridicitatea acuzelor sale, Kominternul a inventat, în cadrul “revoluţiei culturale”, “naţiunea moldovenească”, asuprită, evident de România, prin “anexarea” “Basarabiei”.

O “naţiune” care trăia pe teritoriul României până la Carpaţii Orientali, semn că Rusia sovietică dorea continuarea “Planului Prozorovski”, în numele noii “naţiuni” planetare pe care o construia, “naţiunea sovietică”. În acest scop a trebuit să recunoască, pentru prima dată, existenţa a peste un milion de români pe teritoriul său, între Nistru şi Nipru.

Pentru a da consistenţă acestei “naţiuni” şi a crea baza de atac împotriva României, I.V. Stalin a creat Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), făcând ca totul să pară drept o acţiune a “moldovenilor” oprimaţi. “Iniţiativa” a aparţinut unui grup de bolşevici “moldoveni”, originari din “”Basarabia, care au adoptat statutul de “refugiaţi” din acest teritoriu “anexat” de România Mare (Gr. Kotovski, Al. Bădulescu, P. Tkacenko, S. Tinkelman, A. Nicolau, I. Dic, A. Zalic, O. Diamandescu, T. Chioran, V. Popovici etc.).

Aceştia au cerut, la l februarie 1924, formarea RASSM în componenţa “Ucrainei”, prin intermediul comisarului Apărării al Uniunii Sovietice, Mihail Frunze, descendent al unei familii din mica boierime “basarabeană”, Stalin “acceptând”, la data de 6 februarie.

La 23 iulie 1924, Biroul Politic al CC al Partidului Comunist (bolşevic) a adoptat hotărârea cu privire la înfiinţarea RASSM, hotărâre pe care, la 12 octombrie 1924, în cea de-a III-a sesiune, Comitetul Executiv Central al PC (b) din RSS Ucraineană a adoptat-o la rândul său. încă de la 12 septembrie, comuniştii fugiţi din “Basarabia” după Unirea cu România, constituiţi la Moscova în “Asociaţia Basarabenilor”, au proclamat însă, ca obiective ale viitoarei “republici”:

1) unificarea teritorial statală a “poporului moldovenesc”, până la Carpaţi, în cadrul Uniunii Sovietice şi

2) “apărarea Basarabiei de români” ca prioritate. Ei afirmau că “moldovenii” şi “românii” sunt popoare diferite, cu limbi diferite, româna fiind “limba de salon a burgheziei”.

Astfel experimentul german, reuşit în privinţa inventării naţiunii “ucrainţilor” sau “ucrainenilor” era preluat de fosta victimă, Rusia, în numele noii sale ideologii “proletare”! În sprijinul moscoviţilor, “Partidul Comunist (bolşevic)” din Ucraina a creat la Balta, capitala RASSM până în 1929 (când a fost “detronată” de Tiraspol), un “Comitet moldovenesc” bolşevic ce a proclamat, prin vocea secretarului Ivan Badaev, că limba oficială în noua republică “nu este curat moldovenească, în ea mai sunt încă multe cuvinte româneşti, franţuzisme, dar noi, treptat, o vom curaţi şi o vom face accesibilă celor mai largi mase ale truditorilor din RASSM”.

Iată aşadar cum discursul şi obiectivele declarate ale regimului Vladimir Voronin de la Chişinău, nu sunt, în fapt decât o reactualizare a ideilor fundamentalismului bolşevic al anilor ’20 şi cum, sprijinind această orientare, Leonid Kucima şi Vladimir Putin se identifică, prin obiective şi metode cu defunctul “Tătuc al popoarelor”, I.V. Stalin !

Mai rămâne ca cei doi campioni ai dialogului Noii Rusii cu democraţiile occidentale să ceară, ca odinioară Stalin, prin Komintern, sprijinul tuturor partenerilor din Occident pentru susţinerea “prin toate mijloacele posibile”, a aspiraţiilor “naţionale” ale “moldovenilor” care ar fi altceva decât românii, având “o limbă de-sine-stătătoare faţă de cea română”. Cu precizarea că, ieri ca şi azi, ocupantul a înţeles şi înţelege prin “moldoveni” nu pe băştinaşii români ci pe toţi trăitorii în “Basarabia” şi “Ucraina”, în primul rând pe cei “implementaţi” pe post de colonişti în locul românilor deportaţi.

Din 1927, de când conferinţa “Comitetului moldovenesc regional al PC (b) din Ucraina” a prezentat (10 noiembrie) prin “moldoveanul” Vitali Holostenko, raportul “Despre rezultatele şi perspectivele politicii naţionale”, toţi românii trăitori în “Ucraina” dintre Nistru şi Nipru au devenit peste noapte “moldoveni”, chiar dacă, în aceste teritorii conaţionalii lor continuau să le spună aşa cum apucaseră, de la primele contacte slavo-române – “volohi” (“Români”).

Ca obiectiv prioritar, noua “construcţie naţional-culturală”, numită “naţiunea moldovenească”, trebuia să ia în calcul, potrivit lui Vitali Holostenko faptul că “graniţa noastră este nu Nistrul ci Prutul.

De aceea, lucrul nostru în acest domeniu trebuie să fie proiectat în aşa fel încât să nu ne izolăm în acest teritoriu pe care îl avem acum, dar să ţinem cont de faptul că, în viitor, lucrul în domeniul construcţiei naţionale va fi înfăptuit şi printre moldovenii din Basarabia”.

Pentru a-şi pune ideile în practică, Vitali Holostenko a fost impus de Komintern, la cel de-al IV-lea Congres al PCR, desfăşurat la… Harkov în RSS Ucraineană, secretar general al Partidului Comunist … Român.

El l-a înlocuit în funcţie pe “românul” Elek Kőbles care, culmea, deşi ungur se împotrivea ideii că România ar fi stat “imperialist” şi “multinaţional”, activând la Bucureşti, pe vremea copilăriei “revoluţionare” a lui Nicolae Ceauşescu şi a lui Saul Bruckner sub numele de împrumut “Barbu”.
Patru ani mai târziu, la 27 februarie 1932, acelaşi Birou al “Comitetului moldovenesc regional” al Partidului bolşevic din Ucraina a stabilit că, izbândind în RASSM, noua “construcţie naţională moldovenească”, trebuie să se extindă, prin toate mijloacele asupra românilor dintre Nistru şi Prut şi, într-o a doua etapă, asupra celor dintre Prut şi Carpaţi.

Şi, preluând din arsenalul ţarului Alexandru I sloganul “independenţei”, pentru a facilita acest proces a decis ca “întru totul oportună şi raţională trecerea RASSM la alfabetul latin”.

Măsura fusese aplicată cu succes în perioada 1926-1928 în Orient, vizând, prin renunţarea la alfabetul arab, în care era scris Coranul, deznaţionalizarea popoarelor turce.

În Uzbekistan, Kirgistan, Turkmenistan, Daghestan şi Kazahstan, având la dispoziţie, în sprijinul şcolilor peste 100 de ziare şi reviste, circa 36 de minorităţi naţionale islamice subjugate, însumând 35 de milioane de “sovietici” în devenire, utilizau deja alfabetul latin, în locul celui chirilic pe care îl respingeau ca fiind al ocupantului.
În ceea ce-i privea pe români, măsura viza acceptarea, “în activitatea ulterioară (de pe teritoriul României – n.n.) de construcţie naţională şi culturală”, ideii necesităţii “îmbogăţirii limbii moldoveneşti cu cuvinte uzuale din mediul moldovenilor din vechea Moldovă şi Basarabia”.

Dar permiţând contactul direct cu presa şi literatura română, ea a favorizat declanşarea crizei de conştiinţă a “moldovenilor” din “Ucraina” şi afirmarea apartenenţei lor la poporul român, motiv pentru care “luând în seamă cererea organizaţiilor sovietice soţialiste Moldoveneşti, precum şi a cetăţenilor Republicii Sovietice Soţialiste Moldoveneşti despre treşerea scrierii moldoveneşti la alfavitu rus”, s-a decis, prin Hotărârea Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940 “a treşe scrierea moldovenească de la alfavitu latin la alfavitu rus, pe teritoriul întregii RSSM, de la l mart anu 1941″.

În fapt, prin ultimatumurile din 26 iunie şi 27/28 iunie 1940, obiectivul prioritar fusese atins: 50.500 km2, însumând nu numai teritoriul “Basarabiei” dar şi al Herţei şi “Bucovinei” de Nord fuseseră smulşi României şi o masă de 3.700.000 de locuitori se cerea sovietizată şi deznaţionalizată, parte prin “ucrainizare”, parte prin “moldovenizare”. Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească îşi împlinise menirea, ne mai fiind necesară.

Drept urmare a fost desfiinţată prin Hotărârea Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940. Raioanele Ananiev, Balta, Birzula, Codîma şi Ocna Roşie cu o populaţie “moldovenească” de 58Î au fost incluse în RSS Ucraineană fiind supuse “ucrainizării”, celelalte fiind lăsate la dispoziţia unei noi construcţii statale artificiale.

De asemenea, din teritoriul răpit, Herţa şi judeţele Ismail, Cetatea Albă, Hotin au fost abandonate ucrainizării, împreună cu porturile dunăreano-maritime, judeţele Bălţi, Bender (Tighina), Cahul, Chişinău, Orhei, Soroca, împreună cu raioanele transnistrene Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol, fiind destinate “moldovenizării”, în cadrul noii Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti, separată de RSS Ucraineană.

Devenită politică de stat în noua Republică (RSSM), moldovenizarea a trebuit însă amânată, până după război deoarece, armata română, intrând în luptă la 22 iunie 1941, a eliberat până la 26 iulie 1941 toate teritoriile răpite, trecând de a doua zi la eliberarea întregului spaţiu românesc de “la Margine”, până la Nipru, la 17 august 1941, Ion Antonescu fiind în măsură să-i comunice lui Adolf Hitler: “îmi asum, conform dorinţei Excelenţei Voastre, paza, ordinea şi siguranţa în teritoriul dintre Nistru şi Nipru”. Fosta RASSM, Regiunea Odessa şi raioane din Viniţa şi Nicolaev, însumând, în cadrul a 13 judeţe şi 65 de raioane, 39.733 km2, între Nistru şi Bug, cu 2.316.266 locuitori au intrat sub administraţie românească directă.

VA URMA

 

 

 

Dr. Mircea DOGARU

 istorie-adevarata.blogspot.ro