CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

GÂNDUL ZILEI. MIRCEA ELIADE DESPRE FRANCMASONERIE

 

 

 

 

 

 

”Din toate cărţile pe care le-am citit n-am înţeles mai nimic asupra francmasoneriei, pentru că în realitate nici nu ai ce să înţelegi în cazul aşa-zisei doctrine a ei.

Nu ştiu ce vor de fapt aceşti oameni, cine le-a băgat în cap că-şi trag doctrinele de la Solomon şi de la Piramide şi de ce sunt atât de misterioşi cu „secretele” lor, pe care le publică totuşi în sute de cărţi de propagandă.

Dar un lucru am învăţat totuşi din comerţul meu cu literatura aceasta aiurită: am învăţat să cunosc mentalitatea francmasonică”.



 



– Mircea Eliade –





 

 





Mircea Eliade



 

 

 

 

 

 

 

Mircea Eliade (n. București la 28 februarie/ 13 martie 1907 – d. la Chicago, în ziua de 22 aprilie 1986), a fost unul din marii  filosofi și istorici ai religiilor, eseist, prozator și  profesor universitar.

În luna octombrie 1925 a început studiul filosofiei la Universitatea Bucureşti, încheindu-le în 1928 cu o teză despre filosoful italian Tomasso Campanella.

A studiat limba sanscrită şi filosofia indiană la Universitatea din  Calcutta (India) până în 1931, an în care a petrecut şase luni la Hardwar, la cîţiva kilometri de Rishikesh, pe celălalt mal al Gangelui, la Ashram.

Şi-a susţinut doctoratul în filozofie, la Bucureşti în 1933, cu teza intitulată Yoga, o lucrare asupra gândirii şi practicilor yoga.

Între anii 1933 -1940 a ţinut cursuri de filozofie şi de istoria religiilor la Universitatea din Bucureşti.

În timpul războiului a fost ataşat cultural al ambasadei României la Londra (1940–1941) şi al legaţiei române de la Lisabona (1941–1945).

Din 1945  s-a stabilit la Paris, unde a predat istoria religiilor, până în anul 1948 la École Pratique des Hautes Études, apoi la Sorbona.

A fost invitat în S.U.A. unde după un an de cursuri ţinute ca Visiting Professor pentru „Haskell Lectures” (1956–1957), dupa care, a acceptat postul de  profesor titular şi de coordonator al Catedrei de istoria religiilor, care din 1985  s-a  numit  Catedra „Mircea Eliade” a Universităţii din Chicago.

Este autorul unei vaste opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate.

Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.



 

14/05/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Când istoria unora confiscă istoria altora

Image result for poporul roman map

Istoria unora este istoria altora

Sunt două lucruri care se încurca reciproc azi în unele părţi de prin jurul nostru: timpul unora parcă a confiscat timpul altora, în timp ce pentru unii timpul lor real este parazitat de un timp superficial. În primul caz i-aş plasa, de pildă, pe ucrainieni (alături de discursul elitei greceşti şi poate şi cel unguresc), în cel de-al doilea, pe noi.

Pentru noi timpul nu are decât valoarea prezentului, e cel mult cel „european” – al asimilării normelor unor stereotipuri mai degrabă, decât al unei tehnici de substrat (al unei morale) care să facă posibil succesul „european” (pe care şi actorii „europeni” au uitat-o, cum ar fi etica creştină pe care se face, să zicem, atât de bine Audi).

Despre formele fără fond nu are rost să mai pomenesc aici, că tot vorbirăm de asta sub eticheta „terorii istoriei”.

Sunt unii însă, care lucrează şi la timpul lor de substrat, însă o apucară în direcţii stranii: au confiscat timpul altora. Foarte pe scurt: grecii de pildă, nici azi nu recunosc existenţa aromânilor, care constituie ce mai mare comunitate latinofonă din Balcani (România nu este în Balcani), de ordinul a aproape un milion de oameni.

Aromânii sunt consideraţi greci latinizaţi (ce raţionalizare perversă), pentru că spaţiul grec trebuie să fie grec integral. O altă chestiune agăţată de aceeaşi raţionalizare este problema Macedoniei.

Intelectualii greci au uitat că macedonenii sunt traci în bună măsură, astfel că şi Filip al II-lea şi Alexandru Macedon nu erau greci, ci macedoneni, adică traci.

Că or fi vorbit limba greacă, este altă poveste, s-a demonstrat faptul că Europa de Sud-Est a stat de la bun început sub imperiul celor două mari limbi-civilizaţii: greacă şi romană pe o linie numită „linia Jirecek„.

Ceea ce-i împiedică pe grecii de azi „să se vadă” (elita care face „discursul” identitar) este Megala ideea, confuzia fantastică dintre Bizanţ şi Grecia. Bizanţul este mult mai mult decât Grecia ateniană antică şi este altceva decât aceasta: este un imperiu al unei mari sinteze care se întinde pe două continente, cu capitala creştinătăţii (integrale, apoi doar a celei ortodoxe) de la Constantinopol.

În raport cu Bizanţul, Grecia Mare (adică Megala Idea) este o mare pretenţie. Grecia lui Platon şi Aristotel este o Grecie a spiritului şi nu una a unui imperiu civilizator şi sursă de ordine creştină.

Mixul dintre Grecia ateniană şi Bizanţ este o imposibilitate sau, în orice caz, o provocare prea mare pentru a fi realizată sub forma de pretenţiii teritoriale (în raport cu care grecii s-au şi bătut cu turcii la 1920, război care a rezultat în expulzarea a 1 milion de greci din Turcia şi turcizarea coastelor turceşti ale mării Egee) şi al unui hegemonism bisericesc de limbă greacă (opresiunea de orice natură este dovada incapacităţii de a mai crea sinteze: aromânii nu au şcoli şi nici liturghie în dialect, deşi până la 1948 aveau acest drept dimpreună cu peste 100 de şcoli, nu mai vorbim de faptul că o bună parte din marile realizări ale Greciei moderne sunt contribuţii aromâne – de la Universitate la Banca Naţională).

Ungurii s-au folosit dintotdeauna de ideea dominantă în Europa pentru a-şi avansa idealul Ungariei mari şi al Bazinului carpatic. Astfel, dacă înainte de 1940 s-au folosit atât de insatisfacţiile cancelariilor aliate pe marginea Tratatului de la Versailles cât şi de ideea germană a „noii ordini” pentru a-şi presa (cu succes) vecinii, iar după război au speculat atât ostilitatea sovietică faţă de Ceauşescu cât şi critica occidentală la adresa acestuia, după 1989 au folosit la maximum „ideea europeană” de care şi-au agăţat concepţia medievală (vezi unio trium nationum) de naţiune privilegiată a drepturilor colective.

Dreptul acesta de a defini timpul tău pe spinarea altuia (al celor din Harghita-Covasna, Voievodina sau Slovacia) l-au căpătat prin reintrarea iscusită în graţiile germane cu câteva luni înainte de prăbuşirea zidului Berlinului, în 1989, când şi-au deschis frontiera est-germanilor ca aceştia să treacă liberi în Republica Federală Germană prin Austria.

Ei chiar lasă impresia îndreptăţirii pretenţiilor lor prin faptul că au succese în ordinea civilizaţiei: au drumuri, au o capitală curată care are ce arăta Europei (care se şi termină acolo, nu e glumă, e exprimarea preşedintelui Arpad Goncz pe la începutul anilor 90 – şi ce, nu au dreptate? sic!, doar e călare pe Dunăre şi are arhitectură imperială).

Tot ei distribuie definiţiile legate de paradigma neorevizionistă a „bazinului carpatic” tinerilor aspiranţi din Estul Europei prin CEU – universitatea central europeană, desigur nu prin vorbe directe, că doar sunt civilizaţi, ci, prin discursul de la nivelul paradigmei (de care, evident, nu oricine îşi dă seama, în afara de cei care au proiectat-o, câţiva dintre cei care o distribuie şi o parte dintre „beneficiarii” care au de acasă exerciţiul marii culturi şi care ştiu să pună la locul ei manipularea prin panidei).

Prin civilizaţia turistică şi CEU Ungaria are un avantaj considerabil în regiune, pe care-l valorifică printr-o prezenţă economică activă, sistematică şi extinsă. Astfel, ei înţeleg să-şi folosească acest avantaj prin construcţia unei modernităţi pe seama istoriei altora, sacrificând importante resurse pentru o direcţie care oricum se află înlăuntrul unui alt timp pe care nu-l pot controla, cel al globalizării, în care Ungaria este deja „excesiv” integrată – în raport cu puterile ei economico-sociale (în afară de MOL, statul maghiar nu prea mai are nici o pârghie economică).

Ucraina este spaţiul în care ideea de istorie a altora pe post de istorie însuşită poate se vede cel mai bine. Toate momentele lor semnificative: regatul Kievean (sec. IX-XI) şi răscoala lui Hmelniţki (sec. XVII) sunt insuficiente ca „adâncime” temporală şi ca număr pentru a fi întemeietoare de stat, prea slabe să susţină cristalizarea unei comunităţi naţionale. Mai mult decât atât, aceste două momente sunt legate de statul rusesc, regatul kievean fiind în acelaşi timp, primul stat rusesc, iar răscoala cu pricina un moment antipolonez canalizat înspre întărirea prezenţei ruseşti care oricum se afla în expansiune spre Nipru şi Marea Neagră.

Dincolo de acestea, spiritualitatea creştină ucraineană este în bună măsură şi opera românilor din Moldova (Petru Movilă) iar mişcările sociale care au mai fost prezente sunt legate de populaţia de cazaci de pe Don, a cărei configuraţie etnică este slavo-tătară (ruso-ucraineano-tătară). Deci, dacă nu ai momente semnificative, dar vrei să ai stat, cu ce „ţii” statul, proclamat în 1991?

Prin suprimarea dreptului la istorie a popoarelor aşezate, aşa cum sunt românii din Bucovina, Herţa, nordul Basarabiei, Odesa, ca să nu mai vorbim de cei de pe Nipru şi Bug, ultima oară pomeniţi de scrierile lui Golopenţia, în anii 40.

Dacă tu nu ai istorie, dar te înhami la un demers politic care nu poate fără, ajungi să fii un stat miliţienesc, în care aduni istoria în ţarc cu forţa, inventezi statui (care trimit la istoria altora,după cum am spus mai înainte), tai din dreptul la educaţie al altora (românii nu mai au decât vreo doua şcoli cu predare în limba română în Cernăuţi, şi două locuri unde se ţine slujba în limba română: pe aleea românească din cimitir şi undeva la periferie, deşi oraşul este încă predominant românesc), continui aplicarea unor tehnici staliniste de gestiune a colectivităţilor etnice – aşa de pildă, undeva lângă primăria Cernăuţilor, există o placă comemorativă dedicată lui Mihai Eminescu, „cel mai mare poet al românilor şi moldovenilor”, străzile nu au o iotă în limba română (doar indirect şi hazliu, prin dublarea titlului slav in engleză), iar marea realizare a preşedintelui lider regional Emil Constantinescu – Universitatea multiculturală, nu are nici o facultate în limba română, deşi are vreo 40 000 de studenţi.

Însă unul dintre locurile cele mai evidente unde se vede neputinţa ideii de stat ucrainean este incapacitatea de asimilare funcţională a vechilor oraşe moştenite de la polonezi şi austrieci, cum este cazul oraşului Lvov (Lemberg în Imperiul habsburgic). După 20 de ani de la încorporarea în Ucraina, străzile Lvovului (1 milion de locuitori) arată de parcă peste ele a trecut la propriu greutatea celor peste 200 de ani de când au fost construite (ne referim la oraşul Lvov-Lemberg în epoca sa modernă, în sec. XVIII-XIX), când oraşul era unul dintre centrele de civilizaţie mitteleuropeană la frontiera cu spaţiul rusesc.

Să nu poţi reda funcţionalitatea străzilor unui mare oraş înseamnă că tu, administraţie cu pretenţii de stat, ai grave dificultăţi în asimilarea unei istorii pe care ai confiscat-o (polonezii au fost deportaţi în Siberia de Stalin şi care au mai rămas au fost vânturaţi sau ucrainizaţi sau rusificaţi).

Dar această administraţie este dispusă să insiste în forţarea timpului aşa-numitului stat pe care-l deserveşte pe seama moştenirii altora, pe care nu o înţelege, din moment ce nu doar că nu poate asimila străzile din Lvov, dar are supreareacţii şi se sperie de telescopul unui taximetrist  din România (omul a făcut puşcărie şi are interdicţie să părăsească Ucraina până nu recunoaşte că bastonul telescopic ce-l avea cu el era o armă nedeclarată la vamă, (Evenimentul Zilei, 16 iulie 2009, „Turist român, prizonier în Ucraina”).

Vedem că statul stă pe o idee dominantă, pe care şi-o însuseşte şi o aplică administraţia. Acestea, la rândul lor, sunt cultivate şi distribuite de intelectuali. Problema e că ideile pe care stau statele pot fi toxice, mai ales atunci când se încăpăţânează să producă modernităţi prin nivelare, ignorare şi omisiune-opresiune.

Nota

Unio trium nationum devine politică de stat în Transilvania după răscoala iobagilor români de la Bobâlna, la începutul sec. XV, însă a fost practicată ca presiune pe criterii etnice şi de credinţă asupra cnejilor români de către regii unguri încă din sec. XIII.

26/01/2017 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , | Un comentariu

Gândul zilei. Mircea Eliade despre singurul popor european căruia i s-a contestat şi incă i se contestă dreptul de a stăpâni ţara pe care au locuit-o moşii şi strămoşii lui

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„Am făcut parte dintr-o Românie de trei ori mai mare decât Dacia, şi „vicisitudinile istoriei” au sfărâmat-o definitiv; o mână de Macedoneni trebuie să plătească şi astăzi, cu lacrimi şi sânge, nenorocul de a se fi născut Români.

Toată lumea e de acord că Dacii se aflau aşezaţi pe pământul nostru cu cel puţin o mie de ani înainte de Christos, şi cu toate acestea am fost singurul popor european căruia i s-a contestat dreptul de a stăpâni ţara pe care au locuit-o moşii şi strămoşii lui.”

 

 

 

 

 

– Mircea Eliade –

 

 

 

 

 

 

 

Mircea Eliade

 

 

 

 

 

 

 

Mircea Eliade (n.in Bucuresti la 28 februarie/ 13 martie 1907 – d. la Chicago, in ziua de 22 aprilie 1986), a fost unul din marii  filosofi ai religiilor, istoric al religiilor, eseist, prozator si  profesor universitar.

În luna octombrie 1925 a început studiul filosofiei la Universitatea Bucureşti, încheindu-le în 1928   cu o teză despre filosoful italian Tomasso Campanella.

A studiat limba sanscrită şi filosofia indiană la Universitatea din  Calcutta (India) până în 1931, an în care a petrecut şase luni la Hardwar, la cîţiva kilometri de Rishikesh, pe celălalt mal al Gangelui, la Ashram.

Şi-a susţinut doctoratul în filozofie, la Bucureşti în 1933, cu teza intitulată Yoga, o lucrare asupra gândirii şi practicilor yoga.

Între anii 1933 -1940 a ţinut cursuri de filozofie şi de istoria religiilor la Universitatea din Bucureşti.

În timpul războiului a fost ataşat cultural al ambasadei României la Londra (1940–1941) şi al legaţiei române de la Lisabona (1941–1945).

Din 1945  s-a stabilit la Paris, unde a predat istoria religiilor, până în anul 1948 la École Pratique des Hautes Études, apoi la Sorbona.

A fost invitat în S.U.A. unde după un an de cursuri ţinute ca Visiting Professor pentru „Haskell Lectures” (1956–1957), dupa care, a acceptat postul de  profesor titular şi de coordonator al Catedrei de istoria religiilor, care din 1985  s-a  numit  Catedra „Mircea Eliade” a Universităţii din Chicago.

Este autorul unei vaste opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate.

Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.

 

20/05/2016 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: