Documente de arhivă care vorbesc despre primele zile ale cotropirii de către unguri a Ardealului de Nord în 1940. VIDEO

În Arhivele Clujene, în fondul Biroul de Cenzură Turda, există un document zguduitor despre ceea ce s-a întâmplat în Cluj în primele zile/săptămâni de ocupaţie fascistă ungară, rod a douăzeci de ani de propagandă antiromânească fascistă de la Budapesta.

Documentul se intitulează “Din faptele Ungurilor. Câteva aspecte din faptele de arme ale năvălitorilor în vara anului 1940. (Extras din Jurnalul unui martor)”. Documentul este nesemnat, dar în urma coroborării unor informaţii, am constatat fără dubii că aparţine profesorului Ioan Văleanu din Clujul interbelic, fost ofiţer, devenit oficial la Biroul de Cenzură Turda, în timpul Dictatului de la Viena.

Şi-a ascuns identitatea atunci, din motive lesne de înţeles, dar pomeneşte în acest Jurnal la un moment dat că a mers la înmormântarea fratelui său şi în sat i-a povestit preoteasa despre intrarea unor soldaţi şi ofiţeri din armata de ocupaţie ungară în satul său, pe care nu-l numeşte, zice doar că se află la circa 80 de km de Cluj, în Sălaj.

Dar mai încolo, pomeneşte în Jurnal de ce i-a povestit preoteasa din Căpâlna. Aşadar, satul e numit de astă dată, dar nu şi numele autorului Jurnalului. Dar am descoperit apoi că un profesor Ioan Văleanu a scris Monografia satului Căpâlna, monografie rămasă manuscris, publicată abia în 2009 de prof.univ.dr.ing Ovidiu Centea la Editura Caiete Silvane, din Zalău.

Am găsit apoi pe internet şi o poză a familiei profesorului Ioan Văleanu din Clujul interbelic. Sunt menţionate în Jurnal atrocităţile asupra românilor clujeni pe care autorul le-a văzut şi le-a suferit din partea unei plebe fanatizate şi din partea autorităţilor de ocupaţie ungară, dar şi omenia unor vecini maghiari, chiar a unui general ungur care a oprit iureşul atrocităţilor de la Treznea.

Reiese apoi întreaga propagandă revizionistă ungară de la Budapesta, vinovată moral de toate atrocităţile din Ardealul ocupat. Toate se întâmplau în timp ce la Bucureşti tăceau (o spune şi autorul Jurnalului la sfârşit): Ion Antonescu, conducătorul statului, regele Mihai şi Casa Regală, legionarii făceau un zgomot asurzitor pentru accederea la putere, pentru ei nu era important ce se-ntâmplă în Transilvania ocupată, iar Iuliu Maniu a fost oprit să protesteze cu românii democraţi, nelegionari, împotriva atrocităţilor din Ardeal.

Textul Jurnalului este următorul (parantezele drepte şi subtitlurile îmi aparţin):

Predarea oraşului autorităţilor militare de ocupaţie. Începe „opera” de „curățirea nobilului Ardeal unguresc de rugina valahă”.

În ziua de 10 Septemvrie 1940, se retrăseseră și ultimele detașamente ale armatei de retragere române. Au rămas numai posturile de pază, cu mitralierele în punctele principale ale orașului și în edificiile publice mai importante.

Comunitatea Ungurească a luat în primire poșta, telegraful și poliția. De către seară, au apărut sporadic câte un fost luptător „tüzharcos”, cu banderola pe mâna dreaptă, încolo nici o mișcare. Românii, câteva mii ce au mai rămas din cei vreo 35-40 mii locuitori ai Clujului, nu mai ieșeau pe afară, iar ungurii așteptau, după cum s-a dovedit ulterior, ordine de începere a activității.

Cu o neliniște și o nerăbdare nemaivăzută, pândeau pe la porţi și, cei din periferii, pe la garduri. Erau mitralierele celor rămași de pază, cari nu le permiteau să înceapă executarea planurilor cu un ceas mai devreme. Pe străzi, lume tot mai rară. Echipele de muncitori înlocuiau ultimele firme încă neînlocuite, pentru a transforma Clujul în oraș unguresc, încă înainte de ocuparea lui de către Unguri.

La ultimele zile ale evacuării, partidul maghiar din Cluj (așa-zisa Comunitate ungurească) a organizat poliția de pază, numită „garda cetățenească”. La Prefectura județului, subprefectul Râmboiu și împreună cu alți intelectuali români, având înțelegere cu partidul maghiar, a început organizarea unei gărzi cetățenești dintre românii cari intenționau să rămână în Cluj, care gardă să se contopească cu cea ungurească și să activeze împreună la menținerea ordinei, la apărarea bunurilor și a vieții cetățenilor, până la ocuparea orașului de către unguri. Chear și subprefectul, Dr. Râmboiu, care are de soție o unguroaică, și ea funcționară la Prefectură, avea intenția să rămână în Clujul unguresc.

Cât eram informat, unii din conducătorii unguri i-au promis că îl vor ține în grad și leafă, unguri la cari le făcusă în cei vreo 10 ani de funcționar la prefectură mult bine și multe favoruri, cu precădere. A înțeles omul repede că el nu mai are ce căuta în Cluj. Partidul maghear nu a fost de părerea înființării gărzilor mixte, ci a procedat la organizarea foștilor luptători, sub comanda președintelui comunității ungurești, Dr. Vekaș. Acest Dr. Vekaș este un român maghiarizat de două generații. Ei au motivat că angajamentul luat neoficial de persoane particulare, pe ei nu îi angajează cu nimic.

De fapt, motivul adevărat a fost ca să înlăture un control efectiv al elementelor românești, care fiind înarmate, ar fi împedicat activitatea de prefacere a pământului ardelenesc în pământ unguresc. Cunoșteau foarte bine acești domni care este puterea de acțiune a elementelor românești din Transilvania, din faptele de pacificare a țării în 1918 a Gărzilor Naționale Române.

De aseară, a apărut o proclamație semnată de Dr. Vekaș, prin care își invită luptătorii la acțiunea de pază și primirea glorioaselor armate maghiare.

În orele 5 dimineața, în ziua de 11 Septemvrie 1940, Detașamentele de pază românească, conform programului, s-au retras înspre Feleac. La ora 6, au început intrarea trupelor maghiare, cari trupe erau la marginea orașului de la ora 1 noaptea, pe două coloane, o coloană venind dinspre Dej – Baia Mare, iar a doua dinspre Gilău-Oradea. Predarea orașului către autoritățile militare ungare s-a făcut în fața Teatrului Național, după care și delegația română a plecat spre Feleac.

Am stat două zile acasă. Ceia ce s-a întâmplat în aceste 2 zile am luat cunoștință, din timp în timp, de la servitoare și unele vecine unguroici.

Dimineața, la sosirea armatei ungurești, toți ungurii înrolați în organizația „tüzharcos” au fost la datorie. Conducerea o aveau unguri veniți cu câteva zile în urmă de la Budapesta, probabil membri ai armatei „de acțiune” L e v e n t e.

A năpădit lume, fără sfârșit, pe străzile orașului. Aici s-au întâlnit zecile de mii de așa-ziși „refugiați” din orașele și satele de coloniști rămase în teritoriul liber [al României], cu „acționiștii” veniți din comunele județelor Someș și Cluj, ca să asiste la serbările de primire a armatei ungare și să „acționeze” conform planurilor executate la Oradea Mare, Careii Mari, Șimleul Silvaniei, Zalău, Ip, Trăsnea și alte localități intrate în istoria românească scăldate în sânge. Informatorii și organizatorii nu au lipsit, veniți și ei deodată cu armata ungară.

Lumea venită la festivitățile de primire și de sânge „verune nepleș” [vér ünneplés = sărbătorirea sângelui] (rămasă în tradiția ungurească ca o practică strămoșească) se compunea din băiețandrii între 14-20 ani, din bărbați, femei, împodobiți cu flori și tricoloruri ungurești. Vuia întreg orașul de sberetele sălbatece și cântecele lor.

Toți acești actori ai unui delir sălbatec se compune din membrii lumei sărace de la sate și din puscăriaşii puşi în libertate. Rău îmbrăcați, păreau totuși fericiți.

Găzduiți oficial în școale și edificii publice, hrăniți din abundență, nu au fost întrebați de unde au venit și cu ce scop. Scopul lor, ca și al oficialităților, era „curățirea nobilului Ardeal unguresc de rugina valahă”.

Ieşirea bestiei din om. Vânătoarea de români pe străzile Clujului

În secvenţa de Jurnal ce urmează profesorul Ioan Văleanu dezvăluie o zvonistică de-a dreptul criminală de atunci, pentru a incita pe maghiari contra românilor, mergându-se până la minciuni de necrezut că în cazărmile părăsite de români s-ar fi găsit maghiari spânzuraţi şi alţii în lanţuri, fără viaţă, uitaţi demult acolo.

Profesorul Văleanu se temea să-i contrazică pe vecinii maghiari. Începuse, după intrarea armatei ungare, marea vânătoare de români în oraş, de către o plebe sălbatică ungurească, din care a ieşit fiara “să se răzbune” pe “suferința de 20 de ani a ungurimii oprimate”.

Bineînţeles că oprimarea era fabricată de propaganda de la Budapesta, instalându-se doar în închipuirea şovinilor şi iredentiştilor, deoarece, în Transilvania, maghiarii duceau o viaţă economică şi bancară prosperă nestingherită, aveau numeroase teatre, edituri, opere, şcoli/învăţământ în limba maghiară, viaţă religioasă liberă, viaţă artistică şi sportivă, reviste, ziare, participare la viaţa politică parlamentară, baluri, averi personale, si numai grofii (vezi poetul Reményik Sándor la masa de lucru şi vila familiei sale din Clujul anului 1937) etc.

Nu mai aveau, ce-i drept, Ungarie Mare, opresoare de români. Vina cea mare o are totuşi împăratul Franz Joseph, care le-a dat ungurilor Transilvania, în 1867, peste voinţa românilor majoritari în ţară, şi astfel maghiarii şi-au creat un vis fals de a avea drept absolute şi veşnic asupra Transilvaniei, ne mai contând deloc voinţa românilor, iar la 1918 nu le credea ochilor că trebuie să renunţe la un vis fals şi periculos.

De fapt maghiarii ar trebui să fie furioşi pe Franz Joseph pentru „darul” din 1867, nu pe români. Spectacolul Clujului în primele zile de ocupaţie ungară era apocaliptic. Profesorul Văleanu este martor ocular cum grupuri de derbedei unguri se aruncă asupra câte unui român pe străzi, îl doboară, am zice ca pe Mihăilă Cofar, apoi vine ambulanţa şi-l scoate pe targă pe cel lăsat aproape fără viaţă, şi unii chiar fără viaţă, cei duşi la clinică murind pe masa de operaţie. Nimeni nu intervine în favoarea lor.

Un caz este totuşi remarcabil: doi meseriaşi maghiari îl scot din grupul de bestii pe profesorul bătrân Anton Domide, doborât pe stradă, şi-l duc acasă. Probabil vor fi fost elevii profesorului la Şcoala tehnică din Clujul interbelic. Un semn important că nu toţi maghiarii din Cluj erau fanatizaţi şi gata pregătiţi pentru „noaptea [zilele] Sfântului Bartolomeu”.

Dar să lăsăm să se desfăşoare firul naraţiunii profesorului Văleanu. Armata, după intrare, a fost încartiruită în case particulare părăsite de românii evacuați. Nu au intrat în cazarmă, din următoarele motive date în zvon public:

Cazarmele sunt pline de păduchi.

Casarmele sunt subminate [minate] și acum se lucrează la demontarea minelor.

În casarme s-au găsit nouă unguri îmbrăcați în uniformă românească, spânzurați.

S-au mai găsit șapte soldați români de naționalitate ungurească în lanțuri, intrați în putrefacție.

Unguri clujeni, oameni serioși, jurau că este adevărat. Un bun vecin al meu încerca să mă convină că este adevărat ce spune, a auzit chiar de la conducerea societății „tüzharcos”. A trebuit să mă las convins, să îmi plec capul sub această rușine nemaipomenită, nu cumva buna vecinătate să se transforme în dușmănie, de pe urma căreia nu aveam decât de suferit.

După intrarea armatei ungurești în Cluj, detașamentele de „purificare” și-au început activitatea. Această pleavă a societății ungurești, venită de prin cele mai îndepărtate colțuri ale României, unde și-au lăsat slujbele la stăpân, la patroni, fabrici, sau funcțiunile publice, ca ocupația maghiară să-i găsească în „Magyarorsag” [Ungaria] unde, după cum sperau, aveau să găsească toți funcțiuni înalte, bine plătite și o existență fără muncă și fără griji, cutreierau piețele și străzile principale, conduși de membrii organizației „tüzharcos”, comandați, în surdină, de câte un membru al armatei de „acțiune” levente, îmbrăcat în civil, spărgând firmele și vitrinele magaziilor arătate ca românești, bătând până la moarte pe orice român găsit pe stradă, devastând magazii și locuințe românești, omorând prin împușcare și prin lovire cu ranga de fier pe orice român arătat ca „valah”.

Deși intenționam să rămân acasă și pe la vecinii buni (unguri) timp de trei zile, timp necesar „să se instaleze” autoritățile militare ungurești, timp necesar „să se răsufle” suferința de 20 de ani a ungurimii oprimate, cum spuneau cunoștințele mele ungurești, timp suficient pentru „revanșe” și „răzbunare”, cum spunea poporul, fiind sfătuit cu două zile înainte de intrarea trupei ungurești, de către vec[in]ii, membri ai comunității maghiare și ai organizației „tüzharcos”, să nu ies pe afară pentru că poate să mi se întâmple neplăceri, în ziua de 12 Septemvrie, deci a doua zi după ocupație, am fost nevoit să ies prin oraș.

Profesorul Dancu, încredințat cu predarea Şcolii Normale și a Inspectoratului Şcolar, asistat de mine și încă de alți câțiva profesori rămași în Cluj, a trecut pe la mine să mă ia la Inspectoratul Şcolar pentru predare, el fiind înconștiințat de comunitatea maghiară că au sosit delegații de la Budapesta.

În ziua de 12 Septemvrie 1940, la ora 10, am plecat singur. În oraș, același vuiet, aceeași lume beată de delir. Am evitat aglomerațiile, și pe străzi lăturalnice am mers la inspectorat, unde am stat până la amiazi. Delegații nu s-au prezentat. Am plecat. Astăzi, pentru prima dată, de 22 de ani, am văzut polițiști unguri îmbrăcați în uniforma lor de bumbac în culoare gri murdar închis, în chipiul lor cilindric înalt, de aceiași culoare, și cu săbiile lor grele, stând grav la posturile lor dese sau patrulând câte doui pe străzi și prin piețe, cu un supliment de armă, carabine vechi, din armata dinainte de 1914.

După masă, am fost chemat urgent la Banca Iliescu, unde aveam conducerea provizorie, pentru a da relații delegaților Băncii Naționale Maghiare și a primi instrucțiuni. Am mers și acum pe drumuri laterale, am evitat pe acolo chear trecerea pe lângă persoane singuratice, cari altfel pe acolo, circulau foarte rar. A sosit și delegatul B.N.M. A luat informații asupra instituției și ne-au lăsat niște formulare pentru un raport statistic informativ, făcut pe ziua de 11. Am plecat spre casă pe aceleaşi drumuri, sub scutul semiîntunericului înserării.

Am făcut cunoștință, din vedere, prima dată, cu soldații unguri. Erau ieșiți în oraș, după serviciul zilei. Toți oameni bine hrăniți, cu înfățișare de oameni înstăriți, făceau impresia că aparțin unei pături sociale mai bune. Timp de 4 ceasuri cât am privit prin vitrinele băncii, și mai târziu, săptămâni de-a rândul, studiindu-i, abia am văzut câteva tipuri mongolice și turco-tătare. Majoritatea absolută a lor aparțineau tipului germanic și romanic. Un procent considerabil erau de ascendență caracteristic slovacă. Aceste tipuri de popoare streine maghiarizate au format trupele de elită pentru ocuparea teritoriilor românești.

Mai târziu, cam peste 6-7 zile, am și stat de vorbă cu unii dintre ei, pe stradă, în magazii și acasă la mine, în cursul numeroaselor rechiziții domiciliare ce mi s-au făcut, și am aflat că aceste trupe sunt alcătuite din așa-zișii leventiști bătrâni, încadrați ca voluntari, anume aleși pentru scopul ocupării teritoriilor răpite Coroanei Sf. Ştefan. Chis L., profesor și inspector școlar, fost director al așezămintelor școlare ungurești din București în 1914-1918, și venit de la Budapesta în calitate de comisar guvernial școlar pentru județul Cluj, în rang de colonel pe lângă autoritățile militare de ocupație, în vorbirea ce ne-a ținut cu ocazia preluării școlii normale de la Cluj, deși deghizat, a spus că el și toți colaboratorii trupelor de ocupație, autorități civile, polițienești și armata sunt special alese și instruite pentru misiunea de ocupație.

Ce privește trupele de ocupație maghiare am aflat că toți soldații sunt membrii organizației „Öreg Levente” . Iată ce am aflat de la soldații unguri despre această asociație:

Toți tinerii între 16 și 20 de ani sunt obligați a fi membrii premilităriei ungare numită „Levente”. Aici, pe lângă instrucție militară, mânuirea armelor, mai face și educație specială în care îi pregătesc pentru marele rol ce îi așteaptă: mărire Ungariei dincolo de hotarele ei vechi și transformarea teritoriilor cucerite în teritorii curat ungurești.

Acei leventiști, cari în cursul timpului de instrucție și educație dau dovadă de abilitate în manuarea armelor, în tactica de luptă guerilă sunt dovediți că au fost deplin pătrunși de sentimentul „patriotic” și că au tăria sufletească și rezistența de a executa fără șovăire „comandamentele națiunii maghiare”, și aceia cari au învățat să-și „servească” patria independent și fără ordin scris, sunt primiți în „Öreg Levente Hadsereg” (adică: Armata Bătrânilor Leventiști), după ce mai întâiu au dat dovadă de toate aceste calități și au fost supuși unei stricte selecțiuni, cu ocazia serviciului militar obligatoriu. În această societate sunt primiți numai aceia a căror situație materială le permite suportarea anumitor cheltuieli: negustori, industriași, meseriași, funcționari, etc.

Aceste cunoștințe primite de la soldații unguri mi-au explicat faptul de ce acești soldați nu stau în casarme și de ce îi întâlnești în magazii la mari cumpărături, înmânușați pe stradă și seara în restaurante cu muzică în societatea doamnelor unguroici din societatea mai bună clujeană.

În cursul trecerii mele în oraș, am fost de 2 ori percheziționat corporal de posturi fixe, la încrucișeri spre centrul orașului. Echipele de percheziție se compun din 2 polițiști, 1-2 jandarmi și 2-3 agenți secreți, de fapt, informatori, căci numai cei arătați „valahi” sunt percheziționați.

Vineri, în 13 Septemvrie 1940, dimineața, am fost din nou la Bancă, cu aceiași precauțiune. Am trecut pe la comunitatea românească, la biroul avocatului [Emil] Hațieganu. Aici, lume multă nevoiașe. Bieți funcționari, mici servitori, oameni de serviciu, cărăuși de pe la periferii, țărani și intelectuali [români]. Toți se plâng de atrocitățile săvârșite asupra lor sau a vecinilor trimiși pe altă lume. Cer cu toții intervenție. Nu poate nimeni să îi ajute. Poliția e absentă, armata încă neinstalată. Pe stradă, aglomerații în grupe mari, civili, militari, polițiști.

După masă, ieșind în oraș și neștiind ce se întâmplă, am voit să trec în Piața Mihai Viteazul să cumpăr carne. La capul străzii Barițiu am văzut învălmășeală în grupuri.

Încercând să străbat, văd cum grupul se desparte și face loc soldaților sanitari cari scoteau pe targă (brancardă) un român plin de sânge și îl bagă în duba sanitară militară.

Din centrul pieții M.V. apar prin mulțime alți sanitari, cu alte tărgi din care curgea sângele șiroaie. Văzând aceste lucruri, am renunțat la cumpărături și am plecat repede către casă. Am auzit apoi a 2-a zi, că a fost „ultima zi de luare a satisfacției”.

După ce primele 2 zile au fost zile de jaf, bătaie și omoruri la domiciliu, a treia zi au aranjat bătăi și omoruri pe stradă. Grupe de derbedei veniți din Țară (România) să se fericească în Ungaria, în grupe organizate, în asistența poliției și a armatei, ceea ce numeau ei:

„Luarea dreptății ungurești pângărite timp de 20 de ani”. Poliția și sanitarii armatei, cu duba sanitară ascunsă în apropiere, interveneau numai când „Câinele de valah nu mai dădea semne de viață”, îl ridică fără nici o observație, și când carul sanitar era plin, pleca la morgă, pentru a reveni imediat. Pacienții duși la clinici erau clasați în morți și vii, acești din urmă având favorul de a muri pe masa de operație.

Nu sunt sigur de numărul și numele celor omorâți sau schingiuiți, pentru că s-au spus și lucruri exagerate, dar au fost supuși supliciului toți aceia cari erau arătați ca fiind „valahi”. Autoritățile românești, cred, au statistică complectă și reală.

Un mecanic de la C.F.R., care locuia într-un cartier periferic, mi-a spus că neavând unguri în jur, au venit bande din altă parte și au bombardat toată noaptea casele românilor, cu bolovani. Au fost și multe răniri grave, iar casele au fost ciuruite complecte, acoperișul și ferestrele sfărâmate.

Foștii polițiști, căutați pe acasă, maltratați și împușcați. Apoi stropiți cu petroleu și aprinși. Unul din acești polițiști, rănit la picior și prefăcut mort, se găsește și azi în comuna Dobrocina, județul Someș, la rudele lui, este ascuns și tratat de femeile miloase pentru a-i vindeca rănile de arsură. El a scăpat, târându-se în grădină, între niște buruieni, și unde și-a rupt hainele aprinse.

Sâmbătă, în 14 Sept., a apărut un ordin în l[imbile]. maghiară, germană și română, prin care Comandantul militar al orașului, colonelul Beck [Albert, criminal de război, condamnat de Tribunalul Poporului din Cluj în 1946], invită lumea la ordină, înterzicând orice manifestații sau disordine. Interzice grupărilor politice orice activitate, punând în vedere aplicarea pe loc a legii statariale, pentru cei ce vor contraveni.

Bătăile pe străzile principale și piețe au ținut însă până seara. Aceasta a fost a 4-a zi de luare a satisfacției, zi admisă tacit și neoficial. Nimeni nu a intervenit însă, pe lângă toate amenințările legii statariale. Poliția asista ca mai nainte, fără sa intervină.

Un singur caz de intervenție a fost, dar din partea alor 2 meseriaşi unguri din Cluj. Profesorul A[nton] Domide, om batrân, în drum spre casă, în Piața Unirii, colț cu str. N. Iorga [azi str. Napoca] a fost arătat de cineva: „Şi acesta e profesor valah”. Lumea a tăbărât pe el și dintr-o singură lovitură a fost doborât. Dar executanții nu au avut vreme să joace ceardașul ritual pe el, căci doi meseriași unguri au intervenit, că nu este valah, l-au ridicat și l-au condus acasă.

Aceasta s-a întâmplat în ziua publicării stării de asediu (legea statarială).

Publicitate