CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Iulie 1949 – Apogeul răscoalelor țărănești din judeţele Bihor şi Arad împotriva colectivizării forțate impuse de comuniști

11781633_1017591684940189_8504954193836615712_n

Foto: Dumitru Petruț din Bicaci, țăran împuşcat în timpul unei revolte împotriva colectivizării .

Răscoalele din judeţul Bihor şi Arad din iulie 1949 au fost primele şi au rămas cele mai importante din lungul şir al răscoalelor ţărăneşti, consemnează https://www.activenews.ro,rememorând acele tragice evenimente de la începuturile instaurării regimului dictatorial comunist.

Ele au avut loc la mai puţin de cinci luni de la plenara CC al PCR din 3-5 martie 1949, care hotăra „transformarea socialistă a agriculturii”, după ce patru ani la rând partidul negase cu îndârjire intenţia de a colectiviza pământul

Încă înaintea plenarei crescuse teroarea „cotelor”. Ţăranii erau disperaţi că statul îi obligă să ia pâinea de la gura copiilor pentru a-şi achita datoriile în cereale, din ce în ce mai împovărătoare.

Ca să le interzică orice posibilitate de evaziune, partidul a hotărât ca treieratul cerealelor să se facă numai la aria comunală, de unde recolta putea fi controlată şi rechiziţionată până la ultimul bob.

Procedeul era, în acelaşi timp, o constrângere economică şi una politică, pentru că ţăranul muritor de foame putea fi, în viziunea comuniştilor, convins să se înscrie în colectivă din disperare.

Acestea au fost cauzele răscoalelor care s-au declanşat, aproape concomitent în mai multe judeţe ale României, în plină vară şi în timpul primei recolte de după „plenara colectivizării”.

În iulie 1949 au izbucnit simultan răscoale în foarte multe comune. Intensitatea maximă a fost atinsă în judeţele Bihor, Arad, Botoşani şi Suceava.

Țăranii s-au revoltat împotriva sistemului împovărător de cote.

Ca un exemplu pentru amploarea fenomenului, documentele oficiale menționează pentru vara anului 1949 diferite manifestări de revoltă ale țăranilor în 54 de comune bihorene din plasele Beiuș, Beliu, Plasa Centrală, Marghita, Săcuieni, Sălard, Salonta, Tileagd și Tinca. Practic, din cele 12 plase ale județului Bihor, numai trei nu au fost afectate de nemulțumirea populară.

Apogeul răscoalelor a fost atins în ultimele zile ale lunii iulie 1949 în câteva localități bihorene, între care Girișul Negru, Batăr, Talpoș, Tăut (29 iulie), Cociuba Mare, Belfir (30 iulie), Ucuriș și Susag (31 iulie). În ultima zi a lui iulie revolta s-a extins și dincolo de granița județului Bihor cu Aradul, în special în localitățile Berechiu, Șomoșcheș, Șepreuș și Apateu.

Rapoartele trimise către CC al PMR menționează un număr de cca 20-23.000 de țărani participanți la revoltele din județele Arad și Bihor.

Securitatea a acţionat cu o violenţă ieşită din comun, pentru a împiedica generalizarea rezistenţei ţăranilor la colectivizarea forţată. Represaliile întreprinse în primele zile ale lui august de Comandamentul Unic constituit special pentru reprimarea urgentă și în forță a revoltelor au fost extrem de dure și s-au soldat cu execuția a zeci de țărani, reținerea și anchetarea a sute de țărani și deportarea altor sute (în special familiile celor executați și arestați).

În timp ce peste 1600 de țărani ţărani au fost deportaţi și câteva sute au fost condamnaţi ţăranii nepedepsiţi au fost obligaţi să predea cotele însoţiţi de lăutari.

Citiți mărturii despre răscoalele din iulie 1949 din Bihor și Arad în

Nu poate trăi țăranu’ fără pământ. Revoltele țăranești din Arad și Bihor (vara anului 1949), editor și studiu introductiv: Andreea CârsteaColecţia Istorie orală, Nr: 35, Seria Recviem pentru țăranul român nr. 6 – inițiatorul seriei Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, 2017

În fiecare atom al acestui univers de suferinţă se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar îşi păstrează gândurile, sentimentele şi memoria proprie

31/07/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | Un comentariu

Istoria comunismului: Incheierea colectivizarii agriculturii in Romania (23 aprilie 1962)

 

 

 

 

 

 

23 aprilie 1962. Încheierea colectivizării de ziua țărănimii.

 

 

 

 1024px-E395_End_of_collectivization_meeting_medals

 

 

 

 

 

 

 

 

21178_585224294834714_1288303726_n-600x410

 

                              DSCN7374

 

 

 

Iată represiunea colectivizarii în cifre: “Intre 1 septembrie 1948 şi 7 noiembrie 1949, Securitatea reţinuse 23.597 de persoane, 10.152 de ţărani (4.518 de mijlocaşi, 2.979 de săraci, 2.655 de chiaburi), iar între 1951 şi 1952, Ministerul Afacerilor Interne efectuase în rândurile ţăranilor un număr de 34.738 de arestări.

Dintre aceştia, 22.088 erau chiaburi, 7.226 aveau gospodărie mijlocie, iar 5.504, gospodărie mică.
Istoricul Dennis Deletant aproximează la 80.000 numărul taranilor trimisi in puscarii , dintre care 30.000 ar fi fost judecaţi public.

În această perioadă au existat şi numeroase răscoale ţărăneşti şi mişcări de revoltă, când Securitatea şi Miliţia au intervenit, de cele mai multe ori violent, rezultatul fiind morţi, răniţi, numeroşi arestaţi şi deportaţi.

Cele mai cunoscute astfel de reacţii violente din partea ţăranilor au fost cele din judeţele Bihor, Arad, Suceava (1949), Giurgiu (1950), Vrancea şi Argeş (1960), Olt (1961), Dâmboviţa (1962).

(…) Între anii 1949 şi 1962, au fost şi multe cazuri de execuţii demonstrative, numeroşi ţărani fiind ucişi de Securitate fără a fi fost condamnaţi, doar pentru că se declarau împotriva regimului şi a colectivizării agriculturii.

Pe lângă morții în răscoale, alte zeci de mii de țărani au fost arestați și unii chiar executați sumar pe teritoriul altor județe, unde au fost îngropați în gropi comune (Dealul Mărului și Dealul Balaurului din județul Neamț, pe Argeș în aval de comuna 1 Decembrie în județul Ilfov etc.).

În majoritatea cazurilor, victimele erau expuse în mod public, execuţiile având un evident rol de a intimida populaţia”, ne arată acelaşi studiu al lui Cosmin Budeancă.

Colectivizarea Apocalipsa lumii ţărăneşti din România a învins, oraşele au fost sufocate de oameni veniţi în cautarea unei vieţi mai bune,iar  satul românesc a murit puţin câte puţin.

Rezultatul pe termen lung al acestui proces a fost smulgerea țăranului din cadrele ancestrale ale existenței sale, întemeiate pe ritmurile cosmice și ciclurile naturii, anihilarea atașamentului pentru pământ și oricărui spirit de inițiativă și competiție, exterminarea elitelor satului sau, în cel mai blând caz, marginalizarea înjositoare a acestora.

Ceea ce practic a echivalat cu distrugerea acestui tip uman, din care astăzi a rămas un hibrid dezrădăcinat, incapabil să-și oprească pendularea sufletească între satul pierdut și orașul pe care nu-l poate înțelege.

Muzeul Rezistenţei; http://jurnalul.ro/razboiul-impotriva-taranimii

24/04/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

Drumul spre ruptura brutală a României cu Iugoslavia.

 

Maresalul Tito

 

 

 

 

 

Relaţiile româno-iugoslave au traversat, la mijlocul secolului al XX-lea, o perioadă de criză deosebit de gravă (1948-1954).

Această criză a fost generată de izbucnirea conflictului personal dintre Stalin, dictatorul lagărului comunist mondial, şi Tito, liderul comunist iugoslav.

Drumul spre ruptura brutală cu Iugoslavia din ultimii ani ’40 nu a fost neted, fiind marcat de momente de flux şi de altele de reflux.

Ca ţară învinsă în al doilea război mondial, România era datoare să-şi poarte crucea şi nu avea la îndemână prea multe opţiuni.

Mofturile sovietice i-au impus iniţial o atitudine de espectativă în raporturile cu autorităţile de la Belgrad, însă, în cele din urmă, Gheorghe Gheorghiu-Dej nu a mai avut încotro şi s-a conformat directivelor de la Moscova.

Ultima intervenţie masivă a partizanilor iugoslavi în treburile interne ale românilor s-a produs cu doar două zile înainte de căderea guvernului prezidat de generalul Nicolae Rădescu.

 
SåRITURI PESTE CAL

La 26 februarie 1945, sub nr. 1441, Agentura Banat a Serviciului Special de Informaţii a transmis la Bucureşti o notă revelatoare.

„Cu ocazia manifestaţiei din 24 şi 25 februarie a.c. – consemna documentul – au fost văzuţi pe străzile oraşului Timişoara numeroase grupuri de partizani sârbi, bine înarmaţi cu arme automate, care urmăreau foarte atenţi modul cum se desfăşoară manifestaţia.

Numărul celor observaţi pe străzi era de aproximativ 300. Au fost aduşi în camioane, de armata sovietică, lăsaţi apoi să circule nestingheriţi prin oraş, în grupuri de câte 6-7 partizani.

Nimeni nu-i controlează şi nici nu-i supraveghează, nici chiar la frontieră, atât la venire, cât şi la înapoiere, şi nici pe timpul cât se plimbă liberi prin judeţul Timiş-Torontal.

De observat că zilnic se văd astfel de partizani sârbi înarmaţi pe străzile Timişoarei.” După debarcarea lui Nicolae Rădescu şi instalarea guvernului Petru Groza, situaţia de la graniţa de sud-vest se va stabiliza cât de cât.

La 1 noiembrie 1947, într-un raport referitor la emigrări şi treceri frauduloase de frontieră se preciza: „Spre Iugoslavia semnalările sunt reduse ca număr şi, din totalul lor, cea mai mare parte sunt urmarea firească a legăturilor de rudenie ce obişnuit s-au format în cursul timpului între cetăţenii de o parte şi alta a liniilor de hotar.”
In haosul politic creat în ţară de comunişti, nici partidele zise istorice nu se abţineau de la sărituri peste cal, liderii lor vorbind uneori fără a şti ce vorbesc.

La 18 februarie 1945, în ziarul România democrată de la Arad, organ al Partidului Naţional-ţărănesc, a apărut un articol cu un titlu extrem de ciudat: Muncitorii români, victimele ultraşovinismului maghiar, dirijat de teroristul Nedici, în ipostaza de spectator.

Ce legătură putea exista între generalul Nedici, şeful comisariatului înfiinţat de germani în Serbia, în anii războiului, şi şovinismul maghiar cred că nu ne pot spune nici ţărăniştii de astăzi. Oricum, a fost suficient pentru ca filiala locală a Comisiei Aliate (sovietice) de Control să suprime şi ziarul şi să-i ţină şi pe ţărănişti sub observaţia ei strictă.

Până la urmă, s-a constatat că redactorii ziarului erau foşti legionari, primiţi de ţărănişti la sânul lor generos. Nici sârbii, probabil, nu puteau înţelege nimic: ce fel de spectator mai putea fi Nedici, de vreme ce fusese executat la Belgrad?

 
APARENŢE, NUMAI APARENŢE.

 

Totuşi, în ciuda ambiguităţilor din presa română, în ciuda incidentelor provocate de partizanii iugoslavi în Banat, relaţiile bune dintre Belgrad şi Bucureşti păreau să se reconstituie. La 24 ianuarie 1945, la nivel de reprezentanţe, raporturile diplomatice dintre cele două state au fost reluate.

Trimisul lui Tito la Bucureşti, Nicola Krulovici, sosise aici cu o lună în urmă, pentru a participa la înfiinţarea Asociaţiei culturale a tineretului slav din România. şi tot atunci au început negocierile pentru încheierea unui tratat economic cu Iugoslavia.

Acordul comercial şi de plăţi dintre cele două ţări se va încheia abia la 15 decembrie, acelaşi an. Iar la 1 martie 1946 reprezentanţele diplomatice de la Belgrad şi Bucureşti au fost ridicate la rang de ambasade. Iugoslavii erau însă din ce în ce mai prudenţi în contactele cu sovieticii şi sateliţii acestora şi prima lor grijă a fost să scoată unităţile militare ruseşti din propria lor ţară, unde se instalaseră fără a fi invitate.

Schisma dintre Belgrad şi Moscova mocnea in nuce încă de la 13 aprilie 1945, când Iosip Broz Tito şi Milovan Djilas au fost trataţi de Stalin cu o predică de neuitat: „Oricine ocupă un teritoriu, impune acolo sistemul său social. Toţi impun sistemul lor, până acolo unde armata lor poate să înainteze. Nici aici nu va fi altfel.”

Unde anume? – se putea întreba un naiv. La Bucureşti sau la Belgrad? Nu s-ar spune că Iosip Broz Tito nu agrea comunismul. Nu agrea comunismul acaparator de tip sovietic.
La începutul lui august 1945, s-a convenit ca şcolile româneşti din Iugoslavia să funcţioneze în mod normal. La 26 iunie 1947 se va încheia o convenţie culturală între România şi Iugoslavia. Iar la 22 octombrie 1947 a fost înfiinţată Asociaţia româno-iugoslavă, creatură propagandistică, practic lipsită de obiect de activitate.

Insă mai exista şi o sumă de alte chestiuni a căror rezolvare nu putea surveni decât prin înţelegeri la cel mai înalt nivel. Ghiaţa a fost spartă de partea română: între 7 şi 9 iunie 1947, o delegaţie guvernamentală de la Bucureşti, în frunte cu Petru Groza, s-a întâlnit la Belgrad cu Iosip Broz Tito şi alţi demnitari iugoslavi. şi unii, şi alţii, cum se va întâmpla mereu între comunişti, nu s-au înghesuit să discute lucruri concrete şi s-au rezumat la promisiuni generale: „o colaborare mai strânsă şi mai adâncă în toate domeniile de activitate”.

Iar în toastul ţinut la banchetul final, Iosip Broz Tito a remarcat:

„Nu au fost între noi conflicte grave sau discordii, ceea ce justifică să privim cu interes munca voastră de refacere.” Ca şi cum nu Iugoslavia ar fi fost făcută praf, după patru ani şi ceva de război civil şi de partizanat împotriva germanilor.

 
TITO LA BUCUREŞTI.

 

 

Din delegaţia română, cel mai nemulţumit a fost ministrul Afacerilor Străine, Gheorghe Tătărescu, care nu era comunist. „în linii generale – preciza o notă a Siguranţei din 14 iunie 1947 -, se pare că dl Gheorghe Tătărescu nu a fost deloc satisfăcut de rezultatele obţinute la Belgrad şi purtătorul de cuvânt al d-sale, dl. prof. (C. C.) Giurescu, a declarat într-un cerc de intimi că dl Gheorghe Tătărescu s-a simţit penibil jenat de faptul că la Belgrad, pe primul plan, figurau dl Petru Groza şi Emil Bodnăraş, care au fost de fapt conducătorii reali ai discuţiilor.

Faptul că ministrul român al Afacerilor Străine a servit doar ca element decorativ, cu prilejul discuţiilor de la Belgrad, este evident şi a fost relevat de multe posturi de radio anglo-americane.”
La 19 decembrie 1947, în semn de reciprocitate amabilă, a întreprins şi Iosip Broz Tito o vizită în România, unde a semnat un tratat de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală între Belgrad şi Bucureşti, valabil o perioadă de 20 de ani.

Era primul act internaţional prin care se angaja România, după Tratatul de pace de la Paris, şi va rămâne în picioare doar căteva luni. însă, între timp, se mai întâmplase ceva: în septembrie 1947, se întruniseră la Varşovia reprezentanţii partidelor comuniste din Bulgaria, Franţa, Italia, Iugoslavia.

Polonia, România, Ungaria şi URSS şi s-a decis crearea unui Birou Informativ, însărcinat „cu organizarea schimbului de experienţă şi, în caz de nevoie, cu coordonarea activităţii partidelor comuniste pe bază de acord reciproc”.

Era primul pas spre crearea unui nou Komintern, mascat sub denumirea de Kominform, şi, spre ironia istoriei, sediul faimosului Birou Informativ a fost stabilit… la Belgrad.

 

 
PE ARIPILE SCHISMEI.

 

 

Ceea ce a urmat putea şi poate să pară şi astăzi inexplicabil. în iunie 1948, la prima reuniune a amintitului Birou Informativ, întrunită la Bucureşti, comuniştii iugoslavi au strălucit prin absenţă şi conducerea politică iugoslavă a fost aspru blamată.

Nu pentru lipsa din ring, ci pentru culpe desemnate ca atare de Moscova. Cel ce a susţinut raportul acuzator, nu întâmplător, vom vedea imediat, a fost însuşi Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Faimoasa rezoluţie a Kominformului, care enumera „erorile” şi „deviaţiile” lui Tito de la ortodoxia comunistă, nu a fost făcută publică nici de postul de radio Moscova, nici de postul de radio Bucureşti, ci de postul de radio Praga, la 27 iunie 1948. şi asta chiar în timp ce ministrul român de Externe, Ana Pauker, se întâlnea la Varşovia cu omologii ei din Iugoslavia şi alte ţări socialiste, pentru a preciza o poziţie comună faţă de Germania şi problema germană.

Apoi, între 30 iulie şi 18 august 1948, un alt diplomat român, specializat în dreptul naval, va fi impasibil prezent la Belgrad, la conferinţa internaţională destinată să stabilească noul regim al navigaţiei pe Dunăre, de la Ulm până la Marea Neagră, prin braţul Sulina. în sfârşit, destul de târziu, abia la 1 octombrie 1949, ceea ce spunea multe, guvernul român a binevoit să denunţe tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală cu Iugoslavia.

Faptul că ceva nu era în regulă în relaţiile cu Iugoslavia s-a simţit încă din luna noiembrie a anului 1947. şi tot la frontieră surveniseră motivele de fricţiune.

In data de 4 a lunii în speţă, serviciilor secrete din România li s-a cerut întocmirea „unei lucrări privitoare la trecerile clandestine de frontieră, la situaţia cetăţenilor iugoslavi de naţionalitate română, refugiaţi din Iugoslavia pe teritoriul ţării noastre şi stabiliţi în Banat, precum şi la activitatea şovină a unor locuitori din comunele sârbeşti din Banat, a unor agenţi iugoslavi de pe teritoriul român”, care agitau spiritele.

Cu alte cuvinte, aceste anomalii ale comportamentului iugoslav surveniseră cu mult înainte de schisma politică generală dintre ţările socialiste şi conducerea politică de la Belgrad. şi, existând interese ale statului român valabile sub orice regim, s-a procedat ca atare. Lucrarea solicitată a fost predată guvernului de la Bucureşti la 27 decembrie 1947, a treia zi de Crăciun. Principalul ei autor era Inspectoratul General de Siguranţă de la Timişoara.

CONCLUZII ALARMANTE.

Iată ce rezultase din recapitularea faptelor din anii 1945-1947: mulţi cetăţeni iugoslavi de origine română veneau peste graniţă în primul rând datorită politicii discriminatorii a statului iugoslav în relaţiile cu minoritatea lor.

Ceea ce li se reproşa, cu prioritate, era că nu luaseră parte la războiul de partizani. Adică fugeau de rău, nu de bine. încă de la 26 martie 1946, Siguranţa din Timişoara raportase că, în urma unor dispoziţii de ultimă oră ale autorităţilor iugoslave, „toţi cei surprinşi în zonele de frontieră sunt împuşcaţi pe loc, după ce, în prealabil, au fost duşi înapoi cu 50 metri”.

De asemenea, „între grănicerii români şi partizanii sârbi există o puternică tensiune, care se soldează cu incidente ce merg până schimburi de focuri de armă trase din poziţii camuflate”. Incidentele fiind provocate totdeauna de sârbi, care nu puteau înţelege că războiul se încheiase şi lupta de partizani nu mai putea avea decât un rost criminal.

Pe de altă parte, „cu ocazia trecerilor clandestine de frontieră, s-au putut strecura în România şi diferite elemente iredentiste iugoslave, care au luat contact cu populaţia sârbă de pe teritoriul român”. şi aceşti cetăţeni români de origine slavă, atât de cuminţi în timpul războiului, deveniseră peste noapte mai agitaţi ca oricând.

La îndemnul elementelor în discuţie, un grup de sârbi din comuna de frontieră Socol ceruse, pur şi simplu, ca localitatea lor să fie anexată Iugoslaviei.

Nefiind vorba despre un fapt singular. şi asta se întâmpla în vreme ce Petru Groza şi Iosip Broz Tito îşi zâmbeau cu gura plină de miere, când la Belgrad, când la Bucureşti.

Dacă judecăm întâmplările numai din punct de vedere politic, amestecând în ghiveciul de argumente şi o lopată sau două de anticomunism primitiv, nu vom înţelege prea multe. îndeobşte, s-a spus că Gheorghe Gheorghiu-Dej s-ar fi angajat să susţină raportul acuzator la adresa lui Iosip Broz Tito exclusiv ca urmare a unei comenzi de la Moscova. în parte, este adevărat, însă, în altă parte, avea şi motive strict autohtone să acţioneze aşa cum a acţionat. Nu doar din cauze numite atunci „internaţionaliste”.

Din nefericire, într-un viitor apropiat, aceste motive vizând interese pur româneşti s-au estompat de la an la an, întreaga afacere intrând pe mâna Securităţii, care nu dispunea şi de alte metode şi tehnici decât cele utilizate de partizanii retardaţi şi întârziaţi în rele de dincolo de hotar.

Până atunci, la frontiera din sud-vestul ţării a mai pleznit un eveniment: „Pe ziua de 26 iulie 1948, în raza comunei Cenadul Mare, judeţul Timiş-Torontal – informa o notă a Siguranţei -, a fost prins supusul iugoslav Panta Babici, care avea asupra sa un pachet conţinând broşuri în limba română şi sârbă, cu titlul  „Declaraţia Comitetului Central al P. C. Iugoslav în legătură cu rezoluţia Biroului Informativ al partidelor comuniste asupra situaţiei din P. C. al Iugoslaviei”.

Din declaraţiile susnumitului, rezultă că broşurile de mai sus au fost primite de la locotenentul Pera Nadalcici din serviciul Oznei (Siguranţa iugoslavă), al cărei informator este. Ofiţerul iugoslav i-a dat misiunea de a trece frontiera româno-iugoslavă, cu acel material de propagandă, şi de a-l răspândi în rândurile populaţiei române şi sârbe din Banat.

Cu aceeaşi ocazie, a primit misiunea de a culege informaţiuni de pe teritoriul RPR şi de a procura ziare române scrise în limba sârbă. Panta Babici este supus iugoslav, domiciliat în comuna Bancico Arandielavatz. în Cenad a fost prins la numitul Jiva Jivanov, o rudă de-a sa. Panta Babici se află în prezent reţinut la Inspectoratul Regional de Siguranţă Timişoara.”

Curând, Siguranţa a sucombat şi pe ruinele ei a fost înfiinţată Securitatea.

De la această dată, din punctul românesc de vedere, conflictul ideologic cu Iugoslavia nu a fost un conflict între două naţiuni. A fost un război între Securitatea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care şi el a uitat de unde plecase, şi UDBA lui Iosip Broz Tito.

La 12 septembrie 1948, la numai două săptămâni după ce Securitatea intrase în pâine, în pădurea comunelor Varadia şi Mraconia şi-a făcut apariţia o bandă intitulată „Partizanii lui Tito”.

Apoi, întrucât persoane necunoscute, izolate sau organizate în grupuri, lichidaseră câţiva reprezentanţi ai autorităţilor comuniste din judeţele Caraş şi Severin, Securitatea şi-a pus întrebarea dacă atentatele respective erau comise de răzvrătiţi de cetăţenie şi naţionalitate română sau de indivizi strecuraţi clandestin peste frontieră în România.

In ciuda tuturor zvonurilor şi speculaţiilor, precum şi a cercetărilor menite să le verifice, nu s-a putut constata vreo relaţie între nucleele de rezistenţă anticomunstă din România şi eventuali intruşi iugolavi de peste hotar.

Cu toate acestea, depopularea satelor româneşti de pe frontieră, prin cunoscutele deportări din epocă, a continuat.

DUPA BANAT ŞI TRIEST, CARINTHIA.

Că Iugoslavia lui Iosip Broz Tito nu era angajată în conflicte de frontieră numai în Banat şi în zona Triest, s-a vădit în ultima zi a lui august 1949, când ziarul Scânteia a făcut publică Nota guvernului sovietic adresată guvernului iugoslav.

Era vorba despre „atitudinea Uniunii Sovietice în ceea ce priveşte pretenţiile iugoslave faţă de Austria, în legătură cu discutarea proiectului de tratat cu Austria”, mai limpede spus despre pretenţiile Iugoslaviei asupra Carinthiei.

De ce interveniseră Moscova şi Stalin personal în această afacere?

Pentru că, „pe de o parte, în unele cercuri britanice se urzea planul de a uni Austria, Ungaria şi o parte din Germania de sud într-o monarhie dunăreană. Guvernul sovietic s-a pronunţat hotărît împotriva acestui plan, declarând că aceasta ameninţă Austria cu pierderea independenţei sale de stat…

Pe de altă parte, în unele cercuri naţionaliste din statele slave, înclusiv Iugoslavia, se propunea un plan de împărţire a Austriei între statele vecine” şi Uniunea Sovietică declara de asemenea hotărîtă că „Austria trebuie să-şi păstreze întregimea ca stat”.

Desigur, toate acestea puteau fi o aparenţă, ruşii având socotelile lor în ceea ce privea Europa Centrală.

In final, vrem să spunem că documentele Securităţii, nu numai în privinţa relaţiilor româno-iugoslave, ci şi în toate cele referitoare la alte domenii, nu pot fi judecate în afara oricărui context istoric.

Securitatea avea capul prea mic spre a încape şi contextul internaţional al epocii, ceea ce nu ne scuză dacă, la rândul nostru, îl ignorăm.

PRIGOANA

„Din informaţiuni, rezultă că în Iugoslavia s-ar fi luat unele măsuri de nedreptăţire a elementului românesc, fapt care îi determină pe cei mai mulţi să-şi părăsească averile imobile şi să treacă în România cu familiile lor. Parte din ei vin cu căruţe, animale şi inventar agricol. Trecerea frontierei fiind apreciată ca obligată, autorităţile judecătoreşti absolvă de orice sancţiune pe cei în cauză, fixându-le domiciliul în raza judeţului Timiş, de preferinţă acolo unde au rude sau cunoscuţi. Situaţia refugiaţilor, fiind de notorietate publică, este comentată de întreaga populaţie a judeţului în termeni cu totul nefavorabili“.

Raport SSI, 27 decembrie 1947

 

 

Foto: Tito, Stalin si Molotov

În martie 1948, o rezoluţie a Cominformului condamna Iugoslavia şi pe Tito ca trădători ai cauzei comuniste şi agenţi ai regimului capitalist.

În urma ivirii conflictului dintre URSS şi Iugoslavia, întregul bloc comunist era obligat să se alinieze politicii Moscovei şi să condamne atitudinea lui Tito drept capitalistă.

În conflictul sovieto-iugoslav a fost atrasă şi România, iar frontiera dintre cele două ţări a devenit o adevărată linie Maginot, cu fortificaţii şi provocări de război.

Ion Şuta, şeful secţiei operaţii din armata română, unul dintre responsabilii cu construcţia sistemului de fortificaţii de pe frontiera româno-iugoslavă, a spus intr-un interviu acordat in 1998 Radiodifuziunii Române că toate deciziile în acest sens au fost luate la Moscova şi aplicate de comuniştii români, sub stricta supraveghere a consilierilor sovietici:

”La Moscova s-a hotărât că în ceea ce priveşte problemele militare cu Iugoslavia, un război cu această ţară este iminent. Ca urmare, România se găsea geografic în graniţă directă cu Iugoslavia, în mod direct ea devenea ţara care-şi avea rolul cel mai important, fiind în eşalonul întâi. Am înţeles totodată că concepţia generală, militară a fost de apărare, nu de trecere la ofensivă împotriva lui Tito.

Nu s-a pus atunci problema ca să se treacă la o acţiune ofensivă pentru înlăturarea lui Tito prin forţele armate ale României sau în cooperare cu alte forţe sovietice sau din alte ţări.”

Au existat şi incidente de frontieră în care s-au înregistrat schimburi de focuri între militarii de pe ambele maluri ale Dunării. Însă nu s-a trecut niciodată un anumit prag al tensiunilor deoarece totul nu era decât o reciprocă demonstraţie de forţă şi nimeni nu avea interesul ca situaţia să escaladeze. Relaţiile româno-iugoslave s-au îmbunătăţit aproape instantaneu după moartea lui Stalin din 1953, iar fortificaţiile au devenit inutile.

 

În mod real, conflictul româno-iugoslav a fost  inventat pe baze ideologice între două partide, două regimuri şi doi lideri comunişti care nu se deosebeau în mod fundamental unul de celălalt: ambele părţi erau la fel de dogmatice în ideologie şi de fidele sistemului represiv.

 

https://mihaipelin.wordpress.com/; http://www.rri.ro/

25/11/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: