Aşa zisa”limbă moldovenească” a fost eliminată de pe site-ul Comisiei Europene. VIDEO

In ziua de 5 decembrie 2013, Curtea Constituţională a Republicii Moldova, a emis o hotărâre în care se afirma că limba de stat a Republicii Moldova este limba română, aşa cum este prevăzut în Declaraţia de Independenţă, nu „limbă moldovenească” cum este prevăzut în Constituţia Republicii Moldova (detalii aici).

Într-adevăr, art.13 din Constituţia acestei ţări continuă să menţioneze că: ” Limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească, funcţionînd pe baza grafiei latine”.

Dezbaterea în jurul acestei probleme este uriaşă.

S-au scris mii  de cărţi şi se vor mai scrie încă pe atâta, atâta vreme cât vor exista confuzii – în mare parte voite – în toată această dezbatere.

Confuzia fundamentală se referă la diferenţa dintre cetăţenie (apartenenţa la un stat) şi identitatea etnică (identitatea regională).

Raţionamentul „moldoveniştilor” este simplu: există statul Republica Moldova – deci există cetăţeni moldoveni – deci moldovenii vorbesc moldoveneşte; sau invers: există limbă moldovenească – deci există popor moldovenesc – deci există stat moldovean.

Sau orice combinaţie doriţi.

Teoria „moldovenistă” este fără îndoială un produs toxic al propagandei sovietice, nici chiar ruse.

Marx vorbea despre basarabeni ca fiind români, iar documentele de domeniu ale Rusiei ţariste afirmă peste tot identitatea moldovenilor cu românii.Încă în secolul al XIX-lea, Revista Ministerului Instrucțiunii Publice, publicată la Sankt Petersburg, în 1840,consemna în fasciculul 29, secțiunea IV, la pagina 7:

„Despre situația învățământului în Principatele Moldovei și Valahiei: Moldova și Valahia sunt țări locuite de un popor care are o singură origine, o singură limbă, o singură Credință, în pofida separației lor pe plan civil, ele au avut necontenit o singură soartă comună: au suferit împreună de-a lungul secolelor, purtând aceeași cruce grea, iar acum sorb o nouă viață din același izvor dătător de viață. Ele au același trecut, același prezent și, bineînțeles – același viitor!”

Anume bolşevicii au fost cei care au speculat cu autoidentificarea de „moldovean”. Nu a fost unicul caz (bunăoară propaganda sovietică a încercat fervent ruperea tadjicilor de restul persanilor), dar a fost unicul care a prins la populaţia vizată.

Deoarece ideea de naţiune a venit relativ mai târziu în Europa de est, criteriile medievale de autoidentificare au rămas încă puternice printre popoarele de acolo. Iar între criteriile cel etnic era pe ultimul loc, după cel religios şi cel regional.De aceste aspecte s-au folosit cu iscusinţă ideologii stalinişti.

Au folosit astfel identificarea de „moldovean” (de la „cetăţean”, adică supus al Ţării medievale a Moldovei), care separa românii estici de cei sudici şi vestici, pentru a crea un nou popor.

Aşa zisa „limbă moldovenească” este o relicvă colonialistă stalinistă. Teoria unei limbi moldovenești diferită de română, îşi are obârşia în regiunea din stânga Nistrului, unde autoritățile comuniste sovietice au înființat în 1924 aşa zisa RASS Moldovenească, prin promovarea acestei teorii URSS încercând să-și justifice pretențiile asupra Basarabiei vecine, care se unise la 1918 cu România.

 

Cum s-a născut limba moldovenească ?

 

Conform documentelor de arhivă, după crearea RASS Moldoveneşti peste Nistru , Secretariatul Comitetului Gubernial Odessa al Partidului Comunist din Ucraina a numit o comisie însărcinată cu demersurile propagandistice.

Cei trei membri ai comisiei erau A. L. Grinştein, I. I. Badeev şi Gr. I. Starîi. Chestiunea existenţei limbii moldoveneşti a fost discutată intens, mai ales după naşterea publicaţiei de propagandă anti-românească Plugarul Roş, apărută la 1 mai 1924.

S-a pus problema limbii în care să fie publicată această revistă. Limba vorbită de românii din Transnistria nu avea un caracter unitar şi nici literar, ea nefiind cultivată în şcoli de administraţia rusească.

Pornind de la această chestiune, comisia s-a divizat: Starîi era de părere că trebuia folosită limba română şi grafia latină, în timp ce ceilalţi doi susţineau că ar exista o “limbă moldovenească” distinctă de cea română.

Evident că niciunul dintre ei nu era specialist în filologie astfel încât să fie oarecum îndreptăţiţi să emită asemenea opinii.

Starîi a susţinut că era imposibilă crearea unei noi “limbi moldoveneşti”, şi că acest lucru nu poate fi rezultatul unei decizii politice arbitrare. În schimb, Badeev spunea că există o “limbă moldovenească” diferită de cea română, aşa cum rusa diferă de ucraineană.

În plus, el a argumentat că nu există o limbă moldovenească literară, dar că cele două limbi sunt într-un proces de diferenţiere continuă, româna primind influenţe din Occident, iar “moldoveneasca” din rusă.

Şi, bineînţeles, pentru publicaţiile în “limba moldovenească” trebuia folosită grafia slavă.

De cealaltă parte, Starîi susţinea că din moment ce obiectivul final este proclamarea României sovietice, limba română ar fi cel mai bun (şi mai accesibil) mod de propagandă.

Toate aceste discuţii ale comisiei s-au finalizat într-un raport realizat de Badeev la sfârşitul lunii august în 1924. Raportul este primul document oficial sovietic care vorbeşte despre “limba moldovenească”.

În urma dezbaterilor comisiei s-a luat decizia finală de “dezvoltare a limbii populare moldoveneţti” şi de a se folosi caractere chirilice.

Aşa apare “limba moldovenească”, rezultat al unei decizii politice luate fără consultarea vreunui specialist în filologie.

 

Când a luat naştere RASS Moldovenească în octombrie 1924, s-a folosit noţiunea de “popor moldovenesc”, menţionându-se că mare parte a acestuia (adică basarbenii) era”subjugată de burghezia română.”

Punctul de vedere sovietic oficial era că Basarabia este parte a RASS Moldoveneşti şi ea trebuie eliberată de sub “jugul românilor”.

După pactul Ribbentrop-Molotov şi anexarea Basarabiei în 1940, a fost organizată la est de Prut Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Autorităţile sovietice au impus imediat teoria diversionistă care susţinea existenţa poporului şi limbii moldoveneşti, diferite de poporul şi limba română.

Autoritățile sovietice au încercat să creeze o nouă limbă literară, scrisă în alfabet chirilic, care să fie cât mai depărtată de limba română. Cu crearea noii limbi literare a fost însărcinat lingvistul Leonid Madan.

Iată un exemplu de „limbă moldovenească” din anii ’20 :

„De-amu v-o două luni di zăli, dicînd «Plugaru Roș» își lunjește discusîia dispri orfografia moldovineascî, mai întîi trebui di spus cî sfada merji nu dispri limba moldovineascî, dar dispri orfografii, adicî dispri sămnuirea sunitilor cari sînt în limba jii moldovineascî” (Petru Chior, comisar al poporului pentru învățământ în RSSA Moldovenească, în broșura „Despre orfografia moldovenească” din 1929).

În perioada 1932-1938 sovieticii au renunțat la teoria moldovenistă, trecând din nou la folosirea alfabetului latin și a limbii române literare.

În 1938 alfabetul chirilic a fost reintrodus, iar adepții alfabetului latin executaţi sau trimiși în pușcării, teoria limbii moldovenești diferită de română revenind în forță.

După al Doilea Război Mondial, autoritățile sovietice au introdus alfabetul chirilic și noțiunea de „limbă moldovenească” și în Basarabia cotropită, ruptă de România, fără însă să se revină la formele extreme de diferențiere față de română propăvăduite în anii ’20.

Limba literară „moldovenească” de după al Doilea Război Mondial folosită oficial e teritoriul RSS Moldoveneşti, a fost practic identică cu limba literară română, cu excepția folosirii alfabetului chirilic.

După declararea independenței R.Moldova faţă de URSS, constituția acestei ţări a continuat promovarea existenței limbii moldovenești, scrisă însă cu alfabet latin.

Pentru a evita chestiunea politică, autoritățile Republicii Moldova au folosit de-a lungul timpului  în unele documente oficiale, termenul de „limbă de stat” însă cu multe ocazii sintagma „limba română” nu a putut fi evitată, cum este cazul sistemului de învăţământ.

În standardul internațional ISO 639,”limbii moldovenești” i-au fost atribuite inițial codurile mol și mo, dar aceastea au fost suprimate în noiembrie 2008 și înlocuite cu codurile asociate limbii române.Nu există un cod Ethnologue al limbii moldovenești.

Curtea Constituțională a Republicii Moldova a tranșat chestiunea denumirii oficiale a limbii prin Hotărârea nr. 36 din 5 decembrie 2013 când, în urma unei sesizări cu privire la caracterul primar al Declarației de Independență a Republicii Moldova, a decis că prevederea conținută în Declarația de Independență referitoare la limba română ca limbă de stat a Republicii Moldova prevalează asupra prevederii referitoare la limba moldovenească conținute în articolul 13 al Constituției acestei ţări.

Un studiu efectuat la comanda Institutului de Politici Publice în aprilie 2014, arată că folosirea denumirii de „limba română” crește direct proporțional cu nivelul economic, tinerețea și nivelul de educație al cetățenilor Republicii Moldova

În schimb, susținerea față de denumirea de „limbă moldovenească” este mai mare între minoritățile etnice de pe teritoriul Republicii Moldova și corespunde mai degrabă unui nivel socio-economic scăzut, unei educații primare și, în genere, mediului de viață rural.

Marele lingvist român basarabean Eugen Coșeriu, implicat în dezbaterea referitoare la glotonimul de „limbă moldovenească”, insista că:

„a promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba româna este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeală naivă, ori o fraudă științifică. Din punct de vedere istoric și practic este o absurditate, o utopie și din punct de vedere politic e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și deci un act de genocid etnico-cultural”

Academicianul Silviu Berejan, cercetător știintific principal în cadrul Institutului de Lingvistică de pe lângă Academia de Științe a Moldovei, a pledat în Conferința privind denumirea limbii de stat a Republicii Moldova pentru inexistența unei așa-numite limbi moldovenești. 

Limba ”Moldovenească” capătă din an în an în R.Moldova un statut din ce în ce mai slab,fiind considerată ca o reminiscență a perioadei Sovietice în Moldova de Est. Limba „moldovenească” pierde teren din cauza faptului că a fost şi este folosită pe post de instrument politic de către forţe diversioniste coordonate de Moscova, care este  interesată în divizarea poporului român.

Sustinători politici ai acestei ”limbi” sunt Partidul Socialiștilor din Republica Moldova și Partidul Comuniștilor din Republica Moldova, care încă propagă ideea unui ”sentiment național moldovenesc” inspirat de modelul Sovietic promovat în trecut de propaganda oficială din RSS Moldovenească respectiv RASS Moldovenească.

Politica de deznaţionalizare promovată de ruşi a lăsat urme adânci în sufletul moldovenilor.

Timpul curge însă întotdeauna în defavoarea minciunii şi a nefirescului.

 

 

Comisia Europeană a eliminat sintagma „limba moldovenească” de pe site-ul instituţiei.

 

 

 

 

 

Europarlamentarul Andi Cristea (foto), vicepreşedinte al Comisiei pentru politică externă, a adresat în procedură de urgenţă, o întrebare scrisă preşedintelui Comisiei Europene, pe site-ul Comisiei Europene, cu privire la contextul în care limba moldovenească poate fi selectată ca limbă de lucru pe site-ul Comisiei Europene, secţiunea dedicată Consultării privind Viitorul Europei.

„Conform deciziei Curţii Constituţionale de la Chişinău, din decembrie 2013, limba oficială a Republicii Moldova este „limba română, nu limba moldovenească în baza grafiei latine”, conferind statut de normă constituţională Declaraţiei de Independenţă a ţării, adoptată în august 1991.

Este esenţial ca UE, partenerul de dezvoltare cheie al Chişinăului, să transmită mereu mesajul corect, inclusiv pe canalele sale proprii”, a punctat europarlamentarul, citat de tvr.md, informația fiind preluată de Radio Chișinău.

Comisia Europeană a luat act de întrebarea europarlamentarului Andi Cristea şi a eliminat sintagma „limba moldovenească” de pe site-ul instituţiei relatează BucPress, agenţie de presă din Cernăuţi (http://www.bucpress.eu/politica/comisia-europeana-a-eliminat-sintagma-6718)

Într-un comentariu, Andi Cristea spune că, între timp, au fost făcute modificări în acest sens, dar problema de fond rămâne.

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/11/ziua-de-11-mai-in-istoria-romanilor/

 

 

 

Publicitate

DOUĂ SECOLE DE ÎNSTRĂINARE A BASARABIEI. VIDEO

 

 

Harta Principatelor Române şi a Basarabiei, după 1812

 

 

Până la 1812, Basarabia a fost parte integrată a voivodatului Moldovei. Nicăieri, niciunde, în niciun document sau cronică, în nicio scrisoare a domnilor moldoveni sau chiar a dușmanilor acestora, nu apare vreo referire că teritoriul dintre Prut și Nistru ar fi cumva deosebit cu ceva, teritorial sau al neamului ce-l stăpânea, ar fi fost cu ceva deosebit față de Moldova dintre Prut și Carpați.

Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Ion Vodă cel Cumplit, și mulți alții, inclusiv domnii fanarioți, au stăpânit, au administrat și s-au luptat pe aceste teritorii comune, de la Nistru până la Carpați, și de multe ori dincolo de Nistru.

Prutul nu a fost niciodată hotar

Chiar și atunci, în scurte perioade, în care erau doi conducători, ca de exemplu în timpul fiilor lui Alexandru cel Bun, Ștefan și Iliaș, țara era oarecum împărțită nu pe Prut, ci între nord și sud, în Țara de Sus și Țara de Jos.

Prutul nu a fost sub nicio formă și în nici un moment până la 1812, hotar de țară sau hotar intern, la fel cum nu a fost vreodată nici Siretul.

Nu același lucru se poate spune despre alte provincii medievale, care nu au avut unitatea teritorială a voivodatului Moldovei, ba chiar au fost împărțiți în provincii care de multe ori s-au luptat între ele.

Să ne amintim cazurile Burgundiei și Franței, care acum fac parte din Franța, al regatelor și provinciilor italiene care sute de ani s-au luptat între ele și acum fac parte din Italia, de cazul landurilor germane care se unesc abia la 1870, în rest istoria lor medievală este plină de conflicte și războaie fratricide.

Poate cineva să dea un exemplu de război între Basarabia și voivodatul Moldovei, sau și mai puțin, de vreo dispută teritorială, sau vreun act în care ar apărea vreo diferență între locuitorii din stânga și din dreapta Prutului?

Există cumva vreo scriere anterioară lui 1812 care să facă vreo diferență între locuitorii din stânga și din dreapta Prutului?

Este evident că toată teoria referitoare la un popor diferit la stânga Prutului e o tâmpenie, ca și cei ce o susțin și promovează.

La 1812, lucrurile se schimbă. În urma războiului ruso-otoman din 1806-1812, Rusia ocupă ambele țări române, dar amenințați de invazia pregătită de Napoleon și declanșată în 1812, ei se mulțumesc cu Basarabia, deși ceruseră în tratatul de pace mult mai mult, respectiv ambele țări românești.

Provincia de până la Prut e botezată Basarabia, fără vreo noimă sau logică istorică, din moment ce Basarabii stăpâniseră doar Bugeacul în secolul XIV, dar era doar o păcăleală rusească pentru tratatul de pace. Despre asta s-a scris destul de mult, nu vreau să insist, am făcut-o în alte articole.

Soarta Basarabiei e decisă, această provincie românească va trăi timp de mai bine de o sută de ani sub apăsarea unui imperiu crud, cel țarist. Românii, sau moldovenii, cum doriți să le spuneți, vor fi lăsați pradă celui mai cumplit experiment de deznaționalizare al timpului, depășit doar de experimentul comunist ce îi va urma.

Spre comparație, ce nu au realizat ungurii în o mie de ani în Transilvania, erau pe cale să realizeze rușii în o sută de ani în Basarabia. Respectiv totala deznaționalizare a băștinașilor, locuitorii români.

Situația românilor din Basarabia, a drepturilor lor, a fluctuat în funcție de situația imperiului țarist.

La 1812 i s-a acordat o mare autonomie, pentru a ușura ideea integrării în marele imperiu, autonomie anulată la 1828, când Basarabia este transformată în simplă gubernie rusească. Drepturile românilor sunt anulate, și așa vor fi cu scurte pauze și excepții, în perioada în care Imperiul Țarist a intrat în declin.

Pană în 1812, numele de „Basarabia” desemna o mică parte din teritoriul Moldovei amplasate în partea de sud a interfluviului Prut-Nistru, numită aşa de voievozii moldavi timpurii din cauză că acestea au fost preluate anterior de la voievozii Ţării Româneşti care la începuturi erau conduşi de dinastia Basarabilor.

După anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, va urma o intensă politică de rusificare şi de colonizare de populaţie rusă şi ucrainiană.

Tradiţional, hotarele Moldovei sunt Carpaţii, Nistrul, Dunărea şi Marea Neagră.

Până la 1812, teritoriul de dincolo de Prut se numea tot Moldova, dar ocupanţii ruşi au inventat o altă ţară – Basarabia, populată desigur cu basarabeni.

După ce la 24 ianuarie 1918 Republica Democratică Moldovenească, în hotarele pământurilor moldoveneşti ocupate de ruşi în 1812, şi-a declarat independenţa faţă de Rusia, la 27 martie 1918 moldovenii dintre Prut şi Nistru decid să se unească cu România.

La 28 noiembrie 1918 Congresul general al Bucovinei (nord-vestul Moldovei istorice) votează „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”. E de remarcat menţinerea capitalei României la Iaşi, deşi trupele ocupante austro-ungare, germane şi bulgare au părăsit ţara.

Astfel pentru prima dată după 1484, în 1918 toate pământurile Moldovei s-au unit într-un stat propriu, liber şi independent.

 

 

 

Pe 28 iunie 1940, URSS ocupă estul şi nordul Moldovei (Basarabia şi partea de nord a Bucovinei, dar şi ţinutul Herţei).

Ocupanţii ruşi formează aşa-zisa RSSM (Republica Sovietică Socialistă Moldovenească) din fostele judeţe interbelice Soroca, Bălţi, Orhei, Lăpuşna, Tighina şi Cahul plus o fâşie îngustă de pământ de pe malul Nistrului din cadrul fostei RASSM.

Teritoriul fostelor judeţe Hotin, Ismail, Cetatea Albă, Cernăuţi, Storojineţ şi Rădăuţi, dar şi partea estică a RASSM au fost incluse în Ucraina Sovietică (RSSU).

 

 

 

 

Grigore  Gafencu despre ocuparea Basarabiei şi nordului Bucovinei

 

 3 si 4 iulie 1940 – ”Marele eveniment politic nu s-a produs. Tătărăscu, o dată mai mult, s-a strecurat printr-o criză. Situaţia lui e însă foarte slăbită. Schimbarea e aşteptată. […]

Parlamentul s-a întrunit pentru a păstra o clipă de tăcere. Şedinţa a fost apoi ridicată în semn de doliu. Lacrimi înăbuşite, simţăminte de supărare şi de revoltă, mare nervozitate.

Am citit cu băgare de seamă schimbul de note telegrafice dintre ruşi şi noi. [n.a. – redate mai jos] Notele ruseşti sunt abile ca formă şi fond, moderate ca ton şi de o perfidie foarte bine socotită.

Notele noastre sunt greşit concepute şi foarte prost formulate.

La pretenţiile ruseşti referitoare la drepturile istorice şi etnice ale Rusiei asupra Basarabiei, nu am răspuns nimic: nici o punere la punct, nici un contra argument, nici un protest.

Ne-am mulţumit să răspundem – pentru a câştiga timp, pretinde Ministerul de Externe, – că suntem gata să stăm de vorbă … Ruşii au înlăturat cu multă  îndemânare intenţiile dilatorii cuprinse în nota noastră de răspuns, aducându-ne numaidecât la cunoştinţă programul de evacuare. […] Fapt e că ne-am plecat în faţa forţei, fără s-o spunem şi fără să stăruim asupra bunului nostru drept. Nu am respins argumentarea sovietică, ci ne-am declarat gata, după ce am luat cunoştinţă  de ea, să stăm de vorbă. […]

Am pierdut, deci, Basarabia:

1. fiindcă Rusia nu a renunţat niciodată la această provincie şi era hotărâtă să se folosească de orice prilej pentru ca, sprijinită pe uriaşa ei putere, să ajungă din nou la Dunăre. […]

2. fiindcă oricare ar fi fost politica pe care am fi urmat-o faţă de Germania, Reich-ul ar fi sacrificat oricând interesele noastre la Dunăre (care sunt şi ale sale), pentru a-şi acoperi spatele înspre Rusia într-un război european. […]

3. fiindcă Italia, care în timpul din urmă ne făgăduise sprijinul Germaniei în caz de agresiune rusească, a intrat în război însuşindu-şi toate angajamentele şi toate atitudinile Germaniei.

4. Fiindcă singurul nostru sprijin adevărat şi real, forţa anglo-franceză, s-a prăbuşit.

Sunt unii care se miră că ziua de 27 iunie ne-a găsit singuri. Ei uită că puţine zile înainte s-a cufundat o lume întreagă. Am fost singurifiindcă cei care ar fi putut să ne sprijine nu aveau interesul să o facă (orice am fi dres acum sau înainte), şi fiindcă cei care ne-au sprijinit întotdeauna nu mai erau în viaţă.”

Extras din revista HISTORIA. Autor: Andreea Lupşor

 

 

Grigore Gafencu a fost una din marile personalități ale diplomației românești. Ministru de externe în timpul unei perioade extrem de tulbure din punct de vedere diplomatic, între 1938 și vara lui 1940, Gafencu s-a străduit în această perioadă să apere interesele României în fața unui război iminent.

În vara lui 1940 și-a dat demisia din funcția de ministru și a fost trimis ca ministru plenipotențiar la Moscova. Ulterior, Gafencu s-a stabilit la Geneva.

Considerat unul dintre cei mai buni analiști politici ai epocii, Grigore Gafencu a ținut, în timpul războiului, numeroase conferințe publice la Londra, Paris, Strasbourg, FLorența, Zurich, Geneva, pledând întotdeauna cauza și interesele României.

În 1944 este publicată, în limba franceză, cartea  Préliminaires de la guerre à l’est/Preliminariile războiului din răsărit, una din cele mai bune analize ale relațiilor sovieto-germane dinaintea izbuncirii războiului.

Jurnalele sale, încă nepublicate în varianta completă, conțin însemnări zilnice de o importanță deosebită pentru cunoașterea vieții politice românești din anii ’30-’40 și a opiniilor personale ale lui Gafencu privind problemele războiului și relațiilor internaționale.

După sfârșitul războiului, Gafencu, în calitate de reprezentant al grupului diplomaţilor aflați în, a depus pe masa Conferinţei de Pace din 1947 două memorandumuri prin care cerea respectarea drepturilor politice şi economice ale României.  

Acțiunile sale și poziția proaliată a lui Gafencu aveau să-l transforme pe Gafencu în persona non grata în fața regimului procomunist de la București.

El a fost condamnat în contumacie în noiembrie 1947, împreună cu lotul Maniu-Mihalache.

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/02/08/adevarata-istorie-a-basarabiei-hartile-moldovei-de-a-lungul-timpului-si-negarea-ocupatiei-rusesti/

 

 

 

 

Anexarea Basarabiei la Rusia si consecintele acesteia pe termen lung in relatiile României cu Imperiul sovietic

Harta Principatelor Române si a Basarabiei, dupa 1812 

Pană în 1812, numele de „Basarabia” desemna o mică parte din teritoriul Moldovei amplasate în partea de sud a interfluviului Prut-Nistru, numită aşa de voievozii moldavi timpurii din cauză că acestea au fost preluate anterior de la voievozii Ţării Româneşti care la începuturi erau conduşi de dinastia Basarabilor.

După anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, va urma o intensă politică de rusificare şi de colonizare rusă şi ucrainiană.

Moldovenii din Bararabia Ţaristă (Basarabia) sunt opriţi în a învăţa limba lor maternă, opriţi a se ruga lui Dumnezeu româneşte: şcoala şi biserica din Basarabia Ţaristă (1812-1917) devenind parghiile cu ajutorul cărora guvernul rus nădăjduia să rusifice populaţia românească bastinasă.

Nici o carte, nici un ziar românesc nu avea  voie să treacă Prutul, în nici o şcoală nu era permis sa se învete româneşte, în nici o bibliotecă nu se tolerau cartile românesti.

Chiar în 1895, poliţia rusă a sechestrat de la mocanii transilvăneni  „Visul Maichii Domnului„, pe „Arghir Crăişoru” etc, oprindu-i de a citi chiar şi aceste cărticele.

Cu ajutorul şcolii, Imperiul Rus a reuşit să rusifice aproape in totalitate  pătura cultă a romanilor din Basarabia.

Cu ajutorul bisericii,ocupantii rusi nădăjduiau să rusifice şi populaţia rurală.

A  trecut peste un secol de dominaţie ţaristă şi apoi aproape 50 ani de dominaţie sovietică, dar pană in vremurile noastre ţăranul român de dincolo de Prut nu vorbeşte altă limbă decît cea românească si  nu se roagă lui Dumnezeu decît în limba părinţilor şi bunicilor săi.

 

 

 

Basarabia Ţaristă, cronologie

 

 

 

       

 

Stema Basarabiei, aşa cum a fost stabilită iniţial sub stăpânirea ţaristă (cca. 1815, 1817)

 

 

 

Varianta adoptată în 1826	Varianta adoptată în 1878	Stema R.D. Moldoveneşti	Stema RSS Moldoveneşti
Stema Republicii  Moldova

 

 

 

 

 

               1806 (22 noiembrie)  –  Începe războiul ruso-turc din 1806-1812, război putrat în întregime pe  treritoriile principatelor româneşti;

• 1807  (7 iulie)  –  Se încheie Pacea de la Tilist între Franţa şi Imperiul Rus prin care ruşii se obligă să-şi retragă trupele din Ţara Românească şi Moldova, fapt care aşa şi nu a avut loc;

• 1808 (31 mai) – Imperiul Rus încheie un tratat separat cu Imperiul Austriac, fără Franţa, prin care principatele româneşti trebuiau reunificate şi conduse ulterior de fratele Împăratului austriac care urma să se căsătorească cu marea ducesă Ecaterina a Rusiei;

• 1808 – Imperiul Rus prea conducerea administrativă în Moldova şi Ţara Românească;

• 1810 – Prozorovski divizează principatele româneşti în patru gubernii: Basarabia, Moldova, Muntenia şi Oltenia. Se încearcă schimbul teritorial Oltenia pe Bucovina la propunerea Imperiului Rus, dar Austria refuză oferta;

• 1811 (7 aprilie) – Imperiul Rus reia ofensiva în principate, de data aceasta în frunte cu generalul Kutuzov;

• 1811 (2 octombrie) – Ruşii obţin cea mai mare victorie a lor la Slobozia. Imediat după aceasta încep tratativele de pace între Imperiul Rus şi cel Otoman;

• 1812 (16 mai)  –  Pacea ruso-turcă de la Bucureşti, prin care Imperiul Rus intră în posesia teritoriului cuprins între r.Prut şi r.Nistru ce aparţinea anterior Principatului Moldova aflat pînă în acest an sub suzeranitate otomană;

• 1812 (23 iulie)  –  Ţarul crează guvernămîntul provizoriu în Basarabia Ţaristă;

• 1812 (2 august)  –  Ţarul acordă Basarabiei un regim autonom „Înfiinţarea administraţiei provizorii în oblastia Basarabiei”;

• 1812 (7 august)  –  Bătrînul boier moldovean Scarlat Sturdza este numit primul Guvernator civil al Basarabiei ţariste în subordinea lui Kutuzov;

• 1813 (2 februarie)  –  Ţarul atribuie guvernămîntului două departamente (ministere);

• 1813 (21 august)  –  Este înfiinţată Arhiepiscopia Chişinăului şi Hotinului;

• 1816  –  Se adoptă noul regulament administrativ bicameral. Se înfiinţează 8 judeţe: Hotin, Orhei, Soroca, Iaşi, Tighina, Codreni, Ismail şi Greceni;

• 1818 (29 aprilie)  –  A fost promulgată Legea organică pentru administrarea provinciei Basarabia (o adevărată constituţie, promulgată în română şi rusă);

• 1818  –  Oraşul Chişinau devine capitala Basarabiei Ţariste;

• 1824  –  Limba rusă este impusă ca limbă de comunicare în toate relaţiile oficiale din Basarabia (Legea în special viza judecătoriile unde pînă atunci se folosea exclusiv limba română);

• 1824  –  Este desfiinţată pecetea românească a Judecătoriei politiceşti a oblastiei Basarabia;

• 1826 (25 octombrie)  –  Semnarea Convenţiei ruso-otomane de la Akkerman (Cetatea Alba)

• 1828  –  Ruşii încep un nou război ruso-turc sub pretextul că turcii primă pe sîrbi, români şi moldoveni, iar ţarul e apărătorul oprimaţilor. Războiul sfîrşeşte în 1829;

• 1828  –  Se abrogă integral Aşezămîntul din 1818, desfiinţînd toate libertăţile, privilegiile şi autonomia Basarabiei Ţariste;

• 1828 (29 februarie)  –  Prin regulamentul ţarului rus, executat de guvernatorul Voronţov („Regulamentul Voronţov”) se legifera lipsirea de autonomie a Basarabiei Ţariste şi anume înlocuirea Consiliului Suprem cu un Consiliu provincial (Oblatnoi sovet) , care urma să se întrunească doar de ori pe an şi să discute doar chestiuni economice şi de aprovizionare. Din sfat erau excluşi deputaţii nobilimii;

• 1828  –  Începînd cu acest an toate şcolile noi deschise în Basarabia Ţaristă erau exclusiv cu predare în limba rusă;

• 1832  –  Este înfiinţată Biblioteca obştească din Chişinău;

• 1842 (octombrie)  –  La cererea mai multor petiţionari limba română a fost totuşi reintrodusă în şcoli, dar în anii 70 ai secolului XIX limba română va fi exclusă complet şi definitiv din şcoală;

• 1856  –  În cadrul Congresului de Pace de la Paris, marile puteri hotarăsc retrocedarea sudului Basarabiei Ţariste (Basarabiei istorice), către Principatul Moldova;

• 1860  –  Boierul Cristi cerea guvernatorului Basarabiei autorizare pentru o tipografie cu litere latine dar fără succes;

• 1865 (ianuarie)  –  din initiativa episcopului Melchisedec al Dunarii de Jos, se realizează unirea bisericii Basarabiei cu cea a vechii Moldove, noul sediu fiind stabilit la Ismail;

• 1877 (3 ianuarie)  –  Imperiul Rus şi Imperiul Austro-Ungar încheie o convenţie secretă, prin care Imperiul Rus urma să reintre în posesia sudului Basarabiei Ţariste (Basarabiei istorice) (judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad);

• 1878  –  Sudul Basarabiei revine Imperiul Rus, conform hotarârii Congresului de la Berlin;

• 1883  –  un grup de boieri cerea admiterea limbii române măcar ca limbă de lucru la adunările zemstviale şi ale dvorenilor din ţinut dar fără nici un rezultat;

• 1906 (1 decembrie)  –  În urma solicitarii clerului basarabean, limba româna este acceptată ca obiect de studiu la Seminarul de Teologie de la Chişinău;

• 1917 (octombrie-noiembrie)  –  Se desfaşoară la Chişinau Congresul Ostăşesc, ce proclamă autonomia Basarabiei;

• 1917 (noiembrie-decembrie)  –  Sfatul Ţării proclamă Republica Democrată Moldovenească.

• 24 ianuarie/6 februarie 1918 — Chișinău. Sfatul Țării, întrunit în ședință solemnă, votează, în unanimitate, independența Republicii Democratice Moldovenești fata de Rusia.

• Consiliul Director se dizolvă, puterea executivă fiind încredințată unui Consiliu de Miniștri, sub președinția lui Daniel Ciugureanu. „(…) Ne proclamăm, în unire cu voința poporului, Republică Democratică Moldovenească slobodă, de sine stătătoare și neatârnată, având ea singură dreptul de a-și hotărî soarta în viitor” — se spune în proclamația Sfatului Țării.

• 3/ 16 martie 1918 —Bălți. Adunarea generală a zemstvei din districtul Bălți adoptă, în unanimitate, o moțiune în care se spune „Proclamăm astăzi în mod solemn (…) în fața lui Dumnezeu și a întregii lumi, că cerem unirea Basarabiei cu Regatul României sub al cărei regim constituțional și sub ocrotire legilor ei (…) vedem siguranța existenței noastre naționale și a propășirii economice”.

• 27 martie/9 aprilie 1918 —La Chișinău, Sfatul Țării întrunit în ședință solemnă votează unirea Basarabiei cu Țara — Mamă, România (86 voturi pentru, 3 împotrivă, 36 abțineri și 13 absenți). După anunțarea rezultatului votului de către Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, primul — ministru Alexandru Marghiloman, aflat la Chișinău, împreună cu alți reprezentanți ai guvernului român, este invitat la tribuna de la care declară: În numele poporului român și al Regelui Ferdinand I, iau act de unirea Basarabiei cu România de aici înainte și în veci! Trăiască România Mare !

• 9/22 aprilie 1918 —Decret regal de ratificare a Hotărârii de unire a Basarabiei cu România, semnat de Ferdinand I, regele României, și contrasemnat de Alexandru Marghiloman, președintele Consiliului de Miniștri.

• 14/27 octombrie 1918 —Deputații români bucovineni din Parlamentul vienez, foștii deputați din Dieta Bucovinei, primarii români din localitățile Țării de Sus a Moldovei, împreună cu alți reprezentanți ai provinciei istorice s-au întrunit în Sala Mare a Palatului Național din Cernăuți și au hotărât constituirea Adunării Constituante. Adunarea alege un Consiliu Național condus de Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Doru Popovici și Sextil Pușcariu — vicepreședinți, Vasile Bodnărescu, Radu Sbierea și Laurent Tomoioagă — secretari.

• 15/28 noiembrie 1918 —Congresul Bucovinei hotărăște în unanimitate „Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechiile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.

• 18/31 decembrie 1918 —Decret-lege privind unirea Bucovinei cu România.

• 29 decembrie 1918/11 ianuarie 1919 — Decret-lege prin care se stabilește că locuitorii României, majori, fără deosebire de religie, se vor bucura de toate drepturile cetățenești și vor putea să le exercite dacă vor face dovadă că sunt născuți în țară și sunt sau n-au fost supuși unui stat străin.

 

 

 
Problema Basarabiei in relatiile cu  Imperiul sovietic, dupa Marea Unire din 1918

 

 

 

 Relaţiile diplomatice sovieto-române au fost întrerupte între anii 1918-1934, principalul motiv fiind problema Basarabiei .

O altă cauză a fost refuzul Rusiei de a retroceda „tezaurul românesc”, trimis în decembrie 1916 spre păstrare în Rusia.

Aici trebuie să subliniem că „problema tezaurului” era în strânsă legătură cu „problema Basarabiei”: sovieticii au refuzat să-l restituie, considerându-l o compensaţie parţială pentru „anexarea” Basarabiei de către România.

Uniunea Sovietică a încercat pe toate căile diplomatice (Conferinţa de la Viena, 28 martie-2 aprilie 1924) şi subversive („răscoala” de la Tatar Bunar, 13-18 septembrie 1924) – să recupereze Basarabia.

Mijloacele acţiunii subversive erau spionajul, terorismul, propaganda, executate atât de serviciile speciale sovietice cât şi de agentura comunistă din România.

S-au executat mii de acţiuni, inclusiv atentate. Este necesar să subliniem că tentative pentru recuperarea Basarabiei au întreprins nu doar ruşii bolşevici dar şi ruşii albgardişti-monarhişti (vezi cazul „răscoalei” de la Hotin, ianuarie 1919).[1]

Un produs al „problemei Basarabiei” este şi actuala „problemă transnistreană”.

La 12 octombrie 1924, în urma acţiunilor eşuate de reocupare a Basarabiei, conducerea U.R.S.S. a decis crearea în stânga Nistrului a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti, cu capitala la Balta.

 

Basarabia si R.S.S.A Moldoveneasca (1924-1940)

 

 

 

Harta Romaniei Mari si RSS Autonome Moldovenesti, „creatia” Diversionista  sovietica de la rasarit de Nistru

 

 

 

Rolul nou-createi entităţi era de a facilita propagarea ideii comuniste în Basarabia, în România şi în restul Europei.

De asemenea, denumirea de „moldovenească” avea menirea să creeze un pol, care să atragă nu doar Basarabia ci şi restul teritoriilor moldoveneşti (având în vedere că, în decembrie 1923, Partidul Comunist din România a primit „sarcină imediată […] de a lupta pentru autodeterminare, până la despărţirea unor provincii din România”[2]).

După 22 de ani de viaţă în cadrul României Mari, soarta Basarabiei a fost decisă de Pactul Molotov-Ribbentrop (23 august 1939). Documentul a fost pus în aplicare punct cu punct, începând cu 1 septembrie 1939 (declanşându-se cel de-al Doilea Război Mondial), şi a vizat soarta Poloniei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei şi României.

U.R.S.S. a abordat categoric „problema Basarabiei” imediat după capitularea surprinzătoare a Franţei (25 iunie 1940).

La 26 iunie 1940 i-a înaintat guvernului de la Bucureşti o „notă ultimativă” în care se spunea că:

„În anul 1918, România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desprins de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei – Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană”.

Din această „notă” putem să conchidem că „problema nordului Bucovinei” derivă din „problema Basarabiei”, având în vedere că sovieticii solicitau să li se cedeze şi nordul Bucovinei, care „ar putea reprezenta, de fapt, numai într-o măsură neînsemnată un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi cauzate U.R.S.S. şi populaţiei Basarabiei prin dominaţia de 22 de ani a României în Basarabia”.[3] 

La 28 iunie 1940 a urmat cel de-al doilea ultimatum sovietic, care nu era decât un plan de retragerea a autorităţilor româneşti şi introducerea celei sovietice în teritoriile Basarabiei şi a nordului Bucovinei.[4]

Instaurarea regimului sovietic în Basarabia şi nordul Bucovinei a fost urmată nu doar de reluarea deznaţionalizării şi a cruntei exploatări economice, dar şi de absurdele „reforme” de tip sovietic.

Un rol aparte pentru noua autoritate a avut-o represiunea, menită să lichideze orice opoziţie şi să disciplineze populaţia şi aşa loială. Acţiunea de represiune i-a vizat în primul rând pe cei ce au colaborat cu autorităţile române – primari, prefecţi, jandarmi, învăţători, profesori – şi pe cei nu se încadrau în parametrii socio-profesionali ai comuniştilor – preoţi, industriaşi, comercianţi, ţărani înstăriţi, etc.

După 28 iunie 1940 conducerea R.A.S.S. Moldoveneşti şi-a extins împuternicirile asupra Basarabiei doar formal, toate directivele venind de la Moscova.[5]

În ziua de 2 august 1940, la Moscova şi nu la Chişinău, sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al U.R.S.S. a decis crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (R.S.S.M.), prin unirea („reuniunea” (sic!), potrivit Legii de alcătuire a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Unionale), Basarabiei cu Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească.[6] 

Apoi, la 3 august s-a adoptat decizia privind includerea ei (precum şi a R.S.S. Lituaniene, şi a nordului Bucovinei în cadrul R.S.S. Ucrainene) în componenţa U.R.S.S.[7]

Proclamarea R.S.S.Moldovenesti  s-a făcut înainte de a i se fixa frontierele.

Doar la 4 noiembrie 1940, prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. privind delimitarea frontierei dintre R.S.S. Ucraineană şi R.S.S. Moldovenească, au fost stabilite frontierele R.S.S.M. Basarabia pierdea judeţele Ismail, Cetatea Albă şi Hotin (peste 15.000 km²) în favoarea R.S.S. Ucrainene şi era unită cu un teritoriu din stânga Nistrului (raioanele Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol), mult mai mic decât fosta R.A.S.S.M, din care o bună parte (8 raioane) i-a fost date tot Ucrainei.

În aceiaşi zi, în componenţa R.S.S. Ucrainene a fost inclusă şi partea de nord a Bucovinei, denumită „regiunea Cernăuţi”.

 

 

 

 

Nou creata R.S.S.Moldoveneasca dupa cotropirea Basarabiei, avea o suprafaţă de 33,7 mii km² şi o populaţie de aproximativ 2,7 mil. de locuitori.[8]

Ca rezultat al politicii Kremlinului, R.S.S. Moldovenească a fost lipsită de ieşire la Marea Neagră şi Dunăre.

Pentru R.S.S.M, ca subiect al Uniunii Sovietice, au fost stabilite frontierele: la nord, est şi sud – cu Ucraina Sovietică, iar la vest, pe Prut, – cu România.[9]

În luna iunie 1941, la aproape un an de la ocuparea din iunie 1940, a avut loc prima operaţiune de deportare a basarabenilor şi bucovinenilor în Siberia şi Kazahstan: în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941 (orele 02.30), cu doar nouă zile înaintea declanşării Războiului sovieto-german (22 iunie 1941), au fost deportate în regiunile Altai, Kirov, Krasnoiarsk, Novosibirsk, Omsk, în republicile Kazahă şi Komi, – potrivit datelor din 14 iunie 1941 ale N.K.V.D.-ului – 29.839 de persoane din „R.S.S. Moldovenească şi regiunile Cernăuţi şi Ismail ale R.S.S. Ucraineşti”[10] (din care 22.648 de oameni erau din R.S.S. Moldovenească).[11]

În data de 22 iunie 1941, România atacă, alături de Germania, Uniunea Sovietică, având drept obiectiv eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei de sub ocupaţia sovietică. Acest lucru reuşeşte până în 26 iulie 1941.

Însă, după trei ani de administraţie românească a acestor teritorii, din cauza înfrângerilor militare suferite de România (şi aliatul ei principal, Germania), în anul 1944 nordul Bucovinei şi Basarabia au fost reanexate de către U.R.S.S.

A fost restabilită R.S.S. Moldovenească şi a fost reluat procesul de rusificare, reprimare, deportare, colonizare şi comunizare.

În anul 1949, la 6 iulie a fost executată o nouă operaţiune (sub numele de cod „Iug” – „Sud”) de deportare în Siberia, a persoanelor considerate periculoase pentru regim – în total 35.050 de persoane (9.745 de bărbaţi, 13.924 de femei şi 11.381 de copii).[12]

O acţiune similară de deportare (operaţiunea „Sever” – din limba rusă „Nord”) a avut loc în data de 1 aprilie 1951, când au fost deportaţi din teritoriul R.S.S.Moldovenesti în Siberia, „participanţii activi ai sectei antisovietice a iehoviştilor şi familiile lor” – în total 2.617 de persoane (808 bărbaţi, 967 femei şi 842 copii).[13]

În timp de 11 ani (1940-1951), din R.S.S. Moldovenească s-au efectuat trei deportări pe scară largă şi zeci de arestări şi deportări locale. Astfel, la începutul anilor ’50, în regiunile îndepărtate ale U.R.S.S. se aflau peste 60.000 de deportaţi din R.S.S. Moldovenească.[14]

După proclamarea independenţei Republicii Moldova (27 august 1991), „problema Basarabiei” a rămas valabilă, fiind o luptă a adevărului istoric cu aspiraţiile imperialiste ruseşti.

Promovarea adevărului istoric este considerat un soi de naţionalism şi chiar expansionism.

Pentru a-şi menţine intact controlul asupra acestui teritoriu, Federaţia Rusă a reactivat „arma transnistreană”, care şi-a îndeplinit misiunea în perioada interbelică şi continuă să şi-o îndeplinească şi în prezent.

Relaţiile ruso-române continuă să fie deteriorate, ca şi în perioada interbelică, iar problema principală este aceiaşi – Basarabia/Republica Moldova.

Într-un studiu, despre viziunile Federaţiei Ruse faţă de România, am arătat pe larg cauzele degradării relaţiilor româno-ruse subliniind faptul că, în ultimul timp, se atestă o campanie înverşunată a Federaţiei Ruse împotriva Chişinăului şi a Bucureştiului.[15]

 În acest context, ultima acţiune este numirea la 21 martie 2012 a vicepremierului pentru coordonarea industriei militare, Dmitri Rogozin, în calitatea de „reprezentant special al preşedintelui rus pentru Transnistria”.[16] 

Nu a fost o numire întâmplătoare, având în vedere că Rogozin a fost ambasador al Rusiei pe lângă N.A.T.O. şi a venit cu declaraţii extrem de dure la adresa României şi a S.U.A. legate de amplasarea scutului antirachetă la Deveselu. Potrivit analiştilor politici, Rogozin a fost numit în această funcţie, în vederea pregătirii terenului pentru recunoaşterea Transnistriei de către Rusia.

Interesant este că preşedintele rus Dmitrii Medvedev l-a numit pe Rogozin şi în funcţia de copreşedinte al Comisiei Interparlamentare de Cooperare Economică moldo-rusă.[17]

Aşadar, consecinţele anexării Basarabiei de acum 200 de ani în urmă sunt multiple, complexe şi cu un impact de lungă durată.

Sunt două secole în care anexarea Basarabiei a menţinut tensionate relaţiilor ruso-române (într-o măsură mai mare sau mai mică chiar şi în perioada comunistă) şi a generat alte grave probleme (şi ele, cu consecinţe importante), cum ar fi „problema transnistreană”, „problema teritoriilor şi a minorităţii româneşti” din Ucraina, „problema tezaurului românesc” evacuat în Rusia.

CITITI SI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/06/22/crearea-republicii-autonome-sovietice-socialiste-moldovenesti-o-diversiune-impotriva-poporului-si-a-statului-roman-2/

BIBLIOGRAFIE (surse) :

 

http://jurnalul-manipularii.blogspot.ro/2013/09/consecintele-anexarii-basarabiei.html

http://www.morarup.narod.ru/Basarabia_1812-2012.htm

---

[1] Pavel Moraru, Serviciile secrete şi Basarabia (1918-1991), p.

[2] Vladimir Alexe, România secretă. Ed. „Elit”, 2004, pp. 24-25.

[3] Ion Şişcanu, Raptul Basarabiei. 1940. Ed. „Ago – Dacia”, Chişinău, 1993, p. 29.

[4] Ibidem, pp. 44-45.

[5] Anatol Petrencu, Basarabia în al doilea război mondial. 1940-1944. Ed. „Lyceum”, Chişinău, 1997, p. 68.

[6] Elena Şişcanu, Ion Şişcanu, Începutul sovietizării Basarabiei (iunie 1940-iunie 1941),în //Cugetul. Revistă de istorie şi cultură, (Chişinău), nr. 1-2, 1999, p. 29.

[7]http://hronos.km.ru/sobyt/1940prut.html

[8]http://hronos.km.ru/sobyt/1940prut.html; Anton Moraru, Ion Negrei, Reinstaurarea şi consolidarea regimului comunist în R.S.S. Moldovenească. Evoluţia vieţii politice (1944-1956), în //Cugetul. Revistă de istorie şi cultură, (Chişinău), nr. 1-2, 1999, pp. 32-33. Problema retrocedării acestor teritorii R.S.S. Moldoveneşti, s-a pus în nenumărate rânduri de către locuitorii şi autorităţile R.S.S. Moldoveneşti în faţa organelor de partid şi de stat ale U.R.S.S., însă demersurile nu s-au soldat cu nici un rezultat.

[9] Anton Moraru, Ion Negrei, Reinstaurarea şi consolidarea regimului comunist în R.S.S. Moldovenească. Evoluţia vieţii politice (1944-1956), pp. 32-33.

[10] Валериу Пасат, Трудные страницы истории Молдовы. 1940-1950-е гг. Изд. „Терра-Terra”. Москва, 1994, p. 165.

[11] Elena Şişcanu, Ion Şişcanu, Începutul sovietizării Basarabiei (iunie 1940-iunie 1941), p. 31.

[12] В. И. Царанов, Операция «Юг». (О судьбе зажиточного крестьянства Молдавии). Кишинёв, 1998, pp. 46-47, 62.

[13] Валериу Пасат, Трудные страницы истории Молдовы. 1940-1950-е гг., pp. 634-635; Idem,Суровая правда истории. Депортации с территории Молдавской ССР 40-50 гг. Изд. „Моментул”, Кишинэу, pp. 360-362.

[14] Elena Postică, Rezistenţa antisovietică în Basarabia. 1944-1950. Întreprinderea editorial-poligrafică „Ştiinţa”, Chişinău, 1997, pp. 43-44.

[15]http://www.morarup.narod.ru/Viziuni_rusesti.htm

[16]Указ «О специальном представителе Президента Российской Федерации по Приднестровью»,http://kremlin.ru/acts/1482

[17]Misiunea lui Rogozin: să pregătească terenul pentru recunoaşterea Transnistriei de către Rusia, http://www.adevarul.ro/international/rusia/Misiunea_lui_Rogozin-