CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

CRIZA GENERATĂ DE ARMATA RUSĂ ÎN ZIUA DE 12 IUNIE 1999, DUPĂ OCUPAREA UNUI AEROPORT STRATEGIC DIN KOSOVO, A FOST LA UN PAS SĂ PROVOACE AL III-LEA RĂZBOI MONDIAL

confruntare sua rusia shutterstock_549428905
Foto: Shutterstock

Rusia și Occidentul, care astăzi sunt adversari în conflictul din Ucraina, au trecut prin mai multe momente de tensiune de la destrămarea Uniunii Sovietice, în 1991. 

Dacă, într-o primă fază,după destrămarea URSS, părea să se instaleze buna înțelegere între, pe de o parte Statele Unite și Uniunea Europeană, și, de cealaltă parte, o Rusie foarte slăbită în urma prăbușirii colosului sovietic, primele crize vor apărea la sfârșitul anilor 90, fără a duce totuși la o ruptură completă a relațiilor. 

Iată, în cele ce urmează, unul dintre momentele cele mai semnificative care au complicat relațiile ruso-occidentale după prăbușrea URSS:

Războiul din Kosovo

În 1997, Armata de Eliberare a Kosovo, cunoscută cu acronimul UCK, a întreprins o campanie de gherilă împotriva Serbiei. Sub pretextul contraterorismului, preşedintele sârb Slobodan Miloșevici a lansat o ofensivă de amploare împotriva Kosovo, provocând exodul a peste un milion de persoane. După experienţele din Croaţia, Bosnia şi Herţegovina şi temându-se de extinderea conflictului în Macedonia de Nord, ţările occidentale, cu SUA în frunte, au decis să intervină şi să pună capăt acestor violenţe.

Pentru a constrânge trupele președintelui sârb Miloşevici să se retragă din Kosovo, NATO a recurs la o campanie de bombardamente de 78 de zile, între 24 martie şi 10 iunie 1999, obligând conducerea de la Belgrad aliată a Moscovei, să se retragă din această veche provincie a sa.

La 10 iunie 1999, Kosovo trecea , în virtutea rezoluţiei 1244 a Consiliului de Securitate, sub administraţia ONU.

A urmat o perioadă de incertitudine cu privire la statutul acestui teritoriu.

Rusia, care amenințase NATO cu o revenire a Războiului Rece în cazul unei intervenții în Kosovo, a întrerupt cooperarea militară cu Alianța.

În cele din urmă, la 17 februarie 2008, noul stat Kosovo, – cu 1,8 milioane de locuitori – şi-a proclamat independenţa faţă de Serbia, recunoscută de 110 ţări, dar nerecunoscută până acum de Rusia.

Serbia continuă să considere Kosovo un teritoriu al său, ba mai mult, îi încurajează pe sârbii din Kosovo să sfideze conducerea albaneză de la Priştina.

Apariția statului kosovar generează multe controverse, în pofida Avizului consultativ al Curţii internaţionale de justiţie privind conformitatea acestei declaraţii cu dreptul internaţional, din data de 22 iulie 2010.

Pe de-o parte, se invocă „principiul autodeterminării popoarelor”, valabil în Europa încă de la sfârşitul Primului Război Mondial şi, ulterior, menţionat în Carta ONU (articolul 73).

Este important de precizat faptul că dreptul la autodeterminare aparţine unei populaţii şi nu unei minorităţi naţionale.

O primă viziune asupra dreptului la autodeterminare rezultă din Rezoluţia 1514 (XV) a Adunării Generale ONU privind acordarea independenţei faţă de fostele ţări şi populaţii coloniale. Cât priveşte Rezoluţia 1541 (XV) a Adunării Generale, aceasta se referă la populaţiile care nu sunt asociate la guvernare şi defineşte cele trei opţiuni pe care aceste populaţii le au pentru autoguvernare:

(1) formarea unui nou stat;

(2) libera asociere cu un stat independent;

(3) integrarea într-un stat independent.

Totodată, există aşa-numita clauză de salvgardare, afirmată prin Rezoluţia 2625 (XXV) a Adunării Generale, conform căreia “Nicio dispoziţie nu va fi interpretata ca autorizând sau încurajând o acţiune, oricare ar fi ea, care ar dezmembra sau ameninţa, în tot sau în parte, integritatea teritorială sau unitatea politica a oricărui stat suveran sau independent, care se conduce conform principiului egalităţii în drepturi şi a dreptului popoarelor de a dispune de ele însele şi având un guvern care reprezintă ansamblul poporului aparţinând teritoriului, fără distincţie de rasă, credinţa, culoare”.

Rezultă de aici două concluzii:

(1) Orice stat al cărui guvern reprezintă întregul popor, fără discriminare, pe baza de egalitate se bucură de protecţia integrităţii sale teritoriale;

(2) Autodeterminarea popoarelor, pe plan intern, se manifesta prin participarea la guvernarea statului.

Există o singură limită, respectiv cea impusă de doctrina Stimson: obligaţia de a nu recunoaşte acele modificări teritoriale sau acele state care s-au creat cu încălcarea principiului interzicerii folosirii forţei sau a ameninţării cu forţa.

Datoteka:Kosovo map-en1.svg - Wikipedia

Or, în cazul Kosovo ne putem pune o serie de întrebări: albanezii din Kosovo erau o populaţie sau o minoritate a fostului stat Republica Federală Iugoslavia? Dacă erau o populaţie, erau ei asociaţi la guvernare înainte de izbucnirea conflictului? (Aparent, aveau chiar autonomie înainte de regimul Miloševič). S-a creat statul Kosovo prin mijloace paşnice, fără a se recurge la forţă? (După cum am explicat mai sus, răspunsul este, evident, nu.)

Pe de altă parte, Kosovo poate fi un precedent pentru o serie de situaţii similare. Aceste este în fond şi motivul nerecunoaşterii noului stat de către o serie de ţări ale Uniunii Europene, care se tem de un eventual efect de domino în ceea ce priveşte propriile lor teritorii: Spania, Slovacia, România, Grecia şi Cipru.

 Din punct de vedere istoric, istoriografia sârbă întemeiază pretenţiile sârbilor asupra teritoriului Kosovo, pe imperiul din secol XIV al ţarului Stefan Dușan, precum şi pe bătălia de la Kosovopolje din anul 1389, în care sârbii şi aliaţii lor creştini au fost spulberaţi de turcii otomani.

Trebuie observat însă că Imperiul Sârb al lui Stefan Dușan nu reflecta realităţile etnice ale teritoriilor pe care le guverna.

De exemplu, capitala acestui țarat a fost orașul Skopje, devenit în secolul al XX-lea capitala Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (FYROM) sau, mai nou, a Republicii Macedoniei de Nord, fiind localizată într-o regiune populată de etnici macedoneni slavofoni, vorbitori ai unei variante a limbii bulgare, şi nu de etnici sârbi.

În schimb, spre deosebire de sârbi, care-şi pot identifica cea mai timpurie existenţă în regiune ca popor slav în secolul al VII-lea, când Imperiul Roman de Răsărit a pierdut cea mai parte a Peninsulei Balcanice şi și strămoșii lor slavii au traversat Dunărea în număr mare, albanezii sunt un popor sută la sută autohton, care au în Balcani un trecut de cel puţin patru mii de ani. 

Kosovo, un teritoriu de aproape 11.000 de kilometri pătraţi populat în proporţie de 92% de albanezi dar cu o comunitate sârbă compactă (circa 5% la nivel naţional) în partea sa de nord, a aparţinut mai multor entităţi statale de-a lungul istoriei. Prima sa formă în frontierele actuale datează din 1945, ca Regiunea Autonomă Kosovo şi Metohia în cadrul Iugoslaviei comuniste.

În urma ratificarii Acordului de Pace intre NATO si Iugoslavia, la 11 iunie 1999, războiul din Kosovo s-a încheiat și o forță comună de menținere a păcii NATO-Rusia urma să fie instalată în această regiune majoritar albaneză. Trupele federale iugoslave au inceput retragerea din Kosovo, iar Rusia a cerut o zona independenta de ocupatie si a refuzat categoric să-și puna soldații sub comandă occidentală. 

Harta Kosovo. FOTO Encyclopaedia Britannica

Corpul Aliat de Reacție Rapidă (ARRC) s-a desfășurat la Skopje în Republica Macedonia de Nord la începutul lunii martie 1999.

Aceasta era cunoscută ca Forța Kosovo (KFOR). Comandantul KFOR era general-locotenentul britanic Mike Jackson, iar superiorul său a fost amiralul american James O. Ellis , comandantul NATO pentru Europa de Sud, cu sediul la Napoli.

Ellis îi raporta lui Wesley Clark , Comandantul Suprem Aliat în Europa, deși în practică Clark îl ocolise adesea pe Ellis pentru a comunica direct cu Jackson.

Rusia se așteptase să primească un sector de menținere a păcii independent de NATO și a fost furioasă când acest lucru i-a fost refuzat.

În Occident exista îngrijorarea că un sector rusesc separat ar putea duce la o împărțire a Kosovo între nordul controlat de sârbi și sudul albanez. Se mai întâmplase în trecut și în alte părți ale lumii în care Rusia acționase în comun cu occidentalii.

În dimineața zilei de 11 spre 12 iunie 1999, o coloană de 30 vehicule de luptă rusești și un detașament al armatei ruse, având un efectiv de aproximativ două sute cincizeci de soldați, a mărșăluit peste 600 km prin Serbia și a intrat în Kosovo, la Priștina, pentru a ocupa aeroportul „Slatina” aflat în apropiere.

Acesta era singurul aeroport din zonă capabil să primească avioane grele de transport, iar NATO dorea să preia controlul asupra lui. ( https://en.wikipedia.org/wiki/Incident_at_Pristina_airport)

Comandanții ruși erau nemulțumiți de faptul că majoritatea deciziilor privitoare la Kosovo și Serbia erau luate la acea vreme fără ca SUA și NATO să se consulte cu ei.

Așa se face că rușii au decis să nu țină seama de NATO și să ocupe o parte din Kosovo, mișcarea surpriză a trupelor ruse dislocate din Bosnia împiedicând astfel forțele NATO să folosească acest aeroport strategic important și să controleze în acest fel toată regiunea din apropiere, ceea ce a dus la un impas tensionat, care a fost rezolvat pe cale pașnică.

Armata Rusă în Serbia, 1999

În noaptea de 11-12 iunie, un detașament avansat al Forțelor Aeriene de la contingentul rus de menținere a păcii SFOR s-a mutat din Bosnia și Herțegovina către Kosovo.
Sarcina este de a captura aeroportul „Slatina”, situat la 15 km distanță. de la Pristina, a fost finalizat până la ora 7 dimineața, au fost amenajate puncte de control, iar pista a fost pregătită pentru a primi forțele principale.

Armata Rusă în Serbia, 1999

Soldațiloe ruși li s-a ordonat să părăsească baza NATO din Bosnia unde se aflau și să traverseze șase sute de kilometri prin Serbia spre Kosovo.

Soldații nu știau unde se îndreaptă și li s-a ordonat să meargă cât mai repede posibil.

Armata Rusă în Serbia, 1999

Marșul rușilor a fost încetinit de populația locală sârbă, nu pentru că ar fi vrut să blocheze invadatorii ruși, ci pentru cădorea să le mulțumească și să dea le dea flori.

Armata Rusă în Serbia, 1999

Militarii ruși au reușit să ocupe aeroportul Slatina de lângă capitala kosovară Priștina, înaintea forțelor NATO, care s-au apropiat de aeroport în jurul orei 11 dimineața, pe 12 iunie 1999, iar în câteva ore probabilitatea unei coliziuni directe a fost extrem de mare. Cei 250 de parașutiști ruși au împiedicat planurile NATO de a utiliza acest aeroport cheie cu o pistă capabilă să primească orice tip de aeronavă, inclusiv transportul militar greu.

În fața acestei situații, comandantul fortelor NATO in Europa, generalul Wesley Clark, a ordonat celor 500 de parașutiști britanici si francezi sa-i atace pe ruși si sa preia controlul asupra aeroportului dar a fost nevoit să renunțe, după ce a fost avertizat de ruși că vor opune rezistența armată.

Comandantul fortelor aeropurtate britanice, capitanul James Blunt, a refuzat sa execute ordinul si a cerut sprijin generalului englez Mike Jackson, caruia i se subordona direct si care a fost de acord cu Blunt. Jackson a refuzat si el sa dea curs ordinului și intr-o discutie telefonică i-a spus lui Clark: “Nu o sa pornesc Al Treilea Razboi Mondial pentru tine”.

Blindatele rusești împiedicau elicopterele NATO să aterizeze pe pista aeroportului din Slatina , blocând zborurile alianței.

Armata Rusă în Serbia, 1999

Ca raspuns la aceasta situatie gravă de criza, Rusia si-a pus in alarmă mai multe unități si a pregatit avioane de transport pentru a trimite parasutiști la Pristina. Wesley Clark a raspuns cu noi ordine agresive, cerându-le britanicilor sa se pregateasca pentru un atac cu blindatele pentru a bloca pista aeroportului kosovar si le-a solicitat americanilor sa sprijine atacul cu elicopterele de asalt!

Nici aceste ordine nu au fost executate si acum și-au intrat in rol politicienii, care au facut presiuni asupra Romaniei, Ungariei si Bulgariei pentru a nu acorda culoare de zbor avioanelor rusești de transport.

Nu a durat mult până când militarii ruși au rămas fără hrană și apă. Conform planului inițial, provizii și noi trupe trebuiau să fie trimise din Rusia pe calea aerului,însă România, Ungaria și Bulgaria au refuzat avioanelor rusești accesul în spațiul lor aerian.

Armata Rusă în Serbia, 1999

În acest timp, soldații NATO i-au ajutat pe ruși cu apă și provizii, dar tot nu au fost lăsați să intre în incinta aeroportului.

Armata Rusă în Serbia, 1999

Foto: un tanc NATO staționând lângă poarta închisă de la intrarea în aeroport.

Despre acest episod generalul Jackson a spus că „în practică a fost desemnat să-i ucidă pe ruși, ”ceea ce nu am plănuit să fac”.

Toate aceste ordine se pare ca i-au pecetluit soarta lui Wesley Clark. La o luna de la incident, in iulie 1999, a fost anunțat de secretarul american al apărarii, William Cohen, ca trebuie sa plece de la comanda în aprilie 2000.

Clark a fost surprins, pentru ca se astepta sa rămână in post inca trei ani, dar si-a acceptat soarta si cariera lui de militar activ s-a incheiat mai repede ca de obicei.

Au urmat negocieri intense incheiate cu o aparenta victorie a rusilor, care si-au pastrat comanda si un sector independent de ocupație la aeroportul din Pristina, dar pe termen lung interdictiile de zbor au ramas si ei nu si-au putut aduce mai multe trupe, astfel că occidentalii s-au asigurat că provincia Kosovo nu va fi impărțită între NATO si Rusia în două zone de ocupație militară.

Armata Rusă în Serbia, 1999

Mai multe amănunte pot fi citite în acest articol pe wikipedia.ro.

Fotografii: https://englishrussia.com/

La 10 ani de la independenţa Kosovo, încă putem vorbi despre un conflict îngheţat în această zonă, relaţiile dintre cele două comunităţi (sârbă şi albaneză) fiind în continuare tensionate.

În oraşul Mitrovica pe care râul Ibar îl împarte în două zone, una sârbească şi una albaneză, cele două comunităţi, despărţite de un pod controlat de forţe KFOR, se află într-o tensiune continuă.

Totuşi, putem spera că demersuile Serbiei de a adera la Uniunea Europeană, vor determina acest stat să ajungă la o conciliere cu Kosovo, în ciuda rănilor încă deschise de pe urma conflictului de la sfârşitul mileniului trecut, scrie https://www.historia.ro.

02/02/2022 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

UN avertisment al politologului și analistului Dan Dungaciu privitor la PLANUL Ungariei care vizează prăbușirea totală a R. Moldova

 

 

 

 

 

PLANUL Ungariei vizează prăbușirea totală a R. Moldova: impunerea ”soluției” rusești în privința Transnistriei pentru a lega definitiv Basarabia de Moscova. Avertismentul politologului Dan Dungaciu

Profesorul și analistul de politică externă Dan Dungaciu explică punctual, în emisiunea online găzduită de scriitorul și politicianul Mihail Neamțu, ”Vocea Libertății”, pericolul uriaș pe care Ungaria lui Viktor Orban îi reprezintă pentru Republica Moldova, cât și jocurile profund anti-românești la care se dedau, la Chișinău, diplomații și săgețile Budapestei, care fac pe față jocurile Federației Ruse, și asta încă din 2005.

”Interesul major al Ungariei se referă la autonomia Transnistriei. Ungaria este cea mai mare susținătoare a unei autonomii extinse a Transnistriei în interiorul Republicii Moldova.

Deci bate șaua ca să priceapă iapa!

Repet: Ungaria este cea mai mare susținătoare a acestui proiect. Printr-o astfel de susținere, Budapesta vine în întâmpinarea Federației Ruse, pentru că Moscova asta vrea până la urmă în Republica Moldova, și nu separarea Transnistriei, asta-i o naivitate, ci să o integreze Republicii Moldova pentru a o prăbuși total. Ungaria joacă alături de Federația Rusă acolo.

De asemenea, Ungaria construiește loialități anti-românești în Republica Moldova, adică vizează acea parte a clasei politice care nu este deloc prietena României, dimpotrivă, și care își dorește o reintegrare cu Transnistria chiar și în condiții rusești pentru a lega definitiv Republica Moldova de Est, nu de Vest.

Printr-un astfel de plan, Republica Moldova va rămâne teoretic și practic dependentă de Est. Ungaria se pune la dispoziția Rusiei. Ea lucrează cu manta, ca să zic așa”, avertizează Dan Dungaciu.

Toate aceste acțiuni anti-românești au drept scop final, concluzionează profesorul, federalizarea Republicii Moldova (adică impunerea ”soluției” Federației Ruse), pentru a crea un precedent favorabil autonomiei comunităților maghiare din România, Slovacia și Transcarpatia ucraineană.

Vă prezentăm clarificările profesorului pe care le puteți urmări și AICI, în primele minute ale unei ample emisiuni ce tratează actualitatea și convulsiile politicii externe:  

Dan Dungaciu: România are două mari probleme de politică externă, probleme cu adevărat mari: Republica Moldova și Ungaria. Cea mai mare problemă de politică externă este Republica Moldova, evident. Dosarul Republica Moldova este testul major și problema cea mai arzătoare. A doua chestiune este, așa cum am specificat, problema maghiară.

Încă din 1990, Bucureștiul a trebuit să se poziționeze în raport cu chestiunea maghiară, în mod permanent, dar se pare că în ultima vreme treaba asta nu-i prea reușește.

Ceea ce vedem noi este doar vârful de iceberg a unei politici care e complicată de foarte multă vreme. Astăzi a dat în clocot, dacă vreți, și a dat în clocot pentru că au existat niște declarații de la cel mai înalt nivel, din București, dar și reacțiile de rigoare de la Budapesta. În realitate, e vorba de o contracarare a ceea ce maghiarii au început de mult.

Aș vrea să amintesc că implicarea Ungariei în Republica Moldova era un fapt la care România trebuia să se aștepte. În 2005, România nu era încă membră a Uniunii Europene și încă de atunci s-a văzut foarte limpede că interesul maghiar pe Republica Moldova este prevalent pentru Budapesta.

Cu ceva vreme în urmă, la Chișinău existau trei reprezentanți maghiari care și-au câștigat pozițiile la nivelul Uniunii Europene și au fost acceptați de Uniunea Europeană și evident, probabil, acceptați și de Federația Rusă, pentru că la vremea respectivă unii mai întrebau și Federația Rusă ca să nu facă gesturi ‹contondente›.

Reprezentantul special, ambasadorul Uniunii Europene pentru Transnistria și Republica Moldova a fost un maghiar – așadar, primul care a deținut această poziție a fost un maghiar. Generalul care conducea misiunea de frontieră a Uniunii Europene la frontiera Republicii Moldova cu frontiera Estică era un maghiar.

Șeful comisiei care a verificat corectitudinea alegerilor parlamentare din 2005 era tot un maghiar. Deci maghiarii și-au coordonat resursele diplomatice pentru Republica Moldova și s-au dus acolo cu mult înainte ca România să se integreze în Uniunea Europeană și înainte ca Bucureștiul să se dezmeticească cu un proiect.

Eu vă amintesc că în 2009, când a căzut regimul Voronin și s-a trecut la un regim pro-democratic, pro-european și oarecum pro-românesc, României i-a luat câteva luni dacă nu un an de zile ca să își trimită acolo reprezentanții. Din punctul ăsta de vedere, lentoarea de care a dat dovadă Bucureștiul poate fi pusă în contrast cu viteza pe care Budapesta a manifestat-o.

Noi trebuia să știm că Ungaria are un interes special pentru Republica Moldova.

Mihail Neamțu: Dar de unde acest interes? Oficial, Budapesta își declară interesul doar pentru etnicii maghiari. Ei nu au totuși o populație vorbitoare de limbă maghiară la Chișinău. Concret: ce caută Budapesta la Chișinău?

Dan Dungaciu: În primul rând, interesul major al Ungariei se referă la autonomia Transnistriei. Ungaria este cea mai mare susținătoare a unei autonomii extinse a Transnistriei în interiorul Republicii Moldova. Deci bate șaua ca să priceapă iapa! Repet: Ungaria este cea mai mare susținătoare a acestui proiect.

Printr-o astfel de susținere, Budapesta vine în întâmpinarea Federației Ruse, pentru că Moscova asta vrea până la urmă în Republica Moldova, și nu separarea Transnistriei, asta-i o naivitate, ci să o integreze Republicii Moldova pentru a o prăbuși total. Ungaria joacă alături de Federația Rusă acolo.

De asemenea, Ungaria construiește loialități anti-românești în Republica Moldova, adică vizează acea parte a clasei politice care nu este deloc prietena României, dimpotrivă, și care își dorește o reintegrare cu Transnistria chiar și în condiții rusești pentru a lega definitiv Republica Moldova de Est, nu de Vest.

Printr-un astfel de plan, Republica Moldova va rămâne teoretic și practic dependentă de Est. Din acest punct de vedere, Ungaria se pune la dispoziția Rusiei. Ea lucrează cu manta, ca să zic așa.

Nu în ultimul rând, Budapestei îi place să provoace lucrurile la Chișinău fiindcă știe că cea mai importantă miză de politică externă a României este și rămâne Republica Moldova.

Tot acest pachet de motivații face ca Ungaria să fie foarte activă.

Pe de altă parte, de fiecare dată când au fost la putere la Chișinău oameni politici care nu simpatizau deloc România, că e vorba de Voronin, că e vorba de Dodon, cei mai simpatizați ambasadori erau cei maghiari.

Pe vremea lui Voronin, ambasadorul maghiar mergea la vânătoare cu acesta. Ambasadorul maghiar de astăzi e bine conectat cu Dodon, iar clasa politică de la Budapesta s-a dus repede să umple golul de animozitatea care s-a stârnit, în mod firesc, între Chișinău și București, ca urmare a gesturilor politice de la Chișinău.

Toate aceste acțiuni anti-românești au drept scop, concluzionează Dan Dungaciu, federalizarea Republicii Moldova (adică impunerea ”soluției” Federației Ruse), pentru a crea un precedent favorabil autonomiei comunităților maghiare din România, Slovacia și Transcarpatia ucraineană.

14/05/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

UN MOMENT DE TRISTEŢE, DE NEÎMPLINIRE, UN VIS FRUMOS CARE A EXISTAT ŞI CARE S-A SPULBERAT : JUBILEUL A 20 DE ANI INDEPENDENŢĂ A R. MOLDOVA

 

Besleaga

Vladimir Beşleagă (dreapta) şi Emilian Galaicu-Păun

Vasile Botnaru

Pentru că suntem exact la mijlocul lunii jubiliare a anului jubiliar, astăzi vom continua seria de dezbateri la tema independenţei. Am invitat în studioul de la Chişinău al Europei Libere doi scriitori ca să vorbim despre cuvintele cele mai potrivite, – cine, dacă nu scriitorii le ştiu mai bine, – pentru un bilanţ al independenţei, astfel încât să nu fim nici ridicoli, nici patetici, dar nici teribilişti, sau catastrofişti.

Asta pentru că un omagiat are perspicacitatea să împartă la doi cuvintele de laudă ce îi sunt adresate. Dar nu e şi cazul unui stat, care, reprezentat de înalţi şi foarte înalţi demnitari, nu se mai satură de ofrande oratorice.

Aşadar, invitaţii mei de astăzi sunt scriitorii Emilian Galaicu-Păun şi Vladimir Beşleagă.

Europa Liberă: Ce cuvinte s-ar cuveni să rostim noi ca să nu fim nici patetici, exagerat de, nici ridicoli, nici să dăm senzaţia că iubim Moldova doar pe bilboard-uri şi doar în campaniile electorale. Domnule Beşleagă, cum ar trebui de consemnat jubileul de 20 de ani ca să nu dăm în bară?

Vladimir Beşleagă: „Cel mai corect ar fi să nu fie consemnat în genere, pentru că nu este un moment de mare bucurie sau de jubilare. Dar e un moment de tristeţe, de neîmplinire, de un vis frumos, care a existat şi care s-a cam spulberat.”

Europa Liberă: Bine, dar un om care împlineşte o vârstă, oricum îşi aminteşte, se uită în metrică că are ziua de naştere şi măcar tehnic o consemnează.

Vladimir Beşleagă: „Are, dar nu cu tam-tam, dar nu cu fel de fel de manifestări.”

Europa Liberă: Adică să aşteptăm 80 de ani ai Dumneavoastră?

Vladimir Beşleagă: „Nu să aşteptăm, dar să ne dăm seama că nu e cazul să facem mare gălăgie şi mare veselie. Cel mai bine ar fi fost să facă o analiză serioasă a ceea ce s-a întâmplat, de ce s-a întâmplat aşa cum s-a întâmplat şi ce se întâmplă acum. Şi foarte modest. Dar când se face mare tam-tam, atunci e ceva suspect şi neplăcut la bază.”

Europa Liberă: Emilian?

Emilian Galaicu-Păun: „Hai şi-om face o mică diferenţă dintre cuvinte, cuvinte de gândit şi sloganuri. Sloganuri vom avea foarte multe. Bănuiesc că o să se spună despre realizări şi despre tot ce a însemnat etapele devenirii. De fapt, ce am devenit? În aceşti 20 de ani nu s-a creat nici măcar o idee naţională, care ar coagula nişte oameni, care s-au născut aici, vorbesc limbi diferite, aparţin diferitor credinţe. Dacă mă gândesc bine, probabil unul dintre sloganele care a emanat de jos ar putea puţin să reflecte situaţia noastră – „Unire”. Acel „Unire, moldoveni!” de cândva, din 90. Am senzaţia că totuşi n-a fost coborât de sus, dar a venit cumva din necesitatea oamenilor, care s-au regăsit în piaţă, s-au regăsit pe ei înşişi, dacă vrei. Acum mai puţin s-ar potrivi, pentru că această unire ar însemna mai degrabă Uniunea Europeană, fiind cetăţenii noştri pretutindeni în Uniunea Europeană şi nu numai, şi în Canada şi aşa mai departe. Aş mai adăuga o nuanţă, – dacă e să vorbim de acest jubileu, – de fapt avem nevoie să vorbim chiar de limba română. Pentru că limba română, fie şi într-o situaţie încă deplorabilă, care există astăzi la zi în Republica Moldova, este principalul atu al acestui stat. Dacă a obţinut ceva, este faptul că totuşi limba română a devenit o limbă de stat, limba română şi-a recăpătat grafia latină şi este un instrument care ar putea, teoretic cel puţin, să fie un fel de perpetuum al dezvoltării statului.”

Europa Liberă: Emilian, îmi cer scuze, dar tot drojdia asta continue să bulverseze spaţiul public şi societatea. „Unire moldoveni”, dar dezbinare moldoveni, care vă consideraţi neromâni.

Emilian Galaicu-Păun: „Da, aici când vorbeam de moldoveni, vorbeam de locuitori ai Moldovei, nota bene. Problema provine de la acel act de independenţă, pe care s-a precipitat să-l recunoască România cu Moldova. Titlul cu Moldova nu a fost bun în nici un caz pentru acest tânăr stat pentru că imediat amintea de Moldova de dincolo. Grecia a protestat şi protestează în continuare la denumirea de Macedonia, insistând să se numească fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. Dacă se găsea o denumire, care să înglobeze o realitate constituită în care avem mai multe etnii, avem mai multe credinţe, probabil că nu s-ar fi ajuns la acel moldovenism primitiv, care la un moment dat a fost bîta cu care a luptat PCRM împotriva populaţiei ţării.”

Vladimir Beşleagă: „Cu ocazia acestui jubileu sau aniversări ar fi fost cazul să se limpezească unele lucruri, ca populaţia noastră, nu numai pătura intelectuală sau politicienii să-şi dea seama ce e independenţa şi ce s-a produs totuşi, dar să înţeleagă şi lumea largă, lumea de jos, pentru că această mişcare a pornit totuşi de jos. Se acumulase multă durere din cauza deceniilor de opresiune, şi din cauza deportărilor, şi din cauza nedreptăţilor, din cauza presiunilor coloniale în epoca industrială, o zonă ca a noastră agrară era introdusă în civilizaţia modernă ca nişte sclavi. Ei erau materie primă pentru complexul militar industrial sovietic, care sugea toate forţele din ceea ce se numea agricultură, sau din pământul acesta. Să ne aducem aminte că în anii 80 se punea foarte acut problema ecologiei, pământurilor distruse. Totul se făcea pentru a da cât mai multă producţie. Ceea ce se făcea dezastru în ecologie. Se făceau dezastre în sufletele oamenilor. După aceea, când a pornit această restructurare şi a pornit mişcarea de jos a maselor, s-au găsit anumite persoane, care au canalizat lucrurile astea mai spre limbă, mai spre alfabet şi au lăsat problemele acelea economice.”

Europa Liberă: Deci, a fost o diversiune?

Vladimir Beşleagă: „Poate că şi un pic de diversiune a fost. Sau liderii de atunci au mizat pe coarda aceasta a limbii. Şi uneori se făcea impresia că asta ar fi fost o minirevoluţie sau o renaştere numai lingvistică.”

Europa Liberă: Ştiţi, un străin, care încerca să facă o pastilă din tot ce spuneţi Dumneavoastră, spunea că moldovenii au păţit-o ca supuşii unui feodal, care au dat foc la castel şi după aia ce? Sigur, că eu nu sunt de acord, e ofensatoare această comparaţie. Dar, în mare, când mă gândesc, cine sunt adevăraţii beneficiari ai independenţei? Cei care n-au semnat independenţa, care n-au fost de acord cu independenţa, care au văzut în independenţă un instrument de zădărnicire a unirii cu România, sunt bine-merci. Şi atunci întrebarea esenţială, la care după mine ar fi trebuit să răspundem, analizând ce s-a întâmplat, este din ce componente s-a făcut naţiunea politică, dacă există?

Vladimir Beşleagă: „Eu aş vedea în actul independenţei sau fenomenul independenţei în primul rând aspectul declarativ politic. În urma declarării sau proclamării independenţei, Republica Moldova sau teritoriul acesta s-a rupt de imperiu şi a devenit subiect al dreptului internaţional. Şi odată devenit subiect al dreptului internaţional, el poate să menţină relaţii cu alte ţări. Şi în felul acesta actul politic este de foarte mare importanţă.”

Europa Liberă: Domnule Beşleagă, îmi cer scuze, dar tocmai făcând această analiză, n-ar fi oare cazul, atunci când spunem – Moldova s-a rupt de imperiu, să punem alături şi adevărul că a fost abandonată de imperiu. Demitologizăm? Sau dimpotrivă mistificăm şi mitologizăm?

Vladimir Beşleagă: „Declararea independenţei, eu ziceam la început, este un act declarat. Aşa cum se mărită o fată, face o nuntă ca să ştie flăcăii altă dată să-i dea pace, să nu se mai bage peste dânsa. Dar după aceea au urmat multe alte lucruri, care au negat-o. Pentru că nu toată societatea şi nu toată clasa politică au fost de acord cu această independenţă. Au visat restaurarea fostului imperiu. Şi dacă aruncăm peste ani, de la 1991 la 2009, vedem că acel act al independenţei, sau acel document a fost ars, în mod intenţionat, nu întâmplător.”

Europa Liberă: Dar chiar întâmplător să fi fost, asta e ceva simbolic.

Vladimir Beşleagă: „Da, a fost ars. Deci, de la bun început el a fost urât de o mare parte şi când a apărut posibilitatea el a fost ars. Aşa ceva eu cred că nu s-a întâmplat cu nici o ţară care şi-a proclamat independenţa sau suveranitatea. Deci, independenţa ca un act politic şi istoric a intrat imediat într-o zonă de luptă continuă şi de o parte şi de alta. Unii îl susţineau, alţii îl negau. Până şi Ziua Independenţei a fost abolită şi a fost înlocuită cu ziua republicii. Nu este o victorie, nu este o realizare. Este o luptă permanentă la sânge. Pentru această independenţă au murit acei 300 şi ceva de combatanţi la Nistru.”

Emilian Galaicu-Păun: „Hai să ne amintim încă de ceva: acea declaraţie a suveranităţii a survenit după eşuarea puciului de la Moscova. Bine, aici oricum era acea mişcare care ducea în acea direcţie. Nu se poate spune că generaţia şi a domnului Beşleagă şi mai încoace – a lui Grigore Vieru, Leonida Lari, Dabija, etc. nu a făcut nimic. În conştiinţa publică deja exista un vector foarte clar spre desprinderea de Uniunea Sovietică. Dar punctul final, sau cel puţin direcţia spre care ar fi dorit acea masă să meargă, era una foarte confuză. Se poate vorbi mai degrabă de o mişcare browniană, care exista în acei ani – 88-89-90. Deja în anii 90 cred că existau foarte multe decepţii. Inclusiv faţă de clasa politică, care la un moment dat l-a măturat pe Mircea Druc, în care se întrevedea un alt fel de prim-ministru de o cu totul altă orientare şi de o cu totul altă formaţie, care nu venea din nomenclatura sovietică. Cei care au venit din acea nomenclatură au avut două opţiuni foarte clare: una era totuşi de consolidare a unui stat, aşa cum îşi imaginau ei, sau aşa cum aveau posibilitatea să-l încropească. Pe de altă parte, erau cei şi sunt cei care permanent sunt cu statul pe buze, dar permanent se uită de exemplu spre Kremlin sau nu ştiu eu unde. Şi care folosesc acest slogan al statalităţii doar pentru a-şi întemeia puterea proprie.”

Europa Liberă: Ce s-a ales din energiile, pe care le-am văzut cu toţii la trei mari adunări naţionale în stare să determine deputaţii şovăitori să semneze independenţa şi să se mişte pe calea desprinderii sau să accelereze desprinderea de Uniunea Sovietică? Unde sunt aceste pârăiaşe măcar?

Emilian Galaicu-Păun: „Cred că de fapt nu putem vorbi de energii canalizate într-o singură direcţie. Şi nu putem vorbi de o masă mare, care şi-ar fi propus un punct final şi într-acolo s-a îndreptat. Mai degrabă văd pârăiaşe, cum ziceai. Şi se poate vorbi la capitolul pozitiv, se poate vorbi de anumite realizări, dar a unor colective, a unor domenii în care evident s-a întâmplat ceva foarte important. Din punct de vedere spiritual, eu cred că o realizare netă este sincronizarea procesului literar. Şi când vorbesc de cultură, mă gândesc chiar la temelia statalităţii pentru că asta chiar înseamnă foarte mult. Este un liant foarte puternic. Faptul că în aceşti 20 de ani aici s-a scris româneşte, s-a gândit româneşte, s-a creat o literatură şi s-au afirmat mai multe voci foarte importante pe plan naţional. Şi când vorbesc de plan naţional vorbesc de contextul literaturii române în general. Cred că este un atu indiscutabil al acestor 20 de ani. Dacă am pune la capitolul pozitiv asta este. Imediat după ce am spus de acest atu intelectual, trebuie să pun o virgulă şi să spun că din păcate şi acest atu evident, şi aici mai punem o paranteză mai generală şi să includem aici şi realizările în domeniul muzicii, adică un Trigon, şi Teatrul lui Eugene Ionesco şi altele, nu au aici o bază economică foarte puternică. Şi statul nu face nimic pentru ca aceste adevărate cuceriri ale acestor 20 de ani de independenţă să devină nişte repere. Când mă gândesc deja la partea economică, sigur că după mine s-a greşit imens când s-a strigat aproape la orice adunare doar limbă, alfabet şi nu s-a făcut investiţii. Nu a existat o minte economică limpede, cum a existat în Ţările Baltice, cum a fost în Estonia de exemplu, care deja atunci îşi programase pentru ani de zile, pentru decenii înainte îşi programase şi acest mecanism de convertire a banilor, care să lucreze pentru stat. La noi banii au fugit din ţară, se vede foarte clar. Dacă ţii minte, venise încoace la Europa Liberă Mircea Dinescu cu nişte ani în urmă şi spunea că românii ar fi trebui să cumpere, să bage bani aici. Pentru că dincolo de spiritualitate, care sunt lucruri frumoase, dar care nu produc pe distanţe lungi modele. Pentru că nu poţi trăi doar din cultură. Ei bine, asta nu s-a întâmplat. Şi din păcate faptul că s-a gândit doar cu partea artistică a creierului, nu şi cu partea economică ne-a adus acolo unde ne-a adus.”

Europa Liberă: Marele rateuri ale acestor două decenii, spunea un om şi confirma deunăzi Valeriu Bulgari într-un interviu la Europa Liberă, e neglijarea ţăranului şi neglijarea tălpii. Şi astăzi, după 20 de ani de independenţă, cei mai necăjiţi sunt ţăranii. Ce rateuri credeţi că trebuie să trecem la registru?

Emilian Galaicu-Păun: „Mai degrabă putem spune de o serie de frustrări. Pe de o parte, nu s-a format ceea ce ar cuprinde generic prin cuvântul poporul moldovenesc, şi acum nu vorbesc cu ironie. Când un intelectual din tabăra naţională spune popor moldovenesc, te gândeşti imediat la un popor moldovenesc care se opune poporului român. Este o prostie. Când zic de popor moldovenesc mă gândesc la oamenii născuţi aici de generaţii, cum ar fi de exemplu Miroslava Metleaeva, a cărei mamă este născută aici, tată ş.a.m.d. Şi care îmbină foarte bine caracteristicile omului, basarabeanului, care întotdeauna a fost un om deschis către alte limbi, culturi. Pe aici au trecut o mulţime de popoare – armeni, evrei, ruşi ş.a.m.d. Pe de altă parte, avem un simţ foarte puternic al locului. Noi suntem, cel puţin generaţia dinaintea noastră nu prea ajungea mai departe de 200-300 de kilometri, exceptând deportările. Nu s-a reuşit crearea unei idei, care ar îngloba aceşti oameni, care s-au revendicat cel puţin geografic. Ce fel de independenţă a unui stat, când cel puţin o treime din populaţi, şi populaţia activă, se află în Italia, în Spania, în Franţa, în Canada, etc. Haideţi să mergem puţin mai departe şi să spunem de exemplu că cursurile de franceză de la Alianţa franceză funcţionează ca un fel de minister de externe, care pregăteşte cetăţeni canadieni. Toată lumea ştie treaba asta, inclusiv ruşii, care chipurile nu ştiau în 90 să treacă de la grafia chirilică la cea latină, învaţă bine-merci limba franceză, nu română, pentru a pleca. Spuneaţi de cuvintele independenţei. Cuvintele independenţei ar trebui să fie cuvintele limbii române, dar rostite de toţi, inclusiv de adversarii independenţei. Dar să-mi explice mie în româneşte de ce ei sunt împotriva acestei independenţe. Până la urmă independenţa nu este un dat. Este o provocare. Şi ca orice provocare – există adepţii acestei independenţe şi adversarii ei.”

Vladimir Beşleagă: „Odată cu independenţa noi am ieşit, sau cel puţin am avut iluzia că ieşim dintr-o epocă a colonialismului, ca o entitate colonială şi intrăm în istorie. Adică avem dreptul să ne pronunţăm.”

Europa Liberă: Cu căciula pe o parte, cu floarea la ureche.

Vladimir Beşleagă: „Da, să venim la Organizaţia Naţiunilor Unite şi să ţinem un discurs, cum l-a ţinut domnul preşedinte Snegur, care a perorat şi a tunat, şi a fulgerat împotriva separatismului. Cineva i-a sugerat din consilierii lui că ar fi cazul să se prezinte în faţa opiniei internaţionale cu problema separatismului, eu îmi amintesc treaba asta. Dar odată ieşiţi din zona ceea colonială, noi am nimerit în altă zonă, unde lumea civilizată, lumea modernă, lumea superindustrializată este mult luată înainte. Noi cu ce venim în lumea asta? Noi ce aducem în lumea asta ca o entitate statală independentă? Ce aducem noi? Noi n-avem ce aduce decât sărăcie şi nevoie. Pentru că din punct de vedere demografic noi suntem foarte fragmentaţi. Noi economie de la imperiul sovietic nu am moştenit, cu care să putem veni.”

Europa Liberă: Coada de sapă am moştenit.

Vladimir Beşleagă: „Da, asta e. Noi vedem modelul european, modelul supraindustrializat, model de viaţă, de trai. Dar noi ce avem? N-avem, dar vrem să trăim aşa, ca aceia.”

Europa Liberă: Mai trist e că vrem să-i şmecherim, domnule Beşleagă, să măsluim cumva.

Vladimir Beşleagă: „Şi atunci eu cred că ambiţiile noastre, ale acestei societăţi sau ale acestui stat sunt atât de mari, de înalte, că ele ar trebui temperate. Şi să ne aducem aminte de ce spunea Eminescu: „Eu îmi apăr sărăcia, şi nevoile, şi neamul”. De sărăcie noi nu vom scăpa aşa uşor şi nu ştiu dacă vom scăpa vreodată. Dar noi ne apărăm neamul.”

Europa Liberă: Domnule Beşleagă, dar în acelaşi timp vedem pe străzi opulenţă, vedem nunţile cum se fac. Asta nu este enervant? Bilanţul este cu semnul minus, dar avem atâta opulenţă şi atâta vanitate că am umplea lumea.

Vladimir Beşleagă: „Domnule Vasile, contrastul acesta dintre lux şi mizerie este caracteristica balcanismului. Nu ca în Occident că toţi să fie oameni cât de cât aproape, la fel. Or, castelele acelea de lângă televiziune sau de la Lacul Morilor, care frapează, asta e congenital de la balcanismul ăsta, moştenit de orientalismul turcesc. De acolo este moştenit şi care o să se ţină ca rapănul de noi totdeauna.”

Emilian Galaicu-Păun: „Faptul că venim cu sărăcia nu este cel mai grav neajuns. Şi Italia când s-au unit a venit cu nişte principate extrem de sărace.”

Europa Liberă: Păi şi Irlanda.

Emilian Galaicu-Păun: „Şi Irlanda, erau practic în Evul Mediu aproape, sau abia desprinşi de Evul Mediu. Noi am venit cu o psihologie mutilată, eu cred că asta este. Omul de aici care a supravieţuit, s-a învăţat să şmecherească. Să fure statul, dacă e posibil. Şi când n-a mai fost posibil, a furat căciula vecinului. Şi noi am venit cu o rânză teribilă. Eu cred că organul demnităţii naţionale la noi se măsoară în rânză. Ce au făcut în acest timp estonienii, balticii? Ei au investit imediat. Adică ei au chemat intelectualii lor, elita lor plecată încă în 40, cu bani cu nume de pretutindeni, i-au chemat să investească în ţară. Eu ţin minte foarte bine, prin 91-92, când a candidat la preşedinţia Estoniei cineva care a stat în America vreo 40 de ani, avea vreo 70 şi ceva de ani. Era considerat un economist foarte important şi a fost rugat să vină să candideze. La noi s-au îmbulzit pur şi simplu toţi preşedinţii de colhoz, toată nomenclatura din eşalonul doi să ocupe acest spaţiu. Ţăranul nostru ca şi cum a fost bun doar de adus cu autobuzele în piaţă, descărcat în piaţă, învăţat nişte lozinci, pe care sunt sigur că nu le-a înţeles întru totul, pentru că erau şi destul de multe lozinci ceva mai sofisticate. Când strigau democraţie, nu ştiu dacă aveau în vedere ceea ce avem noi în vedere prin democraţie. Şi după aceea, cu aceleaşi autobuze, uneori cu ştergarele legate în cruce, au fost duşi şi lăsaţi exact acolo. Au fost agrarienii, a fost PPCD, care oricum veneau în mare parte din această masă a ţărănimii. Nu prea au avut grijă să-l ridice, inclusiv să-i ridice conştiinţa de sine. Sunt în mare parte oameni, mulţi dintre ei fie că s-au născut în Siberia, fie că au rude acolo, dar această traumă istorică li s-a şters. Foarte puţini după aceea au reacţionat ca nişte oameni, care aveau ceva de discutat cu un imperiu.”

Europa Liberă: Emilian, cu atât mai mare este păcatul, şi facem bilanţul la două decenii, pentru că noi ne considerăm rustici.

Emilian Galaicu-Păun: „Şi mai mult decât atât: intelectualii din prima generaţie, sau a doua, care au venit de la ţară, au intrat la instituţii şi au făcut aici o carieră de profesor, acum lucrează la grădinărit, şi la portocale, şi la roşii prin toată Europa.”

Europa Liberă: Pentru că s-ar cuveni un final totuşi optimist: ce şanse există ca la următorul jubileu onorabil să putem spune cuvinte ceva mai bune despre independenţă?

Vladimir Beşleagă: „Eu cred că problema independenţei este în continuă dezbatere, este o continuă luptă pentru această independenţă. Ea nu s-a realizat nici măcar în mică măsură, nu s-a realizat. Din cauza că avem atâtea forţe care trag în altă parte decât spre Europa. Faptul că se preconizează o vizită a patriarhului Kirill de la Moscova să vină aici nu este altceva decât un semn că lupta se acutizează pentru orientarea strategică a Republicii Moldova. Aşa că independenţa este un pas sau un moment de tranziţie. Nu este decât o amintire. Dar lupta o să se dea în continuare şi nu se ştie cum o să se termine. Pentru că să nu uităm anul 99, cum a fost dezmembrat acel ADR, când era prim-ministru Sturza, când s-a pornit într-adevăr un demers pentru integrarea europeană. Cum s-au aliat forţele celea, care păreau că sunt foarte naţionale, cu PCRM şi l-au dat jos. Aşa şi aici, se poate produce o alianţă, pe care noi nici nu o putem s-o prevedem. Când a venit la putere în 2001 PCRM-ul, înainte de asta a venit un sol de la Moscova aici, care a lucrat bine aici cu toată agentura lui şi în felul ăsta acela a ieşit cu rezultate la alegeri. Acum vine patriarhul Kirill, care şi-a trimis emisarii lui înainte, şi au băgat bani mulţi, inclusiv prin Pasat ca să facă. Şi aceia n-au reuşit. Acum vine el în persoană să dea învăţăminte şi să instruiască.”

Europa Liberă: Dacă avem forţe de rezistenţă – să rezistăm. Dacă nu… Politicienii în primul rând se gurguţă şi spun că ei au o ditamai ambarcaţiune, dar de fapt se dovedeşte o coajă de nucă pe apele oceanului.

Emilian Galaicu-Păun: „A propos, când ziceai de viitorul jubileu. Nu ştiu, poate în 25 de ani acest stat să nu sufere mari modificări, dar tendinţa este una mai degrabă spre dezmembrare. Adică este foarte clar că Transnistria va rămâne în altă barcă, chiar dacă formal suntem în aceeaşi barcă. Este foarte clar că tendinţele din Găgăuzia sunt centripete, vor încerca să se îndepărteze cât mai tare. Nordul este cucerit de PCRM şi de rusofoni.”

Europa Liberă: Apropo, de găgăuzi. Cineva acum observa foarte bine că nu doar unirea cu România îi poate să-i determine pe ei să-şi caute de treabă. Şi eurointegrarea la un moment dat s-ar putea să-i deranjeze în măsura în care ei să invoce clauza din „ulojenia” lor şi să spună bye-bye.

Emilian Galaicu-Păun: „Exact, adică noi pe de o parte ca şi cum am adus toată jurisprudenţa europeană şi am implementat-o aici, dar asta conţine tot atâtea mine, care pot exploda oricând pe calea aceasta a independenţei. Pentru că s-ar putea să mai avem surprize şi cu bulgarii de acolo şi multe, multe altele. Pentru că repet: nu s-a creat nici o idee, nu mai vorbesc naţională, pentru că este un cuvânt care deranjează, o idee statală care ar putea să topească într-un tot întreg cât de cât
coerent. Şi când vorbesc de coerent, mă gândesc nu neapărat să avem ca pe timpuri votat o sută de procent. Dar coerent ca o pânză, care chiar dacă are ţesut pe verticală şi pe orizontală, oricum se simte ca un tot întreg. Noi nu avem un tot întreg al acestui popor, care locuieşte între Prut şi Nistru.”

Europa Liberă: Adică un goblen. Domnule Beşleagă, vreau şi de la Dumneavoastră o zare, o zdreanţă de optimism. Când s-ar putea să avem o independenţă cu care să ne mândrim?

Vladimir Beşleagă: „Eu cred că la ora actuală se dă o luptă intestină în clasa noastră politică, care este foarte dură şi foarte interesantă. Eu ca om ajuns la vârsta asta, mă uit ca la un spectacol, ca la un teatru. Alţii o iau mai în tragic.”

Europa Liberă: Da, dacă nu ne-ar viza pe noi, chiar ar fi destul de amuzant.

Vladimir Beşleagă: „Amuzant, da. Eu nu exclud posibilitatea că se pot produce nişte alianţe. Nişe mezalianţe se pot produce în viitor, mezalianţe pentru acele forţe politice, care se vor coagula, se vor întâlni, se vor asocia ca să-şi urmărească interesele lor, pentru că toate forţele politice şi politicienii au interesele lor, şi personale şi materiale. Şi se poate produce ceea ce s-a produs în istorie de multe ori – monstruoasa coaliţie, care a fost în secolul 19, care a ajuns pe buzele tuturor, se poate produce şi în zilele noastre.”

Europa Liberă: Adică să nu ne facem noi iluzii că facem excepţie din istorie.

Vladimir Beşleagă: „Nu, Doamne fereşte. Lucrurile astea sunt cunoscute şi repetate, şi practicate de când e lumea. Şi să nu ne alarmăm pentru că zona noastră este o zonă seismică, o zonă de ruptură, o zonă de sfâşiere. Şi aici un echilibru, care ar fi de dorit să fie, este foarte greu de obţinut.”

Europa Liberă: Seismică în sensul de Vrancea, dar şi în sensul geopolitic.

Vladimir Beşleagă: „În sensul de culturi şi în sensul de civilizaţii, cum spune americanul. Aici ca să se producă un echilibru trebuie să fie o clasă politică foarte experimentată şi ageră. Cum era pe timpul imperiului otoman, era Mavrocordat, era ministru de externe al lor. Ei îi spuneau şeitan, e diavolul. De o inteligenţă fantastică, care ştia să facă totul. Şi el a fost cel care a supravieţuit mulţi ani, pentru că sultanii care îi decapitau imediat pe demnitari nu i-au putut găsi nimic, pentru că el era aşa de ager. Noi cam ducem lipsă de asemenea politicieni, care să poată instaura un echilibru între aceste forţe centripete şi centrifuge. Dar forţele astea permanent o să fie şi o să se acutizeze odată cu pretenţiile Rusiei de a-şi reface zona de influenţă şi de a-şi reface imperiul. Pentru că este ştiut secretul, l-a spus un demnitar din CSI, care era pe vremuri, Borodin îi spunea, că imperiul urmează să fie restabilit într-o perioadă de 50 de ani. Deci de la destrămarea lui din 91, numărăm 50 de ani. Şi de acum încep mişcări, prin blocaje, prin chestiuni economice.”

Europa Liberă: Deci, ăsta e meciul – ori căpătăm independenţa.

Vladimir Beşleagă: „Şi ne rupem definitiv şi trecem spre Europa, ori iar înapoi acolo. Asta este, asta rămâne permanenta luptă. Aşa că momentul jubileului, sau al aniversării care se produce, sau se pregăteşte, este aşa, mă rog. Dar lupta continuă în subterană. Şi acolo se pun în mişcare forţele celea mari. Eu ziceam: asasinatele numeroase, cu zeci, cu sutele, cu miile din Rusia, se practică şi la noi. S-au practicat periodic, din când în când apar. Acela care a fost asasinat, omul de afaceri cu vinificaţia de la parcul din zona noastră, pe urmă asasinatul ăsta cu maşina capcană. Deci forţele astea oculte, obscure nu vor să piardă terenul de aici. Dar ce-i interesant? Că dintre oamenii politici foarte puţini au fost sacrificaţi. Poate doar Gheorghe Ghimpu. Dar oamenii politici ai noştri au fost intimidaţi, ei au fost ameninţaţi şi s-au conformat. S-au conformat. Au urmat indicaţiile acelor forţe oculte. Eu ştiu câţiva demnitari, care mi-au făcut mărturisiri, când Republica Moldova sau guvernarea cutare urma să facă nişte acţiuni, imediat era telefonat şi spunea: vrei să mai trăieşti? Tu de ce faci asta?

Europa Liberă: Păi şi Voronin a recunoscut că atunci când a zădărnicit planul Kozak a avut ameninţări de genul ăsta.

Vladimir Beşleagă: „Păi uite, aici forţele celea lucrează. Care nu se văd, nu se ştiu, lucrează şi acolo se dă lupta cea mare. Pentru această zonă şi pentru acest teritoriu, care rămâne deocamdată un fel de tranzit între Occident şi Orient.”

Europa Liberă: Dumnezeu îmi e martor, am vrut să storc măcar spre sfârşit o lacrimă de optimism, dar n-am reuşit.

20/08/2011 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: