CRIZA GENERATĂ DE ARMATA RUSĂ ÎN ZIUA DE 12 IUNIE 1999, DUPĂ OCUPAREA UNUI AEROPORT STRATEGIC DIN KOSOVO, A FOST LA UN PAS SĂ PROVOACE AL III-LEA RĂZBOI MONDIAL

Foto: Shutterstock

Rusia și Occidentul, care astăzi sunt adversari în conflictul din Ucraina, au trecut prin mai multe momente de tensiune de la destrămarea Uniunii Sovietice, în 1991. 

Dacă, într-o primă fază,după destrămarea URSS, părea să se instaleze buna înțelegere între, pe de o parte Statele Unite și Uniunea Europeană, și, de cealaltă parte, o Rusie foarte slăbită în urma prăbușirii colosului sovietic, primele crize vor apărea la sfârșitul anilor 90, fără a duce totuși la o ruptură completă a relațiilor. 

Iată, în cele ce urmează, unul dintre momentele cele mai semnificative care au complicat relațiile ruso-occidentale după prăbușrea URSS:

Războiul din Kosovo

În 1997, Armata de Eliberare a Kosovo, cunoscută cu acronimul UCK, a întreprins o campanie de gherilă împotriva Serbiei. Sub pretextul contraterorismului, preşedintele sârb Slobodan Miloșevici a lansat o ofensivă de amploare împotriva Kosovo, provocând exodul a peste un milion de persoane. După experienţele din Croaţia, Bosnia şi Herţegovina şi temându-se de extinderea conflictului în Macedonia de Nord, ţările occidentale, cu SUA în frunte, au decis să intervină şi să pună capăt acestor violenţe.

Pentru a constrânge trupele președintelui sârb Miloşevici să se retragă din Kosovo, NATO a recurs la o campanie de bombardamente de 78 de zile, între 24 martie şi 10 iunie 1999, obligând conducerea de la Belgrad aliată a Moscovei, să se retragă din această veche provincie a sa.

La 10 iunie 1999, Kosovo trecea , în virtutea rezoluţiei 1244 a Consiliului de Securitate, sub administraţia ONU.

A urmat o perioadă de incertitudine cu privire la statutul acestui teritoriu.

Rusia, care amenințase NATO cu o revenire a Războiului Rece în cazul unei intervenții în Kosovo, a întrerupt cooperarea militară cu Alianța.

În cele din urmă, la 17 februarie 2008, noul stat Kosovo, – cu 1,8 milioane de locuitori – şi-a proclamat independenţa faţă de Serbia, recunoscută de 110 ţări, dar nerecunoscută până acum de Rusia.

Serbia continuă să considere Kosovo un teritoriu al său, ba mai mult, îi încurajează pe sârbii din Kosovo să sfideze conducerea albaneză de la Priştina.

Apariția statului kosovar generează multe controverse, în pofida Avizului consultativ al Curţii internaţionale de justiţie privind conformitatea acestei declaraţii cu dreptul internaţional, din data de 22 iulie 2010.

Pe de-o parte, se invocă „principiul autodeterminării popoarelor”, valabil în Europa încă de la sfârşitul Primului Război Mondial şi, ulterior, menţionat în Carta ONU (articolul 73).

Este important de precizat faptul că dreptul la autodeterminare aparţine unei populaţii şi nu unei minorităţi naţionale.

O primă viziune asupra dreptului la autodeterminare rezultă din Rezoluţia 1514 (XV) a Adunării Generale ONU privind acordarea independenţei faţă de fostele ţări şi populaţii coloniale. Cât priveşte Rezoluţia 1541 (XV) a Adunării Generale, aceasta se referă la populaţiile care nu sunt asociate la guvernare şi defineşte cele trei opţiuni pe care aceste populaţii le au pentru autoguvernare:

(1) formarea unui nou stat;

(2) libera asociere cu un stat independent;

(3) integrarea într-un stat independent.

Totodată, există aşa-numita clauză de salvgardare, afirmată prin Rezoluţia 2625 (XXV) a Adunării Generale, conform căreia “Nicio dispoziţie nu va fi interpretata ca autorizând sau încurajând o acţiune, oricare ar fi ea, care ar dezmembra sau ameninţa, în tot sau în parte, integritatea teritorială sau unitatea politica a oricărui stat suveran sau independent, care se conduce conform principiului egalităţii în drepturi şi a dreptului popoarelor de a dispune de ele însele şi având un guvern care reprezintă ansamblul poporului aparţinând teritoriului, fără distincţie de rasă, credinţa, culoare”.

Rezultă de aici două concluzii:

(1) Orice stat al cărui guvern reprezintă întregul popor, fără discriminare, pe baza de egalitate se bucură de protecţia integrităţii sale teritoriale;

(2) Autodeterminarea popoarelor, pe plan intern, se manifesta prin participarea la guvernarea statului.

Există o singură limită, respectiv cea impusă de doctrina Stimson: obligaţia de a nu recunoaşte acele modificări teritoriale sau acele state care s-au creat cu încălcarea principiului interzicerii folosirii forţei sau a ameninţării cu forţa.

Or, în cazul Kosovo ne putem pune o serie de întrebări: albanezii din Kosovo erau o populaţie sau o minoritate a fostului stat Republica Federală Iugoslavia? Dacă erau o populaţie, erau ei asociaţi la guvernare înainte de izbucnirea conflictului? (Aparent, aveau chiar autonomie înainte de regimul Miloševič). S-a creat statul Kosovo prin mijloace paşnice, fără a se recurge la forţă? (După cum am explicat mai sus, răspunsul este, evident, nu.)

Pe de altă parte, Kosovo poate fi un precedent pentru o serie de situaţii similare. Aceste este în fond şi motivul nerecunoaşterii noului stat de către o serie de ţări ale Uniunii Europene, care se tem de un eventual efect de domino în ceea ce priveşte propriile lor teritorii: Spania, Slovacia, România, Grecia şi Cipru.

 Din punct de vedere istoric, istoriografia sârbă întemeiază pretenţiile sârbilor asupra teritoriului Kosovo, pe imperiul din secol XIV al ţarului Stefan Dușan, precum şi pe bătălia de la Kosovopolje din anul 1389, în care sârbii şi aliaţii lor creştini au fost spulberaţi de turcii otomani.

Trebuie observat însă că Imperiul Sârb al lui Stefan Dușan nu reflecta realităţile etnice ale teritoriilor pe care le guverna.

De exemplu, capitala acestui țarat a fost orașul Skopje, devenit în secolul al XX-lea capitala Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (FYROM) sau, mai nou, a Republicii Macedoniei de Nord, fiind localizată într-o regiune populată de etnici macedoneni slavofoni, vorbitori ai unei variante a limbii bulgare, şi nu de etnici sârbi.

În schimb, spre deosebire de sârbi, care-şi pot identifica cea mai timpurie existenţă în regiune ca popor slav în secolul al VII-lea, când Imperiul Roman de Răsărit a pierdut cea mai parte a Peninsulei Balcanice şi și strămoșii lor slavii au traversat Dunărea în număr mare, albanezii sunt un popor sută la sută autohton, care au în Balcani un trecut de cel puţin patru mii de ani. 

Kosovo, un teritoriu de aproape 11.000 de kilometri pătraţi populat în proporţie de 92% de albanezi dar cu o comunitate sârbă compactă (circa 5% la nivel naţional) în partea sa de nord, a aparţinut mai multor entităţi statale de-a lungul istoriei. Prima sa formă în frontierele actuale datează din 1945, ca Regiunea Autonomă Kosovo şi Metohia în cadrul Iugoslaviei comuniste.

În urma ratificarii Acordului de Pace intre NATO si Iugoslavia, la 11 iunie 1999, războiul din Kosovo s-a încheiat și o forță comună de menținere a păcii NATO-Rusia urma să fie instalată în această regiune majoritar albaneză. Trupele federale iugoslave au inceput retragerea din Kosovo, iar Rusia a cerut o zona independenta de ocupatie si a refuzat categoric să-și puna soldații sub comandă occidentală. 

Harta Kosovo. FOTO Encyclopaedia Britannica

Corpul Aliat de Reacție Rapidă (ARRC) s-a desfășurat la Skopje în Republica Macedonia de Nord la începutul lunii martie 1999.

Aceasta era cunoscută ca Forța Kosovo (KFOR). Comandantul KFOR era general-locotenentul britanic Mike Jackson, iar superiorul său a fost amiralul american James O. Ellis , comandantul NATO pentru Europa de Sud, cu sediul la Napoli.

Ellis îi raporta lui Wesley Clark , Comandantul Suprem Aliat în Europa, deși în practică Clark îl ocolise adesea pe Ellis pentru a comunica direct cu Jackson.

Rusia se așteptase să primească un sector de menținere a păcii independent de NATO și a fost furioasă când acest lucru i-a fost refuzat.

În Occident exista îngrijorarea că un sector rusesc separat ar putea duce la o împărțire a Kosovo între nordul controlat de sârbi și sudul albanez. Se mai întâmplase în trecut și în alte părți ale lumii în care Rusia acționase în comun cu occidentalii.

În dimineața zilei de 11 spre 12 iunie 1999, o coloană de 30 vehicule de luptă rusești și un detașament al armatei ruse, având un efectiv de aproximativ două sute cincizeci de soldați, a mărșăluit peste 600 km prin Serbia și a intrat în Kosovo, la Priștina, pentru a ocupa aeroportul „Slatina” aflat în apropiere.

Acesta era singurul aeroport din zonă capabil să primească avioane grele de transport, iar NATO dorea să preia controlul asupra lui. ( https://en.wikipedia.org/wiki/Incident_at_Pristina_airport)

Comandanții ruși erau nemulțumiți de faptul că majoritatea deciziilor privitoare la Kosovo și Serbia erau luate la acea vreme fără ca SUA și NATO să se consulte cu ei.

Așa se face că rușii au decis să nu țină seama de NATO și să ocupe o parte din Kosovo, mișcarea surpriză a trupelor ruse dislocate din Bosnia împiedicând astfel forțele NATO să folosească acest aeroport strategic important și să controleze în acest fel toată regiunea din apropiere, ceea ce a dus la un impas tensionat, care a fost rezolvat pe cale pașnică.

În noaptea de 11-12 iunie, un detașament avansat al Forțelor Aeriene de la contingentul rus de menținere a păcii SFOR s-a mutat din Bosnia și Herțegovina către Kosovo.
Sarcina este de a captura aeroportul „Slatina”, situat la 15 km distanță. de la Pristina, a fost finalizat până la ora 7 dimineața, au fost amenajate puncte de control, iar pista a fost pregătită pentru a primi forțele principale.

Soldațiloe ruși li s-a ordonat să părăsească baza NATO din Bosnia unde se aflau și să traverseze șase sute de kilometri prin Serbia spre Kosovo.

Soldații nu știau unde se îndreaptă și li s-a ordonat să meargă cât mai repede posibil.

Marșul rușilor a fost încetinit de populația locală sârbă, nu pentru că ar fi vrut să blocheze invadatorii ruși, ci pentru cădorea să le mulțumească și să dea le dea flori.

Militarii ruși au reușit să ocupe aeroportul Slatina de lângă capitala kosovară Priștina, înaintea forțelor NATO, care s-au apropiat de aeroport în jurul orei 11 dimineața, pe 12 iunie 1999, iar în câteva ore probabilitatea unei coliziuni directe a fost extrem de mare. Cei 250 de parașutiști ruși au împiedicat planurile NATO de a utiliza acest aeroport cheie cu o pistă capabilă să primească orice tip de aeronavă, inclusiv transportul militar greu.

În fața acestei situații, comandantul fortelor NATO in Europa, generalul Wesley Clark, a ordonat celor 500 de parașutiști britanici si francezi sa-i atace pe ruși si sa preia controlul asupra aeroportului dar a fost nevoit să renunțe, după ce a fost avertizat de ruși că vor opune rezistența armată.

Comandantul fortelor aeropurtate britanice, capitanul James Blunt, a refuzat sa execute ordinul si a cerut sprijin generalului englez Mike Jackson, caruia i se subordona direct si care a fost de acord cu Blunt. Jackson a refuzat si el sa dea curs ordinului și intr-o discutie telefonică i-a spus lui Clark: “Nu o sa pornesc Al Treilea Razboi Mondial pentru tine”.

Blindatele rusești împiedicau elicopterele NATO să aterizeze pe pista aeroportului din Slatina , blocând zborurile alianței.

Ca raspuns la aceasta situatie gravă de criza, Rusia si-a pus in alarmă mai multe unități si a pregatit avioane de transport pentru a trimite parasutiști la Pristina. Wesley Clark a raspuns cu noi ordine agresive, cerându-le britanicilor sa se pregateasca pentru un atac cu blindatele pentru a bloca pista aeroportului kosovar si le-a solicitat americanilor sa sprijine atacul cu elicopterele de asalt!

Nici aceste ordine nu au fost executate si acum și-au intrat in rol politicienii, care au facut presiuni asupra Romaniei, Ungariei si Bulgariei pentru a nu acorda culoare de zbor avioanelor rusești de transport.

Nu a durat mult până când militarii ruși au rămas fără hrană și apă. Conform planului inițial, provizii și noi trupe trebuiau să fie trimise din Rusia pe calea aerului,însă România, Ungaria și Bulgaria au refuzat avioanelor rusești accesul în spațiul lor aerian.

În acest timp, soldații NATO i-au ajutat pe ruși cu apă și provizii, dar tot nu au fost lăsați să intre în incinta aeroportului.

Foto: un tanc NATO staționând lângă poarta închisă de la intrarea în aeroport.

Despre acest episod generalul Jackson a spus că „în practică a fost desemnat să-i ucidă pe ruși, ”ceea ce nu am plănuit să fac”.

Toate aceste ordine se pare ca i-au pecetluit soarta lui Wesley Clark. La o luna de la incident, in iulie 1999, a fost anunțat de secretarul american al apărarii, William Cohen, ca trebuie sa plece de la comanda în aprilie 2000.

Clark a fost surprins, pentru ca se astepta sa rămână in post inca trei ani, dar si-a acceptat soarta si cariera lui de militar activ s-a incheiat mai repede ca de obicei.

Au urmat negocieri intense incheiate cu o aparenta victorie a rusilor, care si-au pastrat comanda si un sector independent de ocupație la aeroportul din Pristina, dar pe termen lung interdictiile de zbor au ramas si ei nu si-au putut aduce mai multe trupe, astfel că occidentalii s-au asigurat că provincia Kosovo nu va fi impărțită între NATO si Rusia în două zone de ocupație militară.

Mai multe amănunte pot fi citite în acest articol pe wikipedia.ro.

Fotografii: https://englishrussia.com/

La 10 ani de la independenţa Kosovo, încă putem vorbi despre un conflict îngheţat în această zonă, relaţiile dintre cele două comunităţi (sârbă şi albaneză) fiind în continuare tensionate.

În oraşul Mitrovica pe care râul Ibar îl împarte în două zone, una sârbească şi una albaneză, cele două comunităţi, despărţite de un pod controlat de forţe KFOR, se află într-o tensiune continuă.

Totuşi, putem spera că demersuile Serbiei de a adera la Uniunea Europeană, vor determina acest stat să ajungă la o conciliere cu Kosovo, în ciuda rănilor încă deschise de pe urma conflictului de la sfârşitul mileniului trecut, scrie https://www.historia.ro.

Publicitate