CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ce nu știm despre cedarea Rusiei către Ucraina a teritoriului Crimeei în 1954 ?

 

Criza din Crimeea, un RusoMaidan. Rusia incurajeaza revolta celor ...

                                             Harta peninsulei Crimeea 

 

 

De ce a renunțat Rusia la Crimeea ?

Peninsula Crimeea a făcut parte din Rusia începând cu anul 1783, (când imperiul țarist a anexat-o în urma înfrângerii forțelor otomane), până în 1954, când guvernul sovietic a decis transferarea acestui teritoriu de sub autoritatea Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse către RSS Ucraineană. 

Transferul a fost anunțat în presa sovietică la sfârșitul lunii februarie 1954, la opt zile după ce Prezidiul Sovietului Suprem al URSS aprobase o rezoluție în acest sens.

Apoi, pe 19 februarie a fost  publicat textul rezoluției și câteva extrase anodine din procedurile Prezidiului. De la momentul respectiv nu au mai fost făcute publice alte informații cu privire la transfer, iar până la prăbușirea URSS problema a rămas nediscutată.

Pretextele pentru transfer nu se susțin

Abia în 1992, imediat după dizolvarea Uniunii Sovietice, au început să apară informații suplimentare cu privire la acest episod. Publicația Historical Archive, care fusese editată în URSS în anii 1955-1962, a apărut din nou pe piață, publicând documente declasificate din fostele arhive sovietice. Primul număr din 1992 conținea și o secțiune cu privire la transferul Crimeii, cu documente din arhiva prezidențială rusă și alte câteva arhive, ale căror colecții se află astăzi în Arhiva de Stat a Federației Ruse.

Din nefericire, respectivele documente nu au aduăgat nicio informație de substanță pe lângă ceea ce se știa deja din 1954. Documentele cofirmă totuși că ideea transferului a fost aprobată mai întâi de Prezidiul PCUS pe 25 ianuarie 1954, cu trei săptămâni înainte de rezoluția Prezidului Sovietului Suprem al URSS.

Însă documentele declasificate nu revelă nimic altceva despre motivele acestui transfer, lăsându-ne doar cu motivele oficiale din 1954:

1) cesiunea Crimeei a fost „un act nobil din partea poporului rus” pentru comemorarea aniversării a 300 de ani de la „reunificarea Ucrainei cu Rusia” (referință la tratatul de la Pereiaslav din 1654) și pentru a „arăta încrederea fără margini și dragostea poporului rus față de poporul ucrainean” și

2) transferul a fost o dezvoltare naturală a „proximității teritoriale a Crimeii față de Ucraina, a punctelor comune ale economiilor lor și a strânselor legături agricole și culturale dintre Crimeea și RSS Ucraineană”.

Niciuna dintre aceste justificări-pretext nu rezistă unei analize mai atente. Chiar dacă anul 1954 marca aniversarea a trei secole de la Tratatul de la Pereiaslav, nu există nicio legătură între acest tratat și peninsula Crimeea.

Orașul Pereiaslav se află în centrul Ucrainei, nu departe de Kiev, deci este departe de Crimeea, iar tratatul nu avea nicio legătură cu peninsula, care nici măcar nu era controlată de ruși la momentul respectiv.

Mai mult decât atât, a spune despre acest tratat că ar fi adus „unificarea Rusiei cu Ucrainei” e o exagerare.

Tratatul a reprezentat un pas important în această direcție, e adevărat, dar aveau să mai urmeze ani întregi de lupte și războaie până la unificarea totală. În retrospectivă, tratatul de la Pereiaslav este asociat, în mod eronat, cu unitatea ruso-ucraineană, dar e greu de înțeles de ce cineva din conducerea Uniunii Sovietice ar fi propus aniversarea tratatului prin transferarea Crimeii către RSS Ucraineană.

Ideea că transferul se justifică prin afinitățile culturale și ecocnomice dintre Crimeea și Ucraina e, de asemenea, exagerată.

În anii ’50, populația Crimeii, care ajungea la 1, 1 milioane de locuitori, era formată din 75% etnici ruși și 25% ucraineni.

O comunitate importantă de tătari locuise în Crimeea timp de secole până în mai 1944, când aceștia sunt deportați în masă la ordinele lui Stalin către Asia Centrală, unde vor fi obligați să trăiască timp de patru decenii fără a li se da voie să se întoarcă în locurile natale. Din Crimeea au mai fost deportați și armeni, bulgari și greci, Stalin completând astfel „curățarea” etnică a peninsulei.

Astfel, în 1954, Crimeea era mai „rusă” decât fusese vreodată. Deși Crimeea este legată de sudul Ucrainei prin istmul Perekop, marea regiune estică Kerci e foarte apropiată de Rusia. Peninsula a avut într-adevăr legături economice și de infrastructură cu Ucraina, dar legăturile sale culturale cu Rusia sunt mult mai strânse. Și, să nu uităm, în Crimeea se află, de pe vremea țarilor, baze militare ruse importante, iar peninsula a devenit simbolul puterii militare țariste împotriva turcilor otomani.

Deși motivele enunțate public privind transferul Crimeii erau puțin credibile, câteva din comentariile publicate în 1954 și alte informații scoase la iveală de atunci ne permit să propunem o teorie privind motivul pentru care autoritățile sovietice au luat această decizie.

Un rol important l-au avut Nikita Hrușciov, traumele recente suferite de Ucraina și lupta pentru putere din URSS.

 

De ce a vrut Hrușciov să transfere Crimeea către Ucraina?

Hrușciov devenise Secretar General al PCUS în septembrie 1953, dar la începutul lui 1954 el încă încerca să-și consolideze poziția de lider. În trecut, el condusese Partidul Comunist din Ucraina, de la sfârșitul anilor ’30 până în 1949.

În săi ultimii ani  la conducerea partidului, el fusese participant și martor la războiul civil din noile regiune vestice anexate Ucrainei, Volînia și Galiția.

Acest conflict fusese marcat de un număr mare de victime și atrocități comise de ambele tabere. În ciuda rolului lui Hrușciov în denunțarea stalinismului și în implementarea unor reforme în cadrul URSS, el se bazase tot pe violență și cruzime în stabilirea și întârirea controlului sovietic asupra Ucrainei de Vest.

Confruntări armate se mai produceau periodic în anii ’50, dar războiul se terminase deja în momentul în care Crimeea este transferată Ucrainei în 1954.

La întrunirea Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, din 19 februarie 1954, referințele repetate la „unitatea rușilor și ucrainenilor” și la „marea și indisolubila prietenie” dintre cele două popoare, precum și afirmația că transferul ca demonstra cât de bine era ca Ucraina să fie „sub conducerea Partidului Comunist și al guvernului sovietic” indică faptul că Hrușciov vedea în acest transfer o modalitate de a întâri și perpetua controlul sovietic asupra Ucrainei, acum că războiul civil fusese în sfârșit câștigat. Astfel, 860.000 de etnici ruși aveau să se alăture minorității ruse (oricum importante numeric) din Ucraina.

O abordare similară fusese folosită și în cazul celor trei republici baltice recent anexate de URSS, în special Letonia și Estonia, unde până în anii ’40 trăiau puțini etnici ruși. Regimul stalinist îi încurajase pe ruși să se stabilească în aceste republici, iar această politică a continuat sub Hrușciov și Brejnev.

Proporțional, transferul de populație rusă către republicile baltice a fost mai mare decât în Ucraina, dar în termeni absoluți, transferul Crimeii către Ucraina a adus în această țară mai mulți ruși și, mai important, o regiune care se identifica foarte mult cu Rusia, întârind astfel controlul sovietic.

Crimeea, monedă de schimb în lupta pentru putere în PCUS.

În plus, transferul Crimeii către RSS Ucraineană a fost și un instrument politic util lui Hrușciov, care căuta să-și întârească poziția în lupta pentru putere împotriva lui Malenkov, cel care se afirmase ca lider după moartea lui Stalin.

Fiind în dezavantaj imediat după moartea liderului sovietic, în martie 1953, Hrușciov i-a subminat treptat poziția lui Malenkov și a obținut un avantaj semnificativ prin alegerea sa ca Prim-Secretar, în septembrie 1953.

Cu toate acestea, la începutul lui 1954 lupta pentru putere era departe de a fi terminată, iar Hrușciov încerca să-și atragă cât mai mult sprijin în Prezidiul PCUS, pentru a-l putea elimina pe Malenkov din poziția de premier (va reuși în ianuarie 1955).

Printre cei pe care Hrușciov spera să-i atragă de partea sa se număra și Oleksîi Kîrîcenko, prim secretar al PC Ucrainean din iunie 1953 și recent membru al Prezidiului PCUS.

În 1944, când Hrușciov era liderul PC din Ucraina, se pare că acesta îi sugerase lui Stalin că transferul Crimeii către această republică ar fi o modalitate bună de a câștiga sprijinul elitelor locale. Indiferent dacă Hrușciov a discutat acest lucru cu Stalin sau nu (informația nu este sigură), ea reflectă oricum viziunea timpurie a lui Hrușciov potrivit căreia extinderea teritoriului ucrainean ar fi câștigat sprijinul elitelor.

În plus, mai mult ca sigur că Hrușciov era convins că transferul Crimeii i-ar fi asigurat sprijinul lui Kîrîcenko. El știa că nu se putea baza pe ajutorul acestuia fără a-i oferi nimic la schimb, deoarece cei doi se confruntaseră deja în iunie 1953, când liderul ucrainean îl sprijinise pe Beria în critica adusă situației din vestul Ucrainei (critică adusă implicit și lui Hrușciov, ca lider al republicii în anii ’40).

Astfel, Nikta Hrușciov spera că transferul Ucrainei va elimina aceste tensiuni și va atrage sprijinul lui Kîrîcenko în viitoarea confruntare cu Malenkov.

 

 


Transferul legal, descris astăzi drept „neconstituțional”

Documentele publicate anterior și materialele apărute mai recent arată clar că transferul Crimeii a fost făcut în baza constituției sovietice din 1936, al cărei articol 18 stipula că „teritoriul unei republici a Uniunii nu poate schimbat fără consimțământul său”.

Procedurile din întrunirea Prezidiului Sovietului Suprem indică faptul că atât RSFSR și RSS Ucraineană își dăduseră acordul prin intermediul parlamentelor. Unul din oficialii prezenți la sesiunea din 19 februaie, Otto Kuusinen, s-a lăudat chiar că „doar în țara noastră (URSS) e posibil ca probleme de o asemenea importanță precum transferul teritorial a unui oblast individual către o republică să fie decis fără dificultăți”.

Am putea argumenta că procesul din 1954 ar fi mers mai bine dacă ar fi fost mai complicat și mai dificil, dar indiferent cum judecăm rapiditatea reconfigurării teritoriale, ideea principală este că e incorect să spunem (așa cum au făcut-o recent unii oficiali ruși) că peninsula Crimeea ar fi fost transferată Ucrainei în mod neconstituțional sau ilegal. Cu siguranță, sistemul legal din URSS era mai degrabă o ficțiune, dar transferul s-a făcut în baza regulilor existente la momentul respectiv.

Mai mult decât atât, indiferent de modalitatea în care s-a făcut transferul, Federația Rusă a acceptat în mod express granițele Ucrainei în 1991 (prin acordurile care precedat disoluția URSS) și apoi în 1994, prin Memorandumul de la Budapesta.

Statutul Crimeii de-a lungul timpului

Crimeea fusese inițial o republică autonomă a RSFSR, dar statutul ei a fost modificat, devenind oblast(provincie) în cadrul RSFSR în 1945, după ce deportarea forțată a tătarilor din peninsulă eliminase nevoia de autonomie. După ce oblastul Crimeii a fost transferat Ucrainei în 1954, și-a păstrat statutul administrativ de oblast timp de 37 de ani.

La începutul anului 1991, după referendumul organizat în Ucraina și o rezoluție adoptată ulterior de parlament, statutul Crimeii a fost schimbat, aceasta redevenind republică autonomă.

Apoi, după disoluția URSS, Crimeea și-a păstrat acest statut în cadrul Ucrainei independente, statut care în Federația Rusă nu mai există. Astfel, în tratatul de anexare semnat pe 18 martie 2014 de guvernul rus și autoritățile din Crimeea, statutul peninsulei a fost schimbat la „republică”, aceasta alăturându-se celorlalte 21 de „republici” din cadrul Federației Ruse, formate acum din 84 de unități federale.

Una dintre ironiile transferului din 1954 este că atunci când președintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, Voroșilov, a rostit cuvintele de încheiere a sesiunii din 19 februarie, a declarat că „inamicii Rusiei au încercat în mod repetat să ia peninsula de la Rusia și au folosit-o pentru a jefui și devasta pământul rus”.

De asemenea, el a lăudat „bătăliile comune” purtate de cele două popoare, rus și ucrainean, în care au „ripostat împotriva uzurpatorilor insolenți”.

Caracterizarea făcută de Voroșilov „inamicilor” Rusiei este foarte potrivită pentru a descrie acțiunile Rusiei de azi față de Ucraina.

Mai mult decât atât, transferul Crimeii de acum 60 de ani, făcut pentru ca Moscova să-și întârească controlul asupra Ucrainei, se întoarce acum împotriva Ucrainei, cu același țel din partea Rusiei.

 

Sursa:

 

Un text de Mark Kramer, publicat pe site-ul Wilson Center http://www.wilsoncenter.org/ why-did-russia-give-away-crimea-sixty-years-ago, preluat pe https://www.timpul.md/.

Mark Kramer este directorul programului Cold War Studies de  la Harvard University și cercetător la Centrul de Studii Ruse și Eurasiatice de la Harvard.

10/08/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O descoperire senzațională a oamenilor de știință demonstrează că rușii nu sunt SLAVI, dar au origini TĂTARE și finlandeze

 

Foto: glavpost.com.ua

 

 

 

DESCOPERIRE BOMBĂ: Cercetări ale ADN-ului rușilor  demonstrează CLAR că aceștia nu sunt SLAVI, dar au origini TĂTARE și finlandeze

Cercetătorii ruși au făcut o descoperire senzațională, care va schimba cu siguranță percepția lumii față de etnia și istoria Rusiei. 

Potrivit lor, populația rusă nu ar avea nimic în comun cu slavii estici, ba din contra, aceștia ar fi fino-tătari. Mai mult ca atât, nici belarușii sau ucrainenii nu s-au dovedit a fi slavi, aceștia fiind mai apropiați de polonezi. Textul a fost publicat pe glavpost.com.ua. 

Rezultatele ultimelor cercetări realizate de către oamenii de știință ruși despre genofondul națiunii ruse resping cu vehemență conceptul „slavilor estici”, inclusiv mitul că rușii și belarușii ar fi același popor. Din punct de vedere genetic, belarușii sunt foarte îndepărtați de ruși, fiind în schimb aproape identici cu polonezii și înrudiți cu cehii și slovacii. Pe de altă parte, rușii ar fi mult mai apropiați de finlandezi, de cât de belaruși.

 

Rezultatele vorbesc de la sine: sub aspect genetic, rușii nu sunt „slavi estici”, ci fini. Nici belarușii nu sunt „slavi estici”, ci occidentali. Drept urmare, belarușii practic nu se deosebesc de polonezi, de aceea, ei ar trebui considerați frați cu polonezii nu cu rușii. Mai mult decât atât, grupul „slavilor estici” ar fi fost o invenție de propagandă încă de pe timpurile Rusiei Țariste, pentru a justifica astfel înrobirea popoarelor vecine.

Nici ucrainenii nu au nimic în comun cu „slavii estici” și nici cu slavii în general!
Despre acest studiu senzațional scrie Vadim Rostov, pe gumilev-center.ru

„Cercetătorii ruși se pregătesc să publice primul studiu major despre genofondul poporului rus. Rezultatele pot avea consecințe imprevizibile atât pentru Rusia, cât și pentru ordinea mondială” – anunță revista rusească „Vlasti”.

Rușii s-au dovedit a fi finlandezi

Antropologii au reușit să identifice imaginea tipică a omului rus. El are o înălțime și greutate medie, păr șaten și ochi suri sau albaștri. Concomitent, a fost realizat și portretul ucraineanului tipic. Astfel, un ucrainean se deosebește de un rus prin culoarea pieli, a părului și a ochilor – el este brunet cu piele măslinie și ochi căprui.

În prezent știința practică cele mai exacte metode a biologiei moleculare, care permit citirea tuturor genelor umane, iar cea mai avansată tehnică pentru analiza ADN-ului, este secvențierea (citirea codului genetic) al ADN-ului mitocondrial și ADN-ul cromozomului uman Y.
ADN-ul mitocondrial este transmis genetic pe linia feminină, din generație în generație încă de pe timpurile Evei.

Cromozomul Y îl au doar bărbații și, de asemenea, este transmis din generație în generație fără schimbări, în timp ce restul cromozomilor moșteniți de urmași sunt amestecați ca și cărțile de joc.

Spre deosebire de dovezile indirecte (exteriorul, proporționalitatea corpului) secvențierea mitocondrială ADN-ului explică în mod clar gradul de rudenie dintre oameni, scrie revista „Vesti”.
Mai bine de 20 de ani, geneticii din occident folosesc cu succes această metodă. În Rusia, ea a fost aplicată doar o singură dată, pe la mijlocul anilor 90, pentru a identifica osemintele regale.

Abia în anul 2000 a fost posibilă studierea națiunii titulare rusești. Rezultatele studiului vor fi publicate în curând la editura „Luci”. Revista „Vlasti”, aduce câteva detalii ale cercetării.

Distanța genetică dintre ruși și finlandezi, în funcție de cromozomul Y, nu depășește 30 de unități convenționale (rudenie apropiată), iar apropierea genetică dintre ruși și așa zisele popoare fino-ugrice (marijcami, vepsami, mordvini) care trăiesc pe teritoriul Federației Ruse este egală cu două unități. Cu alte cuvinte, genetic ele sunt identice.

Dacă cele mai apropiate grade de rudenie pentru ruși sunt estonii și ugro-finii, atunci glumele rușilor despre „estonienii lenți” sunt un pic stranii.
O altă problemă destul de gravă pentru Rusia este auto-identificarea lor ca „slavi”, deoarece, genetic, poporul rus nu are nici o atribuție la poporul slav. Geneticii spun cu tărie: „rușii nu au nimic de la slavi”. Chiar și în lexicul rus, circa 60-70 la sută din vocabular nu este slav. De
aceea, rușii nu sunt în stare să înțeleagă limbile slavilor.

Rezultatele studiului au arătat că în afară de finlandezi, rușii au un grad apropiat de rudenie și cu tătarii. Astfel, distanță genetică dintre ruși și tătari e aceeași, de 30 de unități convenționale.

Nu mai puțin senzaționale sunt rezultatele din Ucraina. S-a demonstrat genetic că populația din estul Ucrainei provine de la ugro-fini, ucrainenii estici practic nu se deosebesc de ruși și mordvini.

În schimb, în cazul ucrainenilor din vestul țării rezultatele sunt și mai neașteptate. Aceștia nu sunt nici slavi, nici ruso-fini, ci cu totul altă etnie: între ucrainenii din Lvov și tătari, distanța genetică este doar de zece unități.

O rudenie atât de apropiată dintre ucrainenii din vest cu tătarii poate fi explicată, probabil, cu rădăcinile sarmatice a vechilor locuitori din Rusia Kieveană. Desigur, unele componente slave în sângele ucrainenilor totuși există (genetic ei sunt mai apropiați de slavi decât rușii), cu toate acestea, ei nu sunt slavi, ci mai degrabă sarmați. Trăsăturile lor se exprimă prin pomeții evidențiați, părul închis la culoare și ochii căprui.

Cum rămâne cu mitul potrivit căruia rușii sunt slavi?

Având în vedere aceste rezultate, strategii ruși primesc „o sabie cu două tăișuri”: în acest caz, ei trebuie să revizuiască toată autoidentificarea națională a poporului rus ca „ slav” și să renunțe la concepția de „rudenie” cu belarușii și toată naționalitățile slave, atât la nivel științific, cât și la nivel politic.

Sub aspect geografic, genele rușilor s-au păstrat pe un teritoriu care „coincide cu Rusia de pe timpurile lui Ioan Groznâi”.
Populația din Breansk, Kursk și Smolensk nu este rusă (adică finlandeză), ci belaruso-poloneză, pentru că are gene identice cu ale belarușilor și polonezilor. Este interesant și faptul că în evul mediu hotarul dintre Marele Ducat al Lituaniei și Moscovia – a fost anume granița etnică dintre slavi și finlandezi, (apropo, atunci, acolo trecea și hotarul Europei de Est). În continuare, Imperialismul Moscoviei- Rusiei își alătura teritoriile vecine, depășind limitele etnicilor moscoviți.

Ce este Rusia?

Aceste descoperiri ale cercetătorilor ruși oferă o nouă privire asupra politicii Moscoviei medievale. În concepția istoricilor ruși și a Bisericii Ortodoxe Ruse, așa-zisa „Rusie Sfântă” s-a format după impunerea Moscovei în interiorul Hoardei de Aur, și, după cum a scris Lev Gumilev în cartea „De la Rusia Kieveană până la Federația Rusă” , din același motiv ucrainenii și belorușii au încetat să se considere rusini și să facă parte din Rusia.

Este clar că pe atunci existau două „Rusii” diferite. Una, la vest care mai apoi s-a unit în Marele Ducat Lituanian și Rus. Și cealaltă „Rusie” – de est (mai exact Moscovia – deoarece pe atunci nu putea fi considerată nici Rusia) a făcut parte din Hoarda de Aur timp de 300 de ani. Cea de-a doua Rusie a fost denumită de către istoricii ruși și Biserica Ortodoxă Rusă „Rusia Sfântă”, privând astfel Rusia de Vest de tot ce este rusesc și obligând tot poporul Rusiei Kievene să se identifice nu ca rusini, ci ca ucraineni.

Lupta de secole dintre Marele Ducat Lituanian și Moscovia a fost o confruntare a țărilor cu diferite etnii.

Marele Ducat Lituanian a adunat slavii, pe când Moscovia – finii. Drept urmare, secole de-a rândul, aceste două Rusii și-au opus rezistență.

Acest lucru poate fi explicat și prin faptul că Moscovia niciodată, cât a făcut parte din Hoarda de Aur, nu a vrut să se întoarcă la Rusia, să-și câștige libertatea față de tătari și să intre în componența Marelui Ducat Lituanian.

De altfel și cucerirea Novgorodului a fost menită de a împiedica orașul de a adera la Marele Ducat Lituanian.

Această ruso-fobie a Moscovei și „mazochismul” ei pot fi explicate de diferențele etnice cu originale Rusie și apropierea etnică cu poporul Hoardei de Aur.

Diferență genetică față de slavi explică de ce Moscovia respingea modul de viață european și apropierea de slavi și de ce avea o mare atracție pentru spațiul estic și tradițiile asiatice.

Despre belaruși

Un punct deosebit în această cercetare l-a ocupat identitatea genetică a belarușilor și polonezilor. Faptul identității apropiate dintre polonezi și belaruși nu este surprinzător. Pașaportul lor genetic este atât de apropiat de cel slav, încât este aproape imposibil să găsești deosebirea între genele slavilor, a prusilor și mazurilor. Acest fapt îi unește pe belaruși și polonezi, care sunt considerați urmașii balticilor vestici slavonizați.

Renumitul istoric belarus V. Lastovskii scrie în „Scurt istoric despre Belarus” (Vilnius 2010) că tentativele de înființare a uniunii statului belarușilor și polonezilor au fost întreprinse de cel puțin zece ori: în 1401, 1413, 1438, 1451, 1499, 1501, 1563, 1564, 1566, 1567 și abia încercarea din 1569 a avut succes.

Studiul cercetătorilor genetici ruși ne oferă posibilitatea să privim altfel istoria țării, întrucât multe evenimente politice ale popoarelor europene se explică tocmai prin genetica grupului lor etnic – un element care rămânea ascuns de istorici. Anume genetica și relația de rudenie dintre grupurile etnice erau puterile principale ale proceselor politice în Europa medievală.

Concluzii

Rezultatele studiului efectuat de oamenii de știință ruși despre genofondul poporului rus vor fi asimilate mult timp de către societate, întrucât aceștia resping în totalitate toate cunoștințele noastre de până acum, aducându-le la nivelul unor mituri neștiințifice.

Aceste descoperiri nu necesită atât înțelegerea, cât obișnuința. Astfel, concepția „slavilor de est” este acum absolut neștiințifică.

În urma cercetărilor, poporul rus a fost numit fin, la fel ca ucrainenii din estul Ucrainei. În schimb, populația Ucrainei de vest provine de la sarmați. Adică nici poporul ucrainean nu s-a dovedit a fi de etnie slavă.

Descoperirea cercetătorilor nu este pur și simplu senzațională, ci o adevărată bombă, care poate submina toate cunoștințele existențe despre conceperea popoarelor de până acum.

 

 

Sursa: glavpost.com.ua preluată de http://www.timpul.md/

01/07/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

În 1987 Gorbaciov era de părere că Ucraina ar trebui să cedeze Rusiei treptat Crimeea

 

 

 

-Crimeea 2




 

Gorbaciov în 1987: Crimeea ar trebui retrasă treptat din componența Ucrainei




În  URSS în iunie 1987, protestele tătarilor din Crimeea s-au intensificat brusc. Ei cereau revenirea din exilul forțat din Asia Centrală în patrie. În iulie și august al aceluiași an, Politburoul sovietic  s-a întâlnit de două ori pentru a discuta această problemă.   

Apoi, într-un cerc restrâns, liderul  partidului și  statului sovietic,  Mihail Gorbaciov, a spus: Crimeea ar trebui să fie readusă din Ucraina în Rusia și ar trebui creat un „district federal” pe peninsulă, inclusiv pentru a rezolva problema tatarilor din Crimeea.

Dar, cu precauția sa obișnuită, Gorbaciov a spus că „acest lucru trebuie făcut treptat”. Nu a avut timp, scrie http://ttolk.ru/articles/gorbachyov_v_1987_godu_kryim .

În 2014, după scoaterea Crimeei din componența  Ucrainei, mulți au fost șocați de o declarație a fostului președinte al URSS, Mihail Gorbaciov, prin care acesta susținea această operațiune specială anexionistă a Rusiei.


În 2016,  într-un interviu acordat ziarului britanic The Sunday Times: „Dacă aș fi Putin, aș anexa și Crimeea , pentru că locuitorii din peninsulă au vrut să se reunească cu Rusia”.

Nu este nimic neașteptat în aceste declarații ale lui Gorbaciov pentru că acesta se gândea încă din 1987 la o operațiune  specială similară.
În mai 1987, în Asia Centrală tătarii crimeeni fost exilați acolo în 1944 ,începuseră  tulburările. În ciuda reabilitării lor de către  Hrușciov, li se interzisese până în acel moment să revină în Crimeea.

La 26 iunie 1987, o delegație a tătarilor din Crimeea a fost primită de prim-vicepreședinte al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS P. Demichev.   El a promis doar să transmită cerințelor lor  lui M. Gorbaciov și i-a invitat să plece – așa cum s-a făcut deja de mai multe ori de la sfârșitul anilor 1950, după întâlniri similare cu reprezentanții autorităților sovietice.

Întâlnirea a fost considerată de reprezentanții poporului tătar  ca fiind nesatisfăcătoare. și de această dată, trimișii poporului tătarilor din Crimeea erau hotărâți să stea până la capăt.







crimea-1






La 6 iulie 1987, 120 de tătari din Crimeea au organizat o manifestație în Piața Roșie, lângă Mausoleul Lenin cu pancarede în care aceștia revendicau: „Restaurarea drepturilor tătarilor din Crimeea”, „Democrație  – și pentru tătarii Crimeii”, „Întoarcerea poporul nostru în patria lui”.

Agenții KGB în haine civile și-au confiscat afișele și au încercat să împrăștie manifestanții, dar aceștia s-au așezat pe pământ strigând lozinci și au refuzat să plece.

După 45 de minute, miliția a apărut și le-a ordonat să evacueze  Piața Roșie. Apoi, manifestanții au mers la clădirea Comitetului Central al PCUS din Piața Veche. Acolo autoritățile încercat, deși fără succes, să îi disperseze.

Tulburările în rândul tătarilor din Crimeea a crescut astfel încât Politburo-ul Comitetului Central al PCUS a fost obligat să încerce o soluționare a problemelor lor și, în general, a Crimeei.
În cartea „Gorbaciov și alții.

Analele anilor 1985-1991 menționa  că  se discuta  ”la o întâlnire a Politburo din 12 iulie 1987 privitor la transferul teritoriului Crimeei de la Ucraina către  Rusia:

Lukyanov : Aproximativ 350 de mii de tătari din Crimeea au făcut apel la Prezidiul Forțelor Armate. Apropo, în timpul războiului, au fost mulți trădători printre tătarii Crimeei.

Gorbaciov : Și unde nu erau trădători? Vlasoviști ?

Lukyanov : O divizie tătară făcea parte  din Wehrmacht

Gorbaciov : Da, unii au colaborat cu germanii, în timp ce alții au luptat împotriva germanilor, ca toți ceilalți. Și au existat mulți eroi printre ei.

Șebrikov : Probabil, va fi necesară organizarea unei regiuni autonome în Crimeea .

Gorbaciov : Aceasta este și democrația.

Șebrikov: Și ce este cu coasta de sud a Crimeei? Tătarii vor reveni și vor spune – aceasta este casa mea.  

Solomențev : Este necesar să decidem, dar nu sunt pentru Autonomie. Compoziția națională din Crimeea s-a schimbat dramatic. Acum sunt 68% din ruși, 26% din ucraineni. Iar transferul Crimeei către Ucraina nu s-a făcut în aplauze au dat-o împreună cu Sevastopol – un oraș de glorie rusă. Te poți baza pe decretul lui Lenin. .

Gorbaciov : Adică credeți că Crimeea ar trebui să devină din nou parte a RSFS Ruse, așa cum se specifica în decretul lui Lenin? Din punct de vedere istoric, ar fi corect să se întoarcă Crimeea în Rusia. Dar Ucraina va ridica un munte de obiecțiuni.

Gromîko: De ce ne grăbim? Nu s-a intâmplat nimic  Iar decizia de evacuare este justificată de condițiile militare. Transferul Crimeii în Ucraina, a fost  desigur, arbitrar, dar cum să justifici acum o mișcare inversă? Gândiți-vă din nou și nu luați o decizie finală pripită.

Gorbaciov : Trebuie să gândim cu atenție totul. În timpul lui  Lenin, situația era complet diferită. Acum este imposibil să dai Crimeea tătarilor. Pentru a ajuta tătarii – atât în ​​Uzbekistan, cât și în Crimeea trebuie acționat  pentru a întârzia migrația lor în Crimeea. Este necesar să abordăm acest proces  într-un spirit democratic și să încurajăm oamenii să se bazeze pe realitate.  






crimea-3




 

 

Pe 6 august 1987,  la o întâlnire a Politburoului sovietic, Gorbaciov  declara despre situația din Crimeea că o nouă realitate s-a dezvoltat acolo după perioada crimelor staliniste.
”Unii se oferă să retragă această regiune din componența  Ucrainei, pentru a forma un „district federal”. Ideea merită atenție. Dar nu se poate face nimic simultan ci treptat.

Creați o școală în limba tătară, populați zonele nelocuite. Într-un cuvânt este nevoie de realism și de gândire concretă. Acesta este principalul lucru acum”.

06/06/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: