CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Un eseu de Pamfil Şeicaru – Rusia, „duşmanul natural” al României.

Foto: Pamfil Șeicaru (n. 18 aprilie 1894, Buzău, România – d. 21 octombrie 1980, München, RFG) a fost un ziarist român, director al ziarului „Curentul”, cel mai combativ cotidian românesc în perioada dintre cele două războaie mondiale. Este considerat a fi cel mai mare gazetar din perioada interbelică

Redăm mai jos un  text scris de Pamfil Şeicaru în anii ’70 şi publicat în 2002-2003 într-o revistă de la München (în trei părţi: „Un tratat cu Rusia?”, „Amintiri pentru prezent și viitor”, „Relațiile româno-ruse”), text sesizat nouă de George Stanca, invocarea actualităţii nu ţine numai de profunzimile textului. Ţine şi de o potriveală neobişnuită de împrejurări.

Neîndoielnic, Pamfil Şeicaru a scris despre relaţiile româno-ruse într-un timp când Occidentul se iluziona în privinţa blândeții internaţionale a URSS. Mai demult profet al pericolului întruchipat de bolşevismul moscovit, Pamfil Şeicaru încearcă şi reuşeşte să avertizeze în 1972,  trecând în revistă notele comune ale regimului bolşevic şi regimului ţarist, că Uniunea Sovietică e la fel de primejdioasă pentru Europa ca şi Rusia ţaristă.

Uniunea Sovietică a devenit Federaţia Rusă, o revenire a Uniunii Sovietice la ceea ce era de fapt: Rusia țaristă fără văl ideologic. Rusia eternă.

Textul lui Pamfil Şeicaru se referă la Rusia eternă.

Citit azi, el reclamă un efort invers celui din 1972: de a descoperi în Rusia lui Putin notele comune cu Uniunea Sovietică a lui Stalin şi a lui Brejnev.

 Anexarea Crimeii cât ai clipi din ochi, fapt de neimaginat în timp de pace, a descumpănit pe liderii occidentali, iluzionaţi de două decenii că Rusia post-comunistă e altceva decât Uniunea Sovietică. Rusia lui Vladimir Putin e însă Rusia lui Ivan cel Groaznic, Rusia lui Petru I, Rusia Ecaterinei şi Rusia lui Nicolae al II-lea.

Într-un cuvânt, Rusia de ieri, de azi şi de mâine. Rusia eternă.

În aceasta constă uluitoarea actualitate a textului despre relaţiile româno-ruse. Mai ales pentru noi, românii de azi, la fel de ignoranți într-ale Rusiei ca românii denunțați astfel de Pamfil Șeicaru în eseul său.

 Ion Cristoiu

 

Rusia, „duşmanul natural” al României. Un eseu de Pamfil Şeicaru

 

Politica externă a unui Stat este condiţionată în­totdeauna de spaţiul geografic pe care îl ocupă, deoarece spaţiul geografic este singurul nevariabil.

Un total dispreţ [faţă] de acest factor permanent acelaşi este fatal pentru orice aşezare statală, dat fiind că este baza istoriei sale.

Cronicarul se tânguia că suntem „aşezaţi la răs­pântia tuturor răutăţilor”, definea poziţia geo­grafică a Românilor aşa de dramatică, verificată de atâtea se­cole de chinuită exis­tenţă istorică.

Exis­tenţa noastră, nu numai ca Stat, dar chiar ca naţiu­ne, este un con­tinuu miracol, reînnoit printr-o vitali­tate excepţională.

Când s-au potolit invaziile bar­bare, ultimul val a fost cel al maghiarilor, cele două principate, Ţa­ra Româ­nească şi Moldova, au avut de luptat cu neîn­treruptul asalt al Ungariei şi Polo­niei de a ne cotropi şi des­fi­in­ţa ca naţiune.

Ce este istoria domniei lui ştefan cel Ma­re decât o aprigă împotrivire Ungariei şi Po­loniei, în timp ce trebuia să facă faţă la Est Tătarilor şi la Dunăre, Turciei.

În­delungata domnie a lui Ştefan cel Mare ilustrează aşa de dramatic factorul geo­grafic, care, neschim­bat, condiţionea­ză politica ex­ternă a poporului ro­mân, indiferent de regimul politic pe care îl are.

Începând din timpul ţarului Rusiei Petru cel Mare, po­po­rul român a cunoscut blestemul unei vecinătăţi care vroia să se reverse peste noi spre Constan­ti­nopol.

Ca Stat, Ru­sia nu a ajuns în imediata ve­ci­nă­tate a Moldovei decât după Tratatul de Pace încheiat în Decembrie 1791 la Iaşi, prin care se con­firma pacea de la Kuciuk Kainargi şi re­cu­noaş­terea achi­ziţiei Crimeei de către Rusia.

Între altele, Ca­­­the­ri­na a II-a câştiga Stepa Oceakovului, între Bug şi Nistru.

Un stat cuceritor şi militarist

Deci, începând de la 1792, am avut de vecin pe Nistru imperiul Rusiei, spre marea noastră neno­rocire. Găsesc de mare folos pentru orice român şi, îndeosebi pentru cei cari sunt stăpâniţi de ambiţii politice, adică de a conduce desti­nele ţării, să ci­tească un pasaj din Essais sur l’Historire de la Civilisation Russe, de Paul Miliukov, profesor la Uni­ver­si­tatea din Moscova şi, în acelaşi timp, şeful par­tidului Ca­de­ţilor, adică al liberalilor, cari preco­nizau o Monarhie Con­stituţională.

Lucrarea acestui istoric rus de mare autoritate a apărut în traducerea fran­ceză în 1901, editura V. Girard şi E. Briere.

Citez acest fragment din cartea lui Miliukov:

„După împărţirea Poloniei şi anexiunea ţărilor de la Ma­rea Neagră, sub Catherina II-a, vechile aspi­raţii ale politicei ruseşti erau în sfârşit satisfăcute. Dar ve­chiul caracter cu­ce­ritor al politicei ruseşti nu [se] schimbă pentru aceasta. Participarea Rusiei la răz­boaiele lui Napoleon, departe de a fi fost dezin­te­resată, şi anexiunea Finlandei, a Poloniei şi a Ba­sarabiei, nu s-au făcut deloc contra inimei ei. şi cu toate acestea tendinţele anexioniste ale Rusiei con­tra Tur­ciei n-au fost încă satisfăcute prin achi­zi­ţiile lui Alexandru I. Din timpul lui Nicolae I, fai­moasa ches­tie a Orientului s-a des­chis şi ea rămâ­ne încă azi o ameninţare eternă pentru pacea europeană.

Trebuie să adăugăm aici şi expan­siu­nea rapidă a Rusiei în Asia Occidentală. Astfel că nece­si­tatea de a spori forţele militare nu scade du­pă Petru cel Mare. Arma­ta care spre sfârşitul dom­niei lui atingea 200.000 de oameni (subliniez că în epoca lui Petru cel Mare nici un alt Stat european nu atingea această cifră), era către epoca celui de-al doilea război turc (1787-1791) de 400.000 de oameni, se dublă încă (800.000 de oa­meni) în perioada războaielor lui Alexandru I cu Napoleon (1802-1812). De atunci, ea este o dată şi jumătate de oameni, de 12 ori mai mare decât sub Petru cel Mare. În­treţinerea armatei şi flotei continuă, fireşte, în aceste con­diţii să ceară cele mai mari sa­crificii populaţiei… În a doua jumătate a secolului trecut (XVIII), întreţinerea armatei şi a flotei compta 45 la 50% din toate cheltuielile, în prima ju­mă­tate a secolului nostru (XIX), pentru 43 la 42% şi în ultimii cincizeci de ani această proporţie scade la 1/3 din toate cheltuielile Statului (34 la 31%).

Dar această diminuare proporţională este încă mult mai aparentă decât reală. De la Petru cel Mare până în zilele noastre n-a fost nici un război care a putut fi acoperit cu ajutorul veniturilor ordi­nare; Sta­tul era întotdeauna forţat să se recurgă la resurse suplimentare pentru a se face faţă chel­tuielilor extra­ordinare.

Dacă guvernele celorlalte State europene puteau să re­curgă la îm­prumuturi externe, Rusia, cu toată do­rinţa ei, nu putea să contrac­teze datorii, datorită faptului că nimeni nu vroia să-i încredinţeze capita­luri. Chiar după Petru cel Ma­re, încercarea de îm­prumut în străinătate, care s-a făcut sub Elisabeta, n-a izbutit deloc.

A trebuit deci să se recur­gă la un cre­­dit forţat în ţară, sub formele pe cari noi le cu­noaştem deja, a folosirii monedei sau de înlocuirea ei prin asignate. Pentru războiul contra Suediei, Pe­tru cel Mare a bătut din monede, scăzându-le la ju­mătate greutatea ante­rioară;pentru războaiele cu Tur­cia, Catherina a II-a a emis asignate;Alexandru I, pentru războaiele cu Napoleon, a sporit numărul lor;s-a procedat la fel pentru războiul Cri­meei cu hârtia de credit introdusă de ministrul Kankrin. Dar ase­­menea procedee nu sunt fără pericol:noi ştim că ele au totdeauna drept consecinţă deprecierea banului, scă­derea cursului.

Astfel, îndată ce guver­nul rus a pu­tut să aibă credit în străinătate, trecu imediat sub Catherina a II-a la sistemul împrumu­tului. Cu îm­prumuturi se acopereau cheltuielile de război sub Ni­colae I şi Alexandru al II-lea;prin îm­prumuturi gu­vernul s-a forţat de mai multe ori să răs­cumpere hârtiile de credit, cari au servit pentru a aco­peri chel­tuielile războaielor precedente;astfel, datoria gu­ver­­nului către ţară, care nu era fără do­bândă, a fost trans­formată în datorie externă cu dobânzi şi amor­tizabilă. Într-un fel sau altul, direct sau indirect, da­to­ria Statului rus, ca­re atinge azi (adică la 1900), 4 miliarde ruble metalice şi care excede de mai multe ori venitul anual al Statului, este făcută aproape ex­clu­­siv în vederea acoperirii cheltuielilor militare sau de a plăti banii împrumutaţi pentru aceste chel­tuieli, excepţie făcând numai pen­tru cheltuielile făcute în construcţia de căi ferate sau de răscumpărarea rede­venţelor ţăranilor în timpul emancipării din iobăgie. Ast­fel, nevoia unei forţe militare, care este nevoia Sta­tului cea mai esenţială, a fost de la început pâ­nă în zilele noastre, principala necesitate a gu­vernului rus”.(Paul Miliukov, Essais sur l’Histoire de la Civilisation russe, capitolul „Les origines de l’Etat”, pp. 164-167)

FOTO:Caricatură politică din 1792, ridiculizând tendinţele expansioniste ale împărătesei Ecaterina cea Mare

Era necesar să fac acest lung citat, menit să în­tipă­reas­că în mintea fiecărui român că Rusia este un Stat prin natura lui mereu, conform naturii lui, cuce­ritor şi militarist.

Revoluţia bolşevică din Octombrie 1917 nu i-a schim­bat natura – dovadă bugetul Rusiei sovietice, care consacră înarmării 50%, ca şi pe vremea lui Pe­tru cel Mare. […]

Pentru a sublinia trăsătura dominantă a politicei de Stat a Rusiei, indiferent de regim, este bine să a­mintesc figura se­natorului Nicolae Novossiltzoff, care repetă fără încetare în timpul domniilor lui Alexandru I şi Nicolae I că ordinea, pa­cea şi feri­cirea vor putea să domnească în Europa nu­mai când ucazurile por­nite de la Sankt Petersburg vor fi executate la Stockholm, Constantinopol, Viena, Ber­lin şi Pa­ris. Senatorul Nicolae Novossiltzoff a murit când era preşedintele Consiliului Imperial rusesc. S-a prăbu­şit ţa­ris­mul în Martie 1917, iar în Octom­brie acelaşi an, Lenin a preluat puterea instaurând dictatura pro­letariatului şi dând Statului forma sovietică.

Dar natura războinică a concepţiei de Stat ru­sesc, sau mai exact moscovit, nu s-a schim­bat. În 1920, război con­tra Poloniei, război pierdut ca să-şi ia revanşa în 1939, du­pă pactul Ribbentrop-Molo­tov, căruia i-a urmat atacul con­tra Finlandei şi cucerirea Republicilor baltice. Ca în 1942-45, cu ajutorul lui Roosevelt şi al lui Churchill, să cuce­rească jumătate din Europa şi puţin a lipsit ca în­treaga Eu­ropă să fie – aşa cum cerea Nicolae No­vossiltzoff – con­dusă cu ukazuri date de Stalin din Kremlin.

Acesta este vecinul pe care îl avem datorită si­tuaţiei geo­grafice, care ne condiţionează existenţa istorică. […]

Impe­ria­­lismul moscovit nu se poate con­juga la trecut

Prima critică a culturii occidentale, prima atitudine cate­goric şi total ostilă faţă de Europa, a făcut-o Odoievski în Nopţi ruseşti, prin gura eroului Faust, care nu are nimic comun cu Faust al lui Goethe, numele dat eroului în inten­ţia autorului este ales pentru a indica trăsătura fundamen­tală a eroului rus:căutarea pasională a adevărului. Voi face câ­teva citate menite să ilustreze atitudinea tuturor gân­di­torilor ruşi faţă de Europa de la 1825 şi până azi, indiferent de etichetele ideologice;ele repre­zintă o con­stantă moscovită faţă de Occident.

„Să îndrăznim să rostim cuvântul care va putea să pară straniu multora, dar care va fi în câtva tip foarte simplu:Occidentul piere? Tot aşa cum într-o zi creştinismul a adus forţe noi lumii decadente a lumii antice şi i-a reînnoit existenţa, la fel astăzi salvarea Europei nu este cu putinţă decât dacă un popor nou, cu forţe proaspete, apare pe scena istoriei”. Un astfel de popor, credea Odoievski, este poporul rus, deoa­rece „noi suntem la răspântia a două lumi, a tre­cutului şi a viitorului;noi suntem proaspeţi şi ne­uzaţi, noi n-am fost amestecaţi cu stricăciunile bătrânei Eu­rope;înaintea noastră se desfăşoară o dramă stranie şi mis­te­rioasă, alcărei deznodământ poate este ascuns în profunzimile spiritului rusesc”.

„Dar nu numai singur corpul pe care noi ceilalţi, ruşii, trebuie să-l salvăm:mai este şi su­fletul”, afirmă Faust-ul rusesc. Este vorba de transfi­gu­rarea interioară a chiar fundamentelor cul­tu­rii occidentale. „În Sfânta triplă trinitate a credin­ţei, a ştiinţei, a artei, tu (se a­dresează poporului rus), tu vei găsi seninătatea pen­tru ca­re s-au rugat părinţii tăi. Secolul al XIX-lea aparţine Rusiei”. „Idei­le amicilor mei asupra Occi­dentului sunt exa­gerate. Dar să aplecăm urechea spre scriitorii Occiden­tu­lui… Ascultă strigătele lor de disperare, care iz­bucnesc în literatura contimporană occidentală. Noi vedem aici o în­grijorare de nevin­de­cat, o spe­ranţă fără viitor, o negaţie fă­ră nici o afirmaţie. Eu văd în Occident o pierdere fără mă­su­ră de ener­gie… Scu­fundat în lumea forţelor elementare, Occi­dentul le-a dezvoltat cu mare grijă, admirabil a fost lu­crul şi a făcut lucrări minunate. Occidentul a pro­­dus tot ce puteau să dea forţele lui. Dar în acti­vitatea lui neliniştită şi precipitată, el a dat liber curs unei energii şi rezultatul a fost o pierdere de echi­libru. Occidentului îi lipseşte un Petru cel Mare, care i-ar fi injectat seva proaspătă a Ori­entului slav”. […]

În lunga listă a scriitorilor şi gânditorilor ruşi, toţi, fără excepţie, revendică pentru Rusia dreptul care îi re­vine de a conduce destinele ome­nirii. A treia Romă creştină, pe care o visa călugărul Filotei, nu a sub­­stituit a doua Romă, dar a apărut sub forma Inter­na­ţio­nalei a treia, care a condus destinele revoluţiei mondiale pâ­nă în 1960, când a apă­rut calmă, ma­sivă, contestaţia Peking-ului.

Dar să ne imaginăm că Moscova cedează, că re­nunţă la dominaţia ei ide­ologică, menită să în­les­nească dominaţia efec­tivă a planetei. Impe­ria­­lismul moscovit nu se poate con­juga la trecut, el stă în prezent şi lup­tă să continue şi în viitor până la domi­naţia lumii. Este o idee fixă a „in­telighenţiei” ru­seşti, fie că este comunistă sau antico­munistă.

Voi lua un exemplu:cazul lui Bakunin, prezent, halu­ci­nat, pe toate baricadele Europei occidentale. Nu mai puţin concepea panslavismul revoluţionar ca­re nu se deosebea cu nimic de panslavismul lui Dani­lev­ski sau al generalului Ig­natiev. Până la 1917 nu s-a cunoscut Confe­siuneascrisă a lui Ba­kunin, la cererea ţarului, când neînfricatul revo­luţio­nar se afla închis în fortăreaţa Petropavlovsk.

Cu toate că recla­ma autonomia Poloniei şi a Ucrainei, de altfel într-o for­­­mă foarte naţiona­listă, Bakunin urmărea o U­niune fe­de­rală a tuturor slavilor, având Constantinopolul drept capitală.

Foto:„Prăjitura regilor” – desen alegoric înfăţişând liderii implicaţi în prima împărţire a Poloniei (1772). De la stânga la dreapta:Ecaterina a II-a Rusiei, regele polonez Stanisław August Poniatowski(încercând cu greu să-şi păstreze coroana), împăratul habsburg Iosif al II-lea şi Frederic al II-lea al Prusiei;deasupra, îngerul păcii face cunoscut lumii că suveranii au reuşit să evite războiul

Karl Marx avea dreptate când denunţa pansla­vismul revo­lu­ţionar ca o simplă deghizare a panslavis­mului mos­covit. Es­te de prisos să amin­tesc de Dostoievski, a cărui ostilitate faţă de Europa şi mi­siunea pe care o atribuia Rusiei stră­ba­t cele trei volume din Journal d’un écri­vain, publicate în 1927, la editura Bossard;găsim aceleaşi opinii şi la şeful radicalismului ru­sesc, Alexandr Herzen, care era convins că Ru­siei îi revine misiunea salu­tară pentru Euro­pa.

Pentru acest strălucit reprezen­tant al spiritului rusesc, străbătut de cultura occi­dentală, trăind toată viaţa la Paris, europeanul era „omul de pe malul celălalt”. Pentru el, me­sia­nismul Rusiei ortodoxe se trans­for­ma în mesianism re­vo­luţionar.

În 1947, Berdiaiev, recunoscut ca un filosof al or­todoxiei, publica Au seuil de la nouvelle époque. Voi extrage un frag­ment asupra căruia ar fi bine să me­diteze românii află­tori în exil, ca şi cei din ţară:„Trecutul şi prezentul se vor topi din nou.

Acesta este misterul tim­pului. Acesta este misterul istoriei. Atitudinea ex­clusiv conservatoare faţă de trecut este falsă şi dău­nătoare. Ar fi precis o trădare a ceea ce, odinioară, a fost creator şi dinamic. Pro­cesul creator al prezentului nu poate fi decât cre­dincios trecutului. Nedăsrădăcinata putere a trecu­tului trebuie să fie transmisă viitorului creator, deve­nit factorul său.

Ru­sia so­vietică intră în această oră a exis­tenţei ei, în care trecutul şi viitorul se unesc pentru a înde­plini ma­rea vocaţie a Rusiei şi a popo­rului rus în lu­me, de­oarece sunt multe motive de a crede că se apro­pie «pe­rioada rusească» a istoriei universale. În a­ceastă conştiinţă a vocaţiei Rusiei, ideea revolu­ţio­nară, socialistă, sovietică, se unesc idei mesianice, sla­vo­file, moştenire a trecutului”.

Comentând cartea lui Danilevski, Rusia şi Europa, so­cio­logul rus Pitirin Sorokin confirmă părerea lui Karl Marx asupra panslavismului revoluţionar:„Citind capitolele de po­litică ale lui Danilevski nu e greu să se vadă o izbitoare asemănare între opiniile lui pri­vind relaţiile şi per­spectivele ruso-europene şi cele ale guvernului sovietic, ideologia lui Da­nilevski şi ide­o­logia şefilor sovietici cu privire la relaţiile ruso-eu­ropene sunt în esenţă la fel. În acest fel, şi în re­laţie cu acest cel mai conservator slavofil, Politbiroul şi Internaţionala comunistă îşi dau mâna. Este greu de ima­ginat o mai stranie tovărăşie de pat”.

Am făcut această succintă trecere în revistă a conti­nu­ităţii ideii politice care formează elementul di­namic al impe­rialismului moscovit, mereu acelaşi, de etichetă ideologică a regimului, pentru a legitima ui­mirea pe care am încercat-o verificând absenţa de studii asupra politicei ruseşti, inva­riabil aceeaşi în lungul secolelor, care a constituit, consti­tuie şi va con­stitui până la dizolvarea imperiului sub acţiu­nea principiului naţionalităţilor pericolul de moarte pentru existenţa noastră ca Stat şi ca naţiune.

„Istoria ne-a făcut garda civilizaţiei europene împotriva năvălirii asiatice“

Rămâne, în nepăsarea faţă de un vecin care ne vrea ex­terminarea, un glas izolat, o atitudine de ade­vă­rat om de Stat, articolul lui Take Io­nescu, „Duş­manul natural”, publi­cat în 1900, care azi rămâne de o dramatică actualitate, ca un strigăt de a veghea:Naţie, ia seama, duşmanul stă la pândă!

„În marea luptă dintre popoare, ca şi dintre indivizi, sunt două riva­li­tăţi, unele, oricât de vii, oricât de pline de con­secinţi dureroase, oricât de prejudiciabile pen­tru pacea lumii, nu sunt datorite decât în­tâmplării. Un capriciu de suveran, o nebunie naţională, o neînţe­le­gere subită, o a­tingere de amor propriu, care la rân­dul său provoacă la ad­versar o sete nestinsă de răzbunare, una singură dintre a­ceste cauze este de ajuns ca să provoace manifestarea lor. Aceste realităţi joacă desigur un rol în istorie, uneori însân­gerează chiar un veac întreg, dar până în sfârşit sunt des­tinate să se stingă, pentru că rădăcinile lor nu se află în fa­talitatea lucrurilor.

Sunt şi altfel de rivalităţi, rivalităţi de acele întipărite în car­tea istoriei prin cursul inexorabil al evenimen­te­lor, şi care, cu toate silinţele gu­ver­nelor, cu toată mă­ri­nimia suve­ranilor, cu toate îmbrăţişările şi toate ju­ră­mintele de prie­tenie eternă, mai curând sau mai târ­ziu izbucnesc. Aceste rivalităţi sunt cele mai pri­mej­dioase, jocul lor serveşte de subiect în acea nesfârşită epopee ce se cheamă istoria omenirei. Căci el nu se îm­pacă decât când unul dintre ri­vali a dis­pă­rut, sau cel puţin, când amân­doi, în urma unei lungi şi dureroase experienţe, au dobândit convin­ge­rea că le este cu neputinţă să se suprime unul pe altul.

Rivalitatea imperiului rusesc către noi aparţine a­cestei ul­time catego­rii. Ne explicăm pentru că nu vrem să ni se atribuie alte gânduri decât ale noastre. Departe de noi ide­ea de a acuza de ostilitate guver­nul ac­tual al imperiului vecin. Din contră, credem ferm că împăratul actual este un sincer partizan al păcii. Dar puterea lucrurilor este aşa:pre­supunând că mâine un filantrop şi chiar un filoromân s-ar sui pe tronul Ţarilor, problema ar rămâne aceeaşi.

Exis­ten­ţa noastră este incompa­tibilă cu realizarea idealului im­periului rusesc;ostilitatea sa nu poate să înceteze decât în ziua când ar reuşi să ne suprime, sau în ziua în care îi va fi complet probat că îi este cu ne­putinţă să ne facă să dispă­rem. Este inutil să sco­to­cim istoria ca să ne convingem de acest adevăr. Ori­cât de puternice ar fi probele pe cari ni le dă şi de­monstrează că, de aproape două veacuri – adică de când ne cunoaştem – imperiul ţarilor a făcut tot ce-i stă în putinţă ca să ne subjuge, oricât de evident ar fi că no­rocul singur ne-a scăpat de soarta Basa­ra­biei şi a Poloniei, nu ar fi de ajuns. Au mai fost şi alte rea­lităţi cari au durat două veacuri, şi care, totuşi, nu-şi aveau isvorul în nemi­loa­sa logică a lucrurilor.

 

Nu. Ceea ce dă ostilităţii Rusiei în contra noastră adevă­ratul caracter este poziţiunea noastră pe harta Europei. Noi ne aflăm în pragul celui mai mare impe­riu al vremurilor moderne, suntem vecinii unui popor de o sută de milioane de suflete (azi, în 1972, popu­laţia Rusiei este de două sute trei­zeci de milioane – n. Pamfil Şeicaru), care în 50 de ani îşi îndoieşte popu­laţia;ne aflăm în drumul unei naţii tinere, inteligente, entuziaste, a unei naţiuni cu atât mai de temut cu cât nu-i contestăm ca­lităţile;noi suntem la graniţa unui popor care – ca toate popoarele din nord – se simte atras de un neînfrânt şi veşnic avânt către mările de smarald ale Sudului. Este o regulă, o tendinţă natu­rală ca naţiunile, ca şi indivizii, să alerge după aerul îmbălsămat, după soa­rele arzător de miazăzi.

Rusia, cu tot vastul său teritoriu, se înăbuşea în ceţile Bal­ticei, ea caută să răsufle prin Sud şi se sileşte să-şi dea aer prin trei deschizături deodată:prin Orient, în apele Japoniei, prin golful Persic, care se deschi­de pe jumătate vastului său imperiu, şi prin Medi­terană, către care au aspirat toţi oamenii din nord şi pe malurile căreia atâţia şi-au găsit mormântul. Din aceste trei drumuri, cel mai impor­tant este desigur cel al Mediteranei:acolo se află faimoa­sele strâm­tori, cheia Europei;acolo se află cetatea Ceza­rilor Orientului şi Metropola Ortodoxiei. Toate silinţele im­pe­riului, toate aspiraţiile naţiunei ruse se îndreaptă către acest punct.

Ei bine, soarta ne-a aşezat ca o piedică pe acest drum, astfel încât Rusia nu poate să ajungă acolo unde o chea­mă logica desvoltărei sale decât tre­când peste trupul nostru. Între Rusia şi noi nu este vorba de o neînţelegere trecătoare, nici chiar de a­cele uri necugetate pe care vre­mea poate să le to­pească tot aşa cum le-a făurit. Este aici ceva mai profund.

Este vorba de două vieţi cari se exclud reci­proc, sau mai bine zis de o existenţă, de aceea a neamului românesc, care nu poate ră­mâne în picioa­re de­cât dacă Rusia este forţată să pună frâu am­bi­ţiei sale. Într-o astfel de problemă nu poate fi chestia de înţelegere, de com­promis, de concesii. Da­că tră­im, Rusia nu reuşeşte în ceea ce, de două veacuri, a încălzit inima poporului rus, da­că imperiul reuşeşte să-şi realizeze visul pe care l-a urmărit cu atâta în­credere şi tenacitate, Statul român şi neamul românesc nu vor mai fi decât o amintire. Iată adevărul.

Locul pe care îl ocupăm pe harta Europei nu este al fe­riciţilor cari pot să trăiască fără grijă şi fără trudă. Îndărătul ruinelor Parthenonului, aco­perit de gloria cla­si­cismului, as­cuns în fundul unei peninsule, po­po­rul grecesc poate să stea spectator la marile realităţi cari turbură naţiunile mo­derne. Cu totul altul este destinul nostru.

Aruncaţi de soartă pe valea Dunării, în această vale care a fost atâ­tea veacuri şi va fi încă teatrul marilor catastrofe, postul nostru este greu, dar va fi un post de onoare. Istoria ne-a făcut gardă civilizaţiei eu­ro­pene împotriva năvălirii asi­atice, când aceasta venea de la Sud. Să opunem spada noastră la orice călcare, fie că ar veni de dincolo de Du­năre ori de dincoace de Nistru, aceasta a fost şi va fi soarta noastră. Ori­cât de dureroasă ar fi constatarea aces­tui adevăr tot este mai bine să ne dăm pe deplin seama de dânsul, decât să adormim într-o sigu­ranţă iluzorie.

Forţa lucrurilor face din noi un obstacol în mersul înainte al unui mare imperiu, care în acelaşi timp es­te o naţiune pu­ternică. Acest imperiu a încercat, în­cearcă şi va încerca să meargă pe calea care crede că îi este indicată de Pro­videnţă. Noi ne aflăm în calea sa. Imperiul ţarilor, aşadar, a încercat, în­cear­că şi va încerca să ne şteargă de pe harta po­poa­relor. De altfel este oare aşa de necesar să căutăm în logica situa­ţi­ei geografice şi în învăţă­min­tele isto­riei care va fi politica viitoare a im­pe­riului rusesc? A­ceastă politică nu este de loc un secret.

Gânditorii, ca şi oamenii de Stat, ai Rusiei, afară de cei pe cari scrupulele unei situaţii ofi­ciale îi opresc, nu se sfiesc de a ne spune. Îşi maschează vederile cu­ceritoare printr-o teorie distantă după dânşii, ca să dea lumei mo­derne un nou tip de civilizaţie, să facă să nască în partea orientală a Europei o viaţă nouă. […] Ru­sia, că­reia Providenţa i-a încredinţat o mi­siune aşa de ma­re, nu poate să se oprească în mersul ei pentru ca să dis­trugă neamul românesc”.

După 72 de ani, articolul „Duşmanul natural”, pu­blicat de Take Iones­cu în 1900, păstrează neştirbită valabilitatea lui politică.

Nicolae Titulescu a fost la începutul carierii lui in­tim legat de Take Ionescu;acesta i-a înlesnit ascen­siu­nea politică, acesta l-a impus în 1917, la Iaşi, mi­nistru în guvernul pre­zi­dat de Ionel I.C. Brătianu. Când se făcea agentul de pro­pa­gandă al admi­te­rii Rusiei sovietice la Socie­tatea Naţiu­nilor, ce feno­men schimbase natura a­ces­tui imperiu, să-i anu­leze politi­cele de expansiune cotro­pitoare, dând ţării asi­gu­rări ilu­zorii? Lupta lui Nicolae Titu­les­cu pentru orga­ni­za­rea internaţională a păcii, a­ceasta fiind tema agi­taţiei aces­tui membru activ al Societăţii de la Ge­ne­va. Şi pentru a completa şi întări această orga­nizare, era necesar să fie stăvilită din punct de ve­dere legal.

Când această comple­ta­re va fi rea­lizată, „lumea va putea mai uşor să gsească, ea singură, împinsă de o comu­ni­tate de interese tot mai pu­ter­nice, substanţa vie cu care să um­ple vasele goale de lut ce sunt, luate în sine, crea­ţiile juridice ab­strac­te”. Şi o primă contribuţie a fost fai­moa­sa contribu­ţie:de­finirea a­gre­sorului, din iulie 1933, ca­re se ştie ce bine a stăvilit răz­boiul după pac­tul Ribben­trop-Mo­lo­tov, din august 1939. Scutul de aramă al de­fi­ni­ţiei agresorului, iniţiativă a Rusiei sovietice – s-a ve­ri­ficat că era de carton poleit.

Neputinţa Societăţii Naţiuni­lor s-a arătat în 1937 cu in­va­zia Austriei, după ce, în 1936, Hitler înlăturase pe can­celarul Dolfuss prin mij­locul expeditiv al asa­sinatului. N. Ti­tulescu nu mai de­ţinea în 1937 nici pos­tul de ministru de Externe şi nici pe acela de reprezentant al României la So­­cieta­tea Naţiunilor. Nu putea să mai joace niciun rol în politica inter­na­ţională. Fără îndoială că nimic nu i se opu­nea să revie la Bucureşti şi să-şi afirme prezenţa printr-o activitate politică internă, cu atât mai uşor cu cât partidul naţional-ţărănist îi oferea şefia. Dar N. Titu­les­cu, din 1921, când a fost numit la Lon­dra, nu a mai luat contact cu ţara. Chiar când era ministrul de Ex­terne al României, după moar­tea lui Ionel Bră­tia­nu, luând conducerea politicei ex­terne a ţării, la Bu­cureşti era doar un călător grăbit, cel mult în cursul unui an stătea două luni, ca să se întoarcă la Ge­neva. Este un caz unic la toate Statele, ca ministrul de Externe să fie anual zece luni absent din ţara lui. Ră­mâne însă meritul lui Nicolae Titu­les­cu de a fi iz­butit – fireşte, după moartea lui Ionel Bră­tianu – să con­vingă toate partidele că aşa se cuvine pentru a servi mai bine interesele ţării […].

A existat o opunere la politica de cât mai strânsă legă­tură cu Rusia sovietică, din partea Parla­men­tului. În 1935, N. Titulescu a venit să veri­fice reacţiile Ca­merei şi Sena­tu­lui faţă de o eventuală alianţă mili­tară cu Rusia sovietică, con­vocând comisiile afa­cerilor externe ale camerei şi se­­natului, în faţa că­rora a citit un proiect de alianţă în care participarea militară a României era escamotată. Proiectul lui N. Titulescu a fost combătut şi numai un singur deputat l-a susţinut cu unele rezerve:Gri­gore Iunian. Eram, ca de­putat, mem­bru al Comisiei afacerilor externe şi am fost sur­prins că niciun deputat sau senator al partidului naţional-ţărănesc şi nici al partidului liberal n-au luat cuvântul pen­tru a apăra pro­iectul prezentat de N. Ti­tulescu. Furios, a plecat fără să răspundă cri­ticilor ce s-au adus proiectului. Nu s-a „pus în pielea unui fran­cez” când a pre­zentat pro­iectul, ci a susţinut politica elaborată de Litvinov şi Beneş. În 1937, N. Titulescu a căutat să se prezinte ca victimă a iden­ti­ficării lui cu politica Fran­ţei, „s-a pus în pielea unui fran­cez, că tocmai de ace­ea au vrut să i-o gă­urească”.

Din nefericire, politica genevistă a fost continuată şi după plecarea mi­nistrului de Externe N. Titulescu, până la în­frân­gerea Franţei, în iunie 1940, când Ro­mânia a pri­mit ultimatumul haitei sovietice, care ui­tase de definiţia agre­sorului, contrasemnată la 3 iulie 1933. Devenise inutilă du­pă semnarea pactului Rib­ben­trop-Molotov, în august 1939. „Soluţia nu-i de­cât la Geneva”, ne asigura N. Titulescu prin pana lui Edouard Driault.

Biata Societate a Naţiunilor a ară­tat care este unica soluţie de care dispunea în decem­brie 1939, când Rusia sovietică a atacat Fin­landa, şi ea sem­natară a faimosului acord de defi­ni­ţie a agre­sorului, sem­­nat şi de Moscova. Care a fost soluţia de care dispunea Societatea Naţiu­nilor? Eli­mina­rea Rusiei sovietice din So­cietatea Naţiunilor. Stalin nu s-a emoţionat deloc şi a o­cupat Republi­cile baltice, iar în iunie 1940, Basarabia şi Bucovina de Nord. Era bilanţul himerelor geneviste al cărui tenor pentru ţara noastră a fost N. Titulescu, parti­tura fiind scrisă de Eduard Beneş.

Să măsurăm îndepărtarea de la politica naţională a lui Take Ionescu, luminos fixată în articolul „Duş­manul Natural”, publicat în 1900, şi politica exact contrarie a lui Nicolae Titulescu, de prietenie, ceva mai mult decât atât, de alianţă cu Rusia sovietică, spre a măsura greşita îndepărtare de linia pe care ne-o impunea experienţa istorică şi factorul geo­grafic, prin natura lui, neschimbat.

Marele istoric francez, Camille Julian, adresându-se diplomaţilor în 1916, amintea că politica naţională este condiţionată de experienţa is­torică şi că a con­strui fără să ţii seama de istorie înseamnă să con­struieşti pe nisip. Exact ce a definit politica României între 1935 şi 1940, cu bilanţul ştiut:catastrofa din 1940, desăvârşită la 23 August 1944. Dacă factorul geografic nu se schimbă, factorul politic nu o schim­bă şi încât ar fi de deosebită Rusia ţaristă de Rusia sovietică? La aceas­tă întrebare voi căuta să răs­pund.

Foto: Țarul Nicolae I al Rusiei

RUSIA MEREU ACEEAŞI CA STRUCTURă ŞI CA TENDINŢE

 

Este o constatare pe care o facem din cunoaş­terea popoarelor:dacă revoluţiile constituie un factor de accelerare a schimbărilor care se produc în struc­­tura societăţilor, natura popoarelor, aşa cum a fost ea modelată de experienţa lor istorică, nu se schimbă. În ce priveşte Rusia, avem o lucrare scrisă de unul dintre cei mai pătrunzători observatori, mar­chizul de Custine, care a publicat La Russie en 1839, adică acum 133 de ani. În Rusia ţaristă nu s-a putut publica în traducere şi s-a citit numai în cer­curile restrânse ale aristocraţiei.

Abia în 1930 s-a publicat în traducere la Moscova de către „Socie­tatea deţinuţilor şi exilaţilor politici”, care în prefaţă au calificat La Russie en 1839drept „Cartea cea mai inteligentă ce s-a scris asupra Ru­siei de un stră­in”. şi abia în 1946 s-a publicat o e­diţie prescurtată – dar inalterată –, în franceză, a căr­ţii marchizului de Custine, sub titlul Lettre de Russie, care, dat fiind climatul politic din Franţa, nu a avut succesul pe ca­re l-a avut în Rusia traducerea cărţii La Russie en 1839.

Ceea ce dă o valoare deosebită cărţii marchizului de Custine este dezamăgirea pe care a încercat-o cunoscând Rusia de aproape şi nu în graba unui turist:a fost primit cu toate atenţiile de Nicolae I.

Bunicul lui, generalul Custine, ca şi tatăl lui, au fost condamnaţi la moarte de Robespierre, capetele lor au fost zvârlite în coş după ce călăul le-a arătat triumfător canaliei de uliţe, care striga satisfăcută când se rostogoleau sub tăişul ghilotinei. Tânărul Custine se ducea în Rusia să vadă ordinea ideală a unei monarhii, după care inima lui tânjea. Această călătorie, care trebuia să-l întărească în convingerile lui monarhiste, a avut darul să-l ralieze ideii de liber­tate creatoare a unei ordini umane. Voi extrage frânturi din observaţiile lui, cari sunt valabile şi pen­tru regimul sovietic.

„Rusia este o naţiune de muţi;un oarecare magi­cian a schimbat şaizeci de milioane de oameni în automate, cari aşteaptă un alt vrăjitor ca să renască şi pentru a trăi. Nu lipseşte nimic decât libertatea, adică viaţa”. La 1839, ca şi la 1972, Rusia este me­reu aceeaşi:o naţiune de muţi.

„Ruşii sunt totdeauna curteni:soldaţi de cazarmă sau de biserică, spioni, temniceri, călăi, în această ţară toţi fac mai mult decât datoria lor: îndeplinesc meseria lor. Cine poate să-mi spună unde poate să meargă o societate care nu are la bază demnitatea umană?”.

„Trebuie spus, Ruşii de toate clasele conspiră într-un minunat acord de a face să triumfe la ei dupli­citatea. Ei au o îndemânare în minciună, o natura­leţă în prefăcătorie al cărei succes revoltă sinceri­ta­tea mea pe cât e mai înspăimântată. Tot ce dă un sens şi un scop instituţiilor politice se confundă aici într-un singur sentiment de frică. În Rusia, frica înlo­cuieşte, adică paralizează, gândirea;acest senti­ment, când domneşte singur, nu poate să producă decât aparenţe de civilizaţie:să nu se supere legis­latorii cu vederea scurtă, frica nu va fi niciodată sufletul unei societăţi bine organizate, nu este or­dinea, ci vălul haosului, aceasta este totul.

Unde libertatea lipseşte, sufletul şi adevărul lipsesc. Rusia este un corp fără viaţă, un colos care subzistă prin cap, dar toate membrele, egal lipsite de forţă, lânce­zesc. De aici o linişte profundă, o tortură morală de neexprimat, şi această tortură morală este expresia experienţei pozitive, indiciul unei boli organice.

Eu cred că din toate părţile pământului, Rusia este aceea unde oamenii au mai puţină fericire re­ală. Noi suntem fericiţi la noi, dar noi simţim că fericirea depinde de noi;la Ruşi este cu neputinţă. Imaginaţi-vă pasiunile republicane (încă odată, sub Împăratul Rusiei domneşte egalitatea fictivă), fier­bând în tăcerea despotismului;este o combinaţie înfiorătoare, mai ales prin viitorul pe care îl preves­teşte lumii. Rusia este o căldare de apă care fierbe, bine închisă, dar pusă pe un foc care devine mereu mai arzător, mă tem de explozie;şi ceea ce nu e dat să mă liniştească este că Împăratul de mai multe ori a încercat aceeaşi frică, similară fricei mele, în cursul laborioasei lui domnii, laborioasă în pace ca şi în război;căci în zilele noastre imperiile sunt ca nişte maşini care se uzează când sunt în repaos. Neliniş­tea în inacţiune le sfâşie. Este deci acest cap fără corp, acest suveran fără popor, care dă sărbători po­pulare. Mi se pare că, înainte de a-şi face popula­ritate, ar trebui să-şi facă un popor…”

A venit revoluţia, s-a instalat la conducerea Rusiei Lenin şi după el ce s-a schimbat? La 1972, ca şi la 1839, Rusia este aceeaşi. „Cu cât văd Rusia, cu atât îl aprob pe Împărat când interzice Ruşilor să călătorească şi face acce­sul în ţara lui foarte greu pentru străini. Regimul po­litic al Rusiei nu rezistă la douăzeci de ani de liberă comunicaţie cu Occidentul Europei.

„În Rusia secretul prezidează tot“

S-a schimbat ceva în 133 de ani, în afară de vo­cabularul tiraniei? Ai impresia că s-a accentuat lipsa de respect a demnităţii omeneşti.

Custine observa sub ordinea perfectă garantată printr-o supunere totală „energicul sentiment de o­poziţie care trebuis să germineze în sufletele obici­nuite să reflecteze în tăcerea despotismului”.

„La acest popor ascultător, influenţa instituţiilor sociale este aşa de mare în toate clasele, educaţia nevoită a obiceiurilor domină în aşa măsură caracterele, în­cât chiar şi furia de răzbunare pare reglemen­tată prin­ disciplină. Aici moartea calculată se exe­cută în cadenţă;oamenii dau altor oameni moar­tea mili­tă­reş­te, cu religiozitate, fără mânie, fără e­moţie, fără cuvinte, cu o linişte mult mai teribilă de­cât delirul urii. Ei se izbesc, se răstoarnă, se stri­vesc, trec pes­te corpurile unora, ale altora, ca nişte mecanisme cari se învârt pe pivoturile lor. Această impasibilitate fizică în mijlocul actelor celor mai vio­lente, această monstruoasă răceală în execuţie, această tăcere în turbare, acest fanatism mut este, dacă ne putem ex­prima astfel, crima conştiincioasă;o oarecare ordine prezidează această uimitoare ţară cu excesele cele mai neauzite;tirania şi revolta merg aici în cadenţă şi reglându-şi pasul una după cealaltă”. […]

„Tot ce pot să vă spun este că, de când sunt în Rusia, eu văd în negru viitorul Europei”. O scria Custine în 1839, ca să devină o înfiorătoare realitate în 1945. Opera lui Roosevelt şi a lui Churchill.

„Eu văd colosul de aproape, şi sufăr să mă con­ving că această operă a Providenţei nu are drept ţin­tă decât să cadă pradă barbariei Asiei. Mi se pare că Rusia este destinată mai ales să pedepsească reaua civilizaţie a Europei printr-o nouă invazie;e­ter­na tiranie orientală ne ameninţă necontenit şi noi vom suferi dacă extravaganţele şi nedreptăţile noas­tre ne fac demni de o aasemenea pedeapsă”.

Mar­chizul descifrează profetic misterul tiraniei ruseşti:„Ruşii sunt de asemenea convinşi de eficacitatea minciunii, şi această iluzie mă uimeşte din partea unor oameni cari au folosit-o atât de mult. Nu este că spiritul lor este lipsit de fineţe sau de puterea de a înţelege;dar în această ţară în care guvernanţii n-au înţeles încă avantantagiile libertăţii chiar pentru ei, guvernanţii trebuie să dea înapoi înaintea incon­ve­nientelor sincerităţii. Eşti nevoit să repeţi în fiecare moment:aici popoarele şi cei mari, toţi ne a­mintesc de Grecii din Imperiul decadent. În Rusia secretul prezidează tot:secret administrativ, politic, social, discreţie utilă şi inutilă, acestea sunt inevitabilele consecinţe ale caracterului primitor al acestor oameni, întărite prin influenţa guvernului lor.

Orice călător este un indiscret;fiind totdeauna prea curios, trebuie să-l ai sub supraveghere cât mai politicos, de teamă să nu vadă lucrurile cum sunt, ceea ce ar fi cea mai mare dintre necuvinţe”. „Aceşti oameni nu ne îngăduie să uităm vorba suveranului lor favorit, Petru cel Mare:«Trebuie trei Evrei ca să înşele un Rus!»”. „Starea socială, intelectuală şi politică a Rusiei este rezul­tatul, sau putem spune rezumatul domniilor lui Ivan al IV-lea, supranumit cel Groaznic, chiar de către Ruşi, de Petru I, numit cel Mare, de Catherina a II-a, divinizată de un popor care visează cucerirea Lumii şi care ne măguleşte aşteptând să ne sfâşie, aceas­ta este moştenirea de temut de care dispune îm­păratul Nicolae… Dumnezeu ştie în ce scop”.

Custine dă o prezentare de ansamblu a regimului Rusiei ţariste care seamănă izbitor cu regimul so­vietic, simplă continuare cu altă etichetă.

Foto:Ultimul țar rus, Nicolae al II-lea

„Sub această domnie smintită nici un om nu ur­mează cursul natural al vieţii sale, nici unul nu ajun­ge la termenul probabil al existenţei lui:nelegiuirea omenească anticipează asupra prerogativelor di­vi­ne;chiar însăşi moartea, moartea este redusă la condiţia de valet al călăului, o pierdere a prestigiului ei în proporţia în care viaţa îşi pierde preţul. Tiranul a detronat pe înger şi pământul udat de lacrimi şi de sânge vede cu resemnare pe slujitorii justiţiei lui Dumnezeu mergând supuşi în urma ucigaşilor plătiţi ai prinţului.

Sub ţar, moartea devine sclavul unui om. Acest atotputernic nesocotit a înregimentat ciuma, care depopulează, cu supunerea unui caporal, ţări întregi destinate prăpădului prin capriciul unui prinţ. Bucuria acestui om este disperarea celorlalţi, pute­rea lui, exterminarea celorlalţi;viaţa lui, războiul fă­ră glorie, războiul în plină pace, războiul împotriva persoanelor particulare fără apărare, goale, fără vo­in­ţă şi pe care Dumnezeu le pusese sub protecţia lui sfântă;legea lui, ura de neamul omenesc;presiunea lui, frica;frica dublă, aceea pe care o simte şi aceea pe care o inspiră”. […]

Acest antagonism ireductibil pe care Emile Monté­gut îl găsea între Rusia şi Europa, ca şi Jules Miche­let, în 1855, surprinzător l-am găsit – în afară de gân­ditorii ruşi, adversari categorici ai Europei –, la un scri­itor, Dimitri Merejkowski, în Le Tsar et la Révolution, carte scrisă în 1905, în timpul repetiţiei generale a re­vo­luţiei din 1917, şi tradusă în limba franceză la 1907 şi publicată la Mercure de France, [cu] o pre­faţă, putem spune fără exagerare, profetică:

„Mai devreme sau mai târziu se va produce o cioc­nire între Europa şi revoluţia rusă, nu între cutare sau cutare popor european, dar din contră, între Europa în­treagă şi revoluţia sau anarhia rusă. Nu se poate preciza încă ce se petrece în acest moment în Rusia. Este o schimbare în Constituţia Statului? Este o res­pin­gere a oricărei forme cunoscute de guvernare? De acum, în orice caz, este evident că o partidă pericu­loasă se joacă nu numai pentru noi ruşii, dar de ase­menea şi pentru voi, europenii. Voi urmăriţi cu teamă şi mare atenţie această revoluţie, dar nu cu suficientă atenţie şi nici suficientă teamă:ce se petrece la noi este mult mai de temut decât pare. Noi ardem, nu în­cape îndoială, dar vom arde numai noi singuri şi nu vă vom cuprinde şi pe voi?

Toate evenimentele revo­lu­ţiei noastre sunt cunoscute în Europa până în cele mai mici amănunte, dar sensul lor scapă. Europa ve­de corpul, dar nu vede sufletul revoluţiei ruse. A­cest suflet, sufletul poporului rus, rămâne o eternă e­nigmă pentru Europa. Noi vă asemănăm ca mâna dreaptă mâi­nii stângi. Mâna dreaptă şi mâna stângă nu se pot suprapune exact.

Trebuie să întorci una pentru a su­pra­pune cele două mâini. Ce este la voi, este şi la noi, dar într-alt sens. Rusia este contrariul Europei. Pentru a vorbi limba lui Kant, domeniul vostru este fe­nomenal, al nostru intranscendent, pentru a vorbi lim­ba lui Nietzsche, în voi Apolon, în noi Dionisos;geniul vostru este măsura, al nostru excesul. Ştiţi să vă opriţi la timp;ajunşi la zid, voi faceţi ocolul sau vă daţi înapoi;noi ne sfărâmăm capul de zid. Este greu să ne mişcăm, dar odată porniţi, noi nu ne mai oprim, noi nu mergem, noi alergăm, noi zburăm, noi nu zbu­răm, noi «cădem cu călcâiele în sus», după expresia lui Dostoiewski.

Voi iubiţi exact mijlocul, noi iubim ex­tremele;voi sunteţi cumpătaţi, noi ne îmbătăm me­reu;voi sunteţi drepţi, noi suntem fără lege;voi ştiţi să vă salvaţi sufletul, noi căutăm totdeauna să-l pier­dem. Voi stăpâniţi Cetatea prezentului, noi suntem căutătorii Cetăţii viitorului.

În sfârşit, deasupra celei mai mari libertăţi pe care o puteţi avea, voi recunoaş­teţi puterea Statului, Noi, în adâncul sclaviei, noi n-am încetat niciodată să fim în taină rebeli şi anarhişti. Pentru voi politica este o ştiinţă, pentru noi o religie. Raţiunea şi sentimentul ne-au dus adesea până la negaţia absolută, până la nihilism;dar voinţa noastră cea mai ascunsă face din noi mistici”.

Transcriu aceste pagini, o repet, nu pentru a fi nu­mai citite, ci pentru a fi meditate, spre a fi meditate dat fiind că noi nu suntem pe malul Senei sau al Ta­misei, ci pe malurile Dunării şi frontiera de Est a nea­mului este pe Nistru. Continui să citez din Mere­j­kowski:

„În literatura rusă, mai ales în principalele ei somi­tăţi, Tolstoi şi Dostoiewski, acest principiu fundamen­tal al sufletului rus, voinţa mistică, v-a fost în parte re­velată, dar numai în parte. Pentru a ne înţelege pe deplin, este puţin să ne citiţi, trebuie să ne trăiţi. A­ceasta este greu, de temut, repet, mult mai de temut decât credeţi voi. Noi suntem pericolul vostru, plaga voastră, vârful de fier al lui Satan sau al lui Dumne­zeu înfipt în carnea voastră”.

 

Foto:Glob pământesc de secol XVII, dăruit lui Petru cel Mare de către Karl Friedrich, Duce de Holstein-Gottorp.

Este bine să se aminteas­că:nimic nu trebuie socotit definitiv, totul este instabil

În judecata noastră politică, noi, ca vecini ai acestui monstru statal, Rusia, nu ne putem situa pe Sena, pe Tamisa sau la Geneva, ci acolo unde ne-a situat des­ti­nul nostru istoric. Numai strălucitul elev al lui Planiol îşi imagina că rezolvă ecuaţia rusească în raport cu via­­ţa noastră nu numai ca Stat, ci şi ca naţiuni, în con­ci­liabule cu Litvinov, biet figurant al politicii de coexis­tenţă cu Europa, pentru a fi zvârlit atunci când Rusia le­păda masca şi relua politica imperialismului mosco­vit.

Nicolae Titulescu ignora istoria, el o reducea la o se­­rie de tranzacţii ca între doi negustori şi avocatul es­te util la orice tranzacţie. O cât de superficială cu­noaş­tere a istoriei noastre l-ar fi condus la concluziile pe care le impuneau două momente decisive:1859 şi 1918. Unirea Principatelor a fost posibilă într-o epocă de înfrângere a Rusiei:Crimeea. Înfăptuirea Româ­ni­ei Mari a fost posibilă în absenţa Rusiei de la Confe­rin­ţa de la Versailles. Aceste două momente se im­pun politicii noastre naţionale, adică de prezervare a naţiunii. […]

Se poate observa o dife­renţă com­parând spiritul francez de la 1840 şi cel de azi faţă de dimensiunile crescânde ale Rusiei în Europa. Acum 140 de ani, Rusia preocupa, neliniştea spiritele eli­tei intelectual politice, care căuta să descifreze na­tura şi direcţiile expansiunii ruseşti. Este impresio­nant ce pătrunzător a fost Jules Michelet, istoricul fran­cez;în câteva linii a definit structura statului ru­sesc, „Natura lui, spiritul care îl animă”:

„Rusia, în na­tu­ra ei, în viaţa ei proprie, fiind chiar minciună, politica ei externă şi arma ei contra Europei sunt în chip ne­cesar minciuna. Numai că este aici o remarcabilă di­ferenţă:pe cât Rusia, ca rasă, este mobilă, fluidă, ne­si­gu­ră, pe atât, în politică şi diplomaţie ea este fixată şi perseverentă”.

„Rusia este un monstru. Construită du­pă tiparul unui înspăimântător păianjen, ea este mon­struoasă în aceasta, mai ales că picioarele nu se ţin cu nimic de corp. Dar o strânsoare enormă de la centru, care reţine totul laolaltă, ele vor porni în toa­te părţile. Corpul îl formează 30 de milioane de ade­văraţi moscoviţi (cât erau la 1850, n.a.);picioa­rele (Siberia, Lituania etc.) s-ar desprinde. Cazacii nu ţin de corp decât datorită avantagiilor pe cari le află în acest imens imperiu, în care ei sunt un fel de fac­totum militar, care de altfel îi dispreţuieşte pe ruşi. «Falşi ca apa», a zis Shakespeare. Ochii lor:grecii îi nu­meau pe ruşi «ochi de şopârlă» şi Nickewitz a spus mai bine, că adevăraţii ruşi aveau ochi de insecte, stră­­lucitori, dar fără privire umană.

Noi vrem să spu­nem că le lipseşte ceva esenţial al omului:facultatea morală, sensul binelui şi al răului. Acest sens, aceas­tă idee este temelia lumii. O lume care pluteşte încă la întâmplare, ca un haos moral, care aşteaptă crea­ţia. Nu negăm că ruşii n-ar avea calităţi simpatice. Ei sunt blajini şi apropiabili, buni tovarăşi, părinţi duioşi. Numai că sinceritatea, moralitatea le lipsesc în între­gi­me. Adevărul şi ceea ce este drept nu are nici un sens pentru ei. Vorbeşte-le, ei rămân muţi, ei surâd, nu pricep ce vrei să spui. Ideea de justiţie nu este nu­mai garanţia oricărei societăţi, ea formează realitatea, fondul şi substanţa [acesteia]. O societate în care ea este ignorată este doar o societate aparentă, fără rea­li­tate, goală de con­ţinut. De sus şi până jos, Rusia în­şeală şi minte, este o fantasmagorie, un miraj, este imperiul iluziei”.

Aceeaşi sumbră imagine a Rusiei, pe care o a­veau acum 130 de ani elitele intelectuale ale Euro­pei:„Vom avea înspăimântătorul spectacol al unei dema­go­gii fără idee, fără principiu, nici sentiment, un popor care va merge către Occident cu o mişcare oarbă, au­tomată, teribilă, ca un corp mort galvanizat, care loveşte şi poate să ucidă încă. Cine va salva Rusia de această infernală pierzanie şi Europa de ne­cesitatea de a extermina acest gigant beat şi ne­bun?”.

Viziunea aceasta de apocalips o vom găsi şi la Er­nest Renan. Dar Jules Michelet zvârlea aceste aver­tis­mente Europei:„Când noi admitem Rusia, noi ad­mi­tem holera, descompunerea, moartea”. Marele is­­toric francez avea intuiţii profetice, cum le putem ve­rifica din această caracterizare pe care o făcea la 1855 metodelor propagandei moscovite:„Astfel este propaganda rusească, infinit de variată după po­poa­re şi ţări. Ieri ne spunea:«eu sunt creştinismul», mâine ne va spune «eu sunt socialismul». Ea foloseşte zia­rişti, oameni de lume, femei spirituale şi încântătoare. Cum să refuzi paharul din frumoasele mâini ale Medeei?”

Este suficient să comparăm aceste tresăriri ale instinctului de conservare al Europei ataşată de ide­ea libertăţii, cu abdicarea spiritului critic în faţa Rusiei sovietice, ca să ne dăm seama de gradul de slăbire a re­flexelor vitale în rândurile intelectualilor Europei libere. […]

La 1 ianuarie 1941, preşedintele Franklin Delano Roose­velt a rostit o cuvântare în care şi-a rezumat po­litica lui nu numai pentru americani, ci ca un mesa­giu pentru lumea întreagă într-o frază:„Pretutindeni în lume naţiunile trebuie să fie asigurate de libertatea cuvântului şi a expresiei, de libertatea de a-l onora pe Dumnezeu;ele trebuie [e]liberate de nevoi, [e]liberate de frică”. În iulie 1941, când a început fioroasa răfu­ia­lă între cei doi tovarăşi, Hitler şi Stalin, pentru a asi­gu­ra libertăţilor tuturor naţiunilor, [l-]a trimis pe Bob Hopkins la Moscova. Căuta să afle un colabo­ra­tor şi un susţinător pentru a asigura toate libertăţile şi pen­tru a [e]libera lumea de teroare, de frică. Şi le-a eli­berat, dându-le la zeci de milioane liniştea eternă. Marele ipocrit putea să facă semnul crucii deasupra ze­cilor de milioane de morminte în care dormeau som­­nul de veci toţi cei cărora Stalin, cu o vrednicie dem­nă de înaintaşii lui, Gingis Han şi Tamerlan, le-a asi­gurat [liniştea]. Marele pontif al democraţiei ameri­ca­ne nu ştia, nu aflase măcar cât de vag, din zv­on[uri], ce operaţii asasine s-au săvârşit de [către] Sta­lin după ce a semnat pactul cu Hitler, în afară de zecile de milioane de cetăţeni ai Rusiei sovietice, e­xecutaţi sumar sau deportaţi în Siberia, la muncă for­ţată. Când a operat epuraţiile în Polonia, ce intra ca be­neficiu al pactului cu Hitler, executând şi depor­tând pe polonezii bănuiţi că ar fi prea nărăviţi la liber­tă­ţile burghezo-capitaliste, şi-a întors asasina lui grijă spre Sta­tele Baltice, la sfârşitul lui septembrie 1939. Stalin era un om tare metodic în operaţiile lui de paci­ficare a spiritelor, dându-le pacea eternă. Şi era, de ase­me­nea, preocupat de a respecta formele dreptului inter­naţional.

A încheiat la 2 octombrie cu Estonia, la 5 octombrie cu Letonia şi la 10 octombrie 1939 cu Lituania tratate de asistenţă mutuală, între Statele Baltice şi Uniunea Sovietică şi, în baza acestor tratate, stabilirea de ba­ze militare în teritoriile eston, leton şi lituanian.

A fost prima fază, fiindcă Moscova procedează prin etape.

A doua fază:invazia şi ocupaţia militară a Lituaniei, la 15 iunie 1940, a Letoniei şi Estoniei, 17 iunie 1940, de către forţele sovietice şi ca urmare a ultimatu­mu­rilor sovietice adresate la 14 iunie guvernului Lituniei şi la 16 iunie Letoniei şi Estoniei.

A treia fază:decizia Consiliului suprem al Uniunii So­vietice la 4 august 1940, la 5 august pentru Le­to­nia şi la 7 august pentru Estonia, relativ la încorpo­ra­rea Statelor Baltice în Uniunea Republicilor Sovietice […]

În 1942, du­cân­du-mă la Odesa, am văzut la o distanţă de 50 de kilometri o imensă groapă în care fuseseră depuse ca­davrele românilor din Bucovina, asasinaţi de ruşi ca să facă economie de transporturi. Câteva cămăşi ţă­răneşti arătau după broderie că victimele erau din Bucovina. Am văzut că într-o manifestare a românilor din Canada se amintea şi smulgerea ţinutului Herţei, care nu era prevăzută în harta ce însoţea ultimatumul rusesc din 21 iunie 1940. Este bine să se aminteas­că:nimic nu trebuie socotit definitiv, totul este instabil.

Franklin Delano Roosevelt a conceput pacea pe ca­­re o propovăduia asigurând-o cu împărţirea plane­tei între Statele Unite şi Rusia Sovietică, paznici ai libertăţilor. Şi a izbutit să o realizeze cu o sfidare a ce­ea ce i-ar fi arătat istoria Rusiei. […]

 

Surse: 

 

 

https://www.rumaniamilitary.ro/rusia-dusmanul-natural-al-romaniei

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/rusia-dusmanul-natural-al-romaniei-rusia-de-azi-uniunea-sovietica-de-ieri-rusia-dintotdeauna

17/11/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Adevărul despre instaurarea comunismului în Rusia. VIDEO

 

Imagini pentru revolutia din rusia photos

 

 

ADEVĂRUL DESPRE REVOLUȚIA BOLȘEVICĂ DIN 1917

Instaurarea comunismului în Rusia, la 7 noiembrie 1917, nu a fost câtuși de puțin un act spontan, ci rezultatul unui amplu proiect secret – Planul Marburg – pregătit minuțios în afara Rusiei și finanțat generos de marii bancheri internaționali, în primul rând de cei de pe Wall Street: Jacob Schiff, J.P. Morgan, Otto Kahn, Paul Warburg, John D. Rockefeller, Edward Henry Harriman, Frank Vanderlip.

Finanțarea de către Wall Street a bolșevicilor fost intermediată de banca suedeză NYA Banken, condusă de bancherul pro marxist Olof Aschberg.

La începutul secolului XX, Andrew Carnegie a finanțat un plan secret, prin care guvernele statelor importante să fie „comunizate”, adică trecute, economic, la forma monopolismului de stat.

Controlat de bancherii internaționali de pe Wall Street, sistemul monopolismului de stat le-ar fi permis acestora să trateze economic și financiar direct cu guvernele impuse de ei prin „revoluții”.

În 1905, acest sindicat al bancherilor internaționali – numit la vremea aceea, la New York, Trust of Money (Trustul banilor) – și Iacob Schiff au finanțat „duminica sângeroasă” de la St. Petersburg, revoluție condusă de părintele Gapon, un agent al Ohranei (poliția secretă rusă), și încheiată cu un eșec.

Trustul banilor – mai ales Guaranty Trust al lui J.P. Morgan – a finanțat revoluția lui Pancho Villa din Mexic, în urma căreia SUA au luat de la Spania un vast teritoriu. Apoi există o documentație vastă privind implicarea bancherilor internaționali în revoluția lui Sun Yat-sen.

Charles B. Hill, care conducea trei filiale ale lui Westinghouse, a tratat direct cu Sun Yat-sen aspectele financiare ale revoluției chineze. Mai târziu, în 1917, același Charles B. Hill a folosit filiala Westinghouse din Rusia pentru a-i finanța generos pe bolșevici.

În anul 1923, când URSS și-a creat prima bancă internațională –  Ruskombank – asociatul lui J.P. Morgan, bancherul suedez Olof Aschberg, a devenit președintele băncii sovietice, iar Max May, vicepreședinte la Guaranty Trust, a preluat funcția de director al Ruskombank. Primul ambasador sovietic în SUA – Ludwig Martens – a fost susținut financiar deGuaranty Trust al lui J.P. Morgan.

Prin aceste manevre, bancherii internaționali de pe Wall Street urmăreau să instaureze în Rusia un guvern care să practice monopolismul de stat, astfel încât înțelegerile directe cu guvernul sovietic să le garanteze exploatarea pe termen lung și cu garanții guvernamentale a fabuloaselor bogații ale Rusiei.

Bolșevismul a fost prima forma de globalizare, prin crearea unor structuri supranaționale, iar Cominternul nu e altceva decât bunicul Uniunii Europene.

La 21 septembrie 1917, o telegramă de la Stockholm anunța oficial deschiderea unui cont curent la NYA Banken „pentru acțiunile tovarășului Troțki”. Iată textul:

„Stockholm, 21 septembrie 1917

Domnului Rafael Scholan

Stimate tovarășe,

Casa bancară Warburg, în urma unei telegrame trimise de președintele Sindicatului Renano-Westfalian, a deschis un cont curent pentru acțiunile tovarășului Troțki. Un avocat, probabil domnul Kestroff, a primit muniții, al căror transport, împreună cu banii, l-a organizat… și căruia i se va da suma cerută de tovarășul Troțki”.

Tovarășul Troțki, cel la care se referă telegrama, se numea în realitate Leiba Davidovici Bronstein și era fiul unui negustor originar de lângă Elisabetgrad (Krivoirog – Ucraina).

Era însurat cu fiica bancherului Jivtovski, cel care îl pusese în legătură și cu cercurile bancare de pe Wall Street.

În 1904-1905, firma Kuhn, Loeb & Co a finanțat Japonia în războiul contra Rusiei, permițând astfel Japoniei să obțină o victorie care a destabilizat serios Imperiul Rus.

Prizonierii ruși au fost preluați apoi de la japonezi de Schiff, iar o parte dintre aceștia, antrenați pe un teren aparținând lui Standard Oil (SUA), îl vor însoți pe „tovarășul Troțki” când acesta va reveni de la New York în Rusia, în 1917, la bordul vasului Cristianja.

Din 1916, Iacob Schiff devine principalul conducător al operațiunii de implantare a bolșevismului în Rusia.

Nepotul său, John Schiff, estima în New York Journal-American, la 3 februarie 1949: „Bătrânul a cheltuit cca 20.000.000 de dolari pentru triumful final al bolșevismului în Rusia”. O sumă imensă la acea vreme.

Prima revoluție din Rusia avusese loc, de fapt, în februarie 1917, sprijinită de G. Buchanan, ambasadorul Angliei la Petersburg, și avusese un caracter pașnic.

Urmărise, între altele, instaurarea în Rusia a unei monarhii constituționale: țarul urma să fie controlat de Duma (parlament).

Guvernul provizoriu constituit atunci îi cuprindea, între alții, pe prințul Lvov, pe istoricul Miliukov și pe avocatul social-democrat A.F. Kerenski.

Guvernul provizoriu – de comun acord cu Țarul Nicolae al II-lea, care abdicase – a propus fratelui acestuia, Marele Duce Mihail, să-i urmeze la tron țarului. Marele Duce se bucura la vremea aceea de sprijinul soldaților, țăranilor și muncitorilor, ca să nu mai vorbim de clasa conducătoare a Rusiei.

El a declinat însă propunerea. Troțki a recunoscut mai târziu, în 1922, într-o scrisoare către S.R. Mstislaviski că: „Revoluția ne-a surprins în plin somn, ca pe fecioarele nebune din Evanghelie”.

Adevărul este că la data veritabilei revoluții – cea din februarie 1917 – corifeii revoluției bolșevice din octombrie erau aproape toți, bine mersi, în Occident: Troțki la New York, iar Lenin și Zinoviev în Elveția.

Prin refuzul Marelui Duce Mihail de a prelua puterea în Rusia începe ceea ce istoricii numesc perioada de dvoevlastie (dualitate a puterii) dintre Comitetul provizoriu al Dumei (proaspăt constituit) și Comitetul executiv provizoriu, ceea ce va afecta, treptat, deciziile și autoritatea guvernului provizoriu. Bolșevicii, aflați atunci în Occident, au mirosit momentul favorabil.

Dar nu numai ei: bancherii de pe Wall Street, interesați de bogățiile enorme ale Rusiei și, din motive strict militare, Germania, sunt cele două forțe care vor facilita bolșevicilor accesul la putere.
 
Eminența cenușie care a făcut posibilă reîntoarcerea lui Troțki în Rusia din SUA a fost unul dintre cei mai importanți masoni de stânga ai secolului XX: colonelul Edward Mandell House, care în realitate nu era colonel, așa i se spunea. să intrăm prea mult în detalii, să menționăm că președintele american Woodrow Wilson, reales prin diverse manevre în 1916, a fost permanent vidat politic de House, un apropiat al comunității bancherilor de pe Wall Street, mai ales al băncii Kuhn, Loeb & Co.

Președintele Wilson însuși recunoștea: „Domnul House este a doua mea personalitate. El este celălalt ego al meu. Gândurile lui și ale mele sunt aceleași”.

 

 

 

Imagini pentru Edward Mandell House photos

 

House, un marxist, scrisese în 1912 un roman profetic, Philip Dru, Administrator, în care personajul principal încerca să instaureze în lume „socialismul, așa cum l-a visat Karl Marx”. Ce-i drept, impozitul pe venit și ideea de bancă centrală fuseseră propuse chiar de Marx în „Manifestul Comunist”, inspirat de programul Lojei Iluminaților al lui Weishaupt.

Punctul 2 din cele 10 ale Manifestului prevedea „un impozit gradat pe venit”, iar punctul 5, „centralizarea creditului în mâinile statului, prin intermediul unei bănci naționale cu capital de stat și monopol exclusiv”.

Înainte de intrarea SUA în război (provocată de scufundarea vasului Lusitania de către un submarin german), ancheta și Președintele Wilson ascunseseră faptul că Lusitania transporta 6 milioane de cartușe la bord pentru Anglia, în timp ce Statele Unite se declaraseră, oficial, în neutralitate.

Colonelul House negociase un acord secret cu Anglia, garantând participarea SUA la război.

În 1917, Mandell House a format la New York grupul The Inquiry, care a elaborat planurile acordului de pace din 1919. Douăzeci de membri ai grupului l-au însoțit pe Președintele Wilson la Paris, la Conferința de Pace.

Printre aceștia, House și bancherii Paul Warburg și Bernard Baruch. Celebrul punct al Conferinței, „Asociația generală a națiunilor”, din care s-a născut „Liga Națiunilor”, a fost tot ideea lui House. Ulterior, el va deveni consilierul lui Roosevelt.

În 1917, după evenimentele din februarie/martie, House, susținut de bancherii Iacob Schiff și Paul Warburg, îl expediază pe Troțki cu un grup de 276 de oameni instruiți, la bordul vasului Cristianja, în Rusia, cu misiunea de a-i aduce la putere pe bolșevici.

Un incident este semnificativ: arestat în portul Halifax de către autoritățile canadiene ca anarhist (3 aprilie 1917), Troțki va fi eliberat urgent la intervenția personală a colonelului House.

Fratele bancherului american Paul Warburg, anume Max Warburg – care era șeful serviciului secret militar german – îl va expedia în Rusia pe Lenin, împreună cu un grup de bolșevici care parazitau de ani de zile în Elveția, într-un tren special („vagonul plumbuit”), în scopul de a organiza la Petersburg o lovitură de stat care să scoată Rusia din război.

Bolșevicii urmau apoi să încheie rapid o pace separată cu Germania.

Winston Churchill, în cartea The World Crisis (Criza mondială), vol. IV, pag. 72-73, scrie următoarele: „Către mijlocul lui aprilie, germanii au luat o decizie sinistră. Ludendorff își cobora vocea când venea vorba despre ea.

E adevărat, trebuie ținut cont și de riscurile disperate pe care comandanții militari germani și le asumaseră.

Ei se găseau în aceeași stare de spirit care îi condusese la declanșarea unui război submarin, știind prea bine că acesta va provoca intrarea în război a Statelor Unite contra Germaniei.

Totuși, nu fără un sentiment de teroare, au îndreptat împotriva Rusiei arma cea mai respingătoare dintre toate: Lenin.

L-au transportat din Elveția în Rusia, într-un vagon plumbuit, ca pe un mort.

Decizia germană de a sprijini un puci bolșevic în Rusia a fost dictată în martie (aprilie) 1917 de iminenta intrare a SUA în război, de partea Angliei.

De aceea, Germania avea interesul să încheie urgent o pace separată în Est, cu Rusia”.

După revoluția din februarie și instituirea guvernului provizoriu, Lenin (stabilit de ani de zile într-un exil comod în Elveția, lecturând tihnit prin marile biblioteci) intrase în legătură cu Max Warburg și serviciul secret german.

Trocul propus de Lenin lui Warburg era simplu: Germania să-l ajute să preia puterea la Petersburg, în schimbul promisiunii lui de a încheia imediat o pace separată, în condițiile dictate de nemți.

Ceea ce s-a și întâmplat ulterior la Brest-Litovsk, în 1918.

Hotărârea de a-l expedia pe Lenin cu bolșevicii săi în Rusia a fost supusă de Max Warburg examinării Statului Major german.

La întrunire au participat, între alții, generalul Erich Ludendorff (șeful Statului Major), ministrul de interne Diego von Bergen și secretarul de stat din Ministerul de Externe, Arthur Zimmermann.

S-au discutat rezultatele operațiunilor de destabilizare a Rusiei, organizate de Von Bergen, cu ajutorul cercurilor socialiste ruse. Sume între 40 și 80 de milioane de mărci fuseseră folosite de Von Bergen pentru finanțarea unor mișcări subversive, produse de anarhiști, naționaliști și grupări antițariste, dar fără succes.

La mijlocul discuțiilor, Diego von Bergen a rostit o frază care a hotărât soarta secolului XX:

„Cred că cel mai bine ar fi să auziți părerea dr. Helphand despre întreaga problemă”.

Dr. Helphand, alias Parvus, s-a recomandat participanților drept „purtătorul de cuvânt al unor cercuri financiare bine plasate”.

În realitate, el era spionul lui Max Warburg în Rusia și conducea o întreagă rețea, infiltrată mai ales în anturajul țarinei (din care făcuse parte și celebrul Rasputin).

Dar, în aceeași măsură, Parvus era la fel de bine infiltrat și în cercurile bolșevice. Preocupat de ocultism și fenomene parapsihologice, dr. Helphand mai era și un membru important al Lojei Marelui Orient.

Imediat ce a început discuția, Parvus a expus planul expedierii lui Lenin și a bolșevicilor din Elveția, cu un tren special, în Rusia.

Parvus a solicitat pentru toată afacerea 5.000.000 de mărci.

Cu un an înainte, el primise de la Max Warburg și serviciul secret german 1.000.000 de mărci pentru organizarea unei greve generale la Petersburg, care a adunat în ianuarie 1916 vreo 55.000 de participanți.

Suma solicitată acum de Parvus urma să fie procurată de Max Warburg de la diverși bancheri europeni, legați de magnatul Rothschild, ca Olaf Aschburg, Alfred Milner etc.

Trebuie să menționăm că până în 1918, Max Warburg le-a asigurat bolșevicilor lui Lenin o finanțare „europeană” (așadar, diferită de ceea ce primea Troțki din Wall Street) de 40.580.997 mărci, ulterior, expediindu-le alte 15.000.000 mărci, sume considerabile la acea vreme.

În plus, Max Warburg și colonelul Nicolai din serviciul secret german au „legendat” câțiva zeci de ofițeri ai acestui serviciu cu nume rusești și i-au expediat la Petersburg, ca principali experți în organizarea puciului.

Acești ofițeri germani legendați ca ruși au ocupat ulterior poziții de conducere în Armata Roșie, pe tot parcursul Războiului Civil.

Ei au alcătuit, până în 1921, corpul de gardă al conducerii bolșevice, asigurându-i securitatea, fapt trecut, sistematic, sub tăcere de către istorici.

Din cauza acestor legături cu bolșevicii, colonelul Nicolai a fost mai târziu respins de Hitler și, după Al Doilea Război Mondial, s-a refugiat în URSS, al cărei spion devenise.

Lenin și grupul său de bolșevici au părăsit Zürich-ul cu un tren special, pe 9 aprilie 1917, orele 15:10, dată fixată de serviciul secret german.

Despărțirea bolșevicilor de ceilalți socialiști ruși aflați în exilul elvețian a fost violentă, bolșevicii fiind catalogați drept canalii, trădători și porci.

Voiajul de reîntoarcere s-a făcut pe linia Singen, Offenburg, Mannheim, Frankfurt, Berlin, Bergen și Sassnitz.

Ulterior, prin Telleborg, Malmö, Stockholm și Bielo-Ostrov, Lenin și grupul său au sosit la Petersburg la 3/16 aprilie 1917, seara. În total, pregătirea politico-diplomatică și tehnică a expedierii lui Lenin cu grupul lui în Rusia, de către germani, n-a durat decât vreo 3 săptămâni.

În timpul călătoriei, Lenin și grupul lui de bolșevici n-au avut voie să se angajeze în discuții cu alte persoane.

Ca o curiozitate, să remarcăm că serviciul secret german a suportat în cursul anului 1917 toate cheltuielile de propagandă ale bolșevicilor. Printre altele, Max Warburg a finanțat și Pravda.

În august 1917 – cu două luni înainte de „revoluție” – la Petersburg își face apariția o așa-zisă „Misiune a Crucii Roșii” americane: 36 de persoane, toate îmbrăcate în halate albe, cu însemnele și simbolurile Crucii Roșii.

Misiunea afișa scopuri strict umanitare, dar în realitate, lucrurile stăteau altfel.

Misiunea Crucii Roșii americane descinsese la Petersburg direct de pe Wall Street: 26 dintre „misionari” se numărau printre cei mai mari bancheri, oameni de afaceri și industriași americani, deghizați în medici, încadrați fantezist în serviciul sanitar al armatei americane.

Misiunea fusese expediată în Rusia chiar de colonelul Edward Mandell House, consilierul președintelui Wilson, același care îl expediase de la New York la Petersburg și pe Troțki, cu grupul său de mercenari, la bordul vasului Cristianja, ca să organizeze puciul bolșevic plănuit.

În fruntea misiunii Crucii Roșii americane se afla „medicul” William Boyce Thompson, nimeni altul decât directorul FED (Rezerva Federală a SUA).

Alături de el, alți „medici” și „infirmieri” vestiți pe Wall Street: Robert Barr (președintele Chase National Bank), Corse (de la National City Bank), Averell Harriman (de la firma Harriman, cu mari investiții în mine și petrol), Thomas Thacher, Henry Davison, Alan Wardwell, Harold Swift.

Amestecați printre ei, 10 medici și infirmiere autentici, care, de altfel, vor pleca o lună mai târziu. „Medicii” de pe Wall Street vor rămâne însă la Petersburg până în noiembrie 1917. Adică se aflau acolo în timpul puciului bolșevic.

Cine erau translatorii ruși ai grupului de „medici” de pe Wall Street? Primul, căpitanul Ilovaiski, se numea de fapt Boris Reinstein (viitorul secretar al lui Lenin).

Alt „translator”: Alexandr Grünberg (nume real: Mihail Gruzenberg, al cărui frate, Zorin, va deveni ministrul-comisar al lui Lenin și va face apoi o lungă carieră în diplomația sovietică).

Cei 26 de „medici” de pe Wall Street și „translatorii ruși” conduși de Ilovaiski sunt primiți în august 1917 în audiență de Lenin, la insistențele lui Troțki.

Se pun la cale fabuloase afaceri post-revoluționare, ca și sprijinul secret pe care Wall Street urma să-l acorde bolșevicilor după preluarea puterii, prin puciul planificat.

Colaborarea secretă a Wall Street-ului cu bolșevicii se va concretiza, după puci, printr-o serie de mari contracte: General Electrics, de pildă, va obține un contract fabulos pentru electrificarea Rusiei.

La rândul său, Standard Oil Company, imperiul lui Rockefeller, cumpără 50% din câmpurile de petrol, cu toate că, oficial, s-a spus că au fost naționalizate.

În 1927, Standard Oil, prin partenerul său, Vacuum Oil Company, obține și dreptul exclusiv de vânzare a petrolului rusesc în țările europene și construiește prima rafinărie din Rusia.

Iată alte câteva dintre firmele profitoare ale puciului bolșevic: Gillette, Du Pont, Harriman, Hammer, Singer, Ford, Harvester, Westing House, Caterpillar, General Electrics; firmele englezești Royal Dutch, Shell, Metro-Vickers, Birmingham Arms, Stery, Ferguson; firmele franceze Duverger, Schlumberger, Duralumin; firmele italiene Fiat, Nobile, Montefiore.

Mulți dintre „medicii” de pe Wall Street vor face apoi, decenii la rând, colosale afaceri cu URSS. Harriman, de exemplu, a format cu statul bolșevic o firmă maritimă care opera în regim de monopol.

A căpătat concesii pentru exploatarea, cu mână de lucru rusească, ieftină, a imenselor zăcăminte de mangan din munții Caucaz.

Nu întâmplător, același Harriman va deveni trimis al SUA la Moscova și confidentul lui Stalin pe relația cu SUA.

Sursa: http://www.timpul.md/articol/adevarul-despre-revolutia-bolsevica-din-1917-46706.html

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/10/30/cum-a-finantat-wall-street-ul-revolutia-bolsevica-planul-marburg-video/

 

 

 

04/06/2017 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

UN CAPITOL DIN ISTORIA RUSILOR: PARLAMENTUL RUS SI PRINCIPIUL AUTOCRATIEI

 
 
 
 
 

 

DIN ISTORIA ALTORA: Primul parlament rus şi principiul autocraţiei

În perioada feudalismului, politica interna a Rusiei Mari este marcata la nivel instituţional de doua tendinţe complementare.

Prima tendinţa este cea autocrata, manifestata prin prerogativele extinse ale ţarului si dublata de sprijinul religios al acestor prerogative, mostenire a Imperiului Bizantin.

Totusi, in perioada secolelor al XVI-lea si al XVII-lea isi face apariţia in peisajul politic rusesc, respectand sablonul statelor europene, Zemskii Soborsau Adunarea Întregii Ţări.

Puterea autocratica a ţarilor nu era limitata de legi sau de tradiţii. Au existat totusi o serie de concesii facute boierilor pentru a le obtine sprijinul, in special in perioada vremurilor tulburi sau pe parcursul primilor ţari din dinastia Romanovilor. Totusi, originile despotismului rus nu sunt foarte clare.

Prima explicatie in acest sens ar fi modelul oferit de autoritatea absoluta a hanilor tatari. Intrucat cnejii moscoviti fusesera functionarii hanului in domeniul colectarii impozitelor, acestia au avut ocazia de a se familiariza cu metodele despotismului oriental.

Aceasta teorie este sprijinita si de existenta unor cuvinte din vocabularul rus care deriva direct din denumirile mongolo-tatare precum trezoreria si banii ( kazna si denga) dar mai ales de faptul ca limbajul rusesc de represiune are radacini orientale (bici, lanturi, sclavie si executie).

O alta explicatie pentru dezvoltarea autocratiei ruse rezida in transmiterea traditiei bizantine a regalitatii prin intermediul Bisericii Ortodoxe.

Spre deosebire de situatia din Europa apuseana, unde papa si clerul exercitau o autoritate independenta de cea a conducatorilor seculari, biserica din Rusia legitimeaza puterea tarului.

Ca urmare a cristalizarii doctrinei celei de-a treia Rome in secolul al XVI-lea si dupa incoronarea lui Ivan al III-lea ca tar (imparat), la Moscova incep sa prinda contur notiunile de destin si misiune religioasa, imperiala.

Biserica Ortodoxa din Rusia a propovaduit natura divina a puterii regale si a consfintit ideea conform careia tarul era o fiinta demiurgica, ridicand aceasta interpretare la rangul de dogma.

Desi relatiile dintre tar si supusi nu respectau mereu cadrul protocolar, ceremoniile si procesiunile la care participa acesta se desfasurau, de cele mai multe ori, conform unui ritual elaborat si impresionant.

Astfel, secretarul unei ambasade engleze venite la Moscova in 1664 sustinea ca „Ţarul, ca un soare scanteietor… imprastia cele mai somptuoase raze, fiind suit, la modul cel mai magnific, pe tronul sau” [Paul DUKES, Istoria Rusiei, Editura ALL, Bucuresti, 2009, pg. 84].

In toate sferele de activitate – politica, militara, economica si religioasa – tarul era autoritatea suprema. El era seful statului, unica instanta politica, proprietar al pamanturilor, comandant al armatei, stapanitor prin drept divin si carmuitor al bisericii.

Totusi, in anumite momente, tarii au fost nevoiti sa recurga la anumite concesii pentru a-si pastra privilegiile sau pentru a-si apara teritoriul. Zenskii Sobor a fost o astfel de concesie.

Considerata un parlament in faza incipienta, Zemskii Sobor sau Adunarea Intregii Ţari, formata din Duma boiereasca, Sfantul Sinod la care se adauga si un numar de boieri cu rang inferior, a fost pentru prima oara convocata de Ivan al III-lea pentru a-l sfatui in probleme politice importante, precum declararea pacii sau a razboiului. Ivan al IV-lea (Ivan cel Groaznic) convoaca si el Zemskii Sobor in 1549 pentru a-si anunta noile politici in fata acesteia.

Ulterior, in perioada vremurilor tulburi, neexistand nici un succesor la tron, acestei adunari ii revine sarcina de a alege tarul din cadrul celor mai puternice familii nobiliare. Asa ajunsese la tron in 1613 tarul Mihail Feodorovici Romanov.

Practic, tarul Mihail Romanov datora alegerea sa razboinicilor pomesciki (categorie de boieri improprietariti de tar care isi pastrau pamanturile daca furnizau un numar fix de razboinici, format din taranii care le munceau pamanturile).

Acestia ajunsesera sa fie majoritari in cadrul Zemskii Sobor ca urmare a politicilor lui Ivan al IV-lea.

Prin urmare, tarul Mihail a luat o serie de masuri favorabile pomesciki-lor insa nu doar din recunostinta ci si din pragmatism deoarece acestia continuau sa furnizeze cea mai importanta parte a armatei cu ajutorul careia tarul isi putea apara teritoriile de inamicii externi (polonezii si suedezii ocupau in 1613 o mare parte a teritoriului rusesc) dar si de rascoale.

Astfel, intre anii 1620 si 1630, tarul Mihail a adoptat o serie de decrete prin care stabilea caracterul ereditar al proprietatii pomeste si a limitat numarul pomesciki-lor la aceia care puteau demonstra ca descind dintr-un stramos pomescika, asigurandu-si astfel sprijinul acestei clase de boieri care va fi numita de istorici nobilimea de servicii.

Ivan cel Groaznic si tronul sau de fildes

Mult mai importanta este sarcina politica ce revenea acestei nobilimi de servicii, exemplificata prin Zemski Sobor deoarece aceasta institutie politica si-ar fi putut pune amprenta mai puternic asupra culturii politice rusesti tocmai datorita dependentei militare a tarului de membrii acesteia.
Rolul principal al acestei adunari era acela de a redacta petitii tarului. Cu toate ca Zemskii Sobor era lipsita de trasaturile distinctive ale institutiilor omoloage din Europa, aceasta avea totusi acelasi caracter reprezentativ.

Dar, spre deosebire de ele, Zemskii Sobor nu avea puteri in domeniile strangerii veniturilor si nici nu controla visteria tarului.

Mai mult decat atat, nu exista nici o reglementare privind desfasurarea dezbaterilor din cadrul adunarii si nici nu au existat stipulari legate de drepturile ei in raport cu coroana.

Prin urmare, chiar daca avea un rol pur consultativ, tarul o putea convoca sau exclude de la deciziile politice dupa bunul sau plac. In momentul in care monarhia nu a mai depins de sprijinul clasei nobilimii de servicii, Zemskii Sobor nu a mai fost convocata.
Tarul Mihail Romanov a reusit sa obtina plecarea suedezior in 1617, oferindu-i regelui Gustav Adolf teritorii in Karelia si recunoaste in 1618 pierderea Smolenskului in fata polonezilor pentru a retragerea trupelor acestora de pe restul teritoriilor rusesti. Recucerirea Smolenskului si a Ucrainei de Est intre 1654 si 1667 va fi meritul tarului Alexei Mihailovici Romanov.

Tot in timpul domniei lui Alexei Romanov are loc reforma militara care va stopa influenta pomesciki-lor. Se formeaza astfel un corp de muschetari (streliti), militari instruiti, recrutati din randurile taranimii iar costul acestui nou tip de organizare militara era platit din impozite.

Se formase deja un corp birocratic, controlat de tar si raspunzator numai in fata acestuia, care se ocupa cu guvernarea provinciilor si colectarea taxelor.

Sprijinul militar al nobilimii de serviciu nu mai era astfel necesar, tarul avand la dispozitie o armata mult mai bine echipata si instruita. Astfel, din anul 1653 Zemskii Sobor nu a mai fost convocata.
Colaborarea dintre tar si Zemskii Sobor ar fi putut impune Rusiei o noua conduita politica tocmai datorita dependentei militare a tarului fata de majoritatea membrilor acestui parlament embrionar.

Desi cu 4 ani inainte de ultima convocare a acestei adunari, razboiul civil din Anglia se terminase prin victoria trupelor Parlamentului, tarul Alexei Romanov reuseste sa pacaleasca orice limitare a principiului autocratiei.

Totusi, nici Oliver Cromwell nu era dornic sa guverneze limitat de Parlament. In Franta, Starile Generale nu aveau nici ele un rol important, fiind convocate rar, numai pentru obtinerea unor venituri. Nu era inca vremea principiilor liberale.

Sursa: Inforusia.ro si Certitudinea.ro

22/04/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: