CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ISTORIE NEȘTIUTĂ: Înțelegerea austro-rusă pentru deportarea răsculaților lui Horea în Crimeea

Răscoala lui Horea de la 1784 are foarte multe necunoscute. Una dintre acestea este cea legată de mobilitatea populațiilor din Transilvania, migrație și interesele marilor puteri în ascensiune, respectiv Imperiul Habsburgic și Imperiul țarist, dar și de decăderea Imperiului otoman, scrie istoricul și publicistul clujean Ionuț Țene (foto) în publicațiile online http://www.napocanews.ro și https://luceafarul.net.

Încă de la 1772 apărea într-o corespondență dintre diplomații austrieci de la Constantinopol o informație interesantă privindu-l pe domnul Grigore Ghica al Țării Românești și Moldovei, în legătură cu o cerere de către Sultan de a permite emigrarea unei părți din populația moldovenească în noile teritorii cucerite de ruși în nordul Mării Negre, după înfrângerea tătarilor și evacuarea lor din peninsula Crimeea, fostă turcească și tătărească.

Atât Imperiul Habsburgic, cât și cel Țarist duceau o politică de mobilitate demografică, de colonizare și de mutare de populații.

Odată cu anexarea Transilvaniei de către habsburgi a început cu secolul XVIII o politică de colonizare cu șvabi germanici în Banat și zona Bihor-Satu Mare.

Germanizarea avea ca scop îmbunătățirea activității economice, dar și în subsidiar o permanentizare a unei populații fidele și de limbă germanică față de Viena.

Istoricii români au evitat sau ignorat dimensiunea religioasă a mișcărilor anti-catolcie din Transilvania de la 1759 – 1761, care erau de fapt și revolte anti-habsburgice.

Istorici de limbă germană precum Carl Göllner sau M. Auner au sugerat implicarea unor agenți ruși în rândul resurecției preoților ortodocși conduși de Sofronie din Cioara împotriva uniatismului și stăpânirii austriece.

Există și o scrisoare a lui Paisie Velicikovski care îl sprijinea în acțiunile sale pe Sofronie din Cioara.

Românii ortodocși din Munții Apuseni au renunțat la unirea religioasă cu Roma, revenind la ortodoxie în masă, fapt ce a dus la acțiunile letale ale generalului Bucow, ce a distrus cu tunurile mănăstirile și bisericile creștinilor ortodocși.

Curtea de la Viena a jucat ambivalent în legătură cu soarta românilor ortodocși din Ardeal. A luat măsuri dure împotriva preoților ortodocși veniți din Țara Românească în Ardeal, dar s-au folosit de aceștia pentru a-și împlini planurile ca să lovească în marea nobilime maghiară care refuza să accepte desființarea iobăgiei.

A existat o rețea de preoți ortodocși în Ardeal veniți din Principatele române. Întârzierea Patentei imperiale de desființare a iobăgiei în Transilvania ar fi avut un scop de ațâțare a iobagilor români împotriva nobililor maghiari.

Iosif al II-lea lovea atât în nobilii maghiari prin răsculații români, dar avea și o perfectă justificare a strămutării acestei populații românești în Bucovina de nord și, mai ales, în Crimeea cucerită de Ecaterina a II-a.

În 1783, Crimeea a fost anexată de Imperiul Rus în urma războiului ruso-turc (1768-1774).

Un agent al imperialilor a fost celebrul și controversatul spion Salis, care a jucat dublu, atât pentru împăratul austriac cât și pentru țarina Ecaterina a II-a.

Acest agent era fiul contelui Salis de Lorena, fost comandant suprem al regimentului de Toscana şi fiu al fiicei contelui Andrâsi. Salis a stat alături de Horea în timpul răscoalei de la 1784.

Istoricul Carl Göllner a scris despre Salis dintr-un raport cifrat din august 1784 al lui Ludovic Coblenz, ambasadorul austriac la Petersburg, înștiințând pe cancelarul austriac, că în Transilvania se află un om care s-a obligat să emigreze cu mai multe familii din Transilvania în Crimeeea.

Agentul Salis a propus ambasadorului rus de la Viena, contele Galițin, că va determina 300.000 de cetățeni austrieci (români ardeleni) să emigreze în Rusia. Ideea lui Salis ar fi fost bine primită de cercurile ruse, care au dat legi pentru primirea de coloniști în teritoriile eliberate de sub Imperiul Otoman.

Nicolae Iorga considera că Salis a fost implicat în răscoalele din Boemia anilor 1775 și 1779. Deși urmărit de autorități, agentul Salis a fost protejat de mareșalul slovaco-austriac Hadik, care ar fi refuzat în cazul prinderii acestuia să-l execute imediat, bazându-se pe o apostilă a lui Iosif al II-lea preved ea să fie predat regimentului din care făcea parte când ar fi fost prins.

Mai mult, țarina Ecaterina cea Mare ar fi acceptat proiectul lui Salis de strămutare a românilor din Transilvania, în Crimeea.

De altfel, după răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan de la 1784, împăratul austriac Iosif al II-lea acordă pe 2 august 1785 dreptul la liberă emigrare și strămutare a țăranilor români din Ardeal.

De astfel, unii istorici consideră lipsa de sprijin a lui Horea din partea iobagilor din decembrie 1784, tocmai pe zvonul răspândit, că împăratul austriac le-ar fi promis prin mitropolitul sârb Nichitici dreptul de a se strămuta și migra.

Guvernatorul Bucovinei, baronul Enzenberg în urma evaluării din 1786, conform celor scrise de poetul Mihai Eminescu, în această provincie recent trecută sub stăpânirea Vienei ar fi venit 11.000/12.000 de familii de români ardeleni, regiunea având un spor demografic cu 29.102 peste câțiva ani.

Emigrarea românilor în Crimeea poate fi pusă și pe opțiunea rusească a ”proiectului grecesc”, care prevedea împărțirea Imperiului Otoman între Imperiul Rus și Imperiul Habsburgic, care ar fi fost urmată apoi de reconstrucția marelui Imperiului Bizantin.

Acesta a reprezentat o soluție politică inițiată de țarina Ecaterina cea Mare la începutul anilor 1780 și a fost, de fapt, o schiță de schimbare majoră a arhitecturii europene.

Soluția țarinei a fost concepută împreună cu favoritul ei, feld-mareșalul Grigori Potemkin, iar cei doi au plănuit chiar și structura de conducere a viitorului imperiului, motiv pentru care unul dintre nepoții Ecaterinei a fost numit Constantin, pentru ca primul împărat al noului Bizanț să poarte numele celui din urmă împărat al vechiului Bizanț.

În mai 1780, Ecaterina cea Mare a organizat o întâlnire secretă cu Împăratul Iosif al II-lea al Sfântului Imperiu Roman, la Moghilev, în Belarusul de astăzi, urmată de mai multe scrisori, începând din septembrie 1781, între țarina Ecaterina cea Mare și Împăratul Iosif al II-lea. Cei doi au formalizat Alianța austro-rusă în 1781.

“Planul grecesc” era pus la cale de prințul Potemkin, care începuse deja să dea nume grecești orașelor nou-înființate din Rusia nouă – Odessa și Kherson, care sunt doar două exemple, iar simbolismul bizantin era și el evidențiat în noile biserici construite în regiune. Catedrala din Kherson a fost clădită în stil bizantin clasic.

În 1787 este aranjată o nouă întâlnire a celor doi mari monarhi în Crimeea și în scurt timp ambele țări au declarat război Imperiului Otoman, dar moartea împăratului Iosif în 1790 a încheiat definitiv ”proiectul grecesc” gândit de Grigori Potemkin și Ecaterina cea Mare, care a rămas doar pe hârtie.

Iosif II a întârzit doi ani implementarea în Transilvania a reformelor urbariale menite a proteja iobagul valah de excesele nobilimii maghiare feudale, tocmai pentru a crește furia valahilor spun unii istorici.

În 1784, au fost auziți țărani neștiutori de carte spunând că Transilvania e dată românilor încă de regele cel vechi roman al Daciei cu cuvintele „Dau-io-ție”, adică țară dăruită … (vezi cartea Revoluțiunea …, de Nicolae Densușianu, pg. 353.)

De aici reiese ideea de ”Rex Dacia” susținută de Horea, care cade ca o mănușă pe filiera ”proiectului grecesc” a țarinei, în legătură cu unirea țărilor române.

Nicolae Iorga prezintă, în ”Acte și Fragmente” (1896), intenția rușilor de a schimba populațiile, în 1772, cu valahii din Muntenia și Moldova în locul tătarilor din Crimeea. (Salis, acest conducător în orb al răsculaților lui Horea, parafrazându-l pe David Prodan, a fost văzut la Curechiu, apoi a fost raportat de mai mult de opt ori de răsculați ca „îmbrăcat nemțește, cu o stea mare în piept”).

Frederic II al Prusiei și Iosif al II – lea au creat tot timpul un „spațiu vital” pentru populația germană, pregătind valuri de colonizare cu șvabi catolici în 1782-1784, ei având un aliat: Ecaterina II, țarina Rusiei, dispusă să-i preia pe ortodocșii alungați din Transilvania?

E o ipoteză de lucru care se va desluși doar prin cercetarea arhivelor austriece și ruse.

Publicitate

15/03/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

„Traditia” seculară a interventiilor armate rusesti în Orientul Mijlociu. De ce a intrat Rusia în războiul din Siria ?

Aventurile „țarului” Putin în Siria; De ce Rusia a intrat în acest război

Foto: Presedintele sirian Bashar al-Assad si Vladimit Putin

 

 

De pe vremea Ecaterinei cea Mare. Prezența armatei ruse în Siria, o așa-zisă „tradiție” și „moștenire” a expansionismului imperial țarist

 

 

Aventurile „țarului” Putin în Siria; De ce a intrat Rusia în acest război ?

În iunie 1772, trupele țariste bombardau, atacau și cucereau Beirutul, o fortăreața de pe coasta Siriei otomane. Rușii înaintaseră în Orientul Mijlociu pentru a-și susține aliatul, un despot arab.

Anul următor au revenit și au ținut Beirutul sub ocupație vreme de șase luni.

Atunci ca și acum, rușii au găsit Siria sub înfățișarea unui cazan ce stă să dea în clocot sub presiunea diverselor facțiuni entice pe care le-au adus rapid la supunere cu ajutorul tunurilor și a prafului de pușcă, reamintește scriitorul Simon Sebag Montefiore într-un articol din New York Times.

 

 

 

 

 

 

Foto: Ecaterina a II-a (n. 2 mai 1729 s.n., la Stettin (Szczecin),  Polonia — d.6 noiembrie 1796, Sankt-Petersburg, in Rusia), născută Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, a fost împărăteasă a Rusiei de la 9 iulie 1762 (stil nou), după asasinarea soțului ei, Petru al III-lea al Rusiei, până la moartea sa, la 17 noiembrie 1796 (stil nou).

 

Moștenirea Ecaterinei cea Mare

 

Astăzi interesele lui Vladimir Putin în Siria sunt mai multe și mai complexe decât cele de acum două secole și jumătate. Interesant însă este modul în care Kremlinul alege să își prezinte incursiunea militară în Siria.
Recent, purtătorul de cuvânt al acesteia a apreciat că intervenția militară comandată de Putin este parte a „rolului special pe care țara noastră l-a jucat întotdeauna în Orientul Mijlociu”.

Și nu este doar Kremlinul care da acestor atacuri un rol deosebit în fața publicului, ci și Biserică Ortodoxă a Rusiei.

Legăturile Rusiei cu regiunea Orientului Mijlociu sunt percepute ca o tradiție prin însăși pretenția vechilor țări de a se considera urmașii împăraților bizantini și apărători ai Creștinătății Ortodoxe.

Ambițiile Moscovei: Nu a treia Romă, ci chiar Noul Ierusalim

Pentru țarii Rusiei, Moscova nu era a treia Romă, ci Noul Ierusalim, o putere menită să apere creștinătatea din Balcani și Orientul Mijlociu, inclusiv orașul sfânt Ierusalim.

Prima mare intervenție militară a Rusiei în această regiune s-a petrecut în 1768, când țarina Ecaterina cea Mare a pornit la război împotriva Imperiului Otoman, iar contele Alexei Orlov, fratele amantului țarinei a primit comanda flotei ruse pentru a stârni revolte de-a lungul coastei Mediteranei.

Folosindu-se de ajutorul unor experimentați comandanți scoțieni, Orlov a reușit să spulbere flota otomană la Chesme, instaurând și prima perioadă de dominație rusească în estul Mediteranei.

Între timp, în Egipt și Siria, al cărei teritoriu cuprindea pe atunci și Libanul și Israelul de astăzi, Ali Pasha și Dahir al-Umăr au încercat în zadar să cucerească Damascul de la trupele otomane.

Disperate, cele două căpetenii arabe au negociat cu Orlov și Ecaterina cea Mare o alianță prin care solicitau ocuparea Siriei cu ajutorul rușilor în schimbul cedării Ierusalimului.

Astfel, Orlov a ajuns să asedieze și să cucerească de două ori Beirutul și alte câteva orașe siriene.

Mediterana, marea atracție

Rușii au plecat din Siria în 1774, după ce sultanii turci au oferit la schimb Crimeea și Ucraina, dar aerul Mediteranei începuse deja să facă minuni în privința aspirațiilor politice ale Moscovei.

Așadar, cu ajutorul prințului Potemkin, noul sau amiral, Ecaterina cea Mare a înființat în Crimeea flota Mării Negre și a început să negocieze pentru crearea unei baze militare în Minorca.

Succesorii Ecaterinei s-au văzut la rândul lor tot un fel de cruciați întârziați, având pretenția de a stăpâni Ierusalimul și vechiul Constantinopol.

 

 

 

 

Primul Război al Crimeii, din 1853-1856

Primul Război al Crimeii, din 1853-1856

Situația a degenerat până într-acolo încât disputa dintre Biserica Ortodoxă Rusă și cea Catolică a Franței de a luă sub protecție Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim a dus la declanșarea Războiului din Crimeea.

Înfrângerea rușilor din 1856 l-a convins pe țarul Alexandru al ÎI-lea să renunțe la pretenția de a domina Ierusalimul prin forța armelor, alegând în schimb diplomația ca cea mai convenabilă cale de a-și satisface ambițiile politice.

În Primul Război Mondial însă, invazia rușilor în nordul Persiei și partea otomană a Irakului era cât pe ce să le servească țarilor Bagdadul pe tavă.

În 1916, tratatul Sykes-Picot-Sazonov stabilea că, la sfârșitul conflictului, Rusia să ocupe Istanbulul, o bună parte din Turcia și Kurdistan, ca și o parte din orașul Ierusalim. Noile posesiuni au fost pierdute însă, odată cu declanșarea revoluției bolșevice.

 

 

Despoții arabi, aliații Moscovei

Dezbrăcând de haina mitului religios povestea interesului rusesc pentru Orientul Mijlociu, bolșevicii sovietici și-au afirmat și ei intențiile de a avea un rol cât mai important în regiune.

Primul a fost Stalin cu încercările sale de a se implica în viața politică a Libiei și, ulterior, a Israelului.

Apoi, în războiul israelo-egiptean dintre 1967-1970, sovieticii și-au trimis aviația să sprijine trupele egiptene ale președintelui Nasser. Din nefericire pentru planurile Moscovei, succesorul acestuia, Anwar Sadat, nu s-a arătat atât de încântat de prezența unor forțe militare străine în Egipt.

Nu a fost o mare problemă însă, Moscova găsind ușor aliați în cei trei tirani care aveau să domine viața politică a lumii arabe o vreme îndelungată: Muammar el-Gaddafi în Libia, Saddam Hussein în Irak și Hafez al-Assad în Siria.

Ultimul fusese antrenat chiar ca pilot de vânătoare la Moscova, ulterior manifestându-și recunoștința prin cedarea accesului navelor militare sovietice la portul Tartus, ultima redută a Rusiei în zona mediteraneană.

După prăbușirea URSS în 1991, Moscova nu a putut decât să asiste pasivă la căderea regimurilor Hussein și Gaddafi.

Acum, o retragerea a Statelor Unite din regiune nu ar face decât să satifaca ambițiile lui Putin, diminuând prestigiul Americii și proiectând Rusia că un arbitru indispensabil în lume.

O eventuală salvare lui Bashar -Assad, fiul vechiului aliat Moscovei, ar avea rolul de Rusiei Iran Turcia, care odată rușii aveau un cuvânt de spus.

O nouă negociere pentru Crimeea

Nu este însă exclus ca Putin să recurgă la același schimb la care s-a învoit odată țarina Ecaterina cea Mare și să renunțe la zona de influență din Siria pentru a i se permite să păstreze Crimeea fără a mai fi sancționat și izolat la nivel internațional.

într-un anume fel, lupta din Siria este una de supraviețuire politică a regimului Putin. Ajutorul dat dictatorului Assad nu este decât o luptă dusă de Putin împotriva rebeliunii.

Formula puterii în Rusia nu este atât de complexă pe cât s-ar crede și are chiar ceva din pactul pe care îl încheie despoții orientali cu supușii lor: autoritate fără limită în schimbul securității și prosperității și glorie obținute peste hotare.

Din acest ultim punct de vedere, întreg show-ul televizat al bombardamentelor rusești din Siria corespunde întru totul pretențiilor „țarului” Putin.

Moscovei îi lipsesc resursele de a înlocui puterea militară americană retrasă din această regiune, iar Siria se poate dovedi un adevărat ținut mlăștinos pentru trupele rusești.

Acasă însă, rușii simpli au pretenția că Moscova a avut întotdeauna un cuvânt de spus în Orientul Mijlociu, așa că noua cruciadă va continuă cu orice cost.

 

Sursa: Independent.md – Aventurile „țarului” Putin în Siria; De ce Rusia a intrat în acest război

Prin romaniabreakingnews.ro

07/10/2016 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: