22 iunie 1941 – România a intrat în războiul împotriva URSS pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa. VIDEO

 

 

 

Cu 77 de ani în urmă, în ziua de 22 iunie 1941, România intra în război, alături de Germania, împotriva URSS.

Conducătorul statului, Ion Antonescu a ordonat armatei să treacă Prutul şi să elibereze Basarabia şi nordul Bucovinei, ocupate, în 1940, de Uniunea Sovietică.

Istoriografia românească a declarat ziua de  22 iunie 1941 drept ziua în care țara noastră a început bătălia pentru eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, teritorii care fuseseră răpite României prin ultimatumul sovietic de la 28 iunie 1940.

Mai mult, istoriografia a reținut ordinul viitorului Mareșal Antonescu drept începutul unei bătălii juste, atât din punct de vedere moral, cât și juridic, pentru recuperarea unor teritorii pierdute prin forță și abuz. 

Cu toate acestea, în Rusia și în spațiul ex-sovietic, dar și în Occident, se susţine  o variantă a istoriei în care România este portretizată ca un stat care a comis o agresiune împotriva unui stat suveran, asociindu-se în acest sens cu Germania nazistă.

Această teorie a ajuns să fie vânturată și prin spațiul public românesc, mai ales după apariția fenomenului „demitizării” istoriei, dar și pe fondul avansului în societate a ideologiei stângiste, internaționaliste.

Pe 22 iunie, de ambele părţi ale graniţei de vest a URSS (circa 1.000 de kilometri, de la Marea Baltică până la gurile Dunării) era concentrat un număr enorm de trupe şi material militar.

Astfel, Germania avea peste 5 milioane de militari, 3.700 de tancuri şi 2.500 de avioane.

Chiar în faţa lor se găseau: vreo 5,5 milioane de militari sovietici, 23.000(!) de tancuri şi 20.000(!) de avioane.

În afară de aceasta, din est se deplasau către graniţa de vest a URSS alte mijloace tehnice, precum şi alte milioane de militari deja mobilizaţi, din cei peste 25 de milioane pentru care existau deja planuri de mobilizare.

Operaţiunea Barbarossa, numită după un legendar împărat german din secolul al XII-lea, a început în zorii zilei de 22 iunie 1941.

Armatele germane şi ale aliaţilor acestora au pătruns în Rusia Sovietică pe un front de 1600 de kilometri.

Panzerele germane au fost vârful de lance al acestui atac în faţa unei defensive total nepregătite, folosind tactica încercuirii pentru a soca liderii sovietici: sute de mii de soldaţi ruşi se vor preda fără luptă, conştienţi de inutilitatea luptei.

În timpul războiului rece, sovieticii au considerat acest atac ca fiind unul surpriză, în ciuda faptului că au existat în permanenţă semnale în acest sens: pregătirile germane începute cu câteva luni înainte, semnalele de alarmă trase de Lavrenti Beria şi de superspionul Richard Sorge.  

Participarea armatei române în războiul declanşat de Germania împotriva URSS, s-a făcut în baza înţelegerii intervenite între Adolf Hitler şi Ion Antonescu, care a avut loc la Munchen, la 12 iunie 1941.

În nici unul din documente, România nu a fost  menţionată ca aliată.

La 22 iunie 1941, Germania a atacat URSS, fostul ei aliat de război şi tovarăş de cotropiri de  până atunci, România angajându-se, potrivit înţelegerilor convenite în precedentele zece luni, alături de trupele germane.

În noaptea de 21 – 22 iunie, ora 3:00, Armatele româno-germane au declanşat operaţiunile militare pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de sub ocupaţia sovietică.  

În zorii zilei de 22 iunie, asumându-şi răspunderea în faţa istoriei, generalul Ion Antonescu a emis din oraşul Piatra Neamţ, următorul Ordin de zi către armată:

„Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din Răsărit şi Miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevizmului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul Ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre!..„.

 

 

 

 

Pentru România începea Războiul Sfînt, care a avut, de la un capăt la altul (1941-1944),un caracter  anticomunist, drept şi naţional, bucurîndu-se de aprobarea întregului popor.

Deşi nu fusese consultat în legătură cu declanşarea ostilităţilor militare, regele Mihai I a trimis generalului Ion Antonescu (în prima zi de luptă) o telegramă prin care îşi exprima acordul cu acţiunea întreprinsă şi ura militarilor români „sănătate şi putere ca să statornicească pentru vecie dreptele graniţe ale neamului”.

Declaraţii de adeziune la acţiunea întreprinsă de conducătorul statului au făcut şi liderii principalelor partide politice, reprezentanţii Patriarhiei şi Academiei Române, precum şi ai altor instituţii reprezentative ale statului, precum și foarte mulţi dintre comandanţii de mari unităţi române, care şi-au exprimat sentimentele patriotice şi şi-au mobilizat subordonaţii prin înflăcărate chemări la îndeplinirea datoriei faţă de ţară.

La momentul 22 iunie 1941, numărul total de soldaţi români aflaţi în prima linie era de 325.685, distribuiţi în 12 divizii de infanterie, o divizie blindată, o divizie de infanterie rezervă, o divizie de grăniceri, 3 brigăzi de munte, 3 brigăzi de cavalerie şi 2 brigăzi de fortificaţii.

La aceste forţe se adăugau 5 divizii de infanterie germane.

 

Dintre membrii strălucitului corp ofiţeresc român trebuie menţionaţi generalii: Al.Ioaniţu, Iosif Iacobici, Ilie Şteflea (şefi ai Marelui Stat Major), C. Pantazi, N. Ciupercă, N. Dăscălescu, Ioan Al.Sion, C. Constantinescu-Claps, Gh. Avramescu şi Petru Dumitrescu, acesta din urmă comandant neîntrerupt al legendarei Armate a 3-a, din momentele de dinaintea trecerii Prutului până la sud-est de Stalingrad şi înapoi, până la angajarea bătăliei Moldovei, în august 1944.

 

 

Armata română eliberează Basarabia

Grupul de Armate Sud al mareşalului german Gerd von Rundstedt, în care erau încorporate şi forţele româneşti, era împărţit în două de către Mlaştinile Pripiat.

Pricipalul său efort la declanşarea Operaţiunii Barbarossa urma să aiba loc la nord, în timp ce forţele aflate în România trebuiau să aştepte ca ofensiva să progreseze mai mult în Ucraina, până să înceapă şi ele atacul.

Această decizie a fost luată de OKH în primăvara anului 1941, deoarece general-colonelul Franz Halder considera Prutul ca fiind o barieră prea grea pentru o ofensivă motorizată şi pentru că, în ochii comandanţilor germani, potenţialul ofensiv al trupelor române nu era prea ridicat.

De aceea, marea majoritate a forţelor mecanizate germane a Grupului de Armate Sud era concentrată în Polonia, pe frontul românesc aflîndu-se în principal doar unităţile motorizate româneşti.

După cum urma să se vadă, Prutul nu a fost o barieră chiar atît de formidabilă, în condiţiile atacului surpriză, soldaţii români ocupând câteva poduri intacte peste acest râu, încă de la începutul războiului.

Pentru operaţiunile din Bucovina de Nord (nordul Principatului Moldova) şi Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (fosta Basarabie ţaristă, estul Principatului Moldova) erau desemnate Armata 11 germană (comandată de general – colonel Eugen von Schobert) şi Grupul de armate general Ion Antonescu (Armatele 3 şi 4 române).

Un mare aport în această luptă l-a avut  starea de spirit care domnea în rândurile civililor, voluntariatul căpătând un caracter de masă, un mare număr de persoane, inclusiv din rândul ofiţerilor de rezervă şi din retragere solicitând reîncadrarea în armată.

Numărul mare de cereri l-a determinat pe generalul Constantin Pantazi, ministrul Apărării Naţionale, să dea un comunicat prin care ruga populaţia „să nu mai facă astfel de cereri” şi să recomande ca fiecare “să-şi facă datoria în sfera de acţivitate, acolo unde se găseşte, contribuind astfel mai bine şi uşurând efortul pe front”.

Între voluntari s-au aflat tineri şi bătrâni, intelectuali şi oameni de rând.

Numeroşi au fost şi militarii răniţi care după vindecare au refuzat să fie evacuaţi în ţară, sau să efectueze concediul legal de recuperare, cerând să fie trimişi din nou pe front pentru „a-şi face datoria până la capăt”.

În acest context, naţiunea română şi armata sa au acţionat exemplar pentru eliberarea teritoriilor răpite de sovietici cu un an în urmă.

Operaţiunea de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei de nord s-a soldat cu succes  încheindu-se la 26 iulie 1941.

 

 

 

 

 

 

Bilanț

 

În cele 35 de zile de lupte pierderile înregistrate (până la 31 iulie) s-au ridicat la 24.396 militari (5.011 morţi, 13.987 răniţi şi 4.487 dispăruţi.

Un rol decisiv în restabilirea graniței pe Nistru l-a avut Armata 11 germană, Ion Antonescu (și nu numai el) recunoscând, chiar atunci, că fără contribuție germană Basarabia și nordul Bucovinei nu ar fi putut fi reîntregite. Bucuria a fost imensă în întreaga ţară.

Pretutindeni, pe imense pancarte, se putea citi „Români, dreptatea învinge!”, dar şi „Nici o brazdă nu se uită!”.

Aluzia la Transilvania ocupată de unguri era evidentă. Aceasta cu atât mai mult cu cât, conducând lupta pentru consolidarea graniţei răsăritene a ţării, Ion Antonescu a avut în permanenţă privirea îndreptată şi spre Ardeal, transmiţând refugiaţilor transilvăneni (12 septembrie 1941): „Nici o brazdă românească nu se uită”.

Care este data intrării Uniunii Sovietice în cel de-Al Doilea Război Mondial?

Propaganda sovietică şi mulţi istorici occidentali indică data de 22 iunie 1941, când Uniunea Sovietică a fost invadată de Germania nazistă şi aliaţii ei (printre care se număra şi România)drept dată a intrării URSS în cel de-Al Doilea Război Mondial.

Avem de-a face cu o incoerenţă: al Doilea Război Mondial începuse pe 1 septembrie 1939, prin invadarea Poloniei de către Germania nazistă, iar Uniunea Sovietică s-a alăturat invadării Poloniei pe 17 septembrie 1939 şi totuşi… Uniunea Sovietică pretinde că a participat la războiul mondial abia din data de 22 iunie 1941!

 Soldaţii germani şi polonezi morţi în septembrie 1939 au participat la al Doilea Război Mondial, dar soldaţii sovietici morţi în Polonia în septembrie 1939, nu au participat la al Doilea Război Mondial !…

Cât de neutră a fost Uniunea Sovietică?

Istoriografia rusă (şi nu numai!) pretinde că în perioada dintre 1 septembrie 1939 şi 22 iunie 1941 Uniunea Sovietică ar fi fost… neutră!

Aproape doi ani de neutralitate în care al Doilea Război Mondial bântuia prin toată lumea, iar Uniunea Sovietică era NEUTRĂ!

A fost atât de neutră în aceşti doi ani Uniunea Sovietică încât a reuşit să cucerească 23 de milioane de oameni, invadând câteva ţări cu adevărat neutre.

Dar să vedem în ce a constat neutralitatea Uniunii Sovietice de la 1 septembrie 1939 până la 22 iunie 1941.

Pe 30 noiembrie 1939 neutra Uniune Sovietică (neparticipantă în acel moment la cel de-al Doilea Război Mondial!) a declanşat invadarea Finlandei.

A urmat un război crâncen care a durat până pe 13 martie 1940, război încheiat cu un tratat de pace valabil şi în ziua de azi.

În timpul luptelor din Finlanda, neutra Uniune Sovietică a înregistrat 126.000 de soldaţi morţi şi dispăruţi plus 188.000 de răniţi.

Tot ca un act de neutralitate, în toamna anului 1939 Uniunea Sovietică a transmis ţărilor baltice ultimatumuri prin care a impus pe teritoriul acestora instalarea de baze militare sovietice.

Continuând această originală politică de neutralitate, Uniunea Sovietică a anexat ţările baltice în iunie 1940. Tot în iunie 1940, Uniunea Sovietică a transmis României un ultimatum prin care a cerut Basarabia şi Bucovina.

România a cedat, dar dacă nu ar fi făcut-o cu siguranţă am fi avut de-a face cu un alt exemplu de neutralitate manifestat sub forma unui război.

Uniunea Sovietică îşi motivează “neutralitatea” spunând că nu au existat declaraţii de război în conflictele enumerate mai sus.

După această logică şi Germania nazistă a fost la fel de neutră. Când a invadat Danemarca şi Norvegia pe 9 aprilie 1940 Hitler nu a declarat război acestor ţări, ci a spus că a venit să le apere neutralitatea.

Practic, acţiunile Uniunii Sovietice sunt identice cu ale Germaniei naziste în perioada 1 septembrie 1939 – 22 iunie 1941.

Şi totuşi Uniunea Sovietică pretindea că a fost neutră,şi că Germania nazistă a declanşat cel de-al Doilea Război Mondial.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

1. http://ro.wikipedia.org/

2. Gheorghe Radu, Basarabia pământ românesc, aspecte istorico-documentare, legături fraterne judeţul Neamţ – Basarabia, volumul II, 2009

3. http://www.worldwar2.ro/operatii/?article=4

4. http://www.istoria.md/articol/500/22_iunie,_istoricul_zilei#

5. http://www.ziuaveche.ro/exclusiv-zv/dosare-ultrasecrete-exclusiv-zv/22-iunie-1941-operatiunea-barbarossa-238358.html/

6. george damian – https://historice.ro/cine-a-inceput-al-doilea-razboi-mondial-cand-a-inceput-al-doilea-razboi-mondial/

Publicitate

Aderarea României la Pactul Tripartit. Războiul României “a fost totuşi un război paralel cu acela al Germaniei”

Aderarea României la Pactul Tripartit

 

La 9 septembrie 1940, Ion Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri al României, trimitea lui Adolf Hitler o telegramă, prin care îşi exprima credinţa “în marele popor german şi marele său Führer, odată cu expresia încrederii sale în securitatea prezentului şi nădejdea viitorului”.

Aceleaşi sentimente le exprima şi faţă de mareşalul Reichului, Hermann Göring. Părea a fi începutul unor raporturi cordiale şi exprima, în acelaşi timp, motivaţia noului şef al statului român pentru încadrarea României în “noua ordine” politică şi economică europeană: pe de o parte garantarea de către Reich a situaţiei politice prezente, pe de altă parte dorinţa de a recupera, în viitor, cu sprijin german, teritoriile pierdute.

“Pentru orice judecător obiectiv al realităţilor – sublinia Ion Antonescu în scrisoarea din 22 iunie 1941 către Iuliu Maniu- este limpede că în situaţia în care ne găseam în septembrie 1940, când am luat conducerea statului, orice politică, alta decât una alături de puterile Axei, ne-au fi dus automat la o soartă semănătoare cu aceea a Poloniei”.

Într-adevăr, România a aderat la Pactul Tripartit. Raportul prof. C. Andreescu, de la Secţia Ungară a Direcţiunii Politice din Ministerul Afacerilor Străine, în materialul desemnat ca “Adeziunea României la Pactul Tripartit. 23 noiembrie 1940”, a punctat preliminariile acestei adeziuni.

După încheierea pactului, la 27 septembrie 1940, între Germania, Italia şi Japonia, guvernul ungar, prin reprezentantul său, Döme Stójay, a început demersuri pentru acceptarea adeziunii sale la acest act internaţional.

Doctorul Gauss, subsecretar de stat la Auswärtiges Amt, îi declara lui Valer Pop, la 18 octombrie 1940, că “Germania, văzând aceste stăruinţe, precum şi dorinţa caldă de a adânci raporturile cu Axa, a făcut apoi propunerea cunoscută României, deoarece nu a voit să creeze Ungariei, în mod formal, o situaţie mai avantajoasă decât României”.

În urma negocierilor de aderare, începute de Valer Pop, cu depline potenţe, la 16 octombrie 1940, s-a anunţat formal adeziunea României.

Durata mare a pregătirilor pentru aderate a fost pusă pe seama Japoniei, care “nu terminase la timp formalităţile tradiţionale.

Se fixase ca dată a semnării protocolului 18 octombrie, apoi 15 noiembrie 1940. Ambasadorul Japoniei avea, însă, nevoie de aprobarea protocolului de către Consiliul de Stat şi de către Mikado, aşa că a fost nevoie de o nouă amânare.

În ciuda neîndeplinirii acestor formalităţi, tratatul a fost semnat cu ocazia vizitei la Berlin a generalului Antonescu, la 23 noiembrie 1940.

Faptul că Germania nu avea nici o intenţie de a avantaja România faţă de Ungaria, ci de a păstra un echilibru (mai bine zis a le ţine în şah pe amândouă), s-a evidenţiat o dată în plus în noiembrie 1940.

Invitată, iniţial, a semna aderarea la pact înaintea Ungariei, “pentru a nu se crea un avantaj formal Ungariei faţă de Statul Român”, s-a ajuns tocmai la această situaţie, cu “grija” Germaniei ca solemnităţile semnării de către cele două state “să nu fie prea distanţate şi ca importanţa adeziunii României să nu fie cu nimic micşorată”.

România semnează la 23 noiembrie la Berlin, iar Ungaria semnează la 20 noiembrie, dar la Viena. La 23 noiembrie 1940, protocolul de adeziune a fost semnat la Berlin de generalul Antonescu din partea României, von Ribbentrop din partea Germaniei, Gino Butti pentru Italia şi Samuro Kurusu, pentru Japonia (ad referendum).

În introducerea Pactului se preciza că „Guvernele german, italian şi japonez considerând că o condiţie prealabilă pentru o pace de lungă durată este ca fiecare naţiune să primească în lume spaţiul ce i se cuvine, au hotărât să se sprijine una pe alta şi să colaboreze în aspiraţiile lor relative la spaţiul Marii Asii extrem-orientale şi la teritoriile europene.

Scopul lor principal în această privinţă este de aceea a menţine o nouă ordine capabilă să favorizeze prosperitatea şi bunăstarea popoarelor care locuiesc aceste regiuni. […]”.

La art. 1 se preciza că „Japonia recunoaşte şi respectă direcţiunea Italiei şi Germaniei în crearea unei noi ordini în Europa”, la art. 3 „Germania, Italia şi Japonia convin să aşeze colaborarea lor pe baza de mai sus.

Ele îşi mai iau obligaţia de a se sprijini reciproc, prin toate mijloacele politice, economice şi militare, în cazul când una din cele trei părţi constractante ar fi atacată de o putere care actualmente nu este încă angajată în războiul european sau în conflictul chino-japonez”, iar la art. 4 „Pentru aducerea la îndeplinire a pactului de faţă se vor întruni imediat comisiuni tehnice comune, ai căror membri vor fi desemnaţi de guvernele Germaniei, Italiei şi Japoniei”.

România, prin Protocolul semnat la 23 noiembrie 1940, era inclusă astfel în „noua ordine” de perspectivă a mai marilor lumii de la acel moment dat, dar, ca mai totdeauna, nu chiar ca aliat de prim rang.

La articolul II al Protocolului se prevedea: „Când comisiunile tehnice comune prevăzute în articolul 4 al Pactului Tripartit vor trata chestiuni ce ating interesele României, reprezentanţii României vor lua parte la deliberările comisiunilor”.

În aceste condiţii, statul român a acţionat, totuşi, ca un aliat fidel al Germaniei, fără însă ca să-şi fi întrerupt definitiv relaţiile tradiţionale, chiar dacă acestea s-au manifestat pe tarâm „subteran”.

Este de remarcat faptul că România a acţionat pe plan extern ca stat independent, întreţinând relaţii diplomatice fie cu state aflate în “sfera de interes” a Reichului, fie cu state neutre, nemaivorbind de faptul că în intervalul luat în considerare (septembrie 1940 – iunie 1941) nu a întrerupt nici relaţiile cu Marea Britanie.

Ţara noastră s-a aflat, în momentul declanşării războiului, alături de Reich, fără ca Antonescu să fi fixat, atunci, sau în orice alt moment al cooperării militare româno-germane, condiţiile participării României la operaţiuni.

Ceea ce nu înseamnă că nu se dorea sau spera intrarea în război, în acest punct fiind nevoit a contrazice un ilustru cercetător al perioadei, Larry Watts, care afirma că “dat fiind dezorganizarea economică şi serioasa instabilitate socio-politică internă produsă de pierderea de teritoriu şi problema refugiaţilor care decurgea de aici, precum şi de prăbuşirea morală cauzată de regimul anterior şi continuele ravagii al Gărzii de Fier, Antonescu era deja copleşit de probleme interne şi dorea cu disperare să evite încurcăturile externe; în special un război cu Uniunea Sovietică”.

Decizia lui Antonescu de a oferi Germaniei, din proprie iniţiativă, concursul său militar a fost corectă şi pe deplin motivată.

Începutul războiului a stat sub semnul încrederii totale într-o victorie apropiată. Antonescu a ordonat armatei:

„Treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din Răsărit şi Miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii voştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării gloria străbună a Basarabiei şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre”.

22 iunie 1941 a reprezentat intrarea într-un război drept şi dorit, alături de Germania, ca stat-satelit, nu ca stat ocupat, iar războiul României “a fost totuşi un război paralel cu acela al Germaniei”.

Când a început al Doilea Război Mondial si cine a început al Doilea Război Mondial?

Cine a început al Doilea Război Mondial? Când a început al Doilea Război Mondial?

Manualele de istorie şi istoricii noştri răspund simplu: al Doilea Război Mondial a început pe 1 septembrie 1939, când Hitler a invadat Polonia. Simplu şi clar. Ştim când a început, ştim cine este vinovat.

Treaba e clară, nu mai avem nevoie de lămuriri suplimentare. Şi dacă e altfel?

Ce făcea Uniunea Sovietică în septembrie 1939?

Păi ce să facă, invada Polonia pe 17 septembrie şi apoi trupele sovietice defilau cot la cot cu trupele naziste la Brest-Litovsk. Şi totuşi Uniunea Sovietică nu are nici o responsabilitate cu privire la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial!

Voi recurge la raţionamentul lui Viktor Suvorov din volumul “Spărgătorul de gheaţă” pentru a vedea care a fost rolul Uniunii Sovietice în acei ani.

Care este data intrării Uniunii Sovietice în cel de-al Doilea Război Mondial?

Toată lumea este de acord asupra datei: 22 iunie 1941, când Uniunea Sovietică a fost invadată de Germania nazistă şi aliaţii ei (printre care se număra şi România).

Avem de-a face cu o incoerenţă: al Doilea Război Mondial începe pe 1 septembrie 1939 prin invadarea Poloniei de către Germania nazistă, Uniunea Sovietică se alătură invadării Poloniei pe 17 septembrie 1939 şi totuşi… Uniunea Sovietică participă la război abia din 22 iunie 1941!

 Soldaţii germani şi polonezi morţi în septembrie 1939 au participat la al Doilea Război Mondial, dar soldaţii sovietici morţi în Polonia în septembrie 1939 nu au participat la al Doilea Război Mondial…

Cât de neutră a fost Uniunea Sovietică?

În istoriografia rusă (şi nu numai!) în perioada dintre 1 septembrie 1939 şi 22 iunie 1941 Uniunea Sovietică este considerată… neutră!

Aproape doi ani de neutralitate în care al Doilea Război Mondial bântuia prin toată lumea, iar Uniunea Sovietică era NEUTRĂ! A fost atât de neutră în aceşti doi ani Uniunea Sovietică încât a reuşit să cucerească 23 de milioane de oameni, invadând câteva ţări cu adevărat neutre. Dar să vedem în ce a constat neutralitatea Uniunii Sovietice de la 1 septembrie 1939 până la 22 iunie 1941.

Pe 30 noiembrie 1939 neutra Uniune Sovietică (neparticipantă în acel moment la cel de-al Doilea Război Mondial!) a declanşat invadarea Finlandei.

A urmat un război crâncen care a durat până pe 13 martie 1940, război încheiat cu un tratat de pace valabil şi în ziua de azi. În timpul luptelor din Finlanda, neutra Uniune Sovietică a înregistrat 126.000 de soldaţi morţi şi dispăruţi plus 188.000 de răniţi.

Tot ca un act de neutralitate, în toamna anului 1939 Uniunea Sovietică a transmis ţărilor baltice ultimatumuri prin care a impus instalarea de baze militare sovietice.

Continuând această originală politică de neutralitate, Uniunea Sovietică a anexat ţările baltice în iunie 1940. Tot în iunie 1940, Uniunea Sovietică a transmis României un ultimatum prin care a cerut Basarabia şi Bucovina. România a cedat, dar dacă nu ar fi făcut-o cu siguranţă am fi avut de-a face cu un alt exemplu de neutralitate manifestat sub forma unui război.

Uniunea Sovietică îşi motivează “neutralitatea” spunând că nu au existat declaraţii de război în conflictele enumerate mai sus.

După această logică şi Germania nazistă a fost la fel de neutră. Când a invadat Danemarca şi Norvegia pe 9 aprilie 1940 Hitler nu a declarat război acestor ţări, ci a spus că a venit să le apere neutralitatea.

Practic, acţiunile Uniunii Sovietice sunt identice cu ale Germaniei naziste în perioada 1 septembrie 1939 – 22 iunie 1941.

Şi totuşi Uniunea Sovietică a fost neutră, iar Germania nazistă a declanşat cel de-al Doilea Război Mondial.

de george damian