CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

31 ianuarie 1418 – S-a stins din viață Mircea cel Mare sau „cel Bătrân”, gloriosul domn al Ţării Româneşti. VIDEO

 

 

 

Mircea cel Bătrîn (n.1355-d.1418), Domn al Munteniei 1386-1418, pictură din biserica Episcopiei de Argeș, România

 

Mircea cel Bătrân (n.1355-d.1418), Domn al Munteniei 1386-1418, pictură din biserica Episcopiei de Argeș.

 

 

 

La 31 ianuarie 1418 s-a stins din viață Mircea cel Mare sau „cel Bătrân”, de două ori domn al Munteniei şi a fost înmormântat la ctitoria sa de la Cozia, la 4 februarie același an. 

Principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”, așa cum a fost numit de către istoricul german Leunclavius, Mircea a domnit timp de 32 de ani în Țara Românească între 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418.

A fost fiul voievodului Radu I și fratele lui Dan I (numai după tată), căruia i-a urmat la tron după moartea acestuia, la 23 septembrie 1386.

Potrivit istoricilor, Radu I a avut doi fii: pe Dan, mai mare, cu doamna Ana şi pe Mircea, cu doamna Calinichia.

Despre doamna Calinichia există  mai multe supoziţii şi anume că ea ar fi fost (potrivit unei cronici sârbeşti târzii din sec. al XVII-lea), a patra fiică a cneazului Lazăr al Serbiei, sau o prinţesă bizantină, pentru că numele ei este grecesc sau că ar fi provinit dintr-o familie boierească din Oltenia, judecând după întinsele moşii pe care le deţinea acolo.
 

În documentele oficiale ale vremii, Mircea cel Mare apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn…”.

Supranumele de „cel Bătrân”  însemna „Mircea cel Vechi” (din bătrâni, din trecut), dar odată cu evoluția limbii acesta a ajuns să-și piardă sensul inițial, pentru că numele în sine s-a păstrat neschimbat.

Supranumele „cel Bătrân” (în slavonă: starîi) presupunea, în general, în limbajul de cancelarie medieval primul domnitor cunoscut cu acest nume.

Întrucât în Țara Românească nu se obișnuia ca în Occident numerotarea domnilor, Mircea a primit acest nume postum pentru a fi deosebit de nepotul său Mircea al II-lea și de Mircea Ciobanul, care a domnit în secolul al XVI-lea.

Soția lui Mircea a fost doamna Mara, al cărei chip se păstrează pe tabloul votiv de la schitul Brădet.

Știri directe asupra ascendenței acesteia nu au parvenit, însă prin interpretarea altor documente, în care este înfățișată ca mare proprietară de terenuri lângă lacul Balaton în Ungaria, majoritatea specialiștilor acceptă descendența acesteia din familia de Cilly, de origine germană, venită în Ungaria din Carintia. 
Prin aceasta s-ar explica în plus anume afirmații în legătură cu înrudirea dintre Mircea și Vladislav al II-lea Iagello, acesta din urmă căsătorit a doua oară cu Ana de Cilly .

Cu regele polon Mircea mai avea două legături îndepărtate de rudenie, pornite de la Nicolae Alexandru. Doamna Mara a murit înainte de 1427, însă la 22 iunie 1418 încă mai era în viață.

Pomelnicele mănăstirilor Tismana și Arnota menționează o a doua soție a lui Mircea, doamna Anca.

Remarcabil comandant militar şi om politic, Mircea cel Mare, s-a aflat în bune relaţii cu Ungaria, Polonia şi Moldova, a repurtat victorii asupra turcilor şi a intervenit, după 1402, în luptele pentru succesiune în Imperiul otoman. 

 În baza interesului reciproc în lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman, Mircea se aliază cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei. A fost vasalul regelui ungar, care i-a recunoscut ca feude ducatele Făgăraș, și Amlaș și Banatul de Severin; în plus i-a mai acordat castelul Bran și domeniul Bologa cu 18 sate.

Cu toate că jurămîntul de credință nu s-a păstrat până în zilele noastre, aluzii la existența acestuia se regăsesc în tratatul militar între cele două țări, încheiat la Brașov în 7 martie 1395.

Mircea cel Mare a stabilit o alianță cu voievodul Petru Mușat al Moldovei încă din 1389. Prin intermediul lui Petru I al Moldovei, Mircea a reușit în 1389 să încheie cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei o alianță îndreptată împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în cazul în care acesta din urmă ar fi pornit un război cu una din cele două țări.

Tratatul a fost înnoit în 1404, cu termeni mai puțini preciși. După întrevederea din 1406 de la Severin, în care regele Sigismund i-ar fi cerut lui Mircea cetatea Licostomo (Chilia), relațiile dintre Ungaria și Muntenia se înrăutățesc.

Pentru a contracara o eventuală campanie militară a regelui ungar, domnul muntean reînoiește în 1410 tratatul cu Polonia.

În 1400, Mircea îl îndepărtează de la tronul Moldovei pe Iuga Ologul și îl impune ca domn pe Alexandru cel Bun, fiul lui Roman I Mușat. Pînă la moartea voievodului muntean, relațiile dintre cele două principate românești vor rămîne cordiale.

Mircea a mai întreținut relații de bună vecinătate și cu țarii bulgari din sudul Dunării. În perspectiva căderii Dobrogei sub stăpînirea otomană, ceea ce i-ar fi adus inamicul în zona porturilor dunărene, Mircea preia inițiativa și alipește Munteniei acest ţinut  în 1388.

 Mircea cel Mare al Munteniei a fost  în istoria europeană  o figură proeminentă a luptei antiotomane a creștinilor din Balcani. În urma bătăliilor de la Rovine și Argeș, în 1395 pierde tronul și se retrage în Transilvania. 

În Muntenia, turcii îl așează în scaunul domnesc pe un anume Vlad, care va fi îndepărtat de către Mircea abia în 1397, cu ajutor militar din partea lui Sigismund de Luxemburg.

În 1396 Mircea, în calitate de principe creștin vasal regelui maghiar, participă la cruciada anti-otomană. După cîteva succese minore, cruciada s-a încheiat lamentabil cu dezastrul de la Nicopole din 25 septembrie.

Anul următor, 1397, pe rîul Ialomița, precum și în 1400, Mircea cel Bătrîn zdrobește categoric două incursiuni otomane ce se întorceau peste Dunăre din expediții de jaf în Transilvania.

Înfrîngerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk (Tamerlan sau Timur cel Șchiop) la Ankara în vara lui 1402 a deschis perioadă de anarhie în Imperiul Otoman, ca urmare Mircea a organizat împreună cu regele maghiar o campanie împotriva turcilor.

În 1404 Mircea a reușit să se impună din nou drept conducător peste Dobrogea.

Mai mult, el a luat parte la lupta pentru tronul imperiului otoman și l-a ajutat pe Musa Celebi să devină sultan (pentru o perioadă scurtă), după moartea căruia a sprijinit și alți pretendenți (Mustafa Celebi, frate al lui Musa, apoi pe șeicul Bedr-ed-Din).

Cu toate acestea, sultanul Mahomed I reușește să-și înfrîngă oponenții și plănuiește o expediție de pedepsire a voievodului valah. Pentru a evita campania sultanului, Mircea semnează spre sfîrșitul domniei (1415 sau 1417) un tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoștea libertatea Valahiei în schimbul unui tribut anual de 3.000 de piese de aur. Totodată, domnul român a fost obligat să trimită un fiu zălog la Constantinopol.

  Din 1408 domnitorul muntean îl va asocia la domnie pe fiul cel mare, viitorul domn al Munteniei Mihail I.

Mircea Voievod a luat măsuri pentru consolidarea economiei, armatei, administrației și bisericii. El a centralizat puterea, a emis monedă și a stimulat comerțul, dezvoltarea mineritului și agriculturii.

A dotat armata și a construit cetăți. Mircea ctitorește o serie de mănăstiri și biserici pe întreg cuprinsul țării, care vor deveni în timp centre de cultură prin activitatea copiștilor și caligrafilor, precum și prin crearea școlii de pictură religioasă și activitatea zugravilor acestora. În 1401, mitropolitul Munteniei (Valahiei) primește titlul de „exarh al plaiurilor”, avînd astfel jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal. 

Creşterea puterii economice şi militare a ţării  îi vor permite să reziste tendințelor de expansiune ale Regatului Ungar și ale Poloniei, care urmăreau în special acapararea gurilor Dunării, și să stăvilească forțele otomane aflate în plină expansiune în Balcani.

Mircea a avut mai mulți fii, căci – scriau cronicarii greci Ducas și Chalcokondil – „ducând o viață liberală, a avut mulți copii naturali”, „care după moartea lui s-au apucat să se lupte între ei pentru domnie”.

Mihail, asociat la domnie în 1408, moare în 1420. Alți urmași, care au ajuns pe tronul Țării Românești, sunt Radu Praznaglava (d. 1427), Alexandru Aldea (d. 1436) și Vlad Dracul (d. 1447), acesta din urmă fiind tatăl lui Vlad Țepeș. Un fiu cu nume necunoscut a fost luat ostatec la turci în 1417. În cronici mai sunt pomenite două fiice ale lui Mircea: Ana (căsătorită cu marele celnic Radić) și încă o fată, Arina (căsătorită cu sultanul Musa Celebi).

Dintre nepoții lui Mircea, fiii lui Dan I, sunt de amintit Dan al II-lea care va ajunge să și domnească, Ioan aflat în 1397 la Ragusa și probabil Vlad Uzurpatorul. Anumiți istorici îl consideră pe Vlad ca fiind fiul lui Radu, deci frate cu Mircea.

Mircea cel Bătrân a încetat din viață la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria sa de la Cozia, la 4 februarie același an. 

Pe plan intern, domnitorul s-a dovedit un bun gospodar, prin măsurile economice înțelepte pe care le-a luat, și un adevărat creștin, lăsând în urma sa mai multe locașe de cult. Pe lângă succesele militare, Mircea a fost un strălucit diplomat, atât în relațiile cu Ungaria și Polonia, cât și cu Imperiul Otoman, căruia i-a determinat o bună bucată de timp situația internă.

Reușind să împiedice în mod eficient expansiunea otomană în nordul Dunării, Mircea cel Bătrân a devenit o figură proeminentă a luptei creștinilor din Balcani.

 

 

 

Fișier:Harta Tarii Romanesti, 1404.png

 

 

 

În timpul domniei lui  Țara Românească a ajuns la întinderea teritorială maximă din Evul Mediu: de la Olt în nord la Dunăre în sud și de la Porțile de Fier în vest până la Marea Neagră în est.

Titulatura domnească prezentă în actele rămase de la Mircea cel Bătrân poate oferi o cronologie aproximativă a întinderii teritoriale a Munteniei în acea epocă. 

Cel mai lung titlu al lui Mircea apare din 1406 până la sfârșitul domniei sale, sub forma:

„Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios și binecinstitor și de Hristos iubitor și autocrat, Io Mircea mare voievod și domn din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”.

Voievodul muntean a fost evocat de-a lungul vremii în literatură (Grigore Alexandrescu – „Umbra lui Mircea. La Cozia” în 1844, Dimitrie Bolintineanu „Viața lui Vlad Țepeș Vodă și Mircea cel Bătrân” în 1863 și poezia „Mircea cel Mare și solii”, Mihai Eminescu, Scrisoarea a III-a, 1881, D. Ciurezu – „Noaptea-n miez la mănăstire”, Eugen Jebeleanu – „Cozia”, Ion Brad – „Epitaf la mănăstirea Cozia”, Victor Tulbure – „Mircea”, Ioan Alexandru – „Imnul lui Mircea cel Bătrân”, Dan Ioan – „Cavalerii Ordinului Basarab”),teatru Dan Tarchila – Io , Mircea Voievod , sculptură (statui în Piața Centrală din Târgoviște, în Râmnicu Vâlcea, Pitești, Turnu Măgurele, Tulcea, București, Constanța), pictură (în special frescele ctitoriilor), film (Sergiu Nicolaescu – „Mircea” în 1989). De asemenea, o serie de instituții de învățământ (colegii naționale din Constanța și Râmnicu Vâlcea, Academia Navală din Constanța ce administrează și bricul Mircea etc.), străzi, piețe și cartiere poartă numele marelui domnitor.

Epoca lui Mircea a beneficiat de o atenție largă a specialiștilor în istorie și disciplinele conexe, existând un important număr de lucrări în acest sens.

 

 

 

File:Interbelic Durostor County CoA.png

 

 

Chipul domnitorului a figurat și pe stema județului Durostor din Dobrogea de sud (Cadrilater), în perioada interbelică, ca simbol al stăpânirii sale pe acel teritoriu.

 În memoria urmaşilor, Mircea a rămas ca un mare conducător care a rezistat invaziilor necontenite ale Imperiului Otoman. Datorită rezistenţei sale a putut fi  menţinută nu numai independenţa statală a Munteniei dar şi a Moldovei.

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_cel_B%C4%83tr%C3%A2n

http://www.istoria.md/articol/718/31_ianuarie,_istoricul_zilei

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Mircea_cel_B%C4%83tr%C3%A2n

http://istoriamilitara.org/

31/01/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

22 decembrie 1989 – După o săptămână de demonstrații populare și reprimari sângeroase, dictatorul comunist Nicolae Ceaușescu a fost înlăturat

 

 

 

Cu 28 de ani în urmă, în ziua de 22 decembrie 1989,  revoluţia română anticomunistă se intensifica . În Bucureşti, manifestaţiile împotriva dictaturii au luat amploare.

După mai puţin de opt ore de când Nicolae Ceauşescu fusese anunţat că mişcarea de stradă a fost reprimată şi zona centrală a Capitalei a fost degajată de manifestanţi,sute de mii de muncitori de pe marile platforme industriale şi cetăţeni din toate categoriile sociale se îndreptau, în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, spre sediul Comitetului Central al PCR şi Piaţa Universităţii, locul în care cu o zi înainte se tragea în manifestanţi.

 Cu puţin înainte de ora 10.00, Nicolae Ceauşescu, în sediul Comitetului Central al PCR, prezida ultima şedinţă, în care anunţa că, din cauza situaţiei extrem de grave, a preluat conducerea armatei şi a instituit starea de necesitate în întreaga ţară, care interzicea întrunirea în grupuri mai mari de cinci persoane. La acea oră, în centrul Bucureştiului se aflau sute de mii de oameni.

S-a anunţat introducerea stării de necesitate pe întreg teritoriul României (ora 10:00).

La prânz, după anunţarea sinuciderii ministrului apărării naţionale, numit de Ceauşescu „trădătorul” Vasile Milea, sediul CC al PCR este luat cu asalt de manifestanţi. Militarii au pactizat cu populaţia.

Cuplul dictatorial Nicolae şi Elena Ceauşescu, forţat de zecile de mii de bucureşteni care au ieşit în stradă, a părăsit clădirea CC al PCR cu elicopterul. După-amiază cei doi au fost arestaţi la Târgovişte. S-a instalat o nouă putere provizorie, Frontul Salvării Naţionale – FSN.

 

 

 

Revoluția Anticomunistă din România (16 – 25 decembrie 1989) - Fuga lui Ceauşescu - foto: historia.ro

 

 

 

 

Câteva ore mai târziu, instituţii publice erau atacate de „terorişti” cu focuri de armă. 

Consiliul Frontului (CFSN) a adresat în cursul serii, un comunicat către ţară prin care anunţa dizolvarea tuturor structurilor de putere ale regimului comunist şi prezenta un program vizând democratizarea vieţii politice şi sociale în România. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În cursul nopţii de 22 spre 23 decembrie, au avut loc în Capitală confruntări armate (la Televiziune, în Piaţa Palatului, la Radiodifuziune, în diferite alte zone ale oraşului), soldate cu victime – răniţi şi morţi şi a fost distrusă Biblioteca Centrală Universitară

Tot în această zi, Partidul Naţional Ţărănesc (PNŢ), interzis de regimul comunist la 29 iulie 1947,  îşi relua activitatea, odată cu fondarea Partidul Creştin Naţional Ţărănesc.

La 28 decembrie cele două formaţiuni politice (PNŢ şi PCNŢ) vor fuziona formând Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (PNŢCD) şi a fost înscris oficial la 7.I.1990, fiind prima formaţiune politică înregistrată după Revoluţia din decembrie 1989).

 

 

Imagini pentru ziarul libertatea 22 decembrie 1989 photos

În după-amiaza acestei zile, apărea şi primul ziar al Revoluţiei române – „Libertatea”. În seara aceleiaşi zile apărea şi primul număr al ziarului „Tineretul liber” .

Timp de câteva zile, străzile din Bucureşti, dar şi din multe oraşe din ţară au fost patrulate de militari şi voluntari, iar schimburile de focuri cu „teroriştii” au făcut victime.

Potrivit statisticilor oficiale, la Revoluţie, 1.142 de persoane şi-au pierdut viaţa, 3.138 au fost rănite, iar 760 de oameni au fost reţinuţi.

Războiul de stradă cu inamici a căror identitate rămâne şi astăzi, cel puţin în parte, necunoscută s-a încheiat în 25 decembrie 1989, când Nicolae şi Elena Ceauşescu, aflaţi sub arest la o unitate militară din Târgovişte, au fost executaţi în urma unui proces sumar, judecat de un tribunal militar.

 

Soţii Ceauşescu au fost acuzaţi de genocid şi de subminarea puterii de stat, întrucât au determinat, în decursul vremii, moartea a 60.000 de persoane, au organizat acţiuni armate împotriva poporului român şi a puterii de stat, au distrus bunuri obşteşti şi au încercat să fugă din ţară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari depuşi la bănci din străinătate.

Aceste acuzaţii formulate de completul de judecată au fost încadrate în categoria crimelor grave săvârşite împotriva poporului român.

Sentinţa a fost executată în 25 decembrie 1989, în jurul orei 14.45, în incinta garnizoanei din Târgovişte.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

SURSE:

 

 

http://www.rador.ro/2017/12/22/calendarul-evenimentelor-22-decembrie-selectiuni-4

http://www.mediafax.ro/social/25-de-ani-de-la-revolutie-22-decembrie-1989-fuga-lui-ceausescu-si-zeci-de-mii-de-oameni-in-strada-sub-tiruri-de-gloante

22/12/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

SEMNALUL DE ALARMĂ AL UNUI STUDENT DESPRE CEI CARE INCEARCĂ SĂ SPULBERE ISTORIA ROMÂNIEI.

 

 

 

Istoria este cea dintâi carte a unei naţiuni. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul. O naţie fărăistorieeste unpoporîncă barbar şi vai de acelpoporcare, şi-a pierdut religia suvenirilor”, ne spunea primul istoric modern reprezentativ, Nicolae Bălcescu.

 

 

Astăzi, când istoria ar fi trebuit să devină o disciplină care să contribuie la dezvoltarea culturii generale a tinerilor şi la o cunoaştere a valorilor naţionale, ea a devenit, mai degrabă, o disciplină derizorie şi lipsită de interes în cultura şi dezvoltarea viitoarelor generaţii.

A nu-ţi cunoaşte istoria înseamnă, cum s-a spus, a nu-ţi cunoaşte părinţii şi strămoşii, ai tăi şi ai neamului întreg, a nu beneficia sau a nu fi demn să beneficiezi de moştenirea ce ţi-au lăsat-o, cu suflet de părinte.

Istoria cui?

Pentru a distruge un popor şi a-l supune, este suficient a-l renega, a-i distruge miturile, tradiţia, istoria şi credinţele.Astfel, un popor fără identitate devine pleava univesului. Istoria naţională, din păcate, a devenit principala ţintă de denigrare sau de eliminare din conştiinţa românilor. Primii paşi au fost făcuţi în anul 2007 când istoria este acceptată ca materie a ,,bacalaureatului naţional” numai la clasele umaniste, iar manualul de clasa a XII-a nu se mai numeşte „Istoriaromânilor”, ci, simplu, „Istorie”.

Cui ii e ruşine de istoria românilor? Elevii de clasa a XII-a au un manual pe care scrie ,,Istorie”, iar înăuntru e tranşată, ca la abator, istoria românilor pe teme mari, pe care le înţelege un om care cunoaşte istoria românilor, dar nu unul care trebuie s-o înveţe, fiindcă principiul cronologic a fost desfiinţat.

De ce i-au tăiat pe „români” din titlul manualului? La acesta întrebare istoricul şi academicianul Dinu C. Giurescu facă o analiză destul de onestă şi limpede: ,,Ca să se piardă identitatea naţională aromânilor. O spun cu toată seriozitatea, cu deplină răspundere: mai multe fapte asemănătoare merg către acest scop. Tineretul să nu mai aibă conştiinţa apartenenţei la un neam. Să fie un tineret de ăsta, euro-atlantic, axat pe valori precum mall-uri, vacanţe, călătorii, breaking news, vibe radio etc. “.

Ioan Scurtu, prof. univ. dr. în istorie în capitolul ,,Concluzii” din cartea ,,Revoluţia româna din 1989 în contextul internaţional” precizează următorul fapt ,,Din manualele de istorie lipsesc teme importante, precum etnogeneza românilor, iar momente esenţiale, cum sunt cele privind lupta pentru apărarea fiinţei naţionale sau mişcările sociale sunt minimalizate”.

Domnilor ,,specialişti” din comisiile de educaţie din Parlament şi din minister se pare că pentru dumneavoastră părerea celor doi ,,monştri sacri” care ne-au scris istorie, atât în manualele şcolare cât şi în cărţile de specialitate şi care au scos la lumina istoria poporului român, această părere nu contează.

Regretatul nostru istoric, Florin Constantiniu, într-un interviu luat de jurnalistul Victor Roncea, concluzionează şi dansul acelaşi fapt: ,,Mă uitam pe manualul de istorie, ediţia apărută în 1939 de dinainte de război, a lui Giurescu, şi mă uitam ce serios se învaţă istoria. Spuneţi-mi mie, cum de atunci nu se considera că e prea multă materie, că elevul nu poate să înghită atâta materie.Acum, când te uiţi la manualele astea, ele sunt de 140 de pagini cu scheme şi fotografii mari. Am lucrat şi eu la un manual şi, poate nu credeţi, nicio lecţie să nu depăşească 2 pagini, să nu depăşească cumva 2 pagini “.

Manuale de Istorie?

În anii 2007, prin ordinele ministrului Educaţiei manualele alternative de istorie, de clasa a XII-a devin în număr de şapte. Şcolile şi le aleg pe cele care li se par mai accesibile, în funcţie de diverse contexte. Manualele de clasa a XII-a cuprind în prezent 5 teme generale socotite definitorii pentru ca tânărul de 17-18 ani să înţeleagă trecutul ţării, anume: I Popoare şi spaţii istorice, II Oameni, societatea şi lumea ideilor, III Statul şi politica, IV Relaţiile internaţionale, V Religia şi viaţa religioasă.

Cele 5 capitole sunt divizate în subpuncte, fiecare cu un titlu precis, însoţite de studii de caz. Lipsite de principiul cronologic şi, totodată, excesiv de lacunare, manualele prezintă istoriaca pe o înşiruire de fapte şi evenimente, de foarte multe ori nerespectându-se principiul cauzalităţii evenimentelor. Astfel elevii, în cel mai bun caz, memorează şi uită adesea destul de repede. La examenul unde istoria este materie opţională, candidatul se îndreaptă spre discipline alternative (biologie, geografie etc.).

Prezentarea celor 5 mari capitole ajuta sau nu la receptarea şi înţelegerea informaţiilor?

Spre exemplu, capitolul III începe cu ,,Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc (sec. IX-XVIII) şi se încheie cu ,,România postbelică. Stalinism, national-comunism. Construcţia democraţiei postdecembriste “.

Capitolul IV începe cu ,,Relaţiile internaţionale în spaţiul românesc în Evul Mediu şi ajunge la Tratatul de la Varşovia şi Uniunea Europeană, iar ultimul capitol începe din nou în Evul Mediu (,,Biserica şi şcoala”) şi se încheie cu ,,România şi toleranţa religioasă în sec. XX “.

Este de reflectat dacă receptarea şi înţelegerea se fac mai uşor şi cuprinzător plimbând peelevi, la fiecare capitol, din Evul Mediu până în anul 2000, sau dacă materia ar fi redată pe etapele mari cronologice, fiecare cu caracteristicile şi conexiunile ei de de epocă. Ei bine, situaţia sta cu totul altfel.

Profesorii sunt nevoiţi din învălmăşeala aceasta de capitole combinate să recurgă la un cadru cronologic şi firesc, şi brusc, situaţia cronologică a capitolelor se schimbă radical.

Capitolul I începe cu ,,Romanitatea românilor în viziunea istoricilor”, capitolul II ,, Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc (sec. IX-XVIII), capitolul III ,,Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în Evul Mediu şi la începuturile modernităţii ”, capitolul IV ,, Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari (secolele XVIII-XX), capitolul V ,,Constituţiile din România”, capitolul VI ,,România şi concertul european: de la ,,criza orientală” la marile alianţe ale sec. XX“, capitolul VII ,,Secolul XX–intre democraţie şi totalitarism. Ideologii şi practici politice în România şi în Europa”, capitolul VIII ,, România postbelică.

Stalinism, naţional-comunism şi disidenţă anticomunistă. Construcţia democraţiei postdecembriste”.

Ce se va întâmpla cu elevii ai căror profesori nu mai acordă atenţie predării, explicării şi care lipsesc de la orele de istorie? Răspunsul este cât se poate de limpede.

Elevii sunt nevoiţi să îşi aleagă o altă disciplină pentru examen sau, dacă aceasta e obligatorie la examen, sunt nevoiţi să recurgă la ore de meditaţie la alţi profesori care au respect faţă de disciplina şi profesia lor şi care conştientizează responsabilitatea enormă pe care o are un profesor în destinul şi momentele esenţiale din viaţa elevilor.

O altă variantă ar fi parcurgerea manualului, care îngreunează şi înceţoşează viziunea elevului asupra cadrului istoric. Astfel, conţinutul devine monoton şi lipsit de interes, iar, în cel mai bun caz, elevii memorează şi uită adesea destul de repede. În asemenea situaţii, câţi stundenţi mai optează pentru Facultatea de Istorie? În mare măsură doar cei care au medie mică sau cei care nu au intrat la opţiunile dorite. Este şi o vorbă prin facultăţile de istorie din România la întrebarea ,,-De ce ai ales istoria?” – ca să am o facultate.

Geto-dacii, eliminaţi din manuale

Dacă dificultatea de a face o analiză a noţiunilor din carte şi pentru a le înţelege este mare, în sprijinul acestei dificultăţi se mai adaugă şi informaţiile excesiv de lacunare. Astfel, din principalul manual de istorie din învăţământul nostru preuniversitar lipsesc capitolele antichităţii şi stravechimii despre daci.

Pur şi simplu, pentru dânşii, pentru autori, pentru guvernul care prin Ministerul de Resort a făcut acest lucru, a eliminat complet orice informaţie despre strămoşii noştri reali,traco-geto-dacii.

Istoricul conf.univ.dr. Gheorghe Iscru a semnalat în nenumărate rânduri, atât prin articole publicate, cărţi, conferinţe cu caracter ştiinţific, dar şi prin scrisori adresate preşedinţiei şi ministerului despre politica antinaţională din manualele şcolare. Domnul Iscru îşi exprimă mâhnirea şi revolta împreună cu ceilalţi istorici menţionaţi mai sus:

,,însuşi Ministerul de Resort conformându-se unor „sugestii mai înalte”, din „alternativele” celui mai important manual de profil al învăţământului preuniversitar (clasa a XII-a), „coordonate” de titraţi universitari, „manuale alternative” editate în anul „de referinţă” 2007 – an în care „demnitari” ai neamului ne-au cedat şi suveranitatea naţională cu de la ei putere! –, Ministerul, deci, a eliminat, pur şi simplu,istoria strămoşilor noştri reali.

Astfel ca elevii, dar şi educatorii lor – profesori, părinţi, bunici, fraţi şi surori mai mari, prieteni şi cunoscuţi –, ca şi orice om care mai vrea să mai cunoască şi „ceva” istorie, să înveţe, de acum înainte, că noi ne-am născut după anul 106, ca tânăr şi nobil popor roman. Direct sau indirect, s-a micşorat, în preuniversitar, numărul de ore de predare pentru istorie, acordându-se în schimb, la gimnaziu, ore pentru cursuri opţionale de istorie, la inspiraţia profesorului, ca la Universitate.

S-au redus personalităţi şi evenimente, în pagina de manual, la câteva rânduri ,,compensate”, cu 1-2 şi chiar mai multe imagini. S-a menţinut viziunea stalinistă asupra naţiunii şi asupra statului naţional şi s-a alimentat în continuare blasfemia de acuzare a naţionalismului “.

Se pare că domnul Iscru, la o vârstă destul de înaintată când ar putea să îşi petreacă liniştit bătrâneţea, se luptă cu morile de vânt pentru că la nenumăratele scrisori şi întrebări oficiale, nimeni nu a fost amabil să-i dea un răspuns.

Politica guvernamentală prin Ministerul de resort, deja a mers prea departe, pur şi simplu a tăiat rădăcinile istoriei reale ale naţiunii române.

Dacă în manualele din anul 2000, avem un capitol intitulat ,,Civilizaţia geto-dacilor” cu citate din izvoarele istoricilor antichităţii (Herodot, Strabon, Dio Cassius, Iordanes), în care aflăm lucruri elementare că dacii şi geţii sunt de acelaşi neam şi vorbesc aceeaşi limbă, dar aflăm şi despre cunoştinţele lor fabuloase de astronomie, medicină, filozofie, logică.

Spre exemplu, despre Decebal, Dio Cassius scria că ,,era priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp, dibaci a întinde curse, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere”.

Iordanes în ,,Getica” precizează despre cunostiintele ştiinţifice la geto-daci: ,,[…] Deceneu i-a instruit în aproape toate ramurile filozofiei. El i-a învăţat etica, dezvătându-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcându-i să trăiască conform legilor naturii; […] i-a învăţat logica, făcându-i superiori celorlalte popoare, în privinţa minţii; dându-le un exemplu practic, i-a îndemnat să petreacă viaţa în fapte bune; demonstrându-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice şi cum creşte şi scade orbita lunii şi cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele trei sute şi patruzeci şi şase de stele trec în drumul lor cel repede de la Răsărit până la Apus spre a se apropia sau depărta de polul ceresc.

Vezi ce mare plăcere, că nişte oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrine filozofice, când mai aveau puţintel timp liber după lupte”.

Ei bine aceste informaţii nu apar în manualele noaste şcolare ca să stârnească mândria identităţii naţionale. În cele 4 manuale (cele 2 edituri Corint, Didactică şi Pedagogică, Corvin) nu aflăm absolut nimic despre cine a fost Traian, Decebal, Deceneu, zeul Zalmoxis, războaiele daco-romane din 101-102 şi 105-106, care au fost cauzele războaielor, ce părţi au ocupat şi administrat Traian din Dacia, imensele bogăţii luate deromani din Dacia (165.000 kg aur şi 331.000 kg argint), ce s-a întâmplat în intervalul 106-271 când avut loc Retragerea Aureliană.

Despre toate aceste informaţii nu aflăm absolut nimic înmanualele de istorie, decât în cele 2 manuale coordonate de Ioan Scurtu (editura Gimnasium şi editura Economică şi Preuniversitară) şi în editură Niculescu, în care informaţiile sunt destul de comprimate, dar elevul poate să îşi facă o idee

Cucuteni, Hamangia, Gumelniţa, Turdaş-Vinca

Cât despre culturile preistorice din neolitic şi epoca bronzului care sunt unice în Europa cu o ceramică şi o vechime impresionantă (Cucuteni, Hamangia, Gumelniţa, Turdaş-Vinca), aceastea sunt practic inexistente în viziunea noilor generaţii de tineri.

The New York Times, cel mai prestigios ziar din Statele Unite ale Americii, a publicat la data de 30 noiembrie 2009 în secţiunea Science un articol despre expoziţia găzduită de Institutul pentru Studiul Lumii Vechi (Institute for the Study of the Ancient World) de la Universitatea din New York. Expoziţia a cuprins exponate de o valoare inestimabilă aparţinând culturii Cucuteni. Americanii se mândresc că în Europa şi în România există o asemenea cultură.

Paradoxal, noi o eliminăm din manualele şcolare ca nu cumva elevii noştri să cunoască că pe acest teritoriu au fost culturi antice unice şi o continuitate de locuire de mii de ani.

,,Este vorba de un popor care prin strămoşii săi îşi are rădăcinile de patru ori milenare, aceasta este mândria şi aceasta este puterea noastră” – spunea Nicolae Iorga secolul trecut.

Putere şi mândrie care zac acum în ignoranţa elevilor şi studenţilor noştri care află că sunt ,,romani”, urmaşi ai Romei, conform ,,etichetării” de către unii istorici şi împăraţi bizantini pe parcursul secolelor din primul capitol intitulat ,,Romanitatea românilor în viziunea istoricilor”.

La Universitate se învaţă că românii au venit la nord de Dunăre în VIII-XIII, găsind pe unguri în Transilvania

Dacă despre antichitate nu aflăm aproape nimic, nici despre evenimentele majore ale secolelor trecute nu aflăm prea mult. Comprimarea excesivă a informaţiei are consecinţe care nu pot fi evitate de autori, oricât ar fi ei de meşteri de a scrie multe, în puţine cuvinte. De ce a izbucnit primul război balcanic (1912) ? Manualele citate nu explică (Corint 1, p.121; Corint 2, p.97; Pedagogică, p.230).

De ce a continuat armata romană operaţiunile la răsărit de Nistru în 1941 şi a mers până în stepa Calmucă şi Cotul Donului? Două manuale nu dau vreun răspuns (Corint 1, p.124; Corint 2, p.98; cel al editurii Pedagogice explică la p.250).

Referitor la colectivizare nu se explică ţelul ei real nici consecinţele pe plan individual. Tema ocupa un paragraf în manualul Corint 1, pp.102-103, 6 rânduri în Corint 2, p.80.

Această conspiraţie împotriva istoriei nu se opreşte aici, ea atinge şi băncile facultăţilor deistorie din ţară. De pildă, la primul curs de Evul Mediu de la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti, aflăm de la domnul profesor (care nu este specializat pe etnogeneză) ca poporul român s-a format pe ambele părţi ale Dunării, în special la sud de Dunăre, asemănându-se cu romanitatea orientală, iar romanizarea Daciei nu aveam cum să se concretizeze în doar 165 de ani, fiind mai mult o colonizare de seminţii ,,din toată lumea romană”.

De asemenea aflăm că, după Retragerea Aureliană, populaţia de la nord de Dunăre s-a mutat la sud de Dunăre unde a revenit în secolele VIII-XIII, găsind pe unguri în Transilvania.

Ştim cu toţii ca domnul profesor şi-a susţinut doctoratul în Ungaria şi că aceste teorii respinse de istoriografia românească încă mai servesc istoriografiei maghiare, sperând că într-un moment de răscruce (aşa cum se întâmplă acum cu autonomia ungurilor în Transilvania), aceste pseudo-argumente să fie invocate din nou.

Contradicţiile nu se opresc aici. Aflăm că românii nu au câştigat bătăliile de la Rovine, Călugăreni, Târgovişte, iar conştiinţa de naţiune şi unitatea teritorială au existat doar la 1918 (evenimentele din 1600 şi 1848 nu există în viziunea d-lui profesor), ceea ce manualele deistorie contrazic.

În final aflăm despre Mihai Viteazu că avea două ,,calităţi”: era viteaz şi ,,îi plăcea băutura”, iar dacă aducem argumente în defavoarea ungurilor suntem acuzaţi că ,,suntem obsedaţi după discursul naţionalist”.

Întrebarea firească ar fi următoarea: un studentcare termină Facultatea de Istorie şi doreşte să profeseze în învăţământ, ce teorie va scrie în examenul pentru ocuparea unui post de cadru didactic?

Teoria învăţată în liceu (teoria oficială) sau teoria predată la cursul facultăţii unde profesorul ne spune răspicat că istoriografia românească este plină de minciuni şi tributară discursului naţionalist?

După 23 de ani de la revoluţie, învăţământul nu este cu adevărat modern. Mai de grabă, în acest interval de timp, el a devenit un domeniu subfinanţat şi neglijat de către guvernanţi.

Prin elaborarea de noi programe şi manuale şcolare, eliminarea examenului de admitere, reducerea duratei învăţământului universitar la 3 ani şi salariile derizorii din învăţământ, degradarea sistemului a devenit evidentă.

Istoriaa devenit o disciplină oarecare, tinerii nu se mai îndreaptă spre facultăţile de istorie, deoarece pasiunea şi rădăcinile de cunoaştere au fost tăiate încă din liceu.

 

 

Surse : http://basarabialiterara.com.md/; ADEVARUL DESPRE DACI

Autor:MIHAI FLOROIU, student Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti

29/07/2016 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: