CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O pagină mai puțin cunoscută din istoria neamului românesc: la 24 iulie 1772 elitele din Moldova și Țara Românească au cerut marilor puteri Unirea Principatelor

FOTO: Harta României la 1816, după autorul grec Dimitrie Philippide în lucrarea Geographikon tes roumounias reprodusă de tiparituriromanesti.wordpress.com. În această lucrare, Philippide delimitează teritoriul național al românilor atât în textul descrierii, cât și în hărți. Este cel dintâi care, într-o lucrare științifică, folosea numele de România “pentru locul întâi pe care-l țin românii, atât prin vechimea, cât și prin numârul lor” (Istoria României).

1772: Moldova și Țara Românească au cerut Unirea Principatelor

O pagină mai puțin cunoscută din istoria neamului românesc: la 24 iulie 1772 au început Congresele de pace de la Focșani și București. În timpul acestor tratative de pace, delegațiile Moldovei și Țării Românești au cerut independența de fapt, sub garanția Austriei, Rusiei și Prusiei, și unirea celor două țări românești.

Istovite de războaiele ruso-turce și austro-turce care în multe cazuri foloseau Muntenia și Moldova pe post de câmpuri de bătălie , Principatele Române au conștientizat încă din 1772 că unica lor salvare în fața unor agresiuni constante din exterior o reprezenta doar unirea celor două țări românești.

Astfel, în cadrul congreselor de pace ruso-otomane de la Focşani şi Bucureşti, delegațiile Moldovei și Țării Românești au cerut independența de fapt, sub garanția colectivă a Austriei, Rusiei și Prusiei, și unirea celor două țări românești.

La 24 iulie 1772, elitele din Moldova și Muntenia trimise la aceste tratative de pace, cereau pe același glas prin intermediul unor memorii, domnii pământene, recunoașterea de către marile puteri creștine europene a independenței și a Unirii celor două țări românești.

Odată cu înfrângerile militare ale otomanilor, boierimea din Principatele române şi-a expus „programul” politic în memorii înaintate puterilor europene. În cel din 24 iulie 1772 se cerea unirea Principatelor sub „un prinţ bun” şi sub protecţia imperiilor Habsburgic şi Rus.

În acest memoriu, înaintat de boierii din Ţara Românească reprezentantului Vienei la congresul de pace de la Focşani (1772), se exprima dorinţa recunoaşterii vechilor libertăţi şi drepturi ale Principatelor române, a revenirii la domniile pământene şi la o „stare de neatârnare””, scrie Revista de Istorie Militară, publicație editată de Ministerul Apărării.

Până și boierii turcofili, precum Ienăchiţă Văcărescu, le cereau turcilor în 1772 respectarea vechilor “tractate” și revenirea la domniile pământene.

Pentru delegații marilor puteri europene era deja un semnal “periculos” din partea boierilor munteni și moldoveni, care-și doreau încă de pe atunci un domn pământean comun pentru Moldova și Țara Românească.

Aceste tratate de pace dintre Imperiul Țarist și Imperiul Otoman, cel de la Focșani (din anul 1772) și apoi mai târziu, cel de la Kuciuk Kainargi ( din anul 1774), au constituit bază de discuție cu privire la organizarea, precum și statutul internațional al Principatelor Române.

Slăbirea suzeranității otomane asupra Moldovei și a Țării Românești a deschis drumul către independența și Unirea Principatelor Române, iar prin intermediul elitelor școlite în vestul Europei, s-a deschis atunci o fereastră foarte prielnică și pentru modernizarea celor două țări românești, lucru pus însă puternic în umbră de mărirea pericolului rusesc la adresa intereselor identitare și teritoriale românești, spațiul etnic românesc fiind de la acel moment într-un continuu pericol, atât din partea Rusiei cât și a Austriei, care au recurs fiecare la mai multe rapturi teritoriale românești, ocupații samavolnice ale unor teritorii strămoșești ce s-au întins din păcate pentru români timp de secole de-a rândul.

Împărăteasa Ecaterina a Rusiei , probabil influenţată de marii filosofi ai vremii, printre care Voltaire şi Diderot, hotărâse să unească Valahia şi Moldova, refăcând o parte din regatul dac. Noul stat urma să devină unul tampon între Austria şi Rusia. Ideea nu era nouă, existând deja câteva tentative nereuşite în trecut.

Artizanul planului pare să fi fost prinţul Potemkin, unul dintre favoriţii împărătesei. Potemkin comandase forţele ruse în cea mai mare parte din timpul conflictelor cu Imperiul Otoman, în perioada domniei Ecaterinei.

Primul răspuns încurajator îl primeşte de la Viena. Ambasadorul austriac Cobenzl, scriindu-i lui Iosif spre sfârşitul anului 1782, spunea:

„Aderarea Majestăţii Voastre la proiectul regatului dac şi restabilirea titlului de împărat grec în persoana prinţului Constantin… au manifestat gratitudinea [împărătesei]” Mai mult, tratatul austro-rus din 1795 avea stipulată o clauză secretă care lega ambele părţi de documentul de bază al proiectului:scrisoarea trimisă de Ecaterina lui Iosif în 10/21 septembrie 1782.

Din nefericire, nu ambii monarhi habsburgi acceptau ideea distrugerii Imperiului Otoman. Încă din 1777, într-un memorandum adresat contelui Mercy, Maria Teresa respingea cu indignare ideea de împărţire a Imperiului Otoman:„ Împărțirea Imperiului Otoman ar fi, după toate întreprinderile, nesăbuită şi extrem de periculoasă. Ce ar trebui să obţinem dacă ne extindem cuceririle dincolo de zidurile Constantinopolului?

Insalubre, necultivate provincii, nelocuite ori locuite de grecii pe care nu te poţi baza, care nu ar fi un plus pentru forţele monarhiei, ci mai degrabă le-ar epuiza. Asta ar fi mai critic decât împărţirea Poloniei… Nu-mi voi pune mâna niciodată pe împărţirea Porţii, şi sper ca nepoţii mei să vadă turcii în Europa.”
Iosif, deşi ezitant, dă un răspuns pozitiv Ecaterinei în scrisoarea din 13 noiembrie 1782:

„Crearea unui regat ereditar al Daciei pentru un prinţ de religie greacă, stabilirea nepotului dumneavoastră, Constantin, ca suveran şi împărat grec la Constantinopol, doar soarta războiului poate decide… În cazul în care şansele sunt propice, nu vei avea niciodată o dificultate din partea mea pentru satisfacerea tuturor dorinţelor tale, dacă acestea sunt comune cu cele potrivite mie[…] Doar următoarele frontiere sunt agreabile pentru monarhia austriacă:oraşul Hotin, cu mici teritorii de lângă el, care poate servi drept cap de pod între Bucovina şi Galiţia, o parte din Valahia, până la Nicopole, inclusiv […] comerţ liber pentru supuşii mei, oraşele:Vidin, Orşova şi Belgrad, sevind drept capete de pod pentru Ungaria […]” .

Iosif al II-lea a susţinut destul de timid proiectul. Influenţat de mama sa, Maria Teresa, va amâna aplicarea acestuia.

În cele din urmă, la moartea sa, în 1790, totul a rămas la stadiul de discuţii. Relaţia celor doi monarhi a fost una amicală, ei reuşind să se înţeleagă pe tot parcursul vieţii. Iosif a însoţit-o pe Ecaterina atunci când aceasta a vizitat Crimeea în 1787.

Opoziţia Mariei Teresa faţă de proiect şi de influenţa Rusiei în Balcani, la acestea adăugându-se faptul că Iosif nu a deţinut o putere reală asupra Austriei până la moartea mamei sale, în 1780, au făcut ca ideile ţarinei să nu fie niciodată puse în practică. În acelaşi timp, Frederick cel Mare cerea tot mai insistent oprirea războaielor împotriva turcilor de teamă ca nu cumva habsburgii şi ruşii să-şi împartă zona balcanică.

„Proiectul grec” al Ecaterinei s-a dovedit a fi o utopie, ea nereuşind să convingă suveranii vremii să o susţină. O altă tentivă asemănătoare de refacere a Daciei va exista şi în timpul domnitorului Constantin Ipsilanti din Muntenia.

Dezideratul UNIRII principatelor române avea să se înfăptuiască în 1859.

Publicitate

28/07/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ADEVĂRATA ORIGINE A NUMELUI „ROMÂNIA”

Imagine similară

 

Harta: România şi ţinuturile locuite de românii din vecinătatea apropiată

DE UNDE VINE CU ADEVĂRAT NUMELE „ROMÂNIA”?

Istoricul Ioan-Aurel Pop, academician şi rector al UBB din Cluj , spunea într-un discurs rostit la Academia Română, în care explica istoria şi semnificaţia numelor de român şi România că „Numele unui popor şi numele unui stat sunt uneori aproape la fel de importante ca existenţa propriu-zisă a poporului respectiv şi a statului în cauză“, adaugă acesta.

România, în forma pe care o ştim azi, cu graniţele actuale, există din 1946-1947, când la Conferinţa de Pace de la Paris a fost consfinţită noua ordine politică de după război.

 „Numele de România (în forma specifică, cu vocalele „o” şi „â”) s-a folosit pentru prima oară în mod oficial, în documente de stat, prin anii 1862-1866, pentru teritoriul rezultat din unirea Ţării Româneşti (Oltenia şi Muntenia, fără Dobrogea) şi Moldovei (partea central-apuseană – cu zona de la nordul gurilor Dunării – fără Bucovina şi fără cea mai mare parte din Basarabia). (…) Constituţia de la 1866 a consacrat numele de România.

În străinătate s-a mai folosit, o perioadă, numele de Valahia. Foarte mulţi oameni au uitat, iar alţii nu au ştiut niciodată că, până târziu, în secolul al XIX-lea, ceea ce românii numeau generic „Ţara Românească” era pentru orice străin „Valahia” (cu diferite variante de scriere şi pronunţare).

Datorită acestei constituiri târzii a statului român modern şi a impunerii denumirii oficiale de România abia în a doua parte a secolului al XIX-lea, mulţi autori străini au rămas derutaţi în legătură cu dualitatea numelui de Valahia-România şi de valah-român.

 

 

Harta României

Harta României la 1816 după autorul grec Dimitrie Philippide

reprodusă de tiparituriromanesti.wordpress.com

 

 

S-a spus şi s-a scris adesea că numele de România a fost «inventat» sau folosit pentru prima oară de către un autor grec, Dimitrie Philippide, pe la 1816, când el publica la Leipzig lucrările Istoria României şi Geografia României, referindu-se în linii mari la spaţiul vechii Dacii traiane“, scrie rectorul UBB.

Acum ştim că învăţaţii italieni, saşi şi greci au folosit numele de „România“ încă de pe la 1600. „La începutul secolului al XVII-lea, cărturarul raguzan (din provincia Ragusa, din Sicilia) Giacomo Luccari, folosea deja cuvântul România, denumind astfel Ţara Românească.

În secolul al XVIII-lea, acelaşi termen este folosit de cărturarul sas Martin Felmer. 

Multă vreme s-a considerat că aceste scrieri au constituit actul de botez al României, dar astăzi medieviştii descoperă mereu menţiuni mai vechi ale unor termeni asemănători precum Romaniolia“, afirmă profesorul Sorin Mitu, şeful catedrei de Istorie Modernă la Facultatea de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca.  

România nu este decât „o formă a denumirii de Ţara Rumânească/ Românească, adaptată timpurilor moderne“ şi că numele de Rumânia/ România a circulat în trecut în paralel cu denumirea de Vlahia/ Valahia.

„Se ştie sigur, din vechi izvoare, că Moldova, Banatul, Făgăraşul, Maramureşul etc. erau numite uneori şi terrae Valachorum sau Valachiae/ Vlachiae/ Volachiae, adică «ţări ale rumânilor».

Aici, între Dunăre şi Carpaţii Meridionali (sau Alpii Transilvaniei, cum le ziceau occidentalii), s-a format la cumpăna secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, prin reunirea mai multor Vlahii, prototipul statului românesc medieval, adică Valahia Mare sau Ţara Românească. (…) Numele de Ţară Românească este absolut identic cu acela de Românie“, afirmă Ioan-Aurel Pop.

În susţinerea ideii sale, istoricul precizează că „aşa cum pentru oricine denumirea de Germania este sinonimă cu cea de Deutschland (care, tradusă literal în româneşte, înseamnă „Ţara Germană” sau „Ţara Germanilor”), tot aşa numele de Ţara Rumânească/ Românească nu poate fi decât un sinonim al denumirii de Rumânia/ România“.

„Dacă England (tradus literal „Ţara Anglilor”) este un sinonim perfect al denumirii de Anglia, dacă Scotland („Ţara Scoţilor”) este totuna cu Scoţia şi dacă Magyarország („Ţara Maghiară”) este numele oficial actual al Ungariei, nu vedem de ce şi cum am putea susţine că între numele de „Ţara Românească” şi cel de România ar fi vreo deosebire de esenţă?

De altminteri, chiar şi astăzi, românii, mai ales în mediul rural, când se referă între ei, în limbaj colocvial, la statul român, nu spun România, ci „Ţara Românească“, susţine academicianul.

„Prin urmare, pentru români, numele de Rumânia/România nu este decât o formă a denumirii de Ţara Rumânească/ Românească, adaptată timpurilor moderne, dar extrasă din trecut, cu rădăcini în trecut şi justificată de istorie“, mai explică istoricul clujean pe adev.ro/pbbwfh

La rândul său istoricul militar col.(r) Dr. Mircea Dogaru, scrie în publicaţia //basarabialiterara.com.md/ :

 

„În toate limbile neolatine, derivatele din latinescul TERRA-AE desemnează planeta pe care trăim şi solul pe care călcăm.

Pentru ultimii ROMANI (cetăţeni, membri, constructori şi stăpâni ai lumii civilizate, oameni liberi, nu sclavi, potrivit Constituţiei Antoniniene) în viaţă, „ROMANII DIN RĂSĂRIT” (Priscus din Panonion) deveniţi, prin coagulare etno-culturală şi creştinare – ROMÂNI, solul se desemnează printr-un cuvânt-pecete a vechimii, continuităţii şi civilizaţiei- PĂMÂNT-derivat din PAVIMENTUM, în amintirea PAVAJULUI străzilor din oraşele noastre, a vechii noastre vieţi urbane, distrusă de invadatorii slavo-asiatici în veacurile VI-VII.

Iar derivatul din TERRA-AE, cuvântul ŢARĂ, desemnează STATUL românilor, totalitatea bărbaţilor ridicaţi la arme, ad hostem (” împotriva duşmanilor”, de unde cuvintele oaste şi ostaşi, sinonime cu armatî i armatoli) şi TERITORIUL locuit de români.

Pentru români, desemnaţi de străini drept vlahi (valahi,olahi, volohi, blaci, blazi, balqui, ulaghi etc) termenul „VLAHIA” se traduce, aşadar, prin „Ţara Românilor”, în sensul varegului „Blokumannalant”, toate „vlahiile” fiind părţi ale „MAGNEI VLAHIA” (Mapamondul Borgian), MAREA ŢARĂ A ROMÂNILOR, identificată în hotarele întregii ROMANII ORIENTALE şi desemnată de ei înşisi, dintotdeauna, drept ROMÂNIE (dialectal RUMÂNIE sau AR(U)MÂNIE).

O spun răspicat Rudolf din Ems, Johannes Tomka Saski şi Martin Felmer, care puneau în circulaţie ştiinţifică termenul, primul pe la 1250, ceilalţi la anul 1748.

„Rumânia” vechilor cronici germane se întindea, pe vremea lui CAROL CEL MARE (rege 768-800 şi apoi împărat 800-814) între Tisa şi Nipru, între Carpaţii Păduroşi şi Pind, dar românii depăşiseră aceste bariere, fiind atestaţi, cu structuri statale, în Răsărit până la fluviul cu nume românesc-VOLGA şi râul „Volohov” dintre Novgorod şi Ladoga, în Apus până la „marea” pannonă cu nume românesc – Balaton, în Nord până la Baltică, fiind elementul despărţitor între slavo-finici şi germani, mărturie stând sutele de localităţi, cu nume atestându-i, din Silezia, Saxonia, Slovacia, Cehia, Galiţia, Lodomeria, Podolia, Volhinia, până în Beoţia şi Focida, foste cândva, trace.

(În paranteză fie spus, Carol cel Mare a cucerit o parte din teritoriile româneşti,   dintre Tisa şi Dunărea Mijlocie (alungându-i definitiv în 805 pe strămoşii secuilor, avarii).

Aceasta a fost TERRA NOSTRA, pe care s-au aşezat, în mileniul I al erei creştine, răşluindu-i marginile, barbarii germanici şi slavo-asiatici, transformându-se, prin etnogeneză, cu masivă contribuţie românească, etno-culturală şi spirituală, în popoarele moderne de astăzi: rus, polon, ceh (bohemi, moravi, silezieni, slovaci etc., sunt denumiri regionale, medievale, ale poporului ceh), ungar (așezați la început în Ţara românească a Ungului, Bereg sau Berg şi Ugocea, adică Ţara lui Uga sau Iuga, şi la Muncaci, pentru a se extinde apoi în întreaga „Pannonie”), bulgar, slavon (adică sârb, cu variantele sloven, croat, bosniac, muntenegrean etc.) şi neogrec (în Macedonia, Epir, Thessalia). O dovedesc insulele de românitate care au rezistat timpului, până în zilele noastre.

Apoi, în prima jumătate a celui de-al doilea mileniu creştin, TERRA NOSTRA, pe care încercaseră s-o unifice politic Vitalian, în anii 513-520, liderii „poporului nou” de la Săruna (Salonic) – în veacul VII, Asăneştii – în veacurile XII-XIII, a fost supusă agresiunii regatelor, ţaratelor sau imperiilor noilor veniţi, cu pretenţii deja de dominaţie universală.
Ungurii au fixat frontiera în Vest, definitv, pe Tisa, extinzându-şi doar suzeranitatea regilor lor de origine româno-cumano-maghiară (Arpadienii) la est de râu.

Apoi, după 1352 (Tzimpe)-1354 (Gallipoli), otomanii, în Sud, la Dunăre şi linia Şiştov-Lom (Basarabovo)-Ekrene, polonii şi cehii în Nord, la limita Carpaţilor Păduroşi (prin slavizarea „prutenilor” deveniţi „ruteni”), rudele noastre materne, lituanienii (traci neromanizaţi) și, la Răsărit, tătaro-mongolii apoi ruşii, pe cursurile mijlociu şi inferior ale Niprului.

Veacul XVI al Renaşterii româneşti, în condiţiile prăbuşirii Ungariei medievale la Mohacs (1526) ne-a adus din nou, în N-V, drept vecin, agresivul Imperiu Romano-German.

Împotriva acestuia, a otomanilor şi a Poloniei, domni ca Petru Rareş şi fii săi (Iliaş, Ştefan şi Constantin), Ştefan Lăcustă, Alexandru Cornea, Despot Vodă, Alexandru Lăpuşneanu etc. au conceput planul REUNIFICĂRII RUMÂNIEI IN INTEGRUM.

A reuşit, bazându-se pe interesul otomano-tătarilor şi împotriva Europei catolice şi protestante, pentru scurt timp, Mihai Viteazul (1593-1601).

După care, teritoriile vestice (Partiumul) cu Banatul, Crişana, Maramureşul istoric, Transilvania (1699), temporar Oltenia (1718-1739) şi Nordul Moldovei (1775), numit de ocupant „Bucovina”(1786), au căzut pradă germanilor, iar teritoriile din Răsărit – ruşilor.

Aceștia au fixat hotarul Ţării Româneşti a Moldovei mai întâi pe Bug (12 septembrie 1740, tratatul de la Constantinopol), apoi pe Nistru (Şiștov, 29 decembrie 1791) şi,în fine, pe Prut (Bucureşti, 16 mai 1812).

Rusificarea rapidă a dus la transformarea programată a românilor estici în ” ucraineni” (la mărgineni), ultimele lor rămăşiţe fiind astăzi transformate într-un nou popor inventat, „nistrean”, iar a celor dintre Prut şi Nistru, într-o altă invenţie – „poporul moldovenesc”, proces aflat în plină desfăşurare.

Împotriva acestei stări de lucruri s-a ridicat, în veacul XVIII, PRO TERRA NOSTRA, elita românească, închegată în PARTIDA NAŢIONALĂ, care a elaborat planul refacerii ROMÂNIEI pe etape (Planul Sfântului Sofronie din Cioara):

1) Unirea Principatelor extracarpatice mai întâi;

2) Obţinerea deplinei independenţe şi impunerea numelui de România (urât în întreaga Europă „civilizată”, care-şi aroga absurde antecedente „romane”, ca şi de vecinii cărora le amintea şi le reaminteşte calitatea lor de implant în pământ românesc);

3) Eliberarea teritoriilor aflate sub ocupaţie germană (şi supuse terorii instrumentului german de dominaţie – ungurii) sau rusească şi unirea lor cu România.

Planul a fost urmărit şi atins, punct cu punct, în 1859 (24 Ianuarie), 1861 (Proclamarea României, la 11 Decembrie), 1877 (9 Mai – Proclamarea Independenţei), 1878 (14 Noiembrie), 1913 (10 August) şi în 1918 (27 Martie/ 9 Aprilie; 15/28 Noiembrie; 18 Noiembrie/1 Decembrie).

Aşa s-a născut, prin jertfa a milioane de români, în cadrul „Bătăliei pentru România” (1716-1818), la 1 Decembire 1918, România Mare, mutilată imediat (1919-1920) de marile puteri europene, prin tratatele de la Sevres si Trianon, care i-au răşluit fruntaria vestică proclamată la Alba Iulia (regiunea Tisei şi Vestul Banatului).

„Asasinarea” hărții a continuat prin Pactul Ribbentrop-Molotv (23 august 1939) care i-a smuls, în vara şi toamna lui 1940, 101.404 km2 cu 6.837.000 locuitori, în favoarea Rusiei bolşevice, prin „confiscarea” Cadrilaterului pentru satelitul său Bulgaria (7 septembrie 1940, 7.412 km2 cu 410.000 locuitori) şi prin Dictatul de la Viena (30 august 1940, 43.429 km2, cu 2.667.000 locuitori în favoarea Ungariei fasciste).

Iar dacă, pentru scurt timp ( 1941-1944), Mareşalul Ion Antonescu şi Armata Română, prin jertfa a circa 781.000 de fii ai României au refăcut TERRA NOSTRA în Răsărit, până la Bug, Tratatul de Pace de la Paris ne-a readus, prin voinţa marilor puteri, la 10 februarie 1947, fruntaria estică pe Prut şi, în schimbul refacerii fruntariei nord-vestice:

1) Ocupaţia şi spolierea sistematică, bolşevică, până în iunie 1958;

2) Un regim stalinist până în aprilie 1964, cu distrugerea elitei naţionale de către agenţii Komintern-ului si bolşevizarea rapidă şi criminală a societăţii şi

3) Obligaţia de a-i păstra drept cetăţeni români pe cei 400.000 de colonişti fascişti unguri implementaţi de Miklos Hortz în perioada ocupaţiei (5 septembrie 1940 – 25 octombrie 1944) în Ardealul cedat.

Treptata desprindere de Moscova a regimului Ceauşescu, atrăgând temporar (1965-1977) „simpatia” Occidentului, a permis, cu concesiile de rigoare, făcute unui regim de autoritate personală, doar aparent „socialist”, păstrarea unităţii României post-belice, în pofida acţiunilor cercurilor revizioniste ungureşti, bulgare şi „ucrainiene”, sub oblăduirea URSS.

În faza de pregătire a schimbării la faţă a Imperiului rus, anchilozat în structuri socio-economice de tip „asiatic”, serviciile de informaţii şi diversiune ale Estului şi Vestului şi-au dat, însă, din nou, mâna, România redevenind ţintă a unei noi „geopolitici” sau „Ordini Mondiale”, bub lozinca„România stat izolat”, lansată de Miklos Horty în 1939.

Prin atragera pseudo-elitei tinerilor lupi „comunişti” şi instruirea lor de către oficine străine, s-a pregătit (1978-1989) aşa-zisa „revoluţie spontană” din decenbrie 1989, în fapt o agresiune externă concentrică, sprijinită de o coloana a V-a din interior şi de o gigantică manipulare psiho-mediatică a românilor, pe fondul înfometării şi alienării sistematice în deceniul IX al veacului trecut, vizând nu atât înlăturarea regimului (care era, oricum, condamnat), ci sfârtecarea statului român conform vechilor hărţi „de lucru” elaborate de Bela Kun şi V.I. Lenin în februarie-martie 1919 şi de Viaceslav Molotov şi contele Istvan Csaki în iulie-august 1940.

 

 

 

 

 

02/08/2019 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

CE ESTE ŢARA PENTRU NOI. VIDEO

12/03/2019 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: