Dosar istoric: Triburile de khazari, stramosii evreilor de azi

Istoria khazarilor, stramosii evreilor de azi

Istoria Europei si a lumii nu poate fi înteleasa, în adevarata ei semnificatie, fara cunoasterea profunda a istoriei poporului evreu, istorie bazata pe o religie “nationala” exclusiva, care a servit si care constituie premisele religiei crestine si islamice.

Aceste doua religii au o oarecare coloratura politica, unificatoare, de apropiere, dar într-o masura incomparabil mai mica decât religia mozaica, coagulata pe plan mondial si caracterizata printr-o solidaritate exemplara. În general, religia nu schimba etnia.

Dominatia politica îndelungata poate sa duca la formarea unei noi etnii. O religie adoptata voluntar, deci nu impusa prin forta, nu poate sa duca la asemenea rezultate. Proba sunt natiunile europene si islamice care s-au razboit adesea între ele.

Religia mozaica înfatiseaza o permanenta comemorare si exaltare a unui popor alcatuit din 12 triburi (Simeon, Iuda, Beniamin, Ruben, Gad, Dan, Efraim, Manase, Isahab, Zebulon, Aser, Naftali) care au plecat din regiunea mesopotamica a centrului Ur, s-au deplasat în Tara hititilor (Asia mica) apoi au ajuns în Egipt de unde au emigrat mai apoi în Palestina, unde s-au organizat în doua regate: Iudeea si Israel.

Dupa includerea Palestinei în Imperiul Roman, evreii semiti s-au întins în tot Imperiul, mai ales dupa distrugerea templului de la Ierusalim.

 

 

 

Putini mai sunt azi evreii semiti împrastiati în lume, cum ar fi sefarzii din Spania. Diferite alte popoare au adoptat religia mozaica.Între acestea, cel mai importat sunt khazarii, turcomani din stepele scitice, care si-au ales acesta religie în anul 740 d.Hr. cu toate ca nu aveau nimic în comun cu poporul semit.

Statisticile arata ca astazi, majoritatea preponderenta a celor 15-20 milioane de evrei din lume sunt de origine khazara, numiti Askenazi.

Alungati de navalitori, ei au împânzit Europa si America, unde au o buna situatie materiala si o mare influenta politica. Aceasta situatie se datoreaza organizarii extraordinar de eficiente a bisericii si comunitatilor mozaice din lume, legate într-o federatie mondiala.

Asadar, mozaismul este o societate formidabila, demna de toata admiratia, cu o structura socio-politica mai puternica decât etnia si statul.

Pe plan istoric, gloria khazara nu poate lipsi din istoria “ebraica” a fondatorului Moise, desi vine de la un popor de rasa diferita, care pe drept cuvânt poate fi calificat, asa cum a facut-o Arthur Koestler, drept al 13-lea trib.

Din secolul al VII-lea pâna în secolul al X-lea d.Hr. granitele rasaritene ale Europei, între Caucaz ai Volga, erau dominate de un stat evreiesc numit Imperiul khazarilor. Acest stat a jucat un rol important în istoria Europei medievale si a celei moderne.

Numai datorita puternicelor atacuri ale khazarilor care au respins ofensiva araba spre Caucaz, Imperiul Bizantin a reusit sa supravietuiasca, si odata cu el, civilizatia crestina. Tara khazarilor – cu populatie de origine turca – ocupa o pozitie strategica cheie la poarta dintre Marea Neagra si Marea Caspica unde se înfruntau marile puteri orientale.

Ea servea drept tampon care  ocrotea Bizantul de invaziile triburilor barbare din stepele nordice: bulgari, maghiari, pecenegi, vikingi ,rusi  etc … si în acelasi timp, armatele khazarilor au stavilit ofensiva araba împiedicând cucerirea Europei orientale de catre musulmani. Date fiind împrejurarile, nu ne poate surprinde faptul ca în 732 d.Hr. – dupa o victorie a khazarilor împotriva arabilor – viitorul împarat Constantin V s-a casatorit cu o printesa khazara. Fiul lor, ajuns împarat a fost cunoscut sub numele de Leon Khazarul.

Dar cine erau acesti khazari remarcabili atât prin realizarile lor, cât mai ales prin convertirea la mozaism? Descrierile care au ajuns pâna în zilele noastre sunt destul de putine si provin adesea din surse ostile. O cronica georgiana îi identifica pe khazari cu armiile lui Gog si Magog.

Originea numelui „khazar” au facut subiectul a numeroase speculatii: foarte probabil, cuvântul provine de la radacina turceasca gaz=”a rataci” si înseamn pur si simplu „nomad”.

Derivate ale numelui „khazar” par a fi cuvintele „cazac” si „husar”, ambele însemnând calaret; de asemenea cuvântul german „ketzer”, care înseamna evreu. Daca aceste interpretari sunt corecte, ele par sa demonstreze o data în plus importanta acestui popor.

Câteva cronici persane si arabe ne ofera date interesante despre khazari. De pilda, Yakubi, istoric arab din secolul al IX-lea traseaza obârsia khazarilor pâna la Iafet, al treilea fiu al lui Noe. Una dintre primele referiri la khazari se afla într-o cronica siriana datând de la mijlocul secolului al VI-lea.

Alt izvor arata ca ei fusesera în centrul atentiei deja cu un veac înainte, fiind legati de huni. În anul 448 d.Hr., împaratul bizantin Teodosie II a trimis la Attila o solie în care se afla si oratorul Priscus.

Acesta, pe lânga informatiile pretioase privind obiceiurile si datinile hunilor, a transmis si anecdote despre un popor supus de huni pe care îi numeste akasiri – foarte aproape de ak-khazari (khazarii albi).

Priscus ne spune ca Împaratul bizantin a încercat sa atraga de partea lui acest neam razboinic, dar lacomul sef khazar nemultumit de banii oferiti a preferat alianta cu hunii. Cronica lui Priscus confirma ideea aparitiei khazarilor pe scena europeana pe la mijlocul secolului al V-lea ca popor dominat de huni.

Odata cu prabusirea Imperiului hunilor, dupa moartea lui Attila, khazarii scapati de sub dominatie, au invadat regiunile transcaucaziene ale Gruziei si Armeniei, astfel ca în cea de-a doua jumatate a secolului al VI-lea, au devenit forta dominanta printre triburile de la nord de Caucaz pe care le-au supus rând pe rând.

Cea mai puternica rezistenta au opus-o bulgarii. Fiind infranti , o parte dintre bulgari au migrat pe teritoriul Bulgariei de azi, iar altii s-au deplasat spre nord-est si au ramas sub suzeranitatea khazarilor.

Dar înainte de toate acestea, khazarii au fost dominati timp de un secol de o putere efemera: regatul turcut. De la acestia, khazarii au adoptat titlul conducatorului lor, cel de „Kagan”.

 

 

 

De fapt, organizarea politica a khazarilor se aseamana cu cea a japonezilor din perioada shogunilor: Regele khazarilor poarta titlul de „Mare Khagan”, dar puterea efectiva este detinuta de loctiitorul acestuia, numit „Kagan Bek”. De la bun început, imperiul khazar a fost constituit dintr-un mozaic etnic eterogen – khazarii propriu-zisi fiind probabil o minoritate.

În anul 626, Împaratul Heraclie a încheiat prima alianta cu khazarii, pregatindu-si campania împotriva Persiei. Khazarii i-au furnizat acestuia 40.000 de calareti. În schimb, fiica Împaratului a fost promisa spre casatorie Kaganului Ziebel, casatorie care totusi nu a mai avut loc din cauza mortii regelui khazar.

La 20 de ani dupa Hegira, care a avut loc în anul 622, musulmanii cucerisera deja Persia, Siria, Mesopotamia, Egiptul si asaltau Imperiul bizantin în chiar inima sa.

Între anii 642 si 652, arabii au facut incursiuni puternice în Khazaria, fiind respinsi de fiecare data; ultima oara în 652, într-o mare batalie în care au pierit peste 4000 de arabi. Urmatorii 30,40 de ani a fost o perioada de liniste. De mai multe ori (în anii 669, 673-678, 717-718) arabii au asediat Constantinopolul pe mare si pe uscat.

Daca ar fi reusit sa împresoare orasul venind si din nord, soarta acestuia ar fi fost pecetluita. Între timp, khazarii si-au întarit puterea înspre Ucraina de azi. Razboaiele arabo-khazare s-au reluat cu incursiuni de ambele parti.

Evenimentul cel mai important în istoria khazarilor, care a avut consecintele cele mai importante în viitor, a fost cel al convertirii acestora la mozaism în anul 740. Care a fost motivatia acestui eveniment unic ?

Daca rationam din punctul de vedere al politicii puterii, lucrurile par sa se clarifice.

La începutul secolului al-VII-lea lumea orientala era polarizata între cele doua puteri ce reprezentau crestinismul si islamismul:

Imperiul Bizantin si Califatul arab. Imperiul khazar reprezenta o „a treia forta” care se dovedise pe potriva celorlalte doua, atât ca adversar cât si ca aliat – dar el nu-si putea pastra independenta daca accepta fie crestinismul fie islamismul.

Prima alegere l-ar fi subordonat automat Imperiului Bizantin iar cea de-a doua califului de la Bagdad. Atât bizantinii cât si arabii facusera eforturi pentru convertirea khazarilor, dar fara succes.

În acelasi timp, khazarii învatasera ca religia lor initiala (de tip animism) era primitiva în comparatie cu marile religii monoteiste, dar si incapabila sa ofere conducatorilor autoritatea spirituala si juridica de care se bucurau împaratul si Califul.

Ce alta solutie ar fi putut fi mai logica decât sa îmbratiseze un al treilea crez, care în plus reprezenta temelia venerabila a crestinismului si islamismului ? E totusi absurd sa ne închipuim ca acesti oameni au adoptat peste noapte o religie ale carei dogme nu le erau cunoscute.

În realitate, khazarii îi cunosteau bine pe evrei datorita unui aflux de cel putin un secol de emigranti veniti din Bizant, în urma persecutiilor religioase. La momentul convertirii, în Khazaria exista deja o comunitate evreiasca importanta.

Împrejurarile care au condus la convertire sunt învaluite în ceata, dar principalele izvoare arabe si ebraice au câteva elemente comune fundamentale. Într-o lucrare a cronicarului arab Masudi se spune ca în vremea lui Harun al Rasid, împaratul bizantin i-a silit pe evrei sa emigreze; acesti evrei au sosit în Tara khazarilor unde au gasit “un neam inteligent dar neînvatat caruia i-au oferit religia lor. Localnicii au socotit-o mai buna si au acceptat-o”.

A doua relatare se afla în “Cartea regatelor si drumurilor” de Al-Bakri (secolul XI). Cronicarul arab povesteste astfel: Regele khazarilor, care fusese pagân, îmbratisase crestinismul. (de fapt, khazarii adoptasera formal si pentru o scurta perioada 737-740 islamismul în urma unei înfrângeri din partea arabilor; autorul arab a vrut sa-si menajeze cititorii).

Apoi si-a dat seama ca e fals si a vorbit cu dregatorii sai. Acestia i-au spus ca cei care sunt stapâni pe cartile sfinte sunt trei. Aduna-i laolalta, cere-le sa-si apere credinta, si apoi urmeaza-l pe acela care se va dovedi stapân pe adevar. Regele a trimis la crestini dupa un preot. La rege se afla un evreu, priceput la vorba, care i-a pus întrebari preotului: “Ce zici de Moise si de Tora care i-a fost dezvaluita ?”.

Si preotul a spus ca “Moise e un prooroc si Tora graieste adevarul”. Atunci evreul a spus: “Omul acesta a marturisit adevarul crezului meu”. Iar regele l-a întrebat pe preot în ce crede si acesta a spus: “Eu zic ca Iisus Hristos este fiul Mariei, este Cuvântul si a dezvaluit tainele în numele lui Dumnezeu.”. Si atunci evreul a spus regelui: “Omul acesta propovaduieste o dogma pe care n-o cunosc, dar încuviinteaza spusele mele”.

Preotul nu a mai avut ce replica. Atunci regele a trimis si dupa un musulman, dar evreul a tocmit  pe cineva sa-l otraveasca. Astfel evreul a reusit sa-l câstige la credinta lui pe rege. (Fara îndoiala, istoricii arabi au vrut sa îndulceasca amarul.

Daca învatatul musulman ar fi participat la dezbatere, ar fi cazut în aceiasi capcana ca episcopul crestin, întrucât ambii acceptau adevarul Vechiului Testament.)

Principalul izvor evreiesc legat de convertire consta în asa-zisa “corespondenta khazara”. E vorba de un schimb de scrisori în ebraica, între Hasdai Ibn Saprut, evreul care era prim-ministrul Califatului Cordobei, si Iosif, regele khazarilor. Autenticitatea acestei corespondente a format obiectul unei controverse, dar acum e acceptata de majoritatea istoricilor. Schimbul de scrisori a avut loc cândva între anii 954 si 961.

Hasdai a auzit mai întâi de existenta unui regat evreiesc independent de la niste negustori din Persia, dar initial nu i-a crezut.

Ulterior, bizantinii i-au confirmat relatarea negustorilor, adaugând numeroase amanunte si date referitoare la Regatul khazarilor si la regele de atunci – Iosif. Drept care Hasdai s-a hotarât sa trimita soli cu o scrisoare la Iosif.

Scrisoarea continea întrebari referitoare la organizarea statului khazar precum si întrebarea “caruia dintre cele 12 triburi în apartine poporul khazar?”.

În raspunsul primit de la regele khazar, acesta ofera o relatare amanuntita a convertirii – poate chiar legendara, caci trecusera deja 2 secole de la aceasta.

Regele Iosif vorbeste de stramosul sau Bulan, caruia i-a aparut în vis un înger care l-a îndemnat sa se închine la singurul Dumnezeu adevarat. De asemenea, îngerul îi cere sa cladeasca un lacas de închinaciune în care sa poata salaslui Atotputernicul, sfatuindu-l sa atace Armenia pentru a face rost de aurul si argintul necesar.

Dupa aceste fapte de arme (invadarea Armeniei) faima regelui s-a raspândit în toate tarile. Împaratul bizantin si califul musulmanilor au trimis solii cu daruri de pret si cu oameni învatati care sa-l faca sa treaca la credinta lor. Dar regele Bulan a trimis si dupa un evreu învatat si i-a pus laolalta pe acestia sa-si apere credintele lor.

Iata dar înca o data o masa rotunda a clericilor – cu diferenta ca musulmanul nu a fost otravit pe drum.

Tiparul dezbaterii este acelasi: dupa discutii lungi si inutile, regele amâna întâlnirea cu trei zile, apoi îi cheama pe oponenti separat. Îl întreaba pe crestin care dintre celelalte doua religii sunt mai aproape de adevar, iar acesta spune ca cea a evreilor. Din partea musulmanului primeste acelasi raspuns.

Din raspunsul regelui Iosif mai aflam si o genealogie a poporului sau. Desi se dovedeste a fi un nationalist evreu feroce, el nu pretinde – ceea ce ar fi fost imposibil sa sustina – ca neamul sau ar fi de origine semitica. El îi urmareste ascendenta nu pâna la Sem ci pâna la Iafet, al treilea fiu al lui Noe, sau mai precis pâna la stranepotul lui Iafet, Togarma – pe care îl considera stramosul tuturor triburilor turcice.

Iosif afirma ca Togarma a avut zece fii, iar numele acestora corespund triburilor: uiguri, durstusi, avari, huni, vasilieni, tarniaci, khazari, zagoreni, bulgari, sabiri (câteva dintre popoarele stepelor). Trasatura caracteristica a acestei genealogii o constituie amestecarea Genezei cu traditia tribala turcica.

Tot din scrisoarea regelui Iosif, putem trage concluzia ca iudaizarea khazarilor s-a facut în mai multe etape: initial, acestia au adoptat o forma primitiva de iudaism, întemeiata numai pe Biblie si excluzând Talmudul, pentru ca peste vreo doua generatii sa accepte iudaismul talmudic. Dealtfel, karaitii – o secta iudaica care nu accepta Talmudul – a supravietuit în Khazaria pâna în vremurile moderne.

Dupa o perioada de liniste si înflorire, asupra khazarilor s-a dezlantuit un nou pericol: vikingii – varegii. Acesti navigatori îndrazneti înaintau spre sud pe mare si pe râuri, purtând razboaie de prada. Timp de peste un secol si jumatate, acordurile comerciale si razboaiele au alternat.

Foarte încet, scandinavii si-au schimbat caracterul, slavizându-se prin amestecul cu supusii si vasalii lor si adoptând în cele din urma credinta crestin-ortodoxa. La sfârsitul secolului al X-lea s-a format astfel poporul rus.

Dealtfel, khazarii au exercitat o oarecare influenta asupra varegilor. Acest lucru ni-l arata si faptul ca primii conducatori varegi de la Novgorod au adoptat titlul de “kagan”. Totodata, în orasul khazar Itil exista o colonie importanta de varegi, în timp ce în Kiev era si o comunitate de evrei khazari.

În ce priveste orasul Kiev, acesta a fost initial sub suzeranitate khazara, dar a trecut mai apoi în stapânirea varegilor. Kievul avea sa devina leaganul primului stat al rusilor.

Un alt popor cu care khazarii au avut legaturi strânse au fost maghiarii. Acestia au fost aliatii khazarilor înca de la aparitia Imperiului khazar.

Maghiarii – stabiliti pe Don – au avut rolul de a-i ajuta pe khazari sa stavileasca înaintarea varegilor spre sud-est. Relatiile dintre khazari si maghiari s-au strâns tot mai mult: în primul rând, khazarii le-au dat un rege care a întemeiat prima dinastie maghiara, în al doilea rând, mai multe triburi khazare – revoltate împotriva conducatorilor – s-au unit cu maghiarii, transformându-le astfel caracterul etnic.

În secolul X, în Ungaria se vorbeau înca atât maghiara cât si khazara. Dealtfel, limba maghiara a preluat numeroase cuvinte de origine khazara.

Si dupa stabilirea maghiarilor în Panonia, legaturile cu Khazaria au continuat, multi evrei khazari fiind primiti în Ungaria.

Odata cu cresterea puterii rusesti, si mai ales dupa convertirea rusilor la crestinism, legaturile dintre Constantinopol si Khazaria s-au deteriorat. Simptomatica pentru aceasta atitudine a fost predarea Chersonului catre rusi.

În anul 965 khazarii au suferit o înfrângere grava din partea rusilor, pierzându-si imperiul. Totusi ei si-au pastrat independenta – dar în niste granite mai restrânse – si credinta.

Jertfirea aliantei cu khazarii s-a dovedit în cele din urma a fi un act de miopie politica pentru Bizant. Khazarii izbutisera sa tina piept valurilor de navalitori turci si arabi, protejând astfel Imperiul Bizantin. Rusii  nu reprezentau însa un pericol pentru razboinicii nomazi ai stepelor.

Dealtfel, ca urmare a presiunilor nomazilor, centrele puterii rusesti s-au deplasat spre nord iar Kievul a intrat într-un declin rapid.

În vidul de putere creat, au navalit popoarele turcice, care s-au instalat în Anatolia, dupa marea batalie de la Manzikert.

Batalia  de la Manzikert.

Este interesant sa vedem cum erau receptati khazarii de catre popoarele cu care s-au învecinat.

În Cronica ruseasca se vorbeste despre “Tara evreilor” care înfruntau armatele cnejilor rusi. Se vorbeste de asemenea despre un evreu urias care a venit cu o armata pâna în stepele Tesar sub muntele Sorocin (nu se stie locul acestor toponime) vitejia generalului Vladimir fiind cea care i-a salvat pe rusi.

De asemenea, printre evreii occidentali circulau povesti privind un regat al “evreilor rosii”, numiti astfel probabil din pricina pigmentatiei usor mongole a multor khazari. Un alt fragment de folclor semilegendar l-a inspirat pe Benjamin Disraeli (politician si romancier englez) sa scrie un roman istoric “Uimitoarea poveste a lui Alroy”.

În secolul al-XII-lea s-a nascut în Khazaria o miscare mesianica ce si-a propus sa înceapa o “cruciada” evreiasca pentru cucerirea Palestinei. Initiatorul miscarii era un evreu khazar pe nume Solomon ben Duji (sau Ruhi sau Roy). Acesta a trimis scrisori tuturor evreilor din tarile înconjuratoare spunând ca a sosit timpul ca Dumnezeu sa-i adune la Ierusalim.

Peste 20 de ani, fiul lui Solomon ben Duji, pe nume Menahem si-a luat porecla David al-Roy si titlul de Mesia. El a reusit sa adune o armata considerabila – în care grosul îl constituia evreii khazari – si a izbutit sa ocupe o fortareata lânga Mosul. De aici spera sa-si conduca armata spre Tara Sfânta.

David a stârnit numeroase valuri, dar ierarhia rabinica din Bagdad a manifestat ostilitate fata de miscarea lui. David al-Roy a fost asasinat, iar miscarea lui s-a destramat curând.

Conform unei teorii recente, steaua lui David – simbolul statului Israel – a început sa fie un simbol national de la cruciada lui David al-Roy.

La mijlocul secolului al XIII-lea, regatul khazar a cazut victima marii invazii mongole declansata de Ginghis Han. Chiar si atunci, a rezistat cu îndârjire pâna ce s-au predat toti vecinii sai. Dar atât înainte cât si dupa ridicarea mongolilor, khazarii au trimis multe lastare si ramificatii în tarile slave nesubjugate, contribuind astfel la faurirea marilor centre evreiesti din Europa rasariteana – si mai apoi Occidentala.

Am amintit deja despre diaspora khazara din Ungaria. Cronicarul bizantin Ioan Cinnamus vorbeste de trupe evreiesti din cadrul armatei ungare, în anul 1154. Dealtfel, initial  Ungaria era bilingva iar sistemul de conducere era inspirat din dualismul monarhic al khazarilor: tara era condusa de un rege si de un “gyula”, comandant al armatei.

Acest sistem a durat pâna la sfârsitul secolului al X-lea când regele Stefan a adoptat religia catolica si l-a învins pe un “gyula” razvratit care, evreu fiind, nu vroia sa se crestineze.

Acest episod a pus capat dualismului monarhiei dar nu si influentei comunitatii khazaro-evreiesti din Ungaria. Mult timp dupa crestinare, evreii detineau functii importante în regatul ungar.

Pe lânga ocupatia mongola, ciuma neagra a grabit migratia khazarilor spre vest. Dupa cum am amintit, în Kiev a existat o comunitate khazara. În Ucraina si Polonia sunt numeroase toponime derivate de la “khazar” sau de la “jid” (evreu) – Jidovo, Kozarzewek, Kozara, Kozarzow, Jidovska etc. Toponime asemanatoare se gasesc si în Muntii Carpati si Tatra precum si în Austria.

În timp ce majoritatea evreilor khazari au emigrat spre apus, unele grupuri au ramas acolo unde erau, în Crimeea si Caucaz, formând enclave evreiesti ce au supravietuit pâna în epoca moderna .

Foarte multi dintre khazari au emigrat în Polonia si Lituania, la începutul existentei acestor tari.

Aceasta emigratie a fost încurajata de politica pro-occidentala a conducatorilor polonezi care doreau sa-si modernizeze tara (în afara de evrei, au fost acceptati foarte multi emigranti germani). În Carta acordata de Boleslav în 1264, evreii aveau dreptul sa-si tina propriile scoli, sinagogi si judecatorii; puteau detine proprietati funciare si practica orice comert doreau.

În timpul domniei regelui Stefan Bathori (1575-1586), evreii aveau dreptul de a avea un parlament propriu si de a percepe impozite de la coreligionarii lor.

Pentru a întelege importanta comunitatii khazaro-evreiesti din Polonia si situatia ei privilegiata, urmatorul fapt este concludent: in a doua jumatate a secolului al XIII papa Clement IV adreseaza o scrisoare unui print polonez în care deplânge faptul ca în mai multe orase poloneze sunt numeroase sinagogi, unele mai înalte decât bisericile, mai maiestuoase si mai frumos împodobite.

În legatura cu numarul evreilor, istoricii moderni apreciaza ca acestia erau circa 500.000 în Regatul polono-lituanian, la mijlocul secolului al XVII-lea. Conform enciclopediei iudaice, în acelasi timp, numarut total al evreilor de pe glob nu atingea decât un milion. Aceste date par sa indice ca în cursul evului mediu, majoritatea credinciosilor mozaici erau khazari.

Acestia au constituit baza comunitatilor ebraice din Rusia, Polonia, Lituania, Ungaria, România, care au întemeiat acea comunitate evreiasca care a devenit majoritatea dominanta a evreimii mondiale de azi.

Chiar daca aceaste comunitati au primit emigranti si din alte regiuni, elementul khazar a ramas majoritar. Aceasta teorie, sprijinita de dovezi puternice, ar merita o discutie mai serioasa. Din pacate, ea este omisa – fie din nestiinta, fie dintr-un anumit orgoliu “semitic”.

Multi istorici au încercat sa subestimeze contributia khazarilor la istoria evreiasca, considerând ca evreii din Europa de Est au imigrat la un moment dat din Occident. Spre sfârsitul primului mileniu, cele mai însemnate asezari evreiesti erau în Spania maura (evreii sefarzi, care, dupa cum am vazut erau tratati cu toleranta de catre mauri), Franta si Renania. Unele comunitati existau înca de pe vremea romanilor.

Ba chiar un grup de evrei a trecut în Anglia, fiind invitati de Wilhelm Cuceritorul care avea nevoie de capitalul lor (în 1290 urmau sa fie expulzati). În toate aceste cazuri (exceptând Spania) este vorba de comunitati relativ mici ca numar, care în plus au fost decimate în urma persecutiilor religoase.

Conceptia traditionala privind emigratia evreilor germani spre Polonia este o simpla legenda – sau mai bine zis o ipoteza ad-hoc inventata de cei care nu cunosteau istoria khazara. Nu exista nici un fel de dovezi privind un asemenea exod.

De fapt, spre sfârsitul secolului al XIV-lea, practic nu mai existau evrei în Franta si Germania (în orice caz, un numar infim). Evreii care au întemeiat comunitatile moderne din Anglia, Franta si Olanda erau de alta origine: evrei sefarzi siliti sa fuga din Spania în urma persecutiilor religioase de dupa reconquista.

Alte dovezi împotriva presupusei originii germane a evreimii rasaritene le ofera structura idisului, limbajul popular al maselor evreiesti. Idisul e un amestec curios de ebraica, germana medievala si elemente slavone si se scrie cu litere ebraice. La prima vedere, cantitatea mare de împrumuturi germane din idis pare sa contrazica teza privind originea khazara a evreimii rasaritene. Dar lucrurile stau tocmai dimpotriva. În primul rând, nici o componenta lingvistica provenind din Germania apuseana nu se gaseste în idis.

Componenta germana care a intrat în idis este de origine germana rasariteana. Sa ne amintim de puternica prezenta a emigrantilor germani în Polonia si lucrurile se vor clarifica. Numai germanii erau mai influenti decât evreii din punct de vedere economic si cultural. Nu e greu de înteles de ce imigrantii khazari au fost siliti sa învete nemteste daca vroiau sa razbata în viata: limba germana era o necesitate fundamentala în orice contact cu orasele.

O explicatie complementara e si imigratia redusa a unor elemente evreiesti din Germania, dar care prin superioritatea lor culturala, au avut o influenta importanta asupra coreligionarilor lor din rasarit. Caracteristic e si faptul ca singura sectiune a evreilor khazari care nu au acceptat idisul, a fost secta karaitilor – dar aceasta era doar exceptia, nu regula.

În concluzie. Evreii din prezent se împart în doua categorii: sefarzi si askenazi. Sefarzii descind din evreii care traisera în antichitate în Spania pâna când au fost expulzati de acolo si s-au instalat în tarile mediteraneene si mai putin în Occident.

Ei vorbeau un dialect hispano-ebraic, numit “ladino” si si-au pastrat propriile traditii si mituri. Numarul lor este estimat la circa 500.000.

În acelasi timp, evreii askenazi – de originine khazara – numara circa 11 milioane. (Ca un amanunt picant, sa pomenim faptul ca Askenaz se numea un frate al lui Togarma pe care, dupa cum spunea Iosif al khazarilor, acestia îl revendicau drept stramosul lor.) Termenul de “antisemitism” este asadar fara noima, consituind o conceptie falsa împartasita atât de evrei, cât si de cei care i-au persecutat.

Povestea imperiului khazar, prezentata mai sus, începe sa apara ca “cea mai crunta farsa pe care a pus-o la cale istoria” (Arthur Koestler).

 

Sursa: “Al treisprezecelea trib: khazarii”, Arthur Koestler, editura Antet.

 prin  mixdecultura.ro

 

 

 

 

CITITI SI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/03/08/dosare-secrete-o-istorie-nestiuta-triburile-de-khazari-poporul-alessi-maghiarii/

Publicitate

O ISTORIE PUŢIN CUNOSCUTĂ : AL TREISPREZECELEA TRIB – KHAZARII – şi “poporul ales”. VIDEO

KHAZARII – AL TREISPREZECELEA TRIB

 

MOTTO :

 

“În Khazaria, oile, mierea şi evreii se află din belşug” (Muqaddasi, “Descriptio imperii moslemici”, sec al X-lea).

 

 

 

ISTORIA EUROPEI şi a lumii nu poate fi înţeleasă, în adevărata ei semnificaţie, fără cunoaşterea profundă a istoriei poporului evreiesc, istorie bazată pe o religie “naţională” exclusivă, care a servit şi care constituie premisele religiei creştine şi islamice.

Aceste două religii au o oarecare coloratură politică, unificatoare, de apropiere, dar într-o măsură incomparabil mai mică decât religia mozaică, coagulată pe plan mondial şi caracterizată printr-o solidaritate exemplară. În general, religia nu schimbă etnia.

Dominaţia politică îndelungată poate să ducă la formarea unei noi etnii. O religie adoptată voluntar, deci nu impusă prin forţă, nu poate să ducă la asemenea rezultate. Probă sunt naţiunile europene şi islamice care s-au războit adesea între ele.

Religia mozaică înfăţişează o permanentă comemorare şi exaltare a unui popor alcătuit din 12 triburi (Simeon, Iuda, Beniamin, Ruben, Gad, Dan, Efraim, Manase, Isahab, Zebulon, Aşer, Naftali) care au plecat din regiunea mesopotamică a centrului Ur, s-au deplasat în ţara hitiţilor (Asia mică) apoi au ajuns în Egipt de unde au emigrat mai apoi în Palestina, unde s-au organizat în două regate: Iuda şi Israel.

După includerea Palestinei în Imperiul Roman, evreii semiţi s-au întins în tot Imperiul, mai ales după distrugerea templului de la Ierusalim.

Puţini mai sunt azi evreii semiţi împrăştiaţi în lume, cum ar fi sefarzii din Spania. Diferite alte popoare au adoptat religia mozaică. Între acestea, cel mai importat sunt khazarii, turcomani din stepele scititce, care şi-au ales acestă religie în anul 740 a.d. cu toate că nu aveau nimic în comun cu poporul semit.

Statisticile arată că astăzi, majoritatea preponderentă a celor 15-20 milioane de evrei din lume sunt de origine khazară, numiţi Askenazi. Alungaţi de năvălitori, ei au împânzit Europa şi America, unde au o bună situaţie materială şi o mare influenţă politică.

Această situaţie se datoreşte organizării extraordinar de eficiente a bisericii şi comunităţilor mozaice din lume, legate într-o federaţie mondială. Aşadar, mozaismul este o societate formidabilă, demnă de toată admiraţia, cu o structură socio-politică mai puternică decât etnia şi statul. Pe plan istoric, gloria khazară nu poate lipsi din istoria “ebraică” a fondatorului Moise, deşi vine de la un popor de rasă diferită, care pe drept cuvânt poate fi calificat, aşa cum a făcut-o Arthur Koestler, dreptal 13-lea trib.

Din secolul al VII-lea până în secolul al X-lea d.Hr. graniţele răsăritene ale Europei între Caucaz şi Volga erau dominate de un stat evreiesc numi Imperiul khazarilor. Acest stat a jucat un rol important în istoria Europei medievale şi deci şi a celei moderne.

Numai datorită puternicelor atacuri ale khazarilor care au respins ofensiva arabă spre Caucaz, Imperiul Bizantin a reuşit să supravieţuiască, şi odată cu el, civilizaţia creştină.

 

 

Ţara khazarilor – cu populaţie de origine turcă – ocupa o poziţie strategică cheie la poarta dintre Marea Neagră şi Marea Caspică unde se înfruntau marile puteri orientale. Ea servea drept tampon care să ocrotească Bizanţul de invaziile triburilor barbare din stepele nordice: bulgari, maghiari, pecenegi, vikingi (ruşi) şi în acelaşi timp, armatele khazarilor au stăvilit ofensiva arabă împiedicând cucerirea Europei orientale de către musulmani.

Date fiind împrejurările, nu ne poate surprinde faptul că în 732 – după o victorie a khazarilor împotriva arabilor – viitorul împărat Constantin V s-a căsătorit cu o prinţesă khazară. Fiul lor, ajuns împărat a fost cunoscut sub numele de Leon Khazarul.

Dar cine erau aceşti khazari remarcabili atât prin realizările lor, cât mai ales prin convertirea la mozaism? Descrierile care au ajuns până în zilele noastre sunt destul de puţine şi provin adesea din surse ostile.

O cronică georgiană îi identifică pe khazari cu armiile lui Gog şi Magog. Originea numelui „khazar” au făcut subiectul a numeroase speculaţii: foarte probabil, cuvântul provine de la rădăcina turcească gaz = ”a rătăci” şi înseamnă pur şi simplu „nomad”.

Derivate ale numelui „khazar” par a fi cuvintele „cazac” şi „husar”, ambele însemnând călăreţ; de asemenea cuvântul german „ketzer”, care înseamnă evreu. Dacă aceste interpretări sunt corecte, ele par să demonstreze o dată în plus importanţa acestui popor.

Câteva cronici persane şi arabe ne oferă date interesante despre khazari. De pildă, Yakubi, istoric arab din secolul al IX-lea trasează obârşia khazarilor până la Iafet, al treilea fiu al lui Noe. Una dintre primele referiri la khazari se află într-o cronică siriană datând de la mijlocul secolului al VI-lea. Alt izvor arată că ei fuseseră în centrul cu un veac înainte, fiind legaţi de huni.

În anul 448, împăratul bizantin Teodosie II a trimis la Attila o solie în care se afla şi oratului Priscus. Acesta, pe lângă informaţiile preţioase privind obiceiurile şi datinile hunilor, a transmis şi anecdote despre un popor supus de huni pe care îi numeşte akaţiri – foarte aproape de ak-khazari (khazarii albi).

Priscus ne spune că Împăratul bizantin a încercat să atragă de partea lui acest neam războinic, dar lacomul şef khazar nemulţumit de banii oferiţi a preferat alianţa cu hunii. Cronica lui Priscus confirmă ideea apariţiei khazarilor pe scena europeană pe la mijlocul secolului al V-lea ca popor dominat de huni.

Odată cu prăbuşirea Imperiului hunilor, după moartea lui Attila, khazarii scăpaţi de sub dominaţie, au invadat regiunile transcaucaziene ale Gruziei şi Armeniei astfel că în cea de-a doua jumătate a secolului al VI-lea, au devenit forţa dominantă printre triburile de la nord de Caucaz pe care le-au supus rând pe rând.

Cea mai puternică rezistenţă au opus-o bulgarii, dar cum şi ei au fost înfrânţi: o parte dintre bulgari au migrat pe teritoriul Bulgariei de azi iar alţii s-au deplasat spre nord-est şi au rămas sub suzeranitatea khazarilor. Dar înainte de toate acestea, khazarii au fost dominaţi timp de un secol de o putere efemeră: regatul turcut.

De la aceştia, khazarii au adoptat titlul conducătorului lor, cel de „Kagan”. De fapt, organizarea politică a khazarilor se aseamănă cu cea a japonezilor din perioada shogunilor: Regele khazarilor poartă titlul de „Mare Khagan”, dar puterea efectivă este deţinută de locţiitorul acestuia, numit „Kagan Bek”. De la bun început, imperiul khazar a fost constituit dintr-un mozaic etnic eterogen – khazarii propriu-zişi fiind probabil o minoritate.

În anul 626, Împăratul Heraclie a încheiat prima alianţă cu khazarii, pregătindu-şi campania împotriva Persiei. Khazarii i-au furnizat acestuia 40000 de călăreţi. În schimb, fiica Împăratului a fost promisă spre căsătorie Kaganului Ziebel, căsătorie care totuşi nu a mai avut loc din cauza morţii regelui khazar.

La 20 de ani după Hegira, care a avut loc în anul 622, musulmanii cuceriseră deja Persia, Siria, Mesopotamia, Egiptul şi asaltau Imperiul bizantin în chiar inima sa. Între anii 642 şi 652, arabii au făcut incursiuni puternice în Khazaria, fiind respinşi de fiecare dată; ultima oară în 652, într-o mare bătălie în care au pierit peste 4000 de arabi.

Următorii 30 – 40 de ani a fost o perioadă de linişte. De mai multe ori (în anii 669, 673-678, 717-718) arabii au asediat Constantinopolul pe mare şi pe uscat. Dacă ar fi reuşit să împresoare oraşul venind şi din nord, soarta acestuia ar fi fost pecetluită. Între timp, khazarii şi-au întărit puterea înspre Ucraina de azi. Războaiele arabo – khazare s-au reluat cu incursiuni de ambele părţi.

Evenimentul cel mai important în istoria khazarilor, care a avut consecinţele cele mai importante în viitor, a fost cel al convertirii acestora la mozaism în anul 740.

Care a fost motivaţia acestui eveniment unic? Dacă raţionăm din punctul de vedere al politicii puterii, lucrurile par să se clarifice.

La începutul secolului al VII-lea lumea era polarizată între cele două puteri ce reprezentau creştinismul şi islamismul: Imperiul Bizantin şi Califatul arab. Imperiul khazar reprezenta o „a treia forţă” care se dovedise pe potriva celorlalte două, atât ca adversar cât şi ca aliat – dar el nu-şi putea păstra independenţa dacă accepta fie creştinismul fie islamismul. Prima alegere l-ar fi subordonat automat Imperiului Bizantin iar cea de-a doua califului de la Bagdad.

Atât bizantinii cât şi arabii făcuseră eforturi pentru convertirea khazarilor, dar fără succes. În acelaşi timp, khazarii învăţaseră că religia lor iniţială (de tip animist) era primitivă în comparaţie cu marile religii monoteiste, dar şi incapabilă să ofere conducătorilor autoritatea spirituală şi juridică de care se bucurau împăratul şi Califul.

Ce altă soluţie ar fi putut fi mai logică decât să îmbrăţişeze un al treilea crez, care în plus reprezenta temelia venerabilă a creştinismului şi islamismului?

E totuşi absurd să ne închipuim că aceşti oameni au adoptat peste noapte o religie ale cărei dogme nu le erau cunoscute. În realitate, khazarii îi cunoşteau bine datorită unui aflux de cel puţin un secol de emigranţi veniţi din Bizanţ, în urma persecuţiilor religioase.

La momentul convertirii, în Khazaria exista deja o comunitate evreiască importantă.

Împrejurările care au condus la convertire sunt învăluite în ceaţă, dar principalele izvoare arabe şi ebraice au câteva elemente comune fundamentale.

Într-o lucrare a cronicarului arab Masudi se spune că în vremea lui Harun al Raşid, împăratul bizantin i-a silit pe evrei să emigreze; aceşti evrei au sosit în ţara khazarilor unde au găsit “un neam inteligent dar neînvăţat căruia i-au oferit religia lor. Localnicii au socotit-o mai bună şi au acceptat-o”.

A doua relatare se află în “Cartea regatelor şi drumurilor” de Al-Bakri (secolul XI). Cronicarul arab povesteşte astfel: Regele khazarilor, care fusese păgân, îmbrăţişase creştinismul (de fapt, khazarii adoptaseră formal şi pentru o scurtă perioadă 737-740 islamismul în urma unei înfrângeri din partea arabilor; autorul arab a vrut să-şi menajeze cititorii).

Apoi, şi-a dat seama că e fals şi a vorbit cu dregătorii săi. Aceştia i-au spus că cei care sunt stăpâni pe cărţile sfinte sunt trei. Adună-i laolaltă, cere-le să-şi apere credinţa, şi apoi urmează-l pe acela care se va dovedi stăpân pe adevăr. Regele a trimis la creştini după un preot.

La rege se afla un evreu, priceput la vorbă, care i-a pus întrebări preotului: “Ce zici de Moise şi de Tora care i-a fost dezvăluită?” Şi preotul a spus că “Moise e un prooroc şi Tora grăieşte adevărul”. Atunci evreul a spus: “Omul acesta a mărturisit adevărul crezului meu”. Iar regele l-a întrebat pe preot în ce crede şi acesta a spus: “Eu zic să Iisus Hristos este fiul Mariei, este Cuvântul şi a dezvăluit tainele în numele lui Dumnezeu.”. Şi atunci evreul a spus regelui: “Omul acesta propovăduieşte o dogmă pe care n-o cunosc, dar încuviinţează spusele mele”. Preotul nu a mai avut ce replica.

Atunci regele a trimis şi după un musulman, dar evreul a năimit pe cineva să-l otrăvească. Astfel evreul a reuşit să-l câştige la credinţa lui pe rege. (Fără îndoială, istoricii arabi au vrut să îndulcească amarul. Dacă învăţatul musulman ar fi participat la dezbatere, ar fi căzut în aceiaşi capcană ca episcopul creştin, întrucât ambii acceptau adevărul Vechiului Testament.)

Principalul izvor evreiesc constă în aşa-zisa “corespondenţă khazară”. E vorba de un schimb de scrisori, în ebraică, între Hasdai Ibn Saprut, evreul care era prim-ministrul Califatului Cordobei, şi Iosif, regele khazarilor. Autenticitatea acestei corespondenţe a format obiectul unei controverse, dar acum e acceptată de majoritatea istoricilor.

Schimbul de scrisori a avut loc cândva între anii 954 şi 961. Hasdai a auzit mai întâi de existenţa unui regat evreiesc independent de la nişte negustori din Persia, dar iniţial nu i-a crezut.

Ulterior, bizantinii i-au confirmat relatarea negustorilor, adăugând numeroase amănunte şi date referitoare la Regatul khazarilor şi la regele de atunci – Iosif. Drept care Hasdai s-a hotărât să trimită soli cu o scrisoare la Iosif. Scrisoare conţinea întrebări referitoare la organizarea statului khazar precum şi întrebarea “căruia dintre cele 12 triburi în aparţine poporul khazar?”

În răspunsul primit de la regele khazar, acesta oferă o relatare amănunţită a convertirii – poate chiar legendară, căci trecuseră deja 2 secole de la aceasta. Regele Iosif vorbeşte de strămoşul său Bulan, căruia i-a apărut în vis un înger care l-a îndemnat să se închine la singurul Dumnezeu adevărat.

De asemenea, îngerul îi cere să clădească un lăcaş de închinăciune în care să poate sălăşlui Atotputernicul, sfătuind-ul să atace Armenia pentru a face rost de aurul şi argintul necesar. După aceste fapte de arme (invadarea Armeniei) faima regelui s-a răspândit în toate ţările.

Împăratul bizantin şi califul musulmanilor au trimis solii cu daruri de preţ şi cu oameni învăţaţi care să-l facă să treacă la credinţa lor. Dar regele Bulan a trimis şi după un evreu învăţat şi i-a pus laolaltă pe aceştia să-şi apere credinţele lor. Iată dar încă o dată o masă rotundă a clericilor – cu diferenţa că musulmanul nu a fost otrăvit pe drum.

Tiparul dezbaterii este acelaşi: după discuţii lungi şi inutile, regele amână întâlnirea cu trei zile, apoi îi cheamă pe oponenţi separat. Îl întreabă pe creştin care dintre celelalte două religii sunt mai aproape de adevăr, iar acesta spune că cea a evreilor. Din partea musulmanului primeşte acelaşi răspuns.

Din răspunsul regelui Iosif mai aflăm şi o genealogie a poporului său. Deşi se dovedeşte a fi un naţionalist evreu feroce, el nu pretinde – ceea ce ar fi fost imposibil să susţină – că neamul său ar fi de origine semitică. El îi urmăreşte ascendenţa nu până la Sem ci până la Iafet, al treilea fiu al lui Noe, sau mai precis până la strănepotul lui Iafet, Togarma – pe care îl consideră strămoşul tuturor triburilor turcice.

Iosif afirmă că Togarma a avut zece fii, iar numele acestora corespund triburilor: uiguri, durstuşi, avari, huni, vasilieni, tarniaci, khazari, zagoreni, bulgari, sabiri (câteva dintre popoarele stepelor).

Trăsătura caracteristică a acestei genealogii o constituie amestecarea Genezei cu tradiţia tribală turcică. Tot din scrisoarea regelui Iosif, putem trage concluzia că iudaizarea khazarilor s-a făcut în mai multe etape: iniţial, aceştia au adoptat o formă primitivă de iudaism, întemeiată numai pe Biblie şi excluzând Talmudul, pentru ca peste vreo două generaţii să accepte iudaismul talmudic. Dealtfel, karaiţii – o sectă iudaică care nu accepta Talmudul – a supravieţuit în Khazaria până în vremurile moderne.

După o perioadă de linişte şi înflorire, asupra khazarilor s-a dezlănţuit un nou pericol: vikingii – varegii. Aceşti navigatori îndrăzneţi înaintau spre sud pe mare şi pe râuri, purtând războaie de pradă. Timp de peste un secol şi jumătate, acordurile comerciale şi războiale au alternat. Foarte încet, scandinavii şi-au schimbat caracterul, slavizându-se prin amestecul cu supuşii şi vasalii lor şi adoptând în cele din urmă credinţa creştin-ortodoxă. La sfârşitul secolului al X-lea s-a format astfel poporul rus.

Dealtfel, khazarii au exercitat o oarecare influenţă asupra varegilor. Acest lucru ni-l arată şi faptul că primii conducători varegi de la Novgorod au adoptat titlul de “kagan”. Totodată, în oraşul khazar Itil exista o colonie importantă de varegi, în timp ce în Kiev era şi o comunitate de evrei khazari.

În ce priveşte oraşul Kiev, acesta a fost iniţial sub suzeranitate khazară, dar a trecut mai apoi în stăpânirea varegilor.

Kievul avea să devină leagănul primului stat al ruşilor.

Un alt popor cu care khazarii au avut legături strânse au fost maghiarii. Aceştia au fost aliaţii khazarilor încă de la apariţia Imperiului khazar. Maghiarii – stabiliţi pe Don – au avut rolul de a-i ajuta pe khazari să stăvilească înaintarea varegilor spre sud-est.

Relaţiile dintre khazari şi maghiari s-au strâns tot mai mult: în primul rând, khazarii le-au dat un rege care a întemeiat prima dinastie maghiară, în al doilea rând, mai multe triburi khazare – revoltate împotriva conducătorilor – s-au unit cu maghiarii, transformându-le astfel caracterul etnic.

În secolul X, în Ungaria se vorbeau încă atât maghiara cât şi khazara. Dealtfel, limba maghiară a preluat numeroase cuvinte de origine khazară. Şi după stabilirea maghiarilor în Panonia, legăturile cu Khazaria au continuat, mulţi evrei khazari fiind primiţi în Ungaria.

Odată cu creşterea puterii ruseşti, şi mai ales după convertirea ruşilor la creştinism, legăturile dintre Constantinopol şi Khazaria s-au deteriorat. Simptomatică pentru această atitudine a fost predarea Chersonului către ruşi. În anul 965, khazarii au suferit o înfrângere gravă din partea ruşilor, pierzându-şi imperiul. Totuşi ei şi-au păstrat independenţa – dar în nişte graniţe mai restrânse – şi credinţa.

Jertfirea alianţei cu khazarii s-a dovedit în cele din urmă a fi un act de miopie politică pentru Bizanţ. Khazarii izbutiseră să ţină piept valurilor de năvălitori turci şi arabi, protejând astfel Imperiul Bizantin. Ruşii însă nu reprezentau însă un pericol pentru războinicii nomazi ai stepelor.

Dealtfel, ca urmare a presiunilor nomazilor, centrele puterii ruseşti s-au deplasat spre nord iar Kievul a intrat într-un declin rapid. În vidul de putere creat, au năvălit popoarele turcice, care s-au instalat în Anatolia, după marea bătălie de la Manzikert.

Este interesant să vedem cu erau receptaţi khazarii de către popoarele cu care s-au învecinat. În Cronica rusească se vorbeşte despre “ţara evreilor” care înfruntau armatele cnejilor ruşi. Se vorbeşte de asemenea despre un evreu uriaş care a venit cu o armată până în stepele Ţeţar sub muntele Sorocin (nu se ştie locul acestor toponime) si numai vitejia generalului Vladimir i-a salvat pe ruşi.

De asemenea, printre evreii occidentali circulau poveşti privind un regat al “evreilor roşii”, numiţi astfel probabil din pricina pigmentaţiei uşor mongole a multor khazari.

Un alt fragment de folclor semilegendar l-a inspirat pe Benjamin Disraeli (politician şi romancier englez) să scrie un roman istoric “Uimitoarea poveste a lui Alroy”. În secolul al-XII-lea s-a născut în Khazaria o mişcare mesianică ce şi-a propus să înceapă o “cruciadă” evreiască pentru cucerirea Palestinei.

Iniţiatorul mişcării erau un evreu khazar pe nume Solomon ben Duji (sau Ruhi sau Roy). Acesta a trimis scrisori tuturor evreilor din ţările înconjurătoare spunând că a sosit timpul ca Dumnezeu să-i adune la Ierusalim.

Peste 20 de ani, fiul lui Solomon ben Duji, pe nume Menahem şi-a luat porecla David al-Roy şi titlul de Mesia. El a reuşit să adune o armată considerabilă – în care grosul îl constituia evrei khazari – şi a izbutit să ocupe o fortăreaţă lângă Mosul. De aici spera să-şi conducă armata spre Ţara Sfântă. David a stârnit numeroase valuri, dar ierarhia rabinică din Bagdad a manifestat ostilitate faţă de mişcarea lui.

David al-Roy a fost asasinat, iar mişcarea lui s-a destrămat curând. Conform unei teorii recente, steaua lui David – simbolul statului Israel – a început să fie un simbol naţional de la cruciada lui David al-Roy.

 

La mijlocul secolului al XIII-lea, regatul khazar a căzut victimă marii invazii mongole declanşată de Ginghis Han. Chiar şi atunci, a rezistat cu îndârjire până ce s-au predat toţi vecinii săi. Dar atât înainte cât şi după ridicarea mongolilor, khazarii au trimis multe lăstare şi ramificaţii în ţările slave nesubjugate, contribuind astfel la făurirea marilor centre evreieşti din Europa răsăriteană – şi mai apoi Occidentală.

Am amintit deja despre diaspora khazară din Ungaria. Cronicarul bizantin Ioan Cinnamus vorbeşte de trupe evreieşti din cadrul armatei ungare, în anul 1154. Dealtfel, iniţial Ungaria era bilingvă iar sistemul de conducere era inspirat din dualismul monarhic al khazarilor: ţara era condusă de un rege şi de un “gyula”, comandant al armatei.

Acest sistem a durat până la sfârşitul secolului al X-lea când regele Ştefan a adoptat religia catolică şi l-a învins pe un “gyula” răzvrătit care, evreu fiind, nu vroia să se creştineze.

Acest episod a pus capăt dualismului monarhiei dar nu şi influenţei comunităţii khazaro-evreieşti din Ungaria.

Mult timp după creştinare, evreii deţineau funcţii importante în regatul ungar. Pe lângă ocupaţia mongolă, ciuma neagră a grăbit migraţia khazarilor spre vest.

După cum am amintit, în Kiev a existat o comunitate khazară.

În Ucraina şi Polonia sunt numeroase toponime derivate de la “khazar” sau de la “jid” (evreu) – Jidovo, Kozarzewek, Kozara, Kozarzow, Jidovska etc.

Toponime asemănătoare se găsesc şi în Munţii Carpaţi şi Tatra precum şi în Austria. În timp ce majoritatea evreilor khazari au emigrat spre apus, unele grupuri au rămas acolo unde erau, în Crimeea şi Caucaz, formând enclave evreieşti ce au supravieţuit până în epoca modernă.

Foarte mulţi dintre khazari au emigrat în Polonia şi Lituania, la începutul existenţei lor. Această politică a fost generată de atitudinea occidentală a conducătorilor polonezi care doreau să-şi modernizeze ţara (în afară de evrei, au fost acceptaţi foarte mulţi emigranţi germani).

În Carta acordată de Boleslav în 1264, evreii aveau dreptul să-şi ţină propriile şcoli, sinagogi şi judecătorii; puteau deţine proprietăţi funciare şi de practica orice comerţ doreau. În timpul domniei regelui Ştefan Bathori (1575-1586), evreii aveau dreptul la un parlament propriu şi de a percepe impozite de la coreligionarii lor.

Pentru a înţelege importanţa comunităţii khazaro-evreiască din Polonia şi situaţia ei privilegiată, următorul fapt este concludent: În a doua jumătate a secolului al XIII. papa Clement IV adresează o encliclă unui prinţ polonez în care deplânge faptul că în mai multe oraşe poloneze sunt numeroase sinagogi, unele mai înalte decât bisericile, mai maiestuoase şi mai frumos împodobite.

În legătură cu numărul evreilor, istoricii moderni apreciază că aceştia erau circa 500.000 în Regatul polono-lituanian, la mijlocul secolului al XVII-lea.

Conform enciclopediei iudaice, în acelaşi timp, numărul total al evreilor de pe glob nu atingea decât un milion.

Aceste date par să indice că în cursul evului mediu, majoritatea credincioşilor mozaici erau khazari. Aceştia au constituit baza comunităţilor ebraice din Rusia, Polonia, Lituania, Ungaria, România, unde au întemeiat acea comunitate evreiască care a devenit majoritatea dominantă a evreimii mondiale de azi.

Chiar dacă aceste comunităţi au primit emigranţi şi din alte regiuni, elementul khazar a rămas majoritar. Această teorie, sprijinită de dovezi puternice, ar merita o discuţie mai serioasă. Din păcate, ea este omisă – fie din neştiinţă, fie dintr-un anumit orgoliu “semitic”.

Mulţi istorici au încercat să subestimeze contribuţia khazarilor la istoria evreiască, considerând că evreii din Europa de Est au imigrat la un moment dat din Occident.

Spre sfârşitul primului mileniu, cele mai însemnate aşezări evreieşti erau în Spania maură (evreii sefarzi, care, după cum am văzut erau trataţi cu toleranţă de către mauri) Franţa şi Renania. Unele comunităţi existau încă de pe vremea romanilor.

Ba chiar un grup de evrei a trecut în Anglia, fiind invitaţi de Wilhelm Cuceritorul care avea nevoie de capitalul lor (în 1290 urmau să fie expulzaţi). În toate aceste cazuri (exceptând Spania) este vorba de comunităţi relativ mici ca număr, care în plus au fost decimate în urma persecuţiilor religoase.

Concepţia tradiţională privind emigraţia evreilor germani spre Polonia este o simplă legendă – sau mai bine zis o ipoteză ad-hoc inventată de cei care nu cunoşteau istoria khazară. Nu există nici un fel de dovezi privind un asemenea exod. De fapt, spre sfârşitul secolului al XIV-lea, practic nu mai existau evrei în Franţa şi Germania (în orice caz, un număr infim).

Evreii care au întemeiat comunităţile moderne din Anglia, Franţa şi Olanda erau de altă origine: evrei sefarzi siliţi să fugă din Spania în urma persecuţiilor religioase de după reconquistă. Alte dovezi împotriva presupusei origini germane a evreimii răsăritene le oferă structura idişului, limbajul popular al maselor evreieşti.

Idişul e un amestec curios de ebraică, germană medievală şi elemente slavone şi se scrie cu litere ebraice.

La prima vedere, cantitatea mare de împrumuturi germane din idiş pare să contrazică teza privind originea khazară a evreimii răsăritene. Dar lucrurile stau tocmai dimpotrivă. În primul rând, nici o componentă lingvistică provenind din Germania apuseană nu se găseşte în idiş. Componenta germană care a intrat în idiş este de origine germană răsăriteană.

Să ne amintim de puternica prezenţă a emigranţilor germani în Polonia şi lucrurile se vor clarifica. Numai germanii erau mai influenţi decât evreii din punct de vedere economic şi cultural.

Nu e greu de înţeles de ce imigranţii khazari au fost siliţi să înveţe nemţeşte dacă vroiau să răzbată în viaţă: limba germană era o necesitate fundamentală în orice contact cu oraşele.

O explicaţie complementară e şi imigraţia redusă a unor elemente evreieşti din Germania, dar care prin superioritatea lor culturală, au avut o influen ţă importantă asupra coreligionarilor lor din răsărit.

Caracteristic e şi faptul că singura secţiune a evreilor khazari care nu au acceptat idişul a fost secta karaiţilor – dar aceasta era doar excepţia, nu regula.

În concluzie. Evreii din prezent se împart în două categorii: sefarzi şi aşkenazi.

Sefarzii descind din evreii care trăiseră în antichitate în Spania până când au fost expulzaţi de acolo şi s-au instalat în ţările mediteraneene şi mai puţin în Occident.

Ei vorbeau un dialect hispano-ebraic, numit “ladino” şi şi-au păstrat propriile tradiţii şi mituri. Numărul lor este estimat la circa 500000.

În acelaşi timp, evreii aşkenazi – de origine khazară – numără circa 11 milioane. (Ca un amănunt picant, să pomenim faptul că Aşkenaz se numea un frate al lui Togarma pe care, după cum spunea Iosif al khazarilor, aceştia îl revendicau drept strămoşul lor.) Termenul de “antisemitism” este aşadar fără noimă, consituind o concepţie falsă împărtăşită atât de evrei, cât şi de cei care i-au persecutat.

Povestea imperiului khazar,  începe să apară ca “cea mai cruntă farsă pe care a pus-o la cale istoria” (Arthur Koestler).

 

Referinţă: “Al treisprezecelea trib: khazarii”, Arthur Koestler, editura Antet.

 

Referinte suplimentare: Red Khaganate…

N. Grigorescu

http://www.altermedia.info/