CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Dizolvarea Sfatului Ţării din Republica Democrată Moldovenească după Unirea sa necondiţionată cu România şi renunţarea la autonomia Basarabiei

Foto:  1918 – Deputaţii Sfatului Ţării din Basarabia

Basarabia în anii 1917-1918: Renunțarea Sfatului Țării la autonomia Basarabiei și dizolvarea acestuia

La jumătate de an de la decizia Sfatului Ţării de a uni Basarabia la România,  n-au fost obţinute din mai multe cauze, nici un fel de progrese în recunoaşterea acestui act pe plan internaţional.

 Într-un interviu acordat presei române, ministrul din partea Basarabiei Daniel Ciugureanu se plîngea că “în Basarabia nu există spiritul naţional. Acest popor vorbeşte în limba moldovenescă cu greşeli. Spiritul naţional trebuie cultivat, el trebuie înrădăcinat, mai ales intelectualilor”.

 Pe 22 mai 1918, primul ministru român, A. Marghiloman a prezentat regelui un raport, în care, omagiind după merit Sfatul Ţării, ce “chemase în ajutor Armata Română” şi realizase unirea Basarabiei cu România, remarcase că acestui organ i-a rămas să soluţioneze numai problema agrară.

Deoarece pentru aceasta era necesară munca prealabilă a unei comisiei, premierul credea că Sfatul Ţării trebuia convocat pentru o nouă sesiune. Dar fiindcă activitatea sa fusese, de fapt, întreruptă, respectiva sesiune, considera el, “probabil va fi şi ultima”, înainte de convocarea Adunării Constituante a României.

A doua zi, apare decretul regelui, în care se spunea: “declar închisă sesiunea extraordinară a Sfatului Ţării”, iar convocarea pentru o sesiune ulterioară se va face printr-un decret special .

 Pe 2 iulie 1918, prin ordinul directorului afacerilor interne Costin şi a directorului agriculturii Catelli au fost desfiinţate comitetele ţinutale, judeţene şi ale volostelor, funcţiile lor fiind transmise respectiv directoratului agrar, zemstvelor din judeţe şi din voloste .

Atrage atenţia faptul că pe ordin era pusă şi a treia semnătură – a “consultantului tehnic” Filipescu, trimis de România.

Autorităţile româneşti au avut grijă să schimbe şi componenţa zemstvelor, a dumelor orăşeneşti şi consiliilor, să-i înlocuiască pe membrii nedoriţi cu persoane convenabile lor.

Românizarea organelor administrative, a aşezămintelor, a instituţiilor de învăţămînt, întreprinsă de Guvernul lui Marghiloman, a lezat fără îndoială interesele cinovnicilor (funcţionarilor) fostei administraţii ruseşti, mulţi dintre care deţineau funcţii înalte şi bine plătite pe timpul ţarismului şi Guvernului Provizoriu.

Cât timp trupele regale române  se ocupau de reprimarea “anarhiei” în ţinut, foştii funcţionari ţarişti se acomodaseră întru totul cu acestea, acordându-le şi ajutor, însă ulterior interesele lor au ajuns a fi opuse.

Românizarea a şi devenit una din cauzele neînţelegerilor dintre funcţionarii din  fosta administraţie rusească, care nu doreau să-şi ia rămas bun de la funcţiile şi privilegiile lor şi administraţia română.

Mulţi dintre acesti funcţionari, sperau că vor fi restabilite  în Rusia şi respectiv în Basarabia, vechile orânduieli,au refuzat să depună jurământul de credinţă regelui român.

La ordinul guvernului român, urmau să fie expulzaţi în Ucraina ofiţerii ruşi ca şi “ofiţerii moldoveni, care n-au depus jurămîntul” regelui român .

În unele cazuri, organele administraţiei locale chiar şi după actul de pe 27 martie (9 aprilie) 1918, continuau să protesteze împotriva hotărârii Sfatului Ţării de alipire a Basarabiei la România.

 Duma orăşenească din Chişinău a adoptat o rezoluţie care propunea să fie soluţionată prin plebiscit problema unirii.

Unii dintre activiştii zemstvelor şi dumelor considerau că aceste organe ale autoadministrării reprezintă “legal”puterea şi cereau “convocarea Adunării guberniale a zemstvelor, unicul organ legal de conducere a ţinutului”.

Şi primarul oraşului Chişinău A. C. Şmidt se pronunţa activ împotriva hotărârii Sfatului Ţării din 27 martie (9 aprilie) 1918.

La congresul ordinar al uniunii ţinutale a oraşelor, care avuse loc pe 10 iulie 1918, reprezentanţii dumelor orăşeneşti au exprimat comisarului general al Basarabiei, generalul A.Văitoianu, atitudinea lor negativă faţă de acţiunile autorităţilor româneşti şi au protestat împotriva intenţiei de a lichida organele zemstvelor şi pe cele ale administraţiei orăşeneşti.

Stăruindu-se să liniştească spiritele, Văitoianu încerca să-i convingă că aceste zvonuri sînt lipsite de temei.

Încercând să se desolidarizeze de programul lui A. Marghiloman, I. Inculeţ a luat cuvântul, la sfîrşitul lui iunie, în parlamentul român, adunat de germanofili, spunând că Basarabia nu renunţă la dreptul de vot universal şi la expropriere, iar“consolidarea unirii” poate avea loc doar pe bazele democratice ale organizării administrative .

Ca şi mai înainte, când apărea o situaţie complicată, miniştrii basarabeni mergeau la Brătianu, “după sfat”.

I. Duca scria că I. Brătianu înţelegea perfect că la rezolvarea problemei agrare nu se putea trece cu vederea faptul că Basarabia păşise prin focul revoluţiei ruseşti .

El i-a vorbit lui I. Inculeţ şi D. Ciugureanu că, după încheierea păcii generale, partidul liberal va aproba varianta lor de reformă agrară”.

Anticipînd evenimentele, vom spune că atunci cînd I. Brătianu va veni  din nou la putere, va uita de această promisiune.

Comisia nouă (a doua) formată după 27 martie (9 aprilie)1918, pentru pregătirea proiectului legii reformei agrare muncea în sudoarea frunţii.

Din ea făceau parte preşedintele Fracţiunii Ţărăneşti V. Ţîganco, P. Erhan, A. Crihan, I. Buzdugan ş. a. Comisia era grăbită. 

S-a decis să fie lăsate viile şi livezile tuturor proprietarilor, care le procuraseră până la 1917.

La sfîrşitul şedinţei, observatorul român, Murgoci, a anunţat că, “la propunerea multor deputaţi, el, consultîndu-se cu reprezentantul Ministerului agriculturii domnul Filipescu, a făcut un contraproiect al reformei agrare, după modelul reformei care se pregăteşte în România de peste Prut, dar în corespundere cu necesităţile Basarabiei.

EI a rugat să fie luat în consideraţie şi faptul că acesta e proiectul unei legi aparte, care prevede tot ce ţine de expropriere şi de compensarea pagubelor, nu doar principiile”.  

Sub influenţa evenimentelor primului război mondial, care s-au desfăşurat furtunos, cârmitorii României se grăbeau, din nou, să lichideze tot ce ţinea de aflarea Basarabiei în componenţa Rusiei, încă înainte de convocarea Adunării Constituante din întreaga Românie.

Spre toamna anului 1918, balanţa în lupta dintre Antanta şi Alianţa Cvadripartită continua să încline de partea Antantei.

După ce ultima ofensivă disperată a armatelor kaizerului din Franţa a fost înfrântă, a devenit evident că Puterile Centrale pierduseră războiul.

În septembrie, Bulgaria a semnat armistiţiul, iar după ea a capitulat şi Turcia.

La rândul ei, Austro-Ungaria, cuprinsă de mişcarea revoluţionară, era în pragul destrămării.

Sub impresia victoriilor aliaţilor din Occident, obţinute pe câmpurile de bătălie din Franţa, în Orientul Apropiat şi mai ales, în Balcani, s-a intensificat în România agitaţia antigermană, se lansau apeluri de întoarcere la sânul Antantei şi cereri de introducere a armatei române în Dobrogea .

Presa scria că “cercurile politice şi societatea României se bucură de evenimentele din Bulgaria” şi  că “sunt “convinse că viitorul le va fi prielnic şi timpul lucrează în favoarea lor” .

În situaţia creată, conducătorii ţării,  s-au pomenit din nou, la o răspântie.

Fără a renunţa la politica atitudinii loiale faţă de Germania, Guvernul lui Marghiloman şi-a activizat contactele cu trimişii Antantei de la Iaşi.

Răspunzând la interpelarea din parlament despre politica Guvernului faţă de Antanta, ministrul de externe C. Arion afirma că:

“Nu vom permite să comitem vreun act de duşmănie sau de agresivitate, sau unul nerespectuos faţă de statele Antantei”.

Alte convingeri avea regele şi consilierii săi apropiaţi: folosind tot felul de pretexte Ferdinand tergiversa ratificarea tratatului de pace de la Bucureşti.

Poziţia curţii regale provoca nelinişte cercurilor guvernante germane şi austriece.

Viena considera “că România, indiscutabil, va intra din nou în război” împotriva Puterilor Centrale.

S-a recunoscut că “a comis o mare greşeală contele Czernin, care conducându-se de interesele dinastiei, şi, posibil, din frică faţă de bolşevici… a promis românilor Basarabia”.

Răsunau voci în folosul recurgerii la măsuri urgente înainte de a se forma, împotriva oştirilor austro-germane, “un front nou din partea României” .

Cârmuitorii Germaniei şi Austro-Ungariei i-au cerut lui Marghiloman ratificarea păcii de la Bucureşti, demobilizarea diviziilor româneşti şi transmiterea materialelor militare, în corespundere cu tratatul.

 La adresa acestuia au început să curgă învinuirile că duce o politică de duplicitate .

La indicaţia Berlinului, cei mai înverşunaţi germanofili din rândul deputaţilor parlamentului român, insistau asupra arestării lui I. Brătianu, care începuse “o propagandă criminală împotriva păcii” cu Puterile Centrale.

Chemînd deputaţii “să se liniştească”, Marghiloman a asigurat că Guvernul “va păstra pacea cu orice preţ”.

Ministrul de externe, C. Arion, declarase în parlament că “se duc tratative cu Puterile Centrale în privinţa Dobrogei”, pentru ca nemţii “să dea dovadă de mai multă atenţie faţă de aspiraţiile româneşti”.

Guvernul României, desigur, se străduia să profite de situaţia grea a Germaniei şi Austro-Ungariei, ca să obţină de la ei acordul de revizuire a unor articole ale tratatului de la Bucureşti, în special, în ceea ce priveşte Dobrogea.

C. Arion abordase de nenumărate ori, această problemă cu reprezentanţii Puterilor Centrale din Bucureşti.

A. Marghiloman credea că excluderea articolelor, prin care era răpită Dobrogea şi trecătorile din Carpați, va consolida poziţiile Guvernului său, care nu se bucura de popularitate în ţară.

Dacă e să-l credem pe Marghiloman, Berlinul şi Viena erau de acord să satisfacă revendicările părţii româneşti, sperînd, în felul acesta, să o reţină de la reluarea acţiunilor de partea Antantei .

Totodată, Puterile Centrale înaintau condiţii: ratificarea păcii de la Bucureşti şi o declaraţie de neutralitate din partea României, avertizînd că, în caz contrar, ea va fi tratată ca un duşman .

Dar regele Ferdinand, în pofida presiunilor din partea lui Marghiloman şi C. Arion, refuza să semneze decretul de ratificare a tratatului de la Bucureşti.

După o audienţă ordinară, premierul român caracterizase astfel poziţia regelui: “să facem aşa încît să rămînem prieteni cu Germania, fără să provocăm întru nimic nemulţumirea aliaţilor”, să nu se grăbească cu ratificarea.

Regele le-a ordonat lui Marghiloman şi Arion să nu încerce să schimbe articolele tratatului.

Barbu Ştirbei, membru cu influenţă al camarilei regale, care era în relaţii de rudenie cu I. Brătianu, îi declarase lui N. Ghica, unul dintre miniştrii cabinetului lui Marghiloman:

“Dacă Germanii ne silesc să ratificăm, vom ratifica, dar nu trebuie nimic primit de la ei” .

Nu fără temeiuri, A. Marghiloman şi C. Arion considerau că regele îl asculta pe Brătianu, îl admira şi acţiona la indicaţiile acestuia .

Într-adevăr, în legătură cu înfrângerea suferită pe front de către Puterile Centrale, vîrfurile conducătoare ale partidului naţional-liberal, în frunte cu Brătianu, din nou au ieşit pe linia întîi a vieţii politice a României Regale.

I. Brătianu, care milita, pe timpuri, cînd era premier, pentru semnarea armistiţiului cu Alianţa Cvadripartită, cum şi-a părăsit postul, a şi trecut de partea “opoziţiei” faţă de cursul Guvernului lui Marghiloman.

El o făcea pe adversarul, jucînd cu succes rolul de mucenic, care fusese supus “persecutării” din partea germanofililor, îndeplinind cerinţele Puterilor Centrale, Guvernul lui Marghiloman a intentat un proces împotriva lui I. Brătianu şi a colegilor săi de guvern  .

I. Duca scria: “Nouă (partidului liberal – I. L.) ne convenea această dare în judecată, într-adevăr, ea înconjura acţiunea noastră politică pentru întregirea neamului cu un nimb de martiri” .

Naţional-liberalii aşteptau un moment favorabil pentru ca România să păşească de partea Antantei. Avînd legături cu corpul generalilor, politicienii liberali îi îndrumau să prelungească, folosind orice pretext, demobilizarea armatei, pînă la efectivul prevăzut în tratatul de la Bucureşti [32].

La sfîrşitul lui septembrie, au fost reluate contactele lui Brătianu cu trimişii Antantei de la Iaşi.

Simţindu-se din nou, de fapt, conducătorul Guvernului Român, Brătianu căuta să obţină de la trimişii aliaţilor uitarea păcatelor României şi recunoaşterea clauzelor tratatului cu Antanta din 4(17) august 1916.

Impiedicîndu-l pe rege să ratificare tratatul cu Puterile Centrale şi să introducă unele schimbări, chiar şi în folosul României, Brătianu, Ştirbei şi alţi lideri ai “opoziţiei” credeau că aceasta, mai tîrziu, le va permite să declare Antantei că pacea de jaf de la Bucureşti i-a fost impusă României cu forța şi, prin urmare, n-a avut loc nici un fel de încălcare benevolă a tratatului cu Antanta din 4(17) august 1916.

Se temeau, mai ales, să nu fie interpretată alipirea Basarabiei ca un dar din partea Germaniei, chiar şi Guvernul lui Marghiloman încerca să evite acest lucru. Luînd cuvînlul în parlament, C. Arion declarase:

“Puterile Centrale au dat dovadă de bunăvoinţă, dar nu ele ne-au dat Basarabia, ci Sfatul Ţării” [34]. Între timp, Blocul Austro-German îşi trăia ultimele zile şi oligarhia românească

de la laşi înţelesese că a venit timpul să pună capăt politicii făţarnice din culise şi să treacă de partea Antantei. În situaţia creată, Guvernul germanofil al lui Marghiloman, care asigurase un zăgaz temporar şi menţinerea lui Ferdinand la tron, devine un anacronism.

Marghiloman îşi dădea seama de aceasta. Pe 6 (19) octombrie 1918, el nota în jurnalul său: “O schimbarea de guvern pare foarte probabilă” .

În ajunul căderii guvernului, cîrmuitorii germanofili erau îngrijoraţi de reputaţia lor şi nu doreau să fie puse pe seama adversarilor politici meritele pentru alipirea Basarabiei şi pentru “recucerirea” teritoriilor ocupate de către Puterile Centrale.

La şedinţa Guvernului, convocată special pe 18  octombrie, pentru a fi discutată revendicarea Germaniei de a ratifica pacea de la Bucureşti, C. Arion i-a propus regelui “să aleagă” şi să ratifice tratatul. “Noi nu putem fi Guvernul ocupaţiei, iar alţii Guvernul eliberării”, a spus el.

A. Marghiloman vorbise tot aşa: “Ştim ce ne dau Austriecii şi Germanii.

Cine poate afirma că Antanta va da mai mult? Dacă nu ratificăm (tratatul – I. L.), este sigur că:

1) Se va închide graniţa.

2) Ne vor mai ameninţa în Basarabia de nord, unde conduc pe Ucraineni.

3) Ne pot supăra (se aveau în vedere nemţii – I. L.) în josul Basarabiei şi pe Dunăre. Dacă ratificăm (tratatul – I. L.), punînd în cunoştinţă pe aliaţi de forţa majoră, ne vom prezenta la revizuire avînd cel puţin amiciţia Germaniei” .

Membrii Guvernului, în principiu, susţineau linia politică a premierului.

Dacă tratatul nu va fi ratificat, declarase Cantacuzino, “să plecăm acum, nu mai tîrziu, cînd se va căuta să fim concediaţi”.

Alt ministru, Mehedinţi, arătînd că ratificarea păcii de la Bucureşti, în noile condiţii, va fi, după luarea Basarabiei, “cel mai mare succes” al Guvernului, se pronunţase pentru demisie, dacă regele va refuza să ratifice.

Cu deosebită râvnă, oligarhia românească a început a se pregăti pentru revenirea de partea Antantei, după ce la Iaşi, în taină, sub un nume străin, cu un avion francez soseşte fostul trimis român în Franţa V. Antonescu, cu o însărcinare de la Clemenceau. Premierul francez a rugat să i se transmită lui Brătianu şi regelui să pregătească Armata Română pentru a merge împotriva armatei lui Mackensen, în momentul cînd oştirile Antantei, care au rupt frontul în regiunea Salonic, vor înainta spre Dunăre .

Antanta n-a făcut nici un fel de promisiuni oficiale de recompensare a României, dar Iaşii sperau că vechile merite, inclusiv, în lupta împotriva bolşevismului, vor fi luate în consideraţie.

Ataşatului militar francez de la Iaşi i s-a comunicat confidenţial că România va porni “imediat ce pericolul nu va fi prea mare” . I. Brătianu stabilise şi menţinea în taină legături cu fostul şef al Statului Major al Armatei Române, generalul Prezan, care, pentru o perioadă de timp, s-a retras la moşia sa din judeţul Vaslui.

Printr-o dispoziţie specială, dată de rege, a fost chemat la Iaşi locotenent-colonelul I. Antonescu (în viitor dictator fascist), care, fiind şeful secţiei operaţii a marelui Statului Major de pe lîngă Prezan, se bucură de multă susţinere din partea acestuia, iar odată cu venirea lui Marghiloman la putere, fusese trimis într-o garnizoană îndepărtată de capitală  .

În acest timp, Take Ionescu, liderul partidului conservator-democratic, fostul vice-premier în Guvernul de coaliţie al lui I. Brătianu desfăşura o activitate furtunoasă în Occident.

Conform înţelegerii dintre A. Marghiloman şi administraţia germană, în vara anului 1918 Take Ionescu, împreună cu o grupă de antantofili, a părăsit Iaşii şi a plecat în Franţa.

În drum spre Paris, el s-a oprit în capitala Elveţiei, Berna, unde s-a grăbit să dea un interviu pentru presă, în care declara că “poporul României, unde guvernează nemţii, nici într-un fel nu poartă răspundere” pentru evenimentele ce aveau loc, dînd de înţeles că tratatul de la Bucureşti i-a fost impus ţării.

El a spus că “în victoria aliaţilor crede nemărginit ”, în formarea “României mari”, care, ca şi viitoarea Polonie, Slovacie, Serbie, va deveni “unul dintre cei mai importanţi factori”.

Comentînd comunicatul despre capitularea Bulgariei, Take lonescu îşi exprima încrederea că, “pînă la sfîrşitul războiului, Armata Română încă va avea posibilitatea să intre din nou în luptă cu duşmanul comun”, adică cu Puterile Centrale [40].

La Paris, Take Ionescu a venit la conducerea unei colonii de emigranţi români destul de impunătoare, constituită după modelul organizaţiilor cehe, poloneze şi al altor organizaţii de emigranţi din Franţa, “Consiliul naţional al unităţii române”. Pe 3 Octombrie, Take Ionescu este ales preşedintele “Consiliului naţional”, în al cărui componenţă intraseră transilvănenii V. Lucaci şi O. Goga, foştii miniştri şi parlamentari români C. Angelescu, I. Florescu, N. Titulescu, jurnaliştii C. Mille, fostul trimis român în Rusia C. Diamandy ş. a. În consiliu, Basarabia era reprezentată de unul dintre marii proprietari ai ţinutului V. Stroescu  .

“Consiliul naţional” devine un fel de guvern de rezervă al României. Pe 12 octombrie, ministrul afacerilor externe al Franţei St. Pichon a comunicat că “consiliul” poate conta pe ajutorul Franţei. Peste o lună, Anglia recunoaşte “consiliul”, iar pe 22 noiembrie – Italia .

Prin intermediul ziarului “La Roumanie”, care, din ianuarie 1918, era editat de emigranţii români din Paris, se propaga foarte mult ideea “României mari, de la Tisa pînă la Nistru”. Sistematic erau publicate şi articole, consacrate Basarabiei. Laitmotivul lor: Basarabia – pămînt românesc, răpită de Rusia în 1812; prin hotărîrea Sfatului Ţării, “organul legal” al Basarabiei, ea s-a “realipit la patria-mamă”.

Înţelegînd că realizarea ideii “României mari”, în cele din urmă, va depinde de Antanta şi de SUA, iar emigranţii români din Paris le preziceau acestora victorie definitivă, ei prin intermediul ziarului, în fel şi chip, lăudau programul paşnic al preşedintelui Wilson , asigurau că România, deşi semnase tratatul de pace cu Alianţa Cvadripartită, este fidelă Antantei  , proslăveau prietenia României cu Franţa, cu Italia şi cu Anglia .

Ziarul descria în nuanţe luminoase avantajele pe care le vor putea obţine întreprinzători francezi şi englezi, investind în economia “României care le era prietenă”.

În august, septembrie şi noiembrie 1918, Take Ionescu a făcut cîteva călătorii Ia Londra, ca să asigure susţinerea Guvernului englez.

El avuse întîlnire cu Lloyd George, W. Churchill, A. Balfour, E. Bonar-Law, D. Curzon  .

C. Xeni, tovarăşul de luptă al lui Take Ionescu, mai tîrziu, ministru în Guvernul condus de acesta, şi-a făcut impresia că la Londra demersurile României de a i se transmite Transilvania au obţinut susţinere nu în baza tratatului din 4 (17 august) 1916, ci din alte considerente.

El scria: “Aliaţii speră că putem reintra încă o dată în acţiune. Pacificarea anarhiei ruseşti va fi poate unul din obiective, crede Londra” .

Taке lonescu înţelegea perfect ce aşteptau de la România cîrmuitorii ţărilor Antantei. El crede că doar prin participarea activă la lupta împotriva puterii bolşevice din Rusia şi la reprimarea “anarhiei” în alte ţări ale Europei va fi posibil să-şi compenseze vina pentru “trădarea” cauzei aliaţilor şi pentru încheierea păcii separate cu inamicul, să se întoarcă în coaliţia Antantei şi să beneficieze de roadele victoriei.

La întoarcerea lui Take lonescu de Ia Londra, “Consiliul naţional” s-a adresat Guvernului lui Clemenceau cu propunerea de a forma, din prizonierii români de război, care se aflau în Siberia, foşti soldaţi ai armatei austro-ungare, o legiune asemănătoare celei cehoslovace.

La Paris, a fost aprobată această iniţiativă şi s-a dat unui general însărcinare să o aplice în viaţă .

Aliaţii nu se zgîrceau la efuziuni de amiciţie la adresa României.

Consulul francez de la Chişinău, luînd cuvîntul pe 21 octombrie (3 noiembrie) 1918, vorbise chiar despre realizarea “idealului măreţ – România de la Tisa pînă la Nistru”.

Dar guvernele Antantei se reţineau să facă promisiuni ce vizau viitoarele sale hotare. În mesajul preşedintelui SUA Wilson din 23 octombrie (5 noiembrie), transmis prin intermediul secretarului de stat R. Lansing reprezentantului român de la Washington se spunea:

“Guvernului Statelor Unite nu-i sînt indiferente doleanţele poporului român atît în regat, cît şi în afara hotarelor sale… Guvernul Statelor unite are o atitudine profund binevoitoare faţă de unificarea naţională şi năzuinţele românilor şi, la timpul corespunzător, va ţine seama de ele…”.

Conform comunicatului din ziarul “Sfatul Ţării”, nu cu mult înainte de aceasta, trimisul american Vopicka, luînd cuvîntul la Chişinău, la adunarea consacrată aniversării proclamării de către Congresul Militar Moldovenesc a autonomiei Basarabiei, declarase:

“America prin toate căile va susţine unirea tuturor românilor într-un singur stat” .

Materialele ziarului “Steagul”, publicate cu titlul “Dreptul României asupra Basarabiei a fost recunoscut de Antanta” aduceau la cunoştinţă că trimisul a spus că “Basarabia aparţine românilor şi le va rămîne lor”.

Deşi peste un timp oarecare a apărut “dezminţirea oficială a sensului şi redacţiei cuvîntării reprezentantului SUA”, iar Marghiloman, participînd la şedinţa ambelor palate ale parlamentului, recunoscuse că “nu cunoaşte textul exact”, deşi “pentru oricine sensul este clar”, deputaţii au salutat furtunos comunicatul despre declaraţia lui Vopicka.

Premierul român n-a ratat posibilitatea de a lăuda politica externă a Guvernului său.

El declarase că în tratatul de la Bucureşti, deşi nu fusese ratificat, ca şi alte documente, care vor deveni cunoscute la momentul oportun, Germania, Austro-Ungaria, Turcia şi Bulgaria recunosc, de fapt, că Basarabia este a României.

Dacă e să luăm în consideraţie şi declaraţia lui Vopicka, continua Marghiloman, şi dorinţa Guvernului hatmanului Skoropadski de a “avea relaţii diplomatice şi de prietenie cu România”, atunci se poate presupune că “toate statele europene vor recunoaşte unirea” şi, la viitoarea conferinţă de pace, nu vor exista “nici un fel de dificultăţi în recunoaşterea alipirii Basarabiei la România” .

Senatul şi camera deputaţilor îi expediase lui Vopicka o telegramă de recunoştinţa pentru “sentimentele de bunăvoinţă faţă de cauza naţională a românilor, exprimate la Chişinău…” .

Iar la sfîrşitul lui octombrie 1918, situaţia Germaniei şi Austro-Ungarici devenise catastrofală. În Ungaria a început revoluţia. Imperiul Austro-Ungar peticit s-a destrămat, pe ruinele acestuia s-au format state noi.

Pe 22 octombrie (4 noiembrie), Austro-Ungaria capitulează. În pragul crahului inevitabil, Guvernul german începe tratativele de armistiţiu cu Antanta.

România nu era invitată să participe la tratative şi la elaborarea condiţiilor armistiţiului de pace cu Germania, care încep pe 13 (31) octombrie, ceea ce însemna că ea fusese exclusă din rîndul ţărilor aliate, păcatele ei nefiind deocamdată iertate, urmînd să fie ispăşite.

Într-un interviu pentru presă, lui Take Ionescu nu-i rămînea nimic altceva de făcut decît să-şi exprime speranţa că “situaţia României nu va fi lăsată fără atenţie” .

Pe 22 octombrie (4 noiembrie), devine cunoscut că Mackensen a renunţat la planul său de a organiza apărarea pe Dunăre şi a început să-şi retragă oştirile din Brăila şi din Focşani.

A. Marghiloman s-a înţeles cu comandamentul german că Armata Română va ocupa teritoriul Transilvaniei, cu excepţia zonelor prin care treceau trupele germane în retragere. Conveniseră din timp că, pe măsură ce oştirile respective se vor retrage de pe teritoriile româneşti ocupate, locul acestora va fi luat de unităţile româneşti.

Fără a intra în acţiuni militare cu Germania, acţionând în înţelegere cu ea, Marghiloman dorea, înainte de a trece oştirile Antantei Dunărea, să pună stăpînire nu numai pe teritoriile vechiului regat ocupate mai înainte de nemţi, dar şi pe Transilvania, şi Bucovina, care intrau în componenţa Austro-Ungariei [60].

Situaţia favoriza evident realizarea acestor planuri. În toamna anului 1918, în Bucovina, ca şi în alte ţinuturi ale Austro-Ungariei, mişcarea revoluţionară şi de eliberare naţională a atins tensiunea maximă.

Populaţia românească, care predomina în Bucovina de Sud, se trăgea spre România, iar cea ucraineană, care forma majoritatea în Bucovina de Nord năzuia să se unească cu Ucraina. Pe 30 septembrie (13 octombrie) 1918, la o adunare numeroasă a ucrainenilor din Cernăuţi, a fost înaintată propunerea să fie împărţită Bucovina în două părţi -ucraineană şi românească.

Pe 12 (25) octombrie, organizaţiile ucrainene din Bucovina, burgheze şi mic-burgheze, au format un comitet ţinutal, în a cărui componenţă intraseră şi delegaţi din partea Radei Naţionale Ucrainene burgheze din Lvov, care cu cîteva zile mai înainte de aceasta, proclamase “Republica Populară ucraineană de Vest”(RPUV), ce includea Galiţia de Vest, Ucraina Transcarpatică şi Bucovina de Nord.

Comitetul ţinutal îşi formează forţele armate proprii – detaşamente de aşa-numiţi trăgători de luptă.

În mişcarea naţională a românilor bucovineni, cuvîntul decisiv aparţinea moşierilor. Moşierii români, care posedau aproximativ 80% din suprafaţa marilor proprietăţi funciare din Bucovina de Nord, desigur, erau împotriva oricărei împărţiri a regiunii în părţi: românească şi ucraineană.

Două partide burgheze din Bucovina, cel naţional şi democratic, optau de mult timp pentru soluţionarea problemei naţionale prin unirea Bucovinei cu Transilvania într-o regiune autonomă unificată, în componenţa monarhiei federative austriece .

Din spusele lui I. Duca, unul dintre liderii mişcării naţionale româneşti opina pentru instaurarea unui condominiu româno-rus .

În mediul mişcării naţionale româneşti, în regiunea dată exista şi un curent în favoarea alipirii regiunii la România. Munca în această direcţie o efectuau, mai ales, activiştii români burghezi din Bucovina, care, în anii războiului, emigraseră la Iaşi.

În rezoluţia adoptată la “Adunarea Constituantă”, convocată pe 14 (27) octombrie, activiştii mişcării naţionale române, cu permisiunea autorităţilor austriece, cereau să fie unite Bucovina de Nord şi de Sud cu “alte pămînturi româneşti”.

A fost format “Consiliul naţional român”, în a cărui componenţă intraseră reprezentanţii moşierilor, funcţionarilor, clericilor şi ai intelectualităţii, în fruntea comitetului era unul dintre cei mai mari proprietari de pămînt ai Bucovinei, Ia. Flondor.

La sfîrşitul lui octombrie 1918, tensiunea mişcării revoluţionare în Bucovina atinge apogeul.

Cuprinse de fierbere, oştirile austro-ungare au început a părăsi Basarabia şi Bucovina. Într-un şir de localităţi, ţăranii răsculaţi, lichidând organele administraţiei de ocupaţie, formau Soviete, alegeau comitete agrare pentru împărţirea pământurilor moşiereşti.

Pe 21 octombrie (3 noiembrie) 1918, în Cernăuţi, Vecea Populară din Bucovina de Nord, la care participaseră reprezentanţii diferitor regiuni ale ţinutului, a adoptat hotărîrea de alipire “la Ucraina a părţii austriece a pămînturilor ucrainene”. La vece au luat cuvîntul şi reprezentanţii organizaţiei comuniste regionale din Bucovina, creată în aceeaşi zi. Ei făceau apel de unire cu “bolşevicii moscoviţi”, propuneau “să meargă pe acelaşi drum cu revoluţia rusă socialistă proletară” .

Impresionat de amploarea mişcării revoluţionare a maselor, care creştea şi devenise periculoasă, Iancu Flondor expediază o telegramă la Iaşi, cu rugămintea de a trimite “neîntîziat” trupe româneşti, altfel avertiza el, “mişcarea bolşevică dezlănţuită” putea avea “cele mai grave consecinţe”. Ca să urgenteze trimiterea trupelor române , la Iaşi merge trimisul special al “Consiliului naţional român”, Bodnarescu.

Nu era cazul să fie convinşi nici Guvernul Român, nici regele. Ei singuri tremurau la gîndul că valul revoluţionar poate mătura monarhia şi regimul existent în România. Pe 21 octombrie (3 noiembrie), după audienţa ordinară la rege, Marghiloman şi-a notat în jurnal: “Regele se teme mai ales de bolşevism…”.

Ferdinand a propus să fie transferate unităţile militare din Basarabia (unde atunci se aflau diviziile româneşti cele mai de nădejde, pentru paza “ordinii” şi a familiei regale.

Folosindu-se de lozinca “luptei cu bolşevismul”, oligarhia românească îşi deschide cale liberă pentru realizarea scopurilor sale care ţineau de politica externă.

În această problemă, între Guvernul germanofil al lui Marghiloman, antantofllii români de la laşi şi Guvernul “de rezervă” a lui Take lonescu de la Paris nu existau divergenţe.

Pe 22 octombrie 1918, în ziua cînd aliaţii semnaseră armistiţiul cu Austro-Ungaria, “Consiliul naţional român” de la Paris, folosind ca pretext dorinţa Antantei de “a pune capăt tuturor agitaţiilor şi tulburărilor” şi exprimîndu-şi teama că mişcarea revoluţionară din Austria vecină poate trece în România, cerea conducătorilor Blocului permisiunea de a trimite oştiri regale, pentru “menţinerea ordinii” în “teritoriile româneşti din Austro-Ungaria”.

Pe 3 octombrie (5 noiembrie), Guvernul lui Marghiloman, folosindu-se de “invitaţia” “Consiliului naţional român” al Bucovinei, cu acordul autorităţilor austro-germane, a dat ordin “trupelor de grăniceri şi jandarmilor, în număr suficient, să treacă hotarul Bucovinei pentru restabilirea ordinii în Bucovina de Sud”.

Ministrul apărării al României, în ordinul dat armatei sublinia, că oştirile sînt trimise pentru lupta cu “mişcarea bolşevică”.

Realizarea acestei acţiuni îi revine însă altui guvern al României. Deşi A. Marghiloman, încercînd să se menţină la putere, începuse tratativele pentru formarea unui cabinet de coaliţie, pe care să-l accepte Antanta, cu participarea Ligii Populare (partid creat de generalul Averescu – I. L.), conservator-naţionaliştilor şi a unor liberali, el a fost totuşi silit să-şi părăsească postul.

La 24 octombrie (6 noiembrie), la insistenţa lui I. Brătianu şi a trimişilor Antantei, Ferdinand l-a invitat pe premier, declarîndu-i deschis că Antanta nu are încredere în Guvernul pe care-l conduce el, propunîndu-i salvatorului şi binefăcătorului său de ieri şi-şi dea demisia.

În aceeaşi zi, Marghiloman îndeplineşte indicaţia regelui. Aliaţii îi incriminaseră lui Marghiloman şi faptul că, fără acordul lor, a dat oştirilor româneşti ordin să se îndrepte spre Bucovina [69].

Tot în aceeaşi zi, ziarul “Steagul” l-a criticat vehement pe I. Brătianu şi partidul acestuia, pentru care, scria ziarul, “puterea este pur şi simplu un mijloc de îmbogăţire”, chemând “toţi românii să creeze un front unic împotriva pericolului brătianian” .

Prezentîndu-l pe Marghiloman ca pe un “mucenic dezinteresat”, unicul scop al căruia era “să menţină dinastia, să întoarcă ţării pacea şi să asigure unirea Basarabiei”, “Steagul” înfăţişa plecarea sa ca rezultatul “loviturilor din invidie, de neîndurat” şi exprima speranţa că istoria îl va înscrie pe acest premier ca pe un pacificator şi ca pe un cuceritor .

Şef al noului guvern este numit fostul aghiotant al regelui, persoana sa de încredere, generalul Coandă, care pe timpul aflării în Rusia şi Ucraina, în calitate de reprezentant al comandamentului român, avea contacte strânse cu fosta conducere rusă.

Luînd în consideraţie sarcinile care stăteau în faţa Guvernului nou, Ministerul afacerilor interne şi ministerul de război, de asemenea, erau conduse de doi generali – A. Vătoianu şi E. Grigorescu.

În noul cabinet, miniştri fără portofolii, ca şi mai înainte, rămâneau I. Inculeţ şi D. Ciugureanu. Organele legislative formate de Marghiloman fuseseră dizolvate.

Tuturor le era clar că şi Guvernul Coandă era provizoriu. I. Duca scria:

“S-a stabilit ca pentru cîteva luni să se formeze un guvern de tranziţie, care urma bineînţeles să fie la discreţia absolută a lui Brătianu”.

Duca mărturisea că Coandă rămăsese devotat lui Brătianu, la întoarcerea în laşi deseori îl vizita, se bucura de încrederea aliaţilor, pentru că “lucrase cu ei în strînsă colaborare în Rusia”, plus la aceasta soţia sa era franţuzoaică.

Una din cauzele formării Guvernului de tranziţie fusese faptul că Brătianu şi membrii cabinetului său aveau deschis un dosar, ei fuseseră acuzaţi că au împins ţara pînă la catastrofa militară.

Liberalilor le era incomod să înceteze urmărirea judiciară începută. Aceasta trebuiau s-o facă liderii “străini” şi “nepărtinitori”.

Nepotul lui I. Brătianu, istoricul român şi omul politic G. Brătianu scria că unchiul său cu prietenii lui politici erau adevăraţii cîrmuitori. Ei alcătuiau toate documentele guvernamentale, recomandau la funcţii administrative oamenii lor.

Însuşi Coandă, vizitînd apartamentul lui I. Brătianu, întreba în glumă: “dacă D-l Prim Ministru e acasă?”.

De fapt, guverna I. Brătianu, care aştepta momentul prielnic ca să fie din nou în fruntea cabinetului de miniştri.

Generalul Coandă, care îl înlocuise pe Marghiloman, n-a anulat ordinul predecesorului său de ofensivă asupra Bucovinei.

Dimpotrivă, asigurîndu-şi consimţămîntul reprezentanţilor de la Iaşi ai Antantei şi SUA, pe 26 octombrie (8 noiembrie), el a îndreptat oştirile, mai întîi, în Bucovina de Sud, iar apoi în cea de Nord şi în partea de nord a Basarabiei.

În apelul publicat, adresat populaţiei Bucovinei, comandantul oştirilor regale româneşti, generalul Zadic anunţa că scopul oştirilor româneşti era să “păzească de bandele criminale viaţa, bunurile şi libertăţile naţiunii şi (oamenii -I. L.) de toate confesiunile”.

El dădea asigurări că “fiecărui locuitor i se garantează libertatea de a se folosi de drepturile sale cetăţeneşti”, dar totodată avertiza că “va pune capăt cu toată asprimea cuvenită, tuturor încercărilor de tulburări, actelor de violenţă şi de nesupunere la ordinele sale”.

În Bucovina, evenimentele se desfăşurau ca şi în Basarabia la sfârşitul lui decembrie 1917 – începutul lui ianuarie 1918.

Comitetul ţinutal ucrainean a exprimat protest comandamentului român, rămas, apropo, fără răspuns. Chiar membrii Comitetului ţinutal încă pe 29 octombrie (10 noiembrie), fugiseră în Galiţia. Populaţia Bucovinei de Nord şi cea din raioanele de nord ale Basarabiei, consideîrnd că trupele regale le sugrumă libertatea, opuneau rezistenţă în unele localităţi, acţiunile acesteia însă aveau un caracter stihiinic şi erau reprimate de forţele regale.

La laşi, se mîngîiau cu gîndul că deoarece pacea de la Bucureşti n-a fost ratificată de rege, ea poate fi considerată nulă şi, prin urmare, România n-a încălcat tratatul cu Antanta din 1916, deci ea are toate motivele legale să fie considerată membră a Blocului şi poate conta pe îndeplinirea tuturor punctelor tratatului respectiv.

Cercurile româneşti de la conducere sperau că aliaţii vor sancţiona oficial şi unirea Basarabiei cu România. În opinia lor, era esenţial să “intre în acţiune” înainte de a se termina, în mod formal, războiul mondial. La dispoziţie le rămîneau zile numărate.

Pe 27 octombrie (9 noiembrie), chiar în ziua cînd oştirile Antantei, sub comandamentul fostului conducător al misiunii militare a aliaţilor de la laşi, generalul Berthelot au început să treacă Dunărea pe malul românesc, Coandă a trimis comandamentului german o notă, în care, pe un ton hotărît, cere scoaterea trupelor germane din România, în decurs de 24 ore.

Din spusele lui G. Brătianu, textul ultimatumului fusese alcătuit în apartamentul lui I. Brătianu şi adus la cunoştinţa trimişilor aliaţilor, înainte să-l citească Coandă. Abia după aceasta, primul ministru semnează documentul şi apoi îl expediază lui Mackensen.

A doua zi, apare ordinul regelui despre mobilizarea armatei şi trecerea la starea de război. În apelul regelui, adus la cunoştinţa publică odată cu ordinul, poporul şi armata erau chemate, cu arma în mînă, împreună cu aliaţii, să alunge duşmanul de pe teritoriul României, “să realizeze visul multisecular de unire a tuturor românilor”.

Poporului i s-a promis “viaţă paşnică şi fericită”, ţăranilor -împroprietărire . Însă deocamdată, recunoştea G. Brătianu, ţăranii mobilizaţi nu aveau în ce se îmbrăca şi încălţa: “noroc de căciuli şi cojoace şi de cizmele de pâslă rămase de la Ruşi” . Însă armata regală n-a fost nevoită să participe la lupte, feldmareşalul Mackensen şi aşa se grăbea să-şi scoată rămăşiţele oştirilor din România, iar pe 30 octombrie (11 noiembrie) intră în vigoare armistiţiul de la Compiegne, încheiat între Antanta şi Germania.

Deşi s-a pus capăt acţiunilor militare, ordinul de mobilizare a noilor contingente de militari n-a fost anulat. Oligarhia românească îşi dădea deplin seama că, în viitor, incendiul revoluţionar din Europa va necesita forţe pentru stingerea sa.

Şi în vechiul regat, pe teritoriul Basarabiei, în Transilvania vecină, în Bucovina, nu era nici pe departe linişte.

 Desigur, restabilirea şi mărirea armatei se efectua având în vedere intenţia de a atinge scopurile ce ţineau de politica externă, dar şi pentru lupta “cu pericolul bolşevic”.

Pe 15 (28) noiembrie 1918, în situaţia stării de război, anunţată în Bucovina odată cu venirea trupelor regale, la iniţiativa conducătorilor mişcării naţionale româneşti, este convocat “Congresul general”.

Declarându-se organ “constituant”, el anunţă “unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare pînă la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.

“Constituanta, scria ziarul “Steagul”, a respins orice încercare de a scinda Bucovina”.

Între timp, în Occident era în toi pregătirea pentru Conferinţa de Pace de la Paris. La laşi au decis că, în aceste condiţii, în fruntea ţării, trebuie să aibă un guvern cu mai multă autoritate.

Pe 16 (29) noiembrie 1918, este schimbat Guvernul. Regele aduce la putere partidul naţional-liberalilor, în frunte cu Ionel Brătianu, care şi-a păstrat şi postul de ministru al afacerilor externe. I. Inculeţ şi D. Ciugureanu şi-au menţinut posturile şi în noul guvern.

Comunicînd despre numirea lui I. Brătianu, în presa franceză se sublinia că fuseseră înlăturate învinuirile “odioase” aduse de Marghiloman la adresa fostului guvern Brătianu – Take lonescu.

Pe 1 decembrie 1918, în oraşul Alba-Iulia, Marea Adunare Naţională a Transilvaniei a adoptat Declaraţia de unire cu România.  

Pe 3 (17) decembrie 1918, Brătianu include în componenţa Guvernului său şi trei reprezentanţi ai Transilvaniei (A. Vaida-Voievod, V. Goldiş, Şt. Popa), iar a doua zi – doi din partea Bucovinei (Ia. Flondor, I. Nistor), toţi – miniştri fără portofolii.

Cercurile guvernante româneşti hotărâseră de mai demult că e timpul să pună capăt autonomiei Basarabiei, decizie dictată de cauze ce ţineau atît de politica externă, cît şi de cea internă.

Se desfăşura pregătirea pentru Conferinţa de Pace de la Paris. Luînd ulterior cuvîntul în parlamentul român, I. Pelivan recunoştea:

“Noi n-am uitat că Rusia a fost aliata Antantei şi, prin urmare, soluţionarea chestiunii basarabene se va confrunta cu mari dificultăţi la Conferinţa de Pace.

De aceea, ca să zădărnicim planurile duşmanilor noştri la Conferinţa de Pace, am hotărît să renunţăm la condiţiile din 27 martie 1918” .

Asupra acestor motive ale politicienilor români au atras atenţia şi autorii notei despre situaţia politică din România, pregătită pentru prestigiosul ziar german “Kölnische Zeitung”.

Păstrarea autonomiei Basarabiei, se spunea în acest document, “pune în primejdie planul României Mari şi îngreuează poziţia delegaţilor români la Conferinţa de Pace.

Din aceste motive, Basarabia (de fapt, conducerea Sfatului Ţării – I. L.) s-a decis să renunţe la toate condiţiile sale de mai înainte” .

Păstrarea autonomiei Basarabiei, chiar şi formală, putea servi ca exemplu pentru alte regiuni, care intraseră în componenţa României în 1918.

În realitate, condiţiile alipirii Basarabiei, prevăzute de Declaraţia din 27 martie (9 aprilie) erau demult uitate.

Toată viaţa din ţinut era reglementată de decretele regelui şi ordinele locţiitorului său.

Deşi acţiunile militare pe Frontul Român încetaseră cu mult timp în urmă, pe 1 iulie 1918, prin decretul regelui, pe teritoriul Basarabiei, a fost prelungită starea de asediu, care serveşte ca pretext pentru introducerea cenzurii presei şi corespondenţei şi pentru interzicerea adunărilor.

Poşta, telegraful, telefonul au trecut în competenţa administraţiei româneşti, care a început să dea dispoziţii camerei de stat, vistieriei, administraţiei de acciză, deşi aceste instituţii de ochii lumii continuau să se subordoneze Consiliului Directorilor.

A fost desfiinţată miliţia orăşenească şi judeţeană, în oraşe fiind înlocuită cu poliţia românească, iar în judeţe – cu jandarmeria.

În octombrie 1918, regele, prin decret, dizolvă zemstva gubernială, uniunea ţinutală a oraşelor, organele administraţiei locale (dumele, consiliile etc.). În locul lor, la recomandarea generalului Văitoianu, care dispunea de împuterniciri dictatoriale, fuseseră numite comisii provizorii pentru a conduce oraşele .

La sfârşitul lui octombrie, legislaţia în vigoare în România, a fost introdusă şi în Basarabia. În legătură cu aceasta, la Chişinău soseşte ministrul justiţiei I. Mitilineu.

Deoarece Sfatul Ţării urma să adopte legea reformei agrare, a fost accelerat lucrul pentru redacţia definitivă a proiectului. Comisia agrară planifica să finiseze lucrul pînă la 1 octombrie 1918 .

Acţiunile ţăranilor împotriva samavolniciei moşierilor şi rechiziţiei înfăptuită de autorităţile militare serveau ca motive pentru a urgenta reforma.

În proiectul legii reformei agrare, adoptat de comisie pe 26 iulie, se spunea că “toată suprafaţa prelucrată, care aparţinea moşierilor, trece în fondul funciar al statului şi este împărţită fără răscumpărare populaţiei muncitoare”, împreună cu pămîntul, i se transmite şi inventarul agricol.

O parte din pământurile arabile (în corespundere cu norma stabilită), şi livezile, şi viile rămâneau proprietarilor acestora .

Căutînd să obţină cît mai multe terenuri agricole, moşierii basarabeni, nemulţumiţi de Regulamentul comitetelor agrare de pe 21 februarie 1918 şi de proiectul reformei, elaborat de comisia agrară, în august, îi prezentaseră lui Marghiloman încă un memorandum, în care expuneau pretenţiile. 

Conducătorii Sfatului Ţării şi reprezentanţii săi în Guvernul regal, membrii comisiei agrare fuseseră nevoiţi să manevreze.

Astfel, remarcînd în interviul dat pentru ziarul “Bessarabskaia jizni” că moldovenii, de fapt, deja sînt în posesia pământului, D. Ciugureanu întreba: “în ce fel le putem lua pământul dat de revoluţie, ca să-l întoarcem marilor proprietari?”.

I. Inculeţ, Iuînd cuvîntul în parlament, îi liniştea pe moşieri:

“Nimeni nu le doreşte boierilor rău şi nu urmăreşte scopul de a-i distruge pe ei sau moşiile lor”.

Totodată, la şedinţa din 26 august, el, împreună cu Ciugureanu, îl “atacă” pe premier pentru încălcarea promisiunilor de a oferi Sfatului Ţării dreptul să soluţionezea problema agrară.

Marghiloman, în opinia ziarului “Renaşterea”, reuşise să iasă “din situaţia grea” cu ajutorul declaraţiei că, atunci cînd a primit delegaţia latifundiarilor basarabeni, “s-a condus nu de motivele luptei de clasă, ci de necesitatea armoniei între toate clasele, în numele progresului naţional pentru toţi”.

 

Când s-a discutat legea reformei agrare, cârmuitorul Basarabiei, generalul Văitoianu, prin ordinul din 2 septembrie 1918 i-a obligat pe toţi proprietarii de pămînt, în termen de zece zile, să dea informaţii autorităţilor “despre cantitatea de cereale şi alte produse agricole, obţinute din roada nouă sau cea veche, sau procurate pe altă cale; despre produsele agricole nerecoltate….”.

Ordinul permitea să fie lăsate pentru întreţinerea unei familii nu mai mult de 30 de puduri de produse agricole.

În ordin erau indicate că măsurile de pedepsire pentru informaţii false sau pentru ascunderea cerealelor: amendă de la 500 pînă la 20 000 mii lei sau întemniţarea de la 6 luni pînă la un an, cu confiscarea cerealelor.

În scopul încurajării controlorilor, ordinul prevedea că “agenţii controlului şi funcţionarii, care vor descoperi încălcări… vor primi un premiu bănesc în mărime de 25% din suma supusă amenzii”.

Şi pentru agenţi fusese introdus “controlul şi supravegherea pentru îndeplinirea decretelor promulgate”; celor care vor descoperi “abateri sau încălcări de la ordin” li se cuvenea un premiu “de la 300 pînă la 1000 de lei” .

Generalul Vătoianu se pregătea serios pentru rechiziţiile de toamnă.

Pe 7 noiembrie, veteranul şi unul dintre organizatorii mişcării naţionale moldoveneşti, fondatorul ziarului “Cuvînt Moldovenesc”, N. Alexandri, care la 21 noiembrie, ca preşedinte de vîrstă, deschisese adunarea Sfatului Ţării, a luat cuvîntul în Chişinău, la adunarea secţiei locale a “Ligii popular-democratice”, partid condus de A. Averescu.

În ajun, el vizitase Iaşii, fusese prezent la două şedinţe ale oamenilor politici de vază ai României (M. Cantacuzino, Averescu, Zamfirescu, Crăiniceanu, Argetoianu, Filipescu, Cuza ş. a.) şi era sub impresia “adevărului amar auzit acolo în legătură cu politica de care se conduc la noi în ţinut, în legătură cu românizarea continuă”.

Între timp, era în desfăşurare pregătirea febrilă pentru Conferinţa de Pace de la Paris şi cârmuitorii României doreau să apară la masa tratativelor fără nici un fel de rezerve în problema “exprimării voinţei Basarabiei”.

Pe 12 (25) noiembrie 1918, pe numele secretarului Sfatului Ţării , B. Epure, din Bucureşti, a fost expediată o telegramă, cu semnăturile lui I. Inculeț şi D. Ciugureanu, în care se spunea:

’’Luaţi toate măsurile pentru ca deputaţii Sfatului Ţării să fie convocaţi la Chişinău pînă la 23 noiembrie, când se plănuieşte deschiderea Sfatului Ţării, noi sosim pe 21 noiembrie” .

Dar organizatorii sesiunii, orinduită să hotărască problema alipirii necondiţionate a Basarabiei la “Patria-mamâ”, s-au confruntat cu un alt incident serios.

Pe 20 noiembrie, un grup de 13 membri ai Sfatului Ţării,  au trimis Guvernului Român un “Memorandum”, a cărui copie s-a păstrat în dosarele Sfatului Ţării.

Pe document este făcută o însemnare:

“În afară de aceste 13 semnături, s-au adunat sub acest act mai mult de 40 semnături”.

  “Memorandumul” reflecta hotărîrea unei părţi însemnate a membrilor Sfatului Ţării de a apăra autonomia Basarabiei şi de a-i da un caracter real, nu formal.

Posibil, din cauza primirii acestui “Memorandum”, poate că din alte cauze, pe 22 noiembrie (5 decembrie), şedinţa Sfatului Ţării n-a avut loc după cum fusese stabilit.

În această zi, I. Inculeţ telegrafia de la Bucureşti că el, Ciugureanu, generalul de corp Vătoianu (comisarul general pentru Basarabia pe lîngă guvernul lui Marghiloman şi ministru de război în Guvernul lui Coandă) şi ministrul finanţelor şi proprietăţii F. Enescu sosesc la Chişinău cu un tren special dimineaţa devreme pe 24 noiembrie.

În aceeaşi zi, sau a doua zi, urma să aibă loc deschiderea şedinţei Sfatului Ţării .

Între timp, premierul român Coandă a prezentat regelui proiectul decretului de convocare la 25 noiembrie 1918 “a unei sesiuni extraordinare a Sfatului Ţării cu scopul de a săvîrşi ceea ce i-a rămas de făcut…”.

În aceeaşi zi, în scrisoarea pe numele lui Halippa, care devenise preşedintele Sfatului Ţării, A. Vătoianu i-a propus să asigure prezenţa la orele 16 a tuturor deputaţilor ca să le citească decretul regelui .

Ca să garanteze reuşita votării la “sesiunea extraordinară”, care urma să aibă loc pe 23 noiembrie (6 decembrie), A. Văitoianu, din timp, sosit special pentru aceasta la Chişinău, a convocat o grupă de membri ai Sfatului Ţării, în majoritate din Blocul Moldovenesc, şi le-a declarat fără ocolişuri:

“Eu v-am invitat aici ca să vorbesc cu Dumneavoastră ca un român cu românii şi să vă pun la curent cu situaţia în care se află acuma problema Basarabiei. Toate discuţiile noastre trebuie să rămînă între noi… Trebuie să venim în Sfătui Ţării cu o hotărîre deja luată… Voi trebuie să renunţaţi la această autonomie.

Renunţarea la autonomie ne este necesară la Conferinţa de Pace. Noi trebuie să venim uniţi şi să nu dăm nici un motiv pentru critică… Eu sper că, în asemenea moment, ezitările Dumneavoastră vor înceta”.

“Dumneavoastră, de exemplu, s-a adresat Văitoianu lui N. Alexandri, ştiu că aţi stat la cumpănă toată vara şi sper că veţi înceta să vă distraţi cu rusificarea Dumneavoastră, pentru că, în caz contrar, va trebui să luăm măsuri…” .

  În zilele de 24-26 noiembrie (7-9 noiembrie), la adresa organului în cauză au început să sosească telegrame ,  cu revendicarea de a lua hotărîrea de alipire “necondiţionată” a Basarabiei la România .

Aproape în toate telegramele se observă că revendicarea era motivată prin exemplul dat de Bucovina şi Transilvania, care s-au alipit la “patria-mamă fără nici un fel de condiţii”.

Au sosit numeroase cereri mai ales, din partea populaţiei judeţelor de sud ale Basarabiei şi din judeţul Hotin, asupra cărora avea pretenţii Ucraina.

  

  Pe 27 noiembrie (10 decembrie) 1918, “la ora două şi jumătate de noapte,  Pan Halippa, care prezida şedinţa, a citit rezoluţia privitoare la alipirea Basarabiei la România, fără nici un fel de condiţii, şi încetarea autonomiei Basarabiei.

Rezoluţia prevedea “renunţarea la condiţiunile de unire, stipulate în actul de la 27 martie” şi “unirea necondiţionată” a Basarabiei, dar şi “a Bucovinei, Ardealului, Banatului şi ţinuturilor ungureşti, locuite de Români”, în hotarele Dunării şi Tisei.

În rezoluţie se exprima încrederea că România, în viitor, va asigura un “regim pur democratic”  .

  Comisarul general, generalul Văitoianu, chemat prin telefon, la sosire,  a dat citire decretului regal despre închiderea sesiunii Sfatului Ţării.

Aceasta a avut loc deja la ora cinci şi jumătate de dimineaţă”. “Cei care au avut împuterniciri din partea diferitor grupuri parlamentare” şi membrii Sfatului Ţării, care au semnat actul-protest, au anunţat că socot hotărârile adoptate la ultima sesiune “nule, nelegale din cauza faptelor ilicite care au fost comise, ce se rezumă la înşelăciune, şi, cu toată energia, protestează împotriva renunţării la autonomie, ca împotriva unui act de violenţă asupra voinţei popoarelor Basarabiei”  .

Aceasta a fost ultima şedinţă a Sfatului Ţării, care îşi va înceta existenţa ca de altfel şi Consiliul Directorilor Generali.

În continuare, Problema statului român, de care depindea soarta viitoare a Basarabiei, a fost subiect de discuţii la Conferinţa de Pace de la Paris în 1919.  

 

 

 

 

Extrase din lucrarea lui Izeaslav Levit, „An de răspîntie. De la proclamarea Republicii Moldovenești pînă la desființarea autonomiei Basarabiei (noiembrie 1917 – noiembrie 1918)”, Chișinău, 2003.

21/08/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un document despre disputa din 1919 dintre România şi Serbia privitoare la împărţirea Banatului

 

Imagini pentru harta împărţirii banatului in 1918

Harta Banatului după împărţirea acestuia între România şi Serbia.

 

 

Mircea Rusnac – Un document despre împărţirea Banatului din 1919

 

În Magazin istoric din octombrie 2017, prof. Georgeta Filitti a publicat un document descoperit în arhiva lui Valeriu Branişte, fost membru în Consiliul Dirigent care a administrat Transilvania şi Banatul în 1919-1920.

Este vorba de o scrisoare trimisă acestuia la 17 martie 1919 de la Paris de către avocatul bănăţean Caius Brediceanu, care făcea parte din delegaţia României la Conferinţa de pace.

Conţinutul ei se referă în mare parte la chestiunea Banatului, aflat pe atunci în dispută între români şi sârbi.

Cunoaştem că prin tratatul de alianţă de la 4 august 1916 dintre Antanta şi România, care a precedat intrarea acesteia în război, României îi era acordat întregul Banat.

La fel, adunarea de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 proclama încă din primul articol necesitatea ca întregul Banat să se unească cu România, menţinându-şi astfel integritatea.

Între timp însă, România încheiase o pace separată cu Puterile Centrale, pe când Serbia a luptat timp de patru ani împotriva acestora fără să depună armele, şi în consecinţă, se bucura de o mai mare simpatie din partea aliaţilor occidentali, care căzuseră de acord să îi atribuie o parte importantă a Banatului.

La acestea se adăugau şi incredibilele disensiuni din cadrul delegaţiei României, care nu reuşea să adopte o atitudine solidară în această problemă.

Pe de o parte, grupul din jurul premierului Ionel Brătianu insista pentru alipirea întregului Banat la România, conform tratatului din 1916, iar pe de altă parte, Take Ionescu şi Octavian Goga erau partizani convinşi ai împărţirii Banatului între România şi Serbia.

În aceste condiţii, soarta regiunii era pecetluită. Ea a fost tăiată cu bisturiul, i s-a distrus unitatea economică, iar consecinţele acestei operaţiuni le resimţim şi astăzi.

Redăm în continuare pasajele referitoare la Banat din scrisoarea lui Brediceanu, care, după alte documente şi mărturii scoase la iveală în ultimul timp, aceasta vine o dată în plus să ne edifice asupra climatului în care a fost abordată chestiunea Banatului la Conferinţa de pace de la Paris, după încheierea Primului Război Mondial.

„Ce priveşte România, în tot timpul de când suntem aici, numai o chestiune nu a fost unanim primită de Aliaţi – chestiunea Banatului. Vina nu o purtăm noi, care susţineam în faţa Congresului teoria existenţei tratatului din 4 august 1916, care ne garantează întreg Banatul, postulat în absolută concordanţă cu hotărârile de la Alba Iulia, dar ne este împiedicată activitatea prin curentul pe care l-au făcut între aliaţi pe timpul guvernării Marghiloman (5 martie – 24 octombrie 1918) Take Ionescu cu anturajul său politic şi financiar. Aceşti domni au făcut în Londra cu Pasici (prim-ministrul sârb) şi Venizelos (prim-ministrul grec) o înţelegere în vederea unui bloc cehoslovac-iugoslav-grec, o înţelegere nouă în care Banatul a fost împărţit cu sârbii.

Membrii englezi şi americani din comisia afacerilor române, apoi cei mai remarcabili oameni politici englezi şi americani (între care şi Scotus Viator – alias R.W. Seton-Watson) sunt de partea sârbilor şi ne trimit la d. Take Ionescu, de câte ori susţinem teoria unităţii economice, topografice etc. a Banatului, de dragul căreia renunţăm la românii din Timoc, numai ca să avem hotare adevărate faţă de sârbi, a căror existenţă naţională din Banat suntem dispuşi a o pune sub scut internaţional al Societăţii popoarelor.

Natural că acelaşi scut îl cerem şi pentru românii din Timoc şi Macedonia.

În grupul domnului Take Ionescu se află părintele Lucaciu şi poetul Goga. Cel dintâi a fost aici şi organizează acum în Roma regimentele formate din ardeleni.

Poetul Goga trăieşte în „Hotel des Deux Mondes”, pe Avenue de l’Opéra, într-o grandomanie politică de neînţeles.

Suntem în Paris de peste o lună, dar până acum nu ne-a onorat cu vizita.

L-am întâlnit la câteva mese, dar a refuzat orice conlucrare cu noi. Membru în Consiliul Dirigent, n-are decât observaţii de critică la tot ce s-a făcut de la Alba Iulia încoace şi la tot ce lucrăm noi aici.

El e mai ales indignat că alegerea sa în Consiliul Dirigent nu i s-a comunicat şi că nu a fost el însărcinat cu o misiune oficială.

Într-o scrisoare către Vaida din 20 februarie şi-a dat demisia din delegaţia noastră, în care zice că îşi va da demisia şi din Consiliul Dirigent.

De la prietenii lui ştiu că pe el îl muncesc gânduri mari. El se crede marele regenerator al neamului românesc, care, conform cuvintelor sale, „este în Ardeal condus de oameni făr de talent!”

În chestia Banatului era pentru cedarea Torontalului încă din Bucureşti, pe când Brătianu trata cu Sazonov (ministrul rus de externe, în 1916) la Petersburg, zicea că pentru un fleac ca Banatul nu trebuie oprită intrarea în acţiune.

Take Ionescu, înconjurat de financiari care au organizat fel de fel de consorţii de exploatare a României, se foloseşte de Goga ca de un instrument orb şi acum, după atâtea cheltuieli avute cu el, docil pentru a submina în faţa lumii oficiale şi neoficiale de aici autoritatea delegaţiei noastre oficiale al cărui cap este Brătianu.

Mârşăvenia aceasta fără scrupul, aşa de cunoscută în România, în luptele de partid, face aici cea mai tristă impresie.

Toţi ziariştii mari de aici nu se pot destul mira de acest sistem de a face politică aşa de totemic – care nici în aceste momente de extremă importanţă nu se poate potoli.

Pe Take Ionescu l-am găsit în conversaţia ce am avut-o cu el cam jenat. Mai ales când l-am asigurat că resortul afacerilor străine nu-l împreunăm de pe acum cu România dacă nu cunoaştem textul tratatului din 1916, care acoperă întru toate hotărârile de la Alba Iulia. (…)

Pe francezi şi italieni îi putem considera ca câştigaţi pe partea noastră, dar sunt majoraţi de englezi şi americani, care au pentru sârbi mai multă simpatie şi oareşicare consideraţiune pentru unguri. (…)

De vreo zece zile e regina cu prinţesele aici. Am fost de câteva ori la recepţii date în onoarea ei.

Aşa, la Brătianu, Crucea Roşie, Academie, ministrul Antonescu. I-am fost prezentat la serata de la ministrul Antonescu, unde vorbind cu mine mi-a zis:

„Azi am mâncat pentru prima dată fragi. Se zice că e bine să te gândeşti la ceva, când mănânci într-un an prima dată ceva. Şi eu m-am gândit la Banat.”

I-am răspuns: „Să vă ajute Dumnezeu!”.

 

 

 

 

Surse:

Georgeta Filitti, Pe vremuri oamenii îşi trimiteau scrisori, revista Magazin istoric din octombrie 2017, pp. 73-75.

https://istoriabanatului.wordpress.com/2018/03/16/mircea-rusnac-un-document-despre-impartirea-banatului-din-1919/

 

 

 

CITIŢI  ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/09/21/o-istorie-a-zilei-de-21-septembrie-video/

 

21/09/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

O istorie albaneză tristă, de care suntem legaţi şi noi, românii.

 Foto: Wilhelm de Wied, cel ce a fost în 1914 timp de şase luni, principele Albaniei.

 

 

Wilhelm de Wied (în germană Wilhelm Friedrich Heinrich Prinz zu Wied) (nascut la  26 martie 1876 la Neuwied, Germania; decedat la  18 aprilie 1945 la Predeal, România) a fost în 1914 timp de şase luni principele Albaniei.

Wilhelm s-a născut ca al treilea fiu a uneia dintre cele mai vechi familii nobiliare din Germania.
Deţinea în armata prusiană funcţia de maestu de cavalerie în momentul în care a fost propus pentru funcţia de principe al Albaniei, de către mătuşa sa, regina Elisabeta a României.

Aceasta a insistat pe lângă Take Ionescu, prim-ministru al României, să fie propusă candidatura lui Wilhelm de Wied pentru funcţia respectivă.

În 1913, după tratative şi ezitări îndelungate, Marile Puteri au decis înfiinţarea unui stat albanez, stat care fusese proclamat de  poporul albanez în urma războaielor balcanice, (sprijinit fiind de Austro-Ungaria).

Marile Puteri au hotărât să impună ele un şef de stat,intalnind opoziţia Rusiei legata de de crearea unui stat albanez, deoarece intenţiona să îi înlesnească aliatului său tradiţional, Serbia, un acces către Marea Adriatică prin teritoriul albanez. (Dupa cum vedeti ,in toata istoria statului modern Albania,Rusia s-a pozitionat pe o linie ostila fata de aceasta tara si acest popor ).

Marile Puteri s-au decis în final pentru un german protestant care era agreat şi de către austro-ungari.
Prin Wilhelm, Germania şi Austro-Ungaria intenţionau să saboteze si încercările Italiei şi a Serbiei de a căpăta influenţă politică în noul stat creat.

La acestea se adauga prezumţia că un principe care nu aparţine nici uneia din marile religii din Albania (islamul, ortodixia şi catolicismul) ar fi mai uşor acceptat de către populaţia, neexistând din partea sa vreo bănuială de părtinire pentru unul din cele trei grupuri religioase.

După multe răzgândiri, Wilhelm de Wied acceptă funcţia propusă.

Astfel, în 1914 se deplasează 18 reprezentanţi ai Albaniei la Neuwied, pentru a-i oferi, în cadrul ceremoniei din 21 februarie coroana si tronul Albaniei.

La data de 7 martie 1914, principele Wilhelm I, împreună cu soţia sa Sophie von Schönburg-Waldenburg şi cei doi copii ai lor, ajung în Durrës, unde era stabilită reşedinţa sa.

Poporul l-a întâmpinat plin de entuziasm. Statul care i-a fost încredinţat era foarte sărac şi dispunea de o infrastructură şi un sistem administrativ extrem de modest.

Condiţiile care i-au fost oferite erau pentru nivelul Albaniei foarte luxoase, însă totuşi foarte modeste comparativ cu alte reşedinţe ale monarhilor europeni sau cu castelul din care provenea Wilhelm.

Era vorba de o casă cu două etaje, cu camere proprii amplasate în jurul unei curţi interioare din centrul oraşului.

 

 

 

 

Wilhelm de Wied nu deţinea multe cunoştiinţe despre tara  şi poporul care i-au fost încredinţate, fiind nevoit să se bazeze pe consilieri.

 

Nu a reuşit să se impună fata de popor şi de persoanele influente din Albania.

Astfel, conflictul de inflenţă dintre personalităţile albaneze şi puterile străine (de care tara era dependenta financiar, politic şi militar) s-a generalizat.

În sud grecii încercau să capete o inflenţă cât mai mare, unii albanezi puseseră ochii pe tronul lui Wilhelm de Wied, iar musulmanii din centrul ţării au atacat capitala.

Izbucnirea Primul Război Mondial a complicat situaţia.

În momentul părăsirii tarii la 2 septembrie 1914, observatorii apreciau faptul că Wilhelm rezistase deja surprinzător de mult pe tronul Albaniei.

Ulterior, prim-ministrul şi episcopul albanez Fan Noli, a declarat că singurul lucru pentru care ar putea fi criticat Wilhelm de Wied, este faptul că nu a reuşit să facă minuni…
Wilhelm de Wied nu a abdicat niciodată din funcţia de principe a Albaniei şi a continuat să poarte acest titlu până la moartea sa.

În 1917 a cerut repunerea sa în funcţie. La acea dată lupta însă din nou în armata germană ca ofiţer.

A părăsit serviciul militar în aprilie 1918.

În 1925 se stabileşte împreună cu familia sa în România, unde şi-a petrecut restul vieţii.

 

Printul de Wied,a  murit în 1945 la Predeal, iar mormântul său se află în incinta Bisericii Lutherane din Bucureşti.

 

 

https://i0.wp.com/upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/5d/Grabstein_von_Wilhelm_zu_Wied.JPG

 

Foto: Piatra  funerară de la Biserica Luterană din Bucuresti.

 

Copii, rezultaţi din căsătoria încheiată la 30 noiembrie 1906 în Waldenburg, cu Prinţesa Sophie de Schönburg-Waldenburg (1885-1936) au fost :

 

 

– Prinţul moştenitor Carol Victor de Albania, Prinz de Wied (1913-1973), căsătorit în 1966 cu Eileen Johnston (1922-1985).

 

–  Marie Eleonore (n. 1909,  decedata in  1956 în lagărul comunist din Miercurea Ciuc, unde fusese internată), căsătorită în 1937 cu prinţul Alfred de Schönburg-Waldenburg (1905-1941), apoi în 1949 cu Ion Octavian Bunea (n. 1899 în Galaţi, m. după 1977, anul decesului acestuia fiind necunoscut).

 

O istorie trista, cu trecute vieti de Domni si Domnite …

 

03/09/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: