Dacia misterioasa,Dacia nemuritoare

           Fotografie de AUREL MIRON MANEA,  situl LA VIE EN GRIS

TAINA TAINELOR

DACIA SECRETĂ

Pământul trac se întindea „pe o suprafaţă enormă, de la Marea Egee şi din vestul Asiei Mici până în mlaştinile Pripetu-lui şi de la cadrilaterul Boemiei până spre Bug.

Iar dacă îi socotim şi pe cimerieni tot ca traci, cum pare probabil, atunci limita estică a lor trebuie întinsă până dincolo de Marea de Azov, înglobând, în cazul acesta, şi tot ţărmul de miazănoapte al Mării Negre”. (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor, p. 28-29).

Cum şi ilirii, inclusiv noricii, erau, după părerea unor specialişti, tot traci, putem socoti ca hotar apusean Marea Adriatică şi Munţii Alpi. Numele etnic de Trax, Threkes (lat. Thrax, Thraeci, Thraces, Tracia etc.) pomenit încă de Homer şi menţinut şi mai târziu de autorii antici, s-a păstrat în etnonimul dac Dragae „atrăgători; plăcuţi; iubiţi; frumoşi; buni; puri” (cf. rom. drag, a drege şi v. slav dragu).

 Tracii purtau şi nume ca Aulu-tracus „Prea Plăcutul”, iar armele gladiatorilor din acest neam se numeau Thraeci-dica „Bine-cuvântate” (cf. rom. Drăgaica).
Distanţele imense între triburile aflate la marginile spaţiului trac vor fi adus şi deosebiri între ele, astfel că şi astăzi unii istorici şi lingvişti înclină să creadă că frigienii, panonii şi noricii erau diferiţi de geto-daci, însă credinţa în nemurire le era comună, celebra bonetă frigiană era aidoma cu căciula nobilului geto-dac, steagul-dragon era purtat în suliţă pe ambele maluri ale Danubiului.

Limba veche tracică se transformase foarte încet în dialecte, care, însă, erau inteligibile între ele din aproape în aproape. Inscripţiile tracice, prezentate în acest volum, prezintă deosebiri dialectale, uneori destul de pronunţate. La fel se întâmplă şi cu textele altor limbi vechi. Astfel, la data când se ivesc primele texte literare cunoscute de antichitate şi- cele dintâi inscripţii cu alfabetul grecesc, adică din veacul al VII-lea până în al V-lea i.d.C, fiecare cetate greacă îşi are dialectul ei; dar acestea nu se deosebesc până acolo încât să împiedice comunicarea fundamentală a limbii; un grec putea fi înţeles, de obicei, în orice parte a zonelor elene.
Mai târziu, germana de sus e şi ea lipsită de unitate: fiecare text reprezintă alt dialect. Ca şi irlandeza, germana de sus a fost transcrisă fără un sistem definit şi există tot atâtea tipuri de limbă şi de notări câte mănăstiri sunt.
Primele ştiri despre geto-daci le aflăm încă de la Homer, care, în Iliada (II, 844; IV, 533; IX, 5), pomeneşte de tracii de nord locuind acolo „de unde băteau vânturile friguroase”, dar descoperirile arheologice atestă că ei trăiau de mai multe milenii în spaţiul carpato-ponto-danubian. Deşi mai depărtaţi de greci, ca ramură extrem-nordică a tracilor, geto-dacii întreţineau legături de timpuriu cu aceştia, dacă Hesiod (sec. VIII i.d.C.) pomeneşte deja, în Theogonia de „Istrul care curge frumos”.
Începând cu sec. VII i.d.C, odată cu înfiinţarea primelor colonii elene pe coasta vestică a Pontului Euxin, ştirile despre geţi devin din ce în ce mai dese. Astfel, în sec. VI i.d.C, Hecateu din Milet aminteşte în fragmentele păstrate din Periodos ges („Călătorie în jurul Pământului”) de crobizi (crobyzi) şi trizi (terizi), neamuri trace, şi de o cetate „Orgame lângă Istru”, iar Simonide din Ceos scrie în versuri despre „Istrul cel îndepărtat”. Eschil (cea 525-456 i.d.C.) afirmă în Prometeu dezlănţuit (fr. 73) că „Istrul de la hiperborei şi din munţii Ripei coboară”, iar în tragedia Niobe (fr. 155) că. fecioare războinice, pricepute la călărie şi iscusite arcaşe (Amazoanele) trăiesc pe malurile Istrului. Sofocle (cea 497-405 i.d.C.) scrie de Istru (în Oedip rege), de „tracii iubitori de cai” (Tereus, fr. 523) şi, pentru prima oară, îi menţionează pe geţi şi pe regele lor Charnabon(tos) (Triptolem, fr. 547); Pindar se referă des la Istrul „cu izvoare umbroase” (Olimpicele, III, 11-17), la „cireada roşie de tauri traci”, pe care argonauţii au găsit-o la Bosphor (Pitice, IV, 200-206) şi la „strălucitoarea insulă” locuită de Achille în Pontul Euxin. Tot despre insula Leuke (Insula Şerpilor) scrie şi Euripide (cea 480-406 i.d.C.) în tragedia Andromaca (v. 1262). Hellanicos, contemporanul lui Herodot, aminteşte de obiceiul tracilor de a prepara bere din orz (Întemeieri de neamuri şi oraşe, fr. 66) iar în Obiceiurile barbarilor despre zeul Zalmoxis „al geţilor din Thracia” şi că neamurile crobizilor şi terizilor din Dobrogea erau adoratoarele acestei divinităţi, crezând în nemurirea sufletului.
Herodot, care vizitează litoralul de Nord-Vest şi de Vest al Mării Negre, ne dă pentru prima oară mai multe amănunte extrem de valoroase despre traco-geţi (în Istorii). De la el ştim despre enorma întindere a pământului tracilor şi despre marele lor număr.

 El scrie (în cartea V, 3) că „Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după cel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternici decât toate neamurile, după socotinţa mea. Tracii au mai multe nume, după regiuni, dar obiceiurile sunt cam aceleaşi la toţi, afară de geţi, trausi şi de acei care locuiesc la Nord de crestonai”. Tot despre traci scrie, că „luptă având pe cap căciuli din piele de vulpe, pe trupuri tunici şi, deasupra, mantale lungi, împestriţate”.

Poartă încălţatminte şi pulpare făcute din piele de căprioară. Sunt înarmaţi cu suliţe, scuturi uşoare şi săbii mici” (VII, 75). Acelaşi istoric ne dă şi amănunte despre zeul suprem al geţilor, Zalmoxis, şi despre epitetul acestuia, Gebeleizis (IV, 94, 96) şi tot el este autorul obiectiv al celei mai sugestive şi mai frumoase caracterizări a geţilor: „cei mai viteji şi mai drepţi între traci” (IV.93).
După Herodot informaţiile despre geto-daci abundă. Nu există scriitor grec sau latin care să nu pomenească despre uriaşa putere ce se înfiinţa la Nordul Dunării, primejdie permanentă pentru Imperiul Roman. Tucidide, Xenophon, Platon, Aristotel, Demostene, Cezar, Cicero, Vergiliu, Horaţiu, Strabon, Titus Livius, Ovidiu, Pliniu cel Bătrân, Tacit, Ptolomeu, Lucian din Samosata, Cassius Dio, ca să nu-i amintim decât pe cei mai importanţi, fac referiri adeseori obiective şi laudative la tracii nordici. Unii le-au dedicat chiar opere întregi. Astfel, retorul şi filozoful Dion Chrysostomos (Gură-de-Aur), născut Ia Prusa, în Bithynia, în anul 40, a ajuns în anul 87 în ţinuturile getice de la Pontul Euxin. Se presupune că ar fi fost chiar la Sarmizegetusa, în preajma războiului daco-roman, fiind surghiunit din Roma şi din Bithynia de către Domitianus. Abia Traianus îl va rechema şi va stabili cu el relaţii bune. Dion din Prusa a scris o carte intitulată Getica ori Istoria geţilor, astăzi pierdută. Din această operă s-a inspirat enciclopedistul Casiodor (490-575), de la curtea regelui Teodoric, din Italia, care a scris o mare istorie a goţilor, pierdută şi ea, iar mai târziu Iordanes. Nepotul lui Dion Chrysostomos, Dio Cassius Coceianus, născut la Niceea, în Bithynia, pe la anul 155, a scris şi el o Getica, azi de asemenea pierdută. Despre daci a scris şi împăratul Traianus o importantă lucrare ce se va fi numit Dacica sau probabil De bello dacico. Din această operă s-au păstrat doar cinci cuvinte într-un manual de gramatică întocmit în secolul al Vl-lea de Priscianus.
La războaiele purtate de Traianus în Dacia a participat direct şi medicul împăratului, T. Statilius Crito, grec din Heracleea Cariei. El a scris o carte cu titlul Getica, din care s-au păstrat doar câteva fragmente, într-un lexicon întocmit în a doua jumătate a secolului al X-Iea, cunoscut sub numele de Suidas ori Suda. Războaiele între daci şi romani au mai fost amplu prezentate de către Appianus (cea 100-170), grec din Alexandria, unul dintre cei mai importanţi istorici din secolul II, care a scris Istoria Romei, în 24 de cărţi, elaborată, probabil, în a doua jumătate a vieţii lui, înainte de anul 165. El înfăţişează cucerirea diferitelor popoare de către romani. Cartea a XIII-a, pierdută în întregime, se referea la luptele cu dacii . Din Is-toria lui Ammianus Marcelinus s-a pierdut numai partea referitoare la Traianus.
Multe alte fragmente din lucrările istoricilor antici, privitoare exclusiv la geto-daci, s-au pierdut definitiv. Este limpede că în operele dispărute se ascundea Taina Tainelor, pe care, din motive… misterioase, nici acest volum nu o va dezvălui în întregime, lăsând-o doar a fi întrezărită. Conştienţi ei înşişi de intenţiile de a li se distruge secretele spiritualităţii, geto-dacii le-au ascuns în inscripţii ce par… latineşti sau greceşti. Astfel, acestea s-au şi conservat până astăzi, continuând să fie crezute netracice. Cum se poate ca un text să fie înţeles în două limbi deodată?, exclamă cu indignare unii inşi cu pretenţii ştiinţifice şi culturale.

Ei, uite că se poate! Un exemplu, dezbătut şi astăzi de lingvişti şi istorici, este celebrul strigăt TORNA, TORNA, FRATRE! In anul 587 avarii năvăliseră în Peninsula Balcanică şi ajunseseră în Tracia; în vreme ce o parte a armatei bizantine se răspândise în jur pentru jafuri, conducătorul rămăsese cu o mică trupă; generalul Comentiolus, care comanda armata împărătească, s-a decis să dea atacul şi, după lăsarea serii, a înaintat.

 Cronicarul bizantin Theophylactos Simokattes (urmat apoi de de Theophanes) spune că, în timp ce oastea înainta, un incident banal a semănat panică în rândul ostaşilor împărăteşti, care au început să fugă în dezordine.

Căzând încărcătura de pe un catâr, fără ca soldatul care avea grijă de animal să-şi dea seama, căci se afla ceva mai în faţă, un alt soldat ce se afla mai aproape, 1-a strigat să se întoarcă spre a-şi ridica bagajul: RETORNA (sau, după Theophanes, TORNA, TORNA) FRATRE, şi aceasta „în limba locala” (tracă!). Aceste cuvinte au fost interpretate ca un ordin de retragere de către oştenii latinofoni, care erau în primele rânduri; toţi au început să strige cât puteau de tare (RE)TORNA, astfel încât, în scurtă vreme, s-a dezlănţuit o fugă generală.

De fapt, soldatul nu făcuse decât să-i atragă atenţia compatriotului căruia îi căzuse bagajul şi îi strigase în graiul matern: TORN-AF, TORN-AF RA TE!, adică Ţi-a căzut, ţi-a căzut!” (literal: A căzut, a căzut la tine!).

4 Septembrie , 2009

Autor:ADRIAN BUCURESCU

Sursa

Publicitate

Druizii – vechii preoti ai popoarelor celtice si misterele lor.

 

Înţelepţii unui popor misterios

Druzii, vechii preoţi ai popoarelor celtice, şi-au păstrat până în zilele noastre toate misterele. 

Dacă celţii nu au lăsat decât puţine mărturii scrise, druizii nu au aproape nici o moştenire de acest gen pentru istorie. Învăţăturile lor, transmise tradiţional pe cale orală, sunt cunoscute numai prin intermediul scrierilor adversarilor lor istorici sau datorită cronicilor greceşti şi romane. Vagi urme ale tradiţiei preoţilor druizi s-au păstrat, de multe ori deformate, în miturile şi basmele folclorului popoarelor celtice.

Druizii celţi şi brahmanii indieni

Regiunile care au păstrat cel mai bine tradiţia celţilor sunt: Irlanda, Scoţia de Sus, Ţara Galilor, ţinutul Cornway din Marea Britanie. Există păstrate la British Museum numeroase pergamente în care se descrie istoria unui popor misterios, ale cărui cunoştinţe şi nivel de civilizaţie sunt absolut uimitoare. 

Cuvântul „druid” provine de la „dru-wed-es” (cel înţelept), care conţine aceeaşi rădăcină ca şi verbul latin „videre” şi care subliniază în acelaşi timp caracterul specific celtic al cuvântului „druid” şi legătura cu limbile indoeuropene.

În mod eronat s-a spus că druizii erau preoţii celţilor. Ei erau înţelepţii, sacerdoţii, cei care asigurau spiritualitatea şi continuitatea credinţei; brahmanilor din India le corespundeau druizii celţi şi flaminii romani.

Ritualurile misterioase ale druizilor includeau elemente de magie, cunoştinţe despre puterea planetelor, astrologie, studiul fenomenelor naturii şi noţiuni despre puterea zeilor nemuritori. Pentru oamenii simplii reprezentau nişte mijlocitori între ei şi divinitate, care îi învăţau despre natura lucrurilor, eternitatea sufletului, suprimarea fricii de moarte şi cultul zeilor. Druizii vorbeau despre reîncarnarea sufletului în corpuri diferite şi cunoşteau legile ascunse ale naturii, dobândind astfel stăpânirea asupra forţelor acesteia.

Istoria, filosofia, astronomia, medicina sau matematicile constituiau esenţa acestei tradiţii răspândite în locuri retrase, adeseori în inima pădurilor.

Puteri fantastice prin ritualuri secrete

Secretul absolut în care erau păstrate cunoştinţele şi ritualurile druidice avea drept efect amplificarea puterii iniţierii. Câteodată anumiţi discipoli primeau o învăţătură superioară, o iniţiere specială, în insule, ca de exemplu, insula Dumet (în faţa estuarului Loirei) sau Anglesey. 

De-a lungul întregii lor istorii, galezii au păstrat o reputaţie de experţi, fiind înzestraţi în special în materie de divinaţie.

Un fapt extraordinar era realizat de anumiţi druizi care îşi scoteau ochii de bună voie pentru a-şi spori puterea de clarvedere şi de intuire a viitorului. Această „orbire” consemnată de legende, nu putea fi decât apanajul celor mai remarcabili dintre ei, cum ar fi faimosul irlandez Mog Ruith.

Potrivit unei legende irlandeze, „acesta şi-a pierdut un ochi luptându-se cu un viţel din Alpi, în timpul unei avalanşe, şi pe al doilea şi l-a pierdut deoarece a fixat soarele timp de două zile, tot timpul cât a stat pe cer, până a orbit complet.”

Pregătirea pentru a deveni druid dura 20 de ani

Împărţirea societăţii celtice în trei clase: poporul, nobilii (şi războinicii) şi druizii este, probabil, o reminescenţă a străvechii influenţe indo-europene, deoarece se regăseşte identică în împărţirea societăţii indiene în care cele mai însemnate caste sunt cea a preoţilor brahmani şi cea a războinicilor Kshatrya. 

Poporul era supus orbeşte nobililor, având o importanţă extrem de redusă, asemănătoare cu cea a sclavilor antici.

Clasa druizilor era împărţită, la rândul ei, în trei ordine: ovaţii – iniţiaţi ai ştiinţelor; barzii – iniţiaţi ai artelor şi, în mod deosebit, ai poeziei şi muzicii; şi druizii propriu-zişi, iniţiaţi în studii de psihologie şi parapsihologie, psihism şi metapsihism. Mulţi dintre druizii propriu-zişi erau iniţiaţi şi în cele două ramuri ale tradiţiei lor spirituale, fapt care le conferea o pregătire iniţiatică foarte complexă. Dar, toate cele trei ramuri ale iniţiaţilor druizi aveau o orientare de o spiritualitate transcedentală, care domina orice alte preocupări ale lor.

Regula de bază a clasei druidice era non-violenţa. De aceea lor le era interzis portul şi întrebuinţarea armelor. Cu toate aceste, forţa interioară de care dispuneau, dublată de respectul tuturor membrilor societăţii celtice, le conferea un ascendent fără egal asupra populaţiei. Nici cel mai renumit războinic şi nici chiar regele cel mai puternic nu ar fi îndrăznit să se opună unui ordin dat cu cel mai mare calm şi detaşare, sub formă de sfat, de către un druid.

Acest respect şi chiar veneraţie erau împărtăşite şi de adversarii poporului celt. Apăraţi de imunitatea sacră a veşmintelor albe de in, imaculate, druizii puteau merge nestingheriţi peste tot, indiferent de împrejurări, devenind mesageri ai păcii în vreme de conflicte.

Spre deosebire de poporul profan, care cultiva un panteism tolerant la orice asimilare, druizii credeau într-o divinitate unică, căreia nu-i menţionau numele, ci o considerau Unicul Creator a tot ceea ce există.

În domeniul social, druizii vegheau asupra îndrumării spirituale şi religioase a poporului, rezolvau diferendele publice şi particulare şi decideau dacă un individ sau un grup era sau nu vinovat de acuzaţiile care i se aduceau. Pedeapsa acordată era interzicerea participării la ritualul religios, ceea ce echivala cu excluderea din societate. Cei declaraţi vinovaţi deveneau un fel de persoane indezirabile, paria.

Druizii erau conduşi de un şef unic, având o autoritate supremă. El era ales pe viaţă şi îşi desemna sucesorul încă din timpul vieţii. Oricare celt putea deveni druid, cu condiţia, binenţeles, de a trece prin şcolile speciale, examenele şi iniţierea supremă, de o spiritualitate profundă, care încununa pregătirea ce dura în general 20 de ani!

Celţii şi extratereştri

În lucrarea „Celţii şi extratereştri”, cercetătorul modern al vechii civilizaţii celtice E. Coarer-Kalondan Gwezenn-Dana, iniţiat în anumite mistere ale spiritualităţii druidice, realizează un studiu foarte interesant al surselor mitologice (cânturi, poeme, basme) referitoare la acest popor misterios. După descoperirile sale susţinute şi de citate semnificative din surse folclorice, celţii ar fi avut cunoştinţe tehnice foarte avansate, dublate şi de o anumită pregătire psihică, ce se apropie de antrenamentul pentru dobândirea puterilor paranormale şi, în plus, au avut şi întâlniri cu civilizaţii extraterestre care le-au dezvăluit multe din secretele lor.

Ghicirea viitorului

Înainte de a întreprinde o acţiune importantă, druizii observau zborul păsărilor, ţipătul lor şi tot felul de semne divine pe care apoi le interpretau. Zborul corbului era un mijloc reputat, „sigur” pentru a prezice soarta unei acţiuni. Irlandezii au numit această pasăre, printr-un joc de cuvinte intraductibil, „druizii-păsărilor”. 

Druizii însărcinaţi cu „ghicitul” cursului evenimentelor aveau darul, în primul rând, de a uşura angoasele politice şi militare ale elitei cavalerilor. Druidul, prin ştiinţa sa, nu înceta să îl asigure pe rege de viitorul lui, protejându-l prin practicile sale. Ei gravau descântece divinatorii pe baghete din lemn de tisă, acest arbore fiind considerat ca cel mai favorit divinaţiei.

Alţi druizi recurgeau la o roată de lemn, „roata care vâsleşte”, care simboliza principalul atribut al zeului Taranis, Jupiterul galic. Această roată devenea mai mult decât un simbol solar, ea reprezenta roata cosmică.

Arma bacteriologică

Se pare că ei cunoşteau arma bacteriologică, deoarece în multe povestiri se menţionează faptul că atacatorii insulelor celtice era decimaţi de epidemii bruşte, chiar în timpul luptelor sau în timp ce se retrăgeau. Dacă apariţia unei epidemi cauzate de greutăţile războiului  ar putea fi posibilă o dată, de trei ori la rând este deja o „coincidenţă” stranie.

Zeii celţi călătoreau în care zburătoare

Întâlnirile dintre celţi şi cei care ulterior aveau să facă parte integrată din mitologia lor, sunt extrem de interesante. Mijloacele de locomoţie ale zeilor erau cel puţin foarte ciudate pentru omul de rând care consemna în poveştile sale întâlnirea dintre oastea condusă de căpetenia celţilor, Cuchulan şi zeiţa Badb: „Ei văzură în faţa lor un car la care era înhămat un singur cal roşu. Calul nu avea decât un picior. Oiştea carului îi străpungea corpul, iar capătul oiştei îi ieşea prin frunte. În car era o femeie roşie, cu sprâncene, mantie şi tunică toate roşii. Mantia era atât de lungă, încât atârna între roţile din spate ale carului, măturând pământul.” 

Descrierea este uimitoare şi arată clar efortul unui profan de a traduce în limbajul epocii sale ceea ce vedea şi îi era de neînţeles. Evident, „cal cu un picior alerga străpuns de oişte” este o imagine ce nu are nici o legătură cu carele şi caii obişnuiţi, cunoscuţi povestitorului. Dar cum ar fi putut acesta să numească un mijloc de locomoţie când cel mai eficient pe care îl cunoştea era carul?! Mai mult decât atât, la apropierea oştenilor, din motive necunoscute, „femeia, carul şi calul s-au transformat într-o pasăre mare şi neagră care a dispărut în zbor”. Nu trebuie să ne mire această descriere, deoarece în mintea unui povestitor al acelor vremuri, ceea ce zboară nu poate fi decât „pasăre”; astăzi noi numim aparatele de zbor necunoscute – „farfurii”.

Şi pentru ca misterul să fie complet, la plecare pasărea a „spus”: „Grellach se va numi de acum încolo Grellach doluid”. Grellach, în traducere „noroi”, era numele locului unde avusese loc întâlnirea, datorită faptului că era o zonă mocirloasă, pe malul unei ape. Dar Grellach doluid înseamnă „noroi de nesuportat”. Ce a făcut noroiul inofensiv să devină de nesuportat după coborârea carului celest? Un răspuns simplu ar fi impurificarea cu elemente radioactive datorate sistemului de propulsie al carului…

Tancuri-amfibii acum 4000 de ani!

Redăm un fragment dintr-o gesta (poveste tradiţională irandeză): 
„Într-o zi, locuitorii din Connaught s-au adunat pe malurile Shannonului. Ei văzuseră în Shannon două animale ciudate a căror spinare era înaltă cât munţii. Aceste animale se băteau. Din boturile lor ţâşneau jerbe de flăcări care atingeau norii. Lumea dădea năvală din toate părţile la auzul vuietului. Ieşind din apă, cele două animale ajunseră pe mal. Sub ochii mulţimii adunate, din ele ieşiră doi porcheri. Ochal, regele geniştilor din Connaught, le ură bun venit.
– Ce aventuri aţi mai avut? întrebă el.
– Aventuri destul de obositoare, răspunseră ei. Aţi văzut doar singuri ce am făcut. Timp de doi ani am fost transformaţi în animale preistorice şi am trăit pe fundul apei. O să fie nevoie să ne transformăm din nou, pentru ca fiecare să-şi poată dovedi forţa.”

Este de admirat talentul de povestitor al artistului care s-a străduit să redea într-un mod atât de realist-poetic, o bătălie dintre două tancuri amfibii înarmate cu aruncătoare de flăcări.

De altfel, existenţa vehiculelor submersibile este confirmată şi de alte surse. Atunci când Bress (unul dintre conducătorii legendari ai celţilor) a fugit din faţa unei năvăliri duşmane, a fost căutat de tatăl său, Elatha, pe coastele irlandeze, care a folosit pentru aceasta un vas de argint ce naviga pe sub apă.

Efectele muzicii celtice

„Lug, Dagda şi Ogme (trei zei protectori care au luat  efectiv parte la luptele dintre celţi şi invadatori) porniră în urmărirea duşmanilor. Şefii acestora, crezând că sunt suficient de departe pentru a nu mai fi ajunşi, au intrat într-o casă, pentru a mânca. Au aşezat harpa lui Dagda agăţată de zid. Dar Lug, Dagda şi Ogme au pătruns cu îndrăzneală peste ei, surprinzându-i. Dagda se adresă harpei : <<Vino!>>. Recunoscând vocea stăpânului, harpa se desprinse de pe perete şi se întreptă atât de repede spre Dagda, încât în drum ucise nouă oameni. Se aşeză în mâinile zeului care începu să cânte. Acesta a cântat trei piese muzicale care au demonstrat virtuozitatea marelui artist. Prima piesă produse somnul profund al asistenţei, a doua – râs, şi a treia – gemete şi lacrimi. Atunci Dagda interpretă din nou prima piesă şi profitând de somnul tuturor, cei trei plecară teferi din tabăra duşmanilor.” 

Aceste trei bucăţi muzicale au rămas celebre în arta celţilor. Chiar în zilele noastre, urmaşii acestora urmăresc să ajungă din nou la această performanţă.

Autorul lucrării „Celţii şi extratereştrii” povesteşte cum a asistat el însuşi la demonstraţia realizată de un harpist breton care a reuşit să adoarmă în câteva minute un băieţel foarte agitat. Piesa interpretată de el nu era nicidecum monotonă şi adormitoare, ci o înşiruire măiestrit interpretată pe note grave, ritmate.

Copilul s-a liniştit ca prin farmec, s-a cuibărit în braţele mamei sale şi, în două minute, a căzut într-un somn adânc din care cu greu a mai fost trezit.

În loc de concluzie

Misterele fascinantei civilizaţii a celţilor, păstrătoare a unei tradiţii de mult apuse şi impregnată de iniţierea spirituală a druizilor, nu pot fi epuizate în câteva articole. S-ar putea vorbi foarte mult despre magia lor ritualică, metodele lor de antrenament pentru dezvoltarea puterilor paranormale, despre locul şi rolul femeilor în societatea celtică, despre regele Arthur şi cavalerii Mesei Rotunde şi, mai ales, despre iniţiatul druid cunoscut lumii întregi sub numele de Merlin (în galeză Myrddin). Legătura sacerdoţilor druizi cu fiinţele su1btile ale naturii, supremaţia pe care aceştia o exercitau asupra elementelor fizice, mistificărilor ulterioare referitoare la ritualuri şi sacrificii, toate acestea sunt provocării pe care le lansează istoria încă nedescoperită a vechilor populaţii, din a căror amintire au mai rămas numai legendele…

sursa : yogaesoteric.com

 

 

 

 

 

 

 

DOSARE ULTRASECRETE DE SPIONAJ : LEGATURA MOSCOVA-LONDRA .

 

 

 

Cel mai important dintre dosarele care ajunsese la KGB se referea la descifrarea unui cod sovietic de catre MI 5.

 

Din lista celor abilitati sa aiba acces la acest dosar secret rezulta ca doar cinci inalti respon­sabili din MI 5 il avusesera in mana si erau, asadar, la curent cu „spargerea” codului sovietic de catre MI 5.

 Unul dintre cei cinci – era limpede – transmisese dosarul Moscovei, asadar functiona – cine stie de cat timp? – ca o „cartita” a KGB, infiltrata in MI 5. Cum se facea insa ca Anatoli Golitin reusise sa consulte dosarul la Moscova?

O comisie secreta, formata din sapte membri (care se schimbau periodic intre ei) – din care facea parte si Mowbray – a inceput impediat „vanatoarea cartitei”. In cursul urmatorilor zece ani, MI 6 a reusit sa elimine patru dintre suspecti. Ultimul, si cel mai plauzibil, dintre cei ramasi era, in schimb, un nume celebru: Sir Roger Hollis, chiar directorul lui MI 5.

 O acuzatie incredibila Comisia secreta nu dispunea insa de probe directe impotriva lui Hollis, desi acesta, dupa cum descoperisera membrii comisiei in cei 10 ani de cercetari asidue, avusese nenumarate contacte secrete, sistematice si compromitatoare, neraportate conducerii Intelligence Service, ministrului de Interne ori primului-ministru britanic, cu agenti importanti ai KGB. Mowbray se deplasase personal pe Downing Street nr. 10, la resedinta primului-ministru britanic, pentru a-i expune situatia.

Fusese primit imediat in audienta, ceea ce il surprinsese putin pe Mowbray.

Mergand direct la tinta, imprudent, Mowbray explicase primului-ministru toate motivele pentru care membrii comisiei il banuiau pe directorul MI 5, Sir Roger Hollis, ca este o „cartita” mai veche a KGB. Mowbray fusese ascultat cu atentie si bunavointa. Dupa intrevederea cu primul-ministru, Mowbray a fost insa, in scurt timp, eliberat din functie.

Cat despre Sir Roger Hollis, acesta nici macar n-a fost deranjat ori cercetat. Tot Anatoli Golitin le-a mai dezvaluit celor din MI 6 britanic ca si CIA, la randul sau, era infiltrata de „cartite” KGB, dar ofiterii Diviziei Blocului Sovietic nu urmasera „pistele” indicate de el. Anatoli Golitin era de parere, fie ca acesti ofiteri erau „incompetenti”, fie ca erau „foarte putin dispusi sa descopere vreo <<cartita>> sovietica in divizia lor”.

Dupa ce discutia cu Anatoli Golitin s-a incheiat, Arthur Martin – unul dintre anchetatorii britanic ai sovieticului – i-a telefonat peste Ocean lui James Angleton, directorul Diviziei Contrainformatii din CIA, rivala de moarte a Diviziei Blocul Sovietic.

Inapoi in America Angleton a reusit sa-l convinga repede pe directorul CIA, Richard Helms, ca Anatoli Golitin trebuia readus, cu orice pret, in SUA si incredintat Diviziei Contrainformatii, deoarece rivala – Divizia Blocului Sovietic – nu parea deloc interesata sa valorifice toate informatiile detinute de sovietic.

Pentru a-l convinge pe Anatoli Golitin sa se reintoarca in SUA, s-a procedat la o stratagema. „Daily Telegraph” a publicat, aparent intamplator, stirea prezentei „fugarului KGB” Anatoli Golitin in Marea Britanie.

Americanilor nu le-a fost apoi prea greu sa-l convinga pe sovietic ca MI 6 nu-i putea asigura protectia corespunzatoare in Marea Britanie. Rezultatul: trei saptamani dupa publicarea stirii din „Daily Telegraph”, in august 1963, Anatoli Golitin revenea cu familia sa in SUA. De data aceasta, sovieticul se afla in custodia lui James Angleton si a Diviziei Contrainformatii a CIA.

Razboi intern in CIA Spre deosebire de cei din Divizia Blocului Sovietic si de omologii lor din MI 6 britanic, James Angleton nu a recurs, in raporturile sale cu Anatoli Golitin, la celebrul „debriefing” (interogatoriu), ci a preferat sa-i „suscite” sovieticului unele raspunsuri la chestiuni care il preocupau de mai multi ani pe legendarul director al Diviziei Contrainformatii din CIA.

Astfel ca Anatoli Golitin nu a mai fost supus la tiruri de intrebari, nu i s-au mai pus in brate albume cu zeci de fotografii, nici nu i s-a mai cerut sa identifice „agenti KGB” din ambasadele sovietice ori „ordinea de lupta” a organizatiei sovietice de spionaj.

Ceea ce il interesa pe Angleton, cu prioritate, era sa inteleaga „logica infiltrarii sovietice”, acel mecanism prin care KGB isi plasa „cartitele” in serviciile secrete occidentale, tehnica de legendare a lor si retelele secundare prin care „cartitele” luau legatura cu Moscova.

 Angleton era cu atat mai interesat de „logica infiltrarii sovietice”, cu cat prietenul sau, celebrul Kim Philby – „cartita” de lunga durata a KGB, din cadrul Intelligence Service – tocmai se refugiase la Moscova, in noiembrie 1963. Exact la trei luni dupa ce Anatoli Golitin ceruse azilul politic in SUA! Pentru a-l iscodi mai bine pe sovietic, Angleton a apelat la noul sau sef de operatiuni din cadrul Diviziei C.I. a CIA, Newton „Scotty” Miler.

Un scotian care avea reputatia de a nu-si pierde niciodata calmul si de a verifica personal orice informatie sau detaliu primit. In cei paisprezece ani petrecuti in cadrul CIA, Miler recrutase zeci de informatori din Asia si Europa, fara sa dea gres niciodata. In 1974, dupa indepartarea lui Angleton din CIA, Miler va fi si el constrans sa paraseasca agentia si – lucru extrem de interesant – toate notitele pe care scotianul si le intocmise timp de 10 ani, in urma discutiilor cu Anatoli Golitin, aveau sa dispara fara urma!

Potrivit lui Miler, aceasta fusese „revansa” Diviziei Blocul Sovietic din CIA impotriva lui Angleton si a Diviziei C.I., condusa de acesta.

Divizia Blocul Sovietic reusise sa-l impuna pe Nosenko drept transfug credibil si sa puna „surdina” dezvaluirilor uluitoare ale lui Anatoli Golitin, cel sustinut de Angleton si Divizia C.I. Eliminarea echipei lui Angleton, din 1974, se impunea Casei Albe cu atat mai mult, cu cat Anatoli Golitin il descrisese pe insusi Henry Kissinger, secretarul de stat al SUA, drept un vechi agent de influenta al Kremlinului, ca Willy Brandt, Bruno Kreisky, Olof Palme si alti „porumbei ai destinderii”.

 Ceea ce, evident, nu mai corespundea liniei politice a SUA imprimate de Kissinger si care avea sa-si dovedeasca falimentul atat imediat, inTratatul Salt 1 (care ii favoriza considerabil pe sovietici), cat si pe termen lung (cazul Aldrich Ames). Falsii transfugi

Primul lucru prevestit de Anatoli Golitin lui Angleton si Miler – care facea parte din „logica infiltrarilor sovietice” – era aparitia „falsilor transfugi”, trimisi sa „intoxice” CIA cu informatii si dezvaluiri, si prin care se urmarea de fapt compromiterea lui Anatoli Golitin, un transfug autentic. Astfel, Anatoli Golitin le-a atras atentia americanilor asupra unor stranii coincidente:

1) Dupa primul „debriefing” (interogatoriu) al lui Anatoli Golitin, cel din ianuarie 1962, Nosenko contactase CIA, la Geneva, doar cateva luni mai tarziu, in iunie 1962.

2) Dupa revenirea lui Anatoli Golitin din Marea Britanie in SUA, Nosenko se refugiase brusc, cerand insistent lui Bagley, la Geneva, azilul politic in SUA, in ianuarie 1964.

 

 

Anatoli Golitin sustinea ca aceste coincidente nu erau catusi de putin intamplatoare si tineau de jocul „logicii infiltrarilor sovietice”. Rezumat de Anatoli Golitin, acest principiu suna astfel: „Ori de cate ori un transfug important din est se refugiaza in vest, cativa <<transfugi falsi>> sunt expediati in scurt timp, in vest, in scop de bruiere si compromitere atat a transfugului adevarat, cat si a informatiilor furnizate de el”.

Pana la Nosenko, KGB mai incercase cateva tentative de compromitere a lui Anatoli Golitin. Mai intai, cu un „diplomat” de la Paris, apoi cu un moscovit „refugiat” la Ambasada SUA din capitala URSS. Potrivit lui Miler, „KGB credea ca Anatoli Golitin le dezvaluise americanilor absolut totul despre operatiunile sale in Occident.

Asa ca, in loc sa-l suprime, incercau sa-l discrediteze”. Meritul indiscutabil al lui Angleton si al Diviziei C.I. a CIA a fost sa-l trateze pe Anatoli Golitin, de la bun inceput, drept un „partener intelectual”, demn de toata increderea.

Angleton este cel care i-a facilitat lui Anatoli Golitin o intrevedere cu Robert Kenndy, ministrul Justitiei, si l-a trimis in Europa si Israel pentru discutii cu sefii contraspionajului si ai dezinformarii strategice. In acelasi timp, Anatoli Golitin i-a dezvaluit lui Miler faptul ca, la Moscova, consultase personal atat de multe dosare secrete ale CIA, incat era exclus ca ele sa provina de la o singura sursa.

Altfel spus, in CIA existau mai multe „cartite” infiltrate de KGB. Infiltrarea sovietica, sustinea Anatoli Golitin, putea fi asemanatoare cu un cancer.

„Daca bolnavul ii neaga prezenta sau il ignora, acesta se dezvolta si prolifereaza, iar celulele bolnavele infesteaza pe cele sanatoase”. Mai mult, Anatoli Golitin le-a oferit americanilor si un exemplu, cat se poate de sugestiv. „Celule bolnave”, de data recenta, fusesera recrutate de CIA si US Army dintre fostii ofiteri germani ai Abwehr-ului sau SD.

In realitate, sustinea Anatoli Golitin, KGB si GRU ii recrutase pe multi dintre acestia inca de la sfarsitul razboiului, santajandu-i cu postura lor de „criminali de razboi” si inevitabilele procese. Cei recrutati astfel de KGB si GRU nu erau decat „pioni dubli”, folositi de sovietici pentru a-i acredita pe alti ofiteri germani, care intrau in retelele americane din lumea intreaga, iar unii isi urmau ascensiunea chiar in centralele CIA si FBI.

Anatoli Golitin mai sustinea ca, in momentul refugierii sale in vest, sovieticii dispuneau de „cartite” in posturile-cheie atat in Divizia Blocul Sovietic a CIA, cat si in cadrul Biroului Contrainformatii al FBI. Dezvaluirile lui Anatoli Golitin privind „infiltrarea sovietica” din Divizia B.S. a CIA explica mult mai bine, in ochii lui Angleton si Miler, ranchiuna ofiterilor din acea divizie impotriva lui Anatoli Golitin si dorinta de a-l acredita si reabilita, in ciuda evidentelor, pe falsul transfug Nosenko.

Cel care ajungea, in 1969, consilier CIA pe problemele KGB! „Maskirovka”: mecanismele dezinformarii sovietice Anatoli Golitin a fost cel care i-a explicat pentru prima data lui James Angleton mecanismele dezinformarii sovietice – faimoasa „maskirovka” – pusa la punct de KGB in 1959, dupa ce mai importanta reorganizare postbelica a institutiei din Piata Lubianka.

Astfel, pentru KGB, principalul rol al unei „cartite” era acela de a dezvalui sovieticilor felul in care CIA recepta si evalua informatiile, plasate de alti agenti sovietici, in actiunea de dezinformare.

Acesti „alti agenti sovietici” erau, de fapt, „falsii transfugi” (expediati legendar in Occident de KGB sau de un alt serviciu secret est-european), „agentii dubli” (care isi ofereau serviciile CIA, dar, in realitate, continuau sa lucreze pentru KGB, plasand americanilor informatii false bine dozate, partial exacte, partial inexacte, in scop de „intoxicare”) si „provocatorii”, acestia din urma recrutati dintre diplomati, artisti, oameni de afaceri si oameni de stiinta aflati in vizita temporara in Occident, care dezvaluiau, „accidental”, secrete sovietice unui personaj despre care KGB, pe alte filiere, stia precis ca avea legaturi cu CIA sau serviciul secret occidental vizat.

Dupa ce „falsii transfugi”, „agentii dubli” si „provocatorii” isi faceau treaba, plasand persoanei indicate de KGB informatia modificata, intrau in actiune „cartitele”, agenti infiltrati de lunga durata ( Philby, Burgess sau Ames), care semnalau Moscovei, pe alte cai oculte de comunicatie, felul in care CIA evaluase dezinformarea plasata si reactiile provocate, impreuna cu masurile luate de americani.

Tocmai aceasta asociere, intre un „fals transfug”, „agent dublu” ori „provocator” cu o „cartita”, infiltrata de ani de zile, dadea KGB posibilitatea manevrarii informative totale a inamicului.

Aceasta reactie feed-back (comunicarea secundara, dintre „cartita” si „centru”) devenea vitala in orice sistem de dezinformare, pentru ca numai asa „centrul” (KGB) putea stabili cum a fost evaluata dezinformarea lansata si interveni ulterior, fie in sustinerea ei (prin alte dezinformari, care sa o acrediteze suplimentar pe prima), fie prin sustinerea „falsului transfug” ori a „agentului dublu” plasat.

James Angleton si Divizia Contrainformatii din CIA nu aveau altceva de facut decat sa „taie” legatura dintre cele doua „brate” ale „maskirovka”: adica sa identifice si sa demaste „cartitele” infiltrate in CIA.

 

Vladimir ALEXE

Ziua.ro