CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

SFÂRȘITUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL ȘI PROBLEMA DOBROGEI (1918-1919)

 

 

  Imagini pentru dobroudja andquadrilater map"

 

Foto: Dobrogea istorică

 

 

 

 

 

Pentru români, sfârşitul primei conflagraţii mondiale a însemnat nu doar reunirea Basarabiei, Bucovinei şi a Transilvaniei cu statul naţional, ci şi restabilirea suveranităţii depline asupra Dobrogei, până la hotarul româno-bulgar consfinţit în august 1913.

Intrarea României în război alături de Antantă (15/28 august 1916) a reprezentat, pentru guvernul de la Sofia, ocazia mult aşteptată de a revendica întreaga Dobroge, până la Gurile Dunării, unele oficialităţi bulgare de prim rang cerând chiar lichidarea statalităţii româneşti.

Aspiraţiile maximaliste bulgare în teritoriile dintre Dunăre şi Mare s-au lovit de opoziţia Germaniei şi a Turciei, prima nedorind o joncţiune bulgaro-rusă, iar cea de a doua fiind influenţată de
atitudinea musulmanilor din zonă.

Acţiunile iredentiste bulgare au cunoscut un moment de vârf la 17-18 decembrie 1917 când, în cadrul unui Congres organizat ad-hoc la Babadag, fără participarea românilor şi a altor grupuri etnice  (greci, armeni, germani etc.) şi cu reprezentarea formală a musulmanilor, s-a cerut alipirea integrală a Dobrogei la
Bulgaria.
La începutul lui 1918, obiectivele bulgare au depăşit Dunărea. Astfel, Dimităr Tončev punea problema Brăilei, unde fusese înfiinţată în 1869, Academia Bulgară , iar în Basarabia meridională (Bugeac) aveau loc agitaţii naţionaliste bulgare pe fondul tulburărilor din fostul imperiu al Romanovilor.

În replică, la 4 martie 1918, Alexandru Marghiloman trimitea un memoriu reprezentanţilor Puterilor Centrale, Mackensen, Kühlman şi Czernin; documentul era consacrat exclusiv problemei dobrogene şi includea două argumente de ordin politic (atitudinea populaţiei din zonă, pericolul întăririi Bulgariei şi a slavismului).

 

 

 

 

România după Tratatul de pace de la Buftea-București, 1918

 

 

Deznodământul efemer de la Buftea este cunoscut. Bulgaria a obţinut doar partea meridională a Dobrogei (puţin mai mare decât teritoriul pierdut în 1913), restul fiind transformat într-un condominium al statelor din Quadrupla Alianţă (Germania, Austro-Ungaria, Turcia, Bulgaria).
 Nedobândirea integrală a Dobrogei a reprezentat lovitura de graţie pentru guvernul Vasil Radoslavov, al cărui şef semnase personal Pacea de la 24 aprilie/7 mai 19187 . La 21 iunie
1918 a fost instaurat un nou guvern condus de preşedintele Partidului Democrat, Aleksandăr Malinov, a cărui familie era originară din Basarabia de Sud.

Noul prim-ministru de la Sofia a jucat pe lângă Antantă un rol foarte asemănător cu cel avut de Marghiloman pe lângă Puterile Centrale (expresiile „guvern Malinov“ şi „guvern Marghiloman“ aveau să devină uzuale în limbajul politicienilor de pe cele două maluri ale Dunării).

După ce a restituit Turciei teritoriile cedate de aceasta în 1915, cu ocazia intrării în război, Malinov a reuşit să obţină consimţământul aliaţilor Bulgariei pentru anexarea întregii Dobroge, actul fiind semnat la Berlin, la 25 septembrie 1918 .

Între timp, la Babadag se desfăşurase un al doilea Congres Naţional Bulgar, iar oferta Berlinului transmisă României (restituirea „Dobrogei Vechi“ – jud. Constanţa şi Tulcea, contra neutralităţii), rămăsese fără răspuns.
Pe de altă parte, evenimentele evoluaseră rapid în direcţia ieşirii Bulgariei din război. Chiar în ziua încheierii acordului de la Berlin privind Dobrogea, cabinetul Malinov decidea să ceară armistiţiu, iar Aleksandăr Stamboliiski era  eliberat din închisoare.

Mediat de către reprezentanţii S.U.A. (cu care Bulgaria nu se aflase oficial în stare de război), Armistiţiul de la Salonic (29 septembrie 1918) a fost semnat din partea Bulgariei de către ministrul de finanţe Andrej Ljapčev (prim-ministru între 1926-1931), generalul Ivan Lukov, comandantul Armatei a IV-a şi binecunoscutul diplomat Simeon Radev, care reprezentase interesele Bulgariei la Bucureşti.

Un real succes al guvernului Malinov l-a constituit prevederea conform căreia Bulgariei i se permitea să păstreze trei divizii în nord-estul ţării, inclusiv în Dobrogea, spre deosebire de Macedonia Vardar şi Macedonia egeeană, care trebuiau evacuate imediat.

În felul acesta, problema dobrogeană a rămas în suspensie până la încheierea Tratatului de la Neuilly sur Seine, provincia dintre Dunăre şi Mare continuând să facă obiectul disputei deschise între România şi Bulgaria.

Disputa între cele două părţi poate fi urmărită pe două teatre de confruntare, cel al Conferinţei de Pace (la  nivelul propagandei şi al manevrelor diplomatice) şi cel provincial (la nivelul structurilor instituţionale, al atitudinii populaţiei şi al organizaţiilor iredentiste).

Prevederile actului de la 29 septembrie 1918 referitoare la Dobrogea nu sunt în totalitate rodul unei neglijenţe sau ignoranţe din partea reprezentanţilor Antantei.

Pur şi simplu, în cercurile britanice, chiar franceze, ca să nu mai vorbim de cele americane, exista o anumită înţelegere faţă de Bulgaria. În vara anului 1918, la Londra şi Paris prevala ideea că în acord cu principiul naţionalităţilor, Dobrogea nordică ar fi trebuit să rămână României, cea sudică sau Cadrilaterul urmând a reveni Bulgariei, cu eventuala excepţie a Silistrei.

Ideea rectificării frontierei dobrogene în favoarea Bulgariei era expusă de către secretarul de stat nord-american, Lansing, la data de 21 septembrie 1918, în faţa preşedintelui W. Wilson.

Pe lângă înţelegerea din partea învingătorilor, Bulgaria învinsă mai avea un atu în faţa României, beneficiind  de o campanie propagandistică foarte bine organizată. Dintre zecile de lucrări propagandistice bulgare referitoare la Dobrogea, care au apărut în contextul anilor 1918-1919, în perspectiva Conferinţei de Pace, amintim volumul de 348 de pagini intitulat La Dobroudja.

Apărut sub egida Uniunii Artiştilor Savanţilor şi Scriitorilor Bulgari în anul 1918, volumul se prezintă ca o colecţie de studii şi articole semnate de personalităţi ştiinţifice bulgare (A. Iširkov, V. N.
Zlatarski, St. Miletiči, K. Skopil, Ivan St. Romansky, M. Arnaudov, St. Čilinghirov, D. Michaikov şi V. Mollov) abordând aspecte foarte diverse (de la trecutul istoric la perspectivele economice, neuitând nici de amănuntele pedologice).

O serie de broşuri redactate în limba franceză căutau să prezinte administraţia românească în curs de reinstalare în Dobrogea, drept incompetentă şi urmărind scopuri de vendetă18.
Inferioritatea României la capitolul propagandă este atât de ordin cantitativ (la zecile de volume şi broşuri bulgare, românii răspundeau prin câteva broşuri semnate N. P. Comnen, I. N. Roman, Vasile Stoica, Emil Brancovici şi printr-un volum coordonat de Constantin Moisil, bunicul pe linie maternă al doamnei Zoe Petre), cât şi ca arie de abordare.

Practic, lucrările româneşti în cauză, deşi logice şi argumentate ca structură, se refereau în cvasi-exclusivitate la Dobrogea de Nord, reliefând avantajele ei strategice şi realizările româneşti în zonă, iar acest caracter lacunar nu a scăpat în anii interbelici remarcilor unui propagandist precum Ivan St. Penakov.

În cadrul Conferinţei de Pace, au fost vehiculate, mai ales din partea diplomaţilor nord-americani şi britanici, numeroase planuri şi scenarii de retrocedare, totală sau parţială, a Cadrilaterului către Bulgaria.

Dintre acestea, remarcăm propunerea expusă de Lansing, la 3 martie 1919, în sensul realizării unui compromis teritorial româno-bulgar prin cedarea parţială a Dobrogei de Sud, pe baze etnice.

Mai concret, pornind de la datele recensământului bulgar din 1910 pentru Valea Timocului şi Cadrilater şi de la cele oferite de recensământul românesc din 1912, pentru judeţele Constanţa şi Tulcea, diplomatul american propunea cedarea către Bulgaria a circa 2/3 din Cadrilater, cu oraşele Balcic, Bazargic, Dobriči şi Cavarna, astfel încât numărul etnicilor bulgari din Dobrogea românească să devină egal cu cel al românilor din nordul Bulgariei (Valea Timocului etc.).

S-ar fi creat astfel premisele unui schimb de populaţie echitabilîntre cele două state, operaţiune care, la rândul său, avea mari şanse de a preveni reaprinderea focarelor iredentiste
(aprecierea noastră are în vedere ideea generală de compromis, nu neapărat planul Lansing).
Ideea unei apropieri româno-bulgare, bazată pe concesii reciproce, era susţinută şi de către Italia, care căuta să  izoleze statul iugoslav, aliatul Franţei, care, la rândul său, susţinea constant poziţia României.
În ciuda faptului că existau argumente serioase în favoarea variantei partajării Cadrilaterului, soluţia respectivă nu s-a putut impune. Pentru ambiţiosul Ionel Brătianu era o imposibilitate morală şi materială ca o Românie care luptase de partea învingătorilor să cedeze teritorii unui stat învins, care se comportase atât de agresiv în anii 1916-1918.

Orgoliile şi resentimentele româneşti erau alimentate şi de conduita reprezentanţilor bulgari la Forumul Păcii.

Astfel, în  aprilie 1919, delegaţia condusă de primul-ministru T. Todorov a revendicat oficial întreaga Dobroge, pretenţie reiterată în toamnă. Unele surse, inclusiv bulgare interbelice, menţionează existenţa unor contacte discrete româno-bulgare în vara anului 1919, având ca scop un aranjament teritorial în chestiunea dobrogeană; conform surselor respective, negocierile au eşuat din cauza intransigenţei bulgarilor, care ar fi pretins cea mai mare parte a Dobrogei.
Atitudinea delegaţiei bulgare în capitala Franţei a anihilat, mai mult decât orice, atu-urile reale pe care le deţinea ţara lor la începutul lui 1919.

Mai notăm replica dată de către Oreste Tafrali delegatului britanic Alan Leeper, un simpatizant al cauzei  bulgare.

Confruntat cu invocarea argumentului „dreptului la autodeterminare“ (deşi, diplomatul britanic trecea cu vederea opţiunea musulmanilor sud-dobrogeni) O. Trafali ridică problema românilor de pe Valea Timocului, din nordestul Serbiei.

Cum s-a desfăşurat în Dobrogea, mai ales în Cadrilater, conflictul româno-bulgar imediat postbelic?

Pe plan administrativ, transferul de autoritate s-a desfăşurat lent, Dobrogea fiind, practic, ultima provincie reintegrată sub suveranitatea statului român, deşi făcuse parte din acesta înainte de declanşarea conflagraţiei mondiale.
După demersuri insistente ale autorităţilor guvernamentale române Consiliul Interaliat a decis, la sfârşitul lui noiembrie 1918, înlocuirea administraţiei bulgare din Dobrogea cu administraţia civilă românească, dar numai „sub protecţia şi controlul trupelor aliate“.

Intrarea unităţilor armatei române s-a făcut progresiv, între mai şi decembrie 1919.

Până atunci, nordul provinciei dintre Dunăre şi Mare a fost ocupat de trupe franceze, iar sudul, la început de către trupe engleze, înlocuite ulterior de unităţi italiene.
În noiembrie 1919, populaţia dobrogeană, inclusiv cea din judeţele Durostor şi Caliacra, a luat parte la alegerile care au desemnat primul Parlament al României Mari.

De menţionat că, în Cadrilater, dintre cei 15 parlamentari aleşi, patru erau musulmani, trei macedoromâni şi unul singur era bulgar, în persoana lui Vasile Holevici, şeful comunităţii bulgare din Cavarna.

Populaţia musulmană din Cadrilater, majoritară conform chiar unor surse americane pro-bulgare, a primit, în general, cu satisfacţie reinstaurarea stăpânirii româneşti.

Actul a 101 notabili turci din cele două judeţe sud-dobrogene, care au semnat în februarie 1919 un apel în favoarea cauzei bulgare34 s-a dovedit a fi un gest superficial, efemer şi conjunctural, urmările sale aneantizându-se în următoarele luni.

Pe această linie se înscrie atât participarea a mii de musulmani, alături de români, greci şi dobrogeni de alte etnii, la demonstraţia din 29 mai 1919, desfăşurată la Constanţa, cât şi apelul adresat două luni mai târziu, clamând dezideratul stabilirii graniţei pe linia Rusciuk-Varna.
Va fi contribuit la această evoluţie, pe lângă tradiţionala fobie turco-bulgară şi lipsa de abilitate a unor nuclee iredentiste bulgare, care au vehiculat lozinci de genul „Până la Gurile Dunării nu este loc pentru picior străin!“.

Populaţia bulgară, net minoritară în „Dobrogea Veche“ şi surclasată numeric de musulmani în Cadrilater, nutrea o mare încredere, aproape iraţională, în perpetuarea stăpânirii bulgare în zonă.

Atitudinea aceasta era încurajată şi de conduita unor ofiţeri şi soldaţi din trupele de ocupaţie ale Antantei, ceea ce a favorizat noi tentative bulgăreşti de a le capta bunăvoinţa. Exemplul cel mai elocvent este cel al trupelor italiene.

Soldaţii italieni au permis etnicilor bulgari sărbătorirea zilei de 24 mai (ziua sfinţilor Chiril şi Metodiu), dar şi alte manifestări antiromâneşti.

Pentru a câştiga şi mai mult sprijin din partea lor, notabilităţile bulgare din zonă nu au cruţat nici un mijloc.
Cităm dintr-un document de arhivă: „Bulgarii […] întrebuinţează chiar femeile şi fetele lor pentru a captiva pe italieni şi a le câştiga simpatia.

Se crede că uzează şi de mijloace băneşti şi că ambele mijloace dau bune roade, corupând şi pe unii ofiţeri superiori.

Doamnele şi domnişoarele bulgare, sub motiv că fac operă naţională, trec, în raporturile lor cu ofiţerii italieni, peste limitele onestităţii, iar populaţia le admiră, zicând că ele sunt juste naţionaliste“ (s.n.).

În seria de gesturi menite să suscite compasiunea reprezentanţilor Antantei s-a numărat şi lanţul uman alcătuit  din etnici bulgari în faţa primăriei din Balcic, spre a împiedica instaurarea administraţiei civile româneşti în zonă (decembrie 1918).
Opoziţia bulgară, la instaurarea administraţiei româneşti s-a manifestat şi în alte moduri, deschis subversive,  violente.

În evoluţia iredentei bulgare locale pot fi evidenţiate două tendinţe. Eşecul Bulgariei în război şi izbucnirea  revoluţiei bolşevice au favorizat coagularea rapidă a forţelor de stânga din cadrul „Societăţii Dobrogea“.

Vehiculată fără succes cu ocazia celor două Congrese de la Babadag de către o serie de militanţi precum dr. Milan Markov, ideea unei Dobroge autonome, sau chiar independente, revine în forţă, odată cu debutul impetuos al Partidului Comunist pe scena politică bulgară.

Dacă fostul preşedinte al Congresului de la Babadag, Sava Ognjanov făcea în 20 ianuarie, la Varna, un apel pentru rezistenţă în scopul păstrării Cadrilaterului între graniţele Bulgariei, elementele de stânga se lansează într-o aprigă ofensivă pentru cucerirea hegemoniei în interiorul iredentei.

Succesul acestei ofensive este marcat de Adunarea Generală Dobrogeană, desfăşurată la Varna, între 21 şi 25 noiembrie 1919, cu participarea a 217 delegaţi.
 Reuniunea s-a încheiat cu alegerea la conducerea Societăţii „Dobrudža“ a lui Petăr Vičev (1884-1933), originar din Silistra, iar rezoluţia adoptată cu aceeaşi ocazie includea în trei rânduri deviza „Dobrogea unitară, suverană şi independentă“, fără a fi omis apelul la solidaritate între diversele etnii,
menţionate în următoarea ordine: „bulgari, turci, ruşi, evrei, români etc..

O a doua tendinţă vizibilă pe parcursul anului 1919 este creşterea numărului de atacuri ale bandelor de aşanumiţi comitagii.

Modul defectuos în care se făcuse transferul de autoritate a făcut ca, la cumpăna anilor 1918-1919, să apară în provincie un veritabil vid de putere, ceea ce a favorizat acţiuni precum contrabanda, traficul de arme şi muniţii, recrutarea de comitagii şi propaganda virulent antiromânească.

O circumstanţă favorizantă pentru asemenea acţiuni era şi situaţia politică explozivă din Bulgaria, provocată de abdicarea lui Ferdinand, tentativa de proclamare a republicii, ascensiunea agrarienilor şi afirmarea foştilor tesniaci (comuniştii).

Acţiunile comitagiilor aveau două ţinte clare: jefuirea bunurilor materiale ale populaţiei – împiedicarea instaurării autorităţilor şi a jandarmilor români.

Într-un raport informativ românesc, datat iunie 1919, se arăta: „Zilnic, bande înarmate de comitagii bulgari, în majoritate foşti militari, trec frontiera şi atacă jandarmii şi funcţionarii români.

Omorurile şi rănirile sunt aproape zilnice“, fiind amintită asasinarea mai multor jandarmi la Opancea, Strenic, Ciamurlia (Caliacra), Bazna şi Srebărna (Durostor), a primarului de  Srebărna şi a agentului sanitar din Popina.

Un alt document românesc, din aceeaşi perioadă, consemnează şi efectele acestei campanii: părăsirea posturilor de către unii membri ai administraţiei româneşti (primari, pădurari, jandarmi,factori poştali).
O ţintă majoră a comitagiilor a fost reprezentată şi de civilii musulmani, care începuseră să se reorienteze spre  românism, din punct de vedere al opţiunii politice.

Cităm în acest sens, asasinarea demonstrativă a hatip-ului Mustafa din Sarsânlar, deci, un „lider de opinie“, la 31 iulie 191953.

Locuitori mai multor sate, precum Vischioi, Daidăr, Antimova, Senova şi Türkşmil, ajunseseră să doarmă adăpostiţi în gropi de teama comitagiilor.

Deznodământul de la Neuilly sur Seine este binecunoscut şi nu insistăm asupra lui. Opţiunea greşită a Bulgariei din anul 1915 ca şi exigenţele maximale afişate la Conferinţa de Pace au dus ţara vecină nouă la sud la ceea ce istoriografia ei numeşte cu obstinaţie „a doua catastrofă naţională“.

 

 

 

 

Imagini pentru dobrogea si cadrilater map"

Foto: Dobrogea si Cadrilaterul

 

 

 

 

 

În anii interbelici, administrarea Cadrilaterului se va dovedi o problemă spinoasă şi, finalmente, cel puţin parţial, insolubilă pentru autorităţile româneşti. Din cauze complexe, succesul repurtat în Dobrogea Veche, între 1878- 1912 nu a putut fi repetat.

În schimb, Bulgaria, după 1919 şi-a focalizat revendicările nordice pe Cadrilater, adoptând, graţie abilului rege Boris al III-lea (1918-1943), o politică externă foarte prudentă şi realistă, la antipodul celei din 1912-1918. Realismul politic şi un context geopolitic favorabil au readus Dobrogea de Sud între graniţele Bulgariei, în 1940, în momentul maximei izolări a României.

Însă toate acestea alcătuiesc un alt capitol de istorie.

 

 

 

Sursa:

Dă clic pentru a accesa 13_Armata_unitatea_nationala.pdf

PROBLEMA DOBROGEANĂ LA FINELE PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL (1918-1919)
Drd. George UNGUREANU

27/10/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: