CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Istoria trăită de românii din Basarabia în timpul ocupației sovietice

Recurs la istoria trăită

Foto: Alecu Reniță, Chişinău, director al revistei naționale „Natura”  

Un popor care refuză să-și cunoască istoria adevărată se transformă treptat într-o populație amorfă și nepăsătoare la prezentul și viitorul ei. Există o diferență uriașă, de la cer la pământ, între popor și populație. Prin rostul lor de a fi – popoarele merg înainte, au identitate, conștiință și istorie, știu să se organizeze, creează valori și civilizație, pe când populațiile stau pe loc sau trag înapoi, sunt în afara timpului istoric, nu se pot defini, nu au conștiință și memorie colectivă, nu produc, ci consumă valori. Mai pe scurt, popoarele țin de istorie – populațiile de biologie. Am trăit 37 de ani din viața mea în imperiul minciunii și teroarei. Nu aveam nici cel mai elementar drept la alt adevăr decât cel oficial, ticluit de ideologii de la Moscova. Nu exista mai mare crimă comisă de moldoveanul sovietic decât îndrăzneala de a căuta adevărul despre identitatea sa națională și neamul din care făcea parte.

Puteai să spui (și erai încurajat) că ești rudă de sânge cu extratereștrii sau cu cei din Patagonia, numai nu cu românii. Subiectele tabu stăteau pe o ghilotină în declanșare și nimeni nu avea voie să le atingă. Altfel, îi sărea capul. Istoria Moldovei, concepută de străini și semnată de cozile de topor de la Academia din Chișinău, era un manual de falsuri și de ură împotriva românilor și a tot ce este românesc. Mesajul de bază se rezuma la teza stalinistă că moldovenii și românii sunt două popoare diferite, fiecare având limba și istoria sa aparte. Intelectualii umblau prin beznă, căutând în singurătate deplină și cu mare teamă adevărurile arestate și exilate din bibliotecile publice.

Doar cei mai de încredere „savanți” aveau acces la fondurile arhivistice interzise. Studenții de rând „înghițeau” tone de maculatură propagandistică, fără șanse să găsească măcar o rază de lumină în împărăția întunericului programat. Pe la jumătatea domniei lui Brejnev, românimea conservatoare începuse să-și piardă în ritm accelerat imunitatea seculară și să îmbrățișeze caracteristicile de homo sovieticus. Din cele trei milioane de moldoveni, peste 300 de mii deja declarau în acte că limba lor maternă este rusa. În acei ani, se încuraja masiv căsătoriile mixte, care depășeau cifra de un sfert de milion. Mulți dintre tinerii înrolați în armată erau aruncați în cele patru zări ale imensului imperiu și reveneau acasă cu câte o … rusoaică. Mai totdeauna, copiii din familiile mixte, frecventau grădinițele și școlile de limbă rusă. În orașe, ca Tiraspol, Tighina, Râbnița, Bălți și Chișinău asemenea instituții în limba „moldovenească”, practic nu existau, evident, „la rugămintea părinților și clasei muncitoare”.

Înainte să piară Brejnev, rusificarea populației băștinașe luase proporții dezastruoase. O limbă macaronică, pestrițată de argouri din lagărele siberiene se împrăștia, ca o râie colectivă, asupra satelor. Limba română, cea mai puternică cetate a moldovenilor, se ruina sub ochii nepăsători ai mulțimilor rusificate. Intelectualitatea, cât de cât, își dădea seama că, fără a opri procesele de asimilare și mancurtizare, cele trei milioane de români vor dispărea în oceanul ruso-slav. Se apropia sfârșitul. Partea de popor român, lăsată de rege sub ocupația Moscovei, în mare măsură se transformase în populație fără memorie și identitate. Pe acest fundal imperial în agonie, mulți renunțau la originea lor și se preschimbau în ruși cu acte în regulă. Doar o mână de intelectuali, foarte și foarte puțini la acea vreme, au decis să intre în luptă cu monstrul odios, cu regimul de ocupație.

Primii, care prin 1985 au început să tragă clopotele și să strige că „Moldova moare”, au fost „Verzii”, ei venind din rândul jurnaliștilor, cineaștilor, scriitorilor, medicilor și oameni- lor de cultură. Apoi, Uniunea Scriitorilor, cu publicațiile sale „Literatura și Arta”, „Nistru”și „Codrî”, a devenit Statul Major și, sub ochii plini de spaimă ai KGB-ului, a organizat uriașa mișcare populară, de renaștere națională, cu revendicarea inițială „Limbă-Alfabet”, trecând treptat spre Tricolor, „Podul de flori”, Suveranitate și Independența față de Moscova imperială. În centrul Chișinăului au avut loc confruntări înverșunate și îndelungate cu puterea comunistă, dar solidaritatea și unitatea moldovenilor s-a dovedit a fi mai puternică decât tancurile și batalioanele de soldați și milițieni sovietici.

Aproape tot Programul politic al Mișcării de Renaștere Românească și al Primului Parlament a fost înfăptuit, iar Declarația de Independență a anulat pentru totdeauna istoria falsă fabricată de ideologii Kremlinului, proclamând solemn, în fața întregii lumi, adevărul că moldovenii vorbesc limba română, sunt parte integrantă a poporului român și au dreptul să revină Acasă. Războiul declanșat de Moscova împotriva Republicii Moldova în anul 1992 urmărea distrugerea Mișcării de Renaștere Națională, dizolvarea Primului Parlament și readucerea forțelor revanșarde rusești la conducere. Ghenadii Selezniov, fostul șef al Dumei de Stat, a spus cel mai clar: „Rusia a declanșat războiul din Transnistria pentru a opri Unirea Moldovei cu România”.

Toate guvernările antiromânești instalate la Chișinău au avut aceeași comandă: să păstreze statul moldovenesc „independent” de Țara-Mamă, iar drept recompensă Moscova le-a dat voie să jefuiască poporul, ca pedeapsă pentru îndrăzneala lui de a se reîntoarce Acasă. Toate schemele de corupție de miliarde duc la mafia din Kremlin. Corupția totală a fost și este arma metropolei imperiale pentru a ține în orbita ei popoarele scăpate din închisoarea rusească.

Pentru restanțierii cronici, care tot ajung în Parlament fără nici un merit, în afară de a fi slugă de partid, le sugerez să întrerupă joaca pe telefoanele mobile în timpul ședințelor în plen și să instaleze în ele Declarația de Independență. Citind-o, poate vor înțelege că R. Moldova a ajuns cea mai săracă și coruptă, fiindcă conducerile ei au ținut-o strâns legată de Rusia. Recitind-o, vor descoperi salvarea tuturor cetățenilor de pe acest pământ – ReUnirea cu Patria-Mamă – România! Un cuvânt de mulțumire și recunoștință exprimăm marilor sufletiști, care au făcut parte din Mișcarea de Renaștere Românească, au apărat Libertatea și Neamul la Nistru, au contribuit ca în fiecare localitate să revină Limba Română și Alfabetul Latin, să fluture Tricolorul românesc! Fiți siguri: „Podul de flori” pe care l-am înălțat împreună este legătura divină dintre Patria noastră și Basarabia! Nimeni nu ne poate ține despărțiți. Să urmăm acei ani de renaștere și glorie, să fim iarăși o inimă și o suflare, să fim uniți și să ne facemdreptate, reîntorcându-ne Acasă, la Mama România, unde vom fi în siguranță, devenind din nou un popor și nu rămânând o populație în afara timpului istoric.

Sursa – file:///C:/Users/User/Downloads/NATURA_august%202022%20vizualizare.pdf

11/08/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Primul atac terorist din Romania.Comunistul Max Goldstein si ura sa cumplită pentru tot ce era românesc

 

 

 

Max Goldstein (1898–1924), cel dintîi terorist din România

 

Steag negru la Senatul Romaniei

 Cu multi ani in urma, pe 8 decembrie 1920, o bomba pusa de o mana criminala exploda la ora 14.40, aruncand in aer Senatul Romaniei.
Mana criminala era a lui Max Goldstein. Max s-a născut la Bârlad, în anul 1898, dintr-o familie de evrei.

Devenise comerciant, dar în loc să-şi vadă de comerţ, se simte atras încă din fragedă tinereţe de ideologia bolşevică. Asta îl face să înceapă o activitate subversivă, care-i va aduce o condamnare de 10 ani, pe care începe să şi-o ispăşească la Văcăreşti. 

În februarie 1920, fiind dus la judecătorie ca martor la procesul complotului comunist de la Vitan, se preface că vrea să meargă la latrină, dar pe când era condus pe coridor, fuge pe o uşă laterală şi iese în curtea din dos.

Reuşeşte apoi să dispară ziua în amiaza mare, ajungând la vechea lui gazdă Julieta Holtzman.Ajutat de complici, n-o ia direct spre Moldova, unde bănuia că era deja aşteptat, ci pleacă la Timişoara, trece ilegal frontiera, apoi prin Bulgaria ajunge la Odessa, taman la timp ca să participe la demonstraţia oamenilor muncii de 1 Mai.  

Aici era centrul de spionaj şi şcoala de terorism a sovieticilor. Max Goldstein îl caută pe şeful serviciului, evreul Abraham Grinstein, căruia îi propune colaborarea, prin executarea unor acte de sabotaj asupra instituţiilor de stat româneşti.

Max era expert în tehnica pirotehnică şi ştia mai totul despre prepararea explozibililor şi producerea bombelor artizanale. Încă din copilărie îi plăcuse să confecţioneze artificii şi pocnitori cu praf de puşcă, preparat de el însuşi.

Experimentele lui au mers atât de departe, încât o dată, pe când pisa un amestec exploziv într-un mojar, acesta i-a explodat în mână, smulgându-i-o din cot.

Mâna dreaptă a trebuit să-i fie amputată.  Ca să se poată folosi totuşi de ciotul rămas, şi-a prins în prelungirea braţului un cârlig de oţel atât de ascuţit la vârf, încât putea lesne străpunge pe oricine i s-ar fi împotrivit.

Abraham Grinstein, seful serviciului de terorism cu sediul la Odessa si organizatorul atentatului

La Odessa a urmat şcoala de terorişti, mai întâi ca elev apoi, — după ce a dovedit că avea cunoştinţe avansate în tehnica diversiunii — a ţinut şi cursuri practice novicilor, despre cum se confecţionează o bombă artizanală şi cum trebuie ea amplasată.

La aceste demonstraţii, i-a uimit pe profesori cu îndemânarea lui, fiindcă el cu o singură mână, lucra mai repede şi mai precis decât toţi ceilalţi, cu două mâini.

Mai ales Grinstein era fericit că dăduse peste un astfel de expert, cum nu mai exista altul în toată Rusia: fără sentimente, crud şi curajos, inteligent şi decis şi mai ales, care purta în suflet o ură cumplită pentru tot ce era românesc.

În toamnă Max s-a întors în România, cu planuri criminale. El plănuia să întreprindă sabotaje pe teritoriul românesc.
Ajuns la Bucureşti formează, conform strategiei imaginate de Grinstein, o troică. Aceasta era o organizație subversivă, formată numai din trei inşi.

Experienţa în câmp operativ arătase că grupul cel mai eficient era cel de trei. De aici şi denumirea de troică.

În scurt timp, prin vechi cunoştinţe din Bucureşti, reuşeşte să formeze o troică proprie, exclusiv evreiasca: el, Leon Lichtblau şi Saul Osias.

Leon Lichtblau,  complice în atentat

Ca să nu-şi piardă dexteritatea şi îndemânarea cu problemele organizatorice,Max pune la cale deraierea trenului de lux Simplon, între Ciocăneşti şi Chitila.
Şi-a procurat explozibil, o ţeavă de plumb, o capsă cu fulminat de mercur şi din toate acestea a confecţionat cu multă ingeniozitate o bombă artizanală, pe care a pus-o sub o traversă, cu puţin timp înainte de trecerea Simplon-ului.

Când roata locomotivei a turtit capsa de pe şine, aceasta a inflamat praful de puşcă din ţeava de plumb, flacăra fiind transmisă la explozibil, care explodând, a aruncat în aer primul vagon în care — după toate informaţiile lui Max — ar fi trebuit să se afle cel pe care sovieticii ar fi vrut să-l vadă cât mai curând pe năsălie: Constantin Argetoianu, duşmanul îndărătnic al comunismului.

Aceasta era cea mai importantă misiune pe care o primise. Constantin Argetoianu chiar s-a aflat în acel vagon!

Numai că, ori calculele lui Max au fost greşite, ori praful de puşcă îndesat prea tare în ţeava de plumb a ars prea repede, ori nenorocitul de Simplon a redus tocmai atunci viteza, ca mecanicul să aibă timp să se scarpine în fund, ori poate a fost îngerul păzitor al lui Argetoianu care a încurcat lucrurile, nu se ştie.

Cert este că explozia a distrus partea din faţă a vagonului, dar Argetoianu a scăpat neatins, aflându-se în partea din spate a vagonului avariat.
Înfuriat de această festă a soartei, Max pune la cale o lovitură teribilă, care urma să zguduie din temelie burghezia română, asupritoarea cruntă a muncitorilor ce trudeau în fabrici şi uzine. Voia totodată să se poată prezenta în faţa tovarăşului Grinstein cu o mare realizare, ca să justifice nu numai încrederea acordată, dar şi sumele imense pe care le-a primit de la sovietici, pentru a-i înlesni îndeplinirea misiunilor pe teritoriul românesc.

Saul Osias, unul dintre complicii lui Goldstein

Max, Saul şi Leon se pun pe treabă, împărţindu-şi sarcinile. Saul face rost de două obuze nemţeşti de 75 mm, un ceas deşteptător, două brichete, fitil, o capcană de şoareci cu arc, şuruburi, o şurubelniţă si un cleşte.

Leon procură o lădiţă de lemn cu capac şi face şi schiţe cu sălile şi camerele senatului, poziţia coridoarelor şi a uşilor de acces.
Max confecţionează dispozitivul: fixează mai întâi cele două obuze în lădiţă, apoi la baza lor pune ceasornicul, brichetele, fitilul, toate prinse solid în şuruburi şi stinghii de lemn.

Când ceasornicul începea să sune, cheia de la sonerie învârtindu-se, înfăşura o sârmă în jurul ei, care trăgea de sfoara capcanei de şoareci, rupând-o.

Arcul eliberat pocnea rotiţele brichetelor, care aprindeau fitilurile ce duceau flacăra la fiecare obuz, declanşând astfel explozia.
După ce a reglat mecanismele şi le-a încercat funcţionarea, Max Goldstein s-a arătat mulţumit de dispozitivul pe care-l crease.

La ultimele zece încercări, sistemul nu ratase nici măcar o singură dată aprinderea flăcării brichetelor.

Deci, sistemul funcţiona atât de bine, încât Goldstein era sigur că mecanica nu-l va trăda. Dar era oare destul ca să-şi atingă scopul?

O nemulţumire, ca o presimţirea rea care nu-i dădea pace, l-a îndârjit şi mai mult. Nu se poate, a calculat de data asta totul cu mare grijă, nimic nu mai putea interveni!

În noaptea de 7 spre 8 decembrie, la miezul nopţii, pe lângă clădirea senatului, se strecurau două umbre. Sunt Max şi Leon.

Saul, care nu fusese de acord cu punerea bombei la senat, a fost lăsat acasă. (El voia s-o pună la sediul Siguranţei!),

Pentru plasarea bombei, era destul cu ei doi.

Cu un şperaclu au deschis o uşă şi-au pătruns în sala, unde în după-amiaza zilei următoare avea să aibă loc o sesiune ordinară a senatului României. Max montează apoi lădiţa în spatele unei draperii, acolo unde era singurul loc ascuns vederii.

Sperau să nu vină nicio femeie de serviciu prea conştiincioasă, ca să măture pe după draperie. Acolo domnea un praf gros de un deget, muşte moarte şi plase de păianjen, ceea ce dovedea că nimeni nu mai cotrobăise în colţul acela de foarte multă vreme.

Max intenţiona să fixeze soneria deşteptătorului pentru ora trei după-amiaza, când bănuiau că dezbaterile în sală se vor încinge, ca de obicei.

Leon se informase atent asupra desfăşurării şedinţelor senatului, ca să stabilească ora cea mai potrivită pentru detonaţie.

Ca să fie siguri, trebuiau să aştepte cel puţin până la ora patru dimineaţa, fiindcă dacă ar fi potrivit ceasul acum, când era ora 1 noaptea, explozia s-ar fi produs la ora 3 dimineaţa, când nu era nimeni în clădire.

Chiar aşa o prostie nu putea să facă niciunul din ei! Ca să le treacă timpul, s-au pus să fumeze şi să povestească:

— Deci, mâine va fi şedinţă ordinară la senat! Dar, dacă totul merge cum sperăm, o vom transforma într-o sesiune extraordinară! Max rânjeşte şi trage din ţigară cu sete.

Nimbul de foc prinde viaţă, luminându-i scurt faţa.

— Va fi cea mai extraordinară şedinţă din toate timpurile, Max! Nici nu bănuiesc ei ce-i aşteaptă !

Mâine în jurul orei 15, va trebui să fie la tribună şi nea Costică. Adică exact în dreptul lămpii noastre, când i se va aprinde fitilul.

Max începe să cânte încetişor: Costică Costică, fă lampa mai mică! Leon îi ţine isonul, bătând tactul pe genunchi. Ca să treacă timpul mai povestesc de una de alta, până pe la ora 4, când Max întoarce cheia arcului de la sonerie de nouă ori.

Nu până la refuz, ca să nu pocnească arcul. Dar de nouă ori era suficient, pentru că la a şaptea învârtitură, arcul aprindea brichetele. Apoi a legat cu grija sârma de cheiţă, a dat-o de două trei ori după axul ei şi a reglat tensiunea sârmei cu o pană de lemn, care fixa ceasul în locaşul lui.

Au verificat apoi amândoi, încă o dată, dacă fitilele erau bine potrivite ca să primească focul de la brichete, dacă sârma era fixată bine, dacă ceasul era înţepenit cum trebuie.

Fiindcă totul era perfect, Max a scos siguranţa şi au închis apoi capacul lădiţei.
Au mai stat apoi câteva minute, să asculte dacă nu cumva ticăitul ceasornicului răzbătea din spatele draperiei, dar oricât şi-au ascuţit auzul, n-au putut percepe nici cel mai mic zgomot. Perdeaua de pluş înghiţea orice sunet.

Mulţumiţi de ce-au realizat, s-au întors pe acelaşi drum, nevăzuţi şi neauziţi de nimeni.
Şedinţa senatului din 8 decembrie 1920 începuse deja şi dezbaterile prinseră să se închege.

Cei de la putere şi din opoziţie porniseră ciondăneala obişnuită, care nu ducea niciodată la nimic.

Max rămăsese la locuinţa conspirativă, dar Leon, fire mai emotivă, nu-şi mai găsea locul.

Pe la unsprezece a plecat la universitate, care era foarte aproape de sala senatului, ca să trăiască pe viu emoţiile evenimentului mult aşteptat.

Se aşezase în ultimele bănci, pentru că de data asta, nu-l mai interesau matematicile.

Era nervos că nu ştia cât e ceasul, fiindcă îşi interzisese să se uite la al lui într-una, ca să nu dea de bănuit.

Trebuia totuşi să fi trecut de 2 şi jumătate. Şi ce greu trecea timpul!

Dar chiar în clipa aceea, o bubuitură puternică a zgâlţâit geamurile universităţii. Toţi studenţii au sărit să privească afară.

Au zărit ferestrele de la sala senatului sărite din cercevele, iar prin găurile rămase ca nişte orbite goale, ieşeau trâmbe de fum şi de praf.

Sala de sedinte a Senatului

Pe stradă, pietonii surprinşi de explozie prea aproape, fugeau înghemuiţi şi cu capetele între umeri ca să se îndepărteze, ciocnindu-se de cei mai îndepărtaţi, pe care curiozitatea îi mâna să se apropie, ridicându-se pe vârfuri şi lungindu-şi gâturile ca să vadă mai bine.
Când fumul s-a mai risipit şi aerul proaspăt a mai limpezit atmosfera, cei mai lucizi senatori au început să caute victime.

Cei din spate, abia treziţi din somnolenţă, scăpaseră doar cu sperietura, dar președintele Senatului, venerabilul Constantin Coandă, fusese rănit destul de serios.

Fișier:Demetriu Radu.jpg
Preotul unit Demetriu Radu, episcopul unit din Oradea, a fost străpuns de o schijă la piept şi apoi izbit de suflul exploziei de perete.

El a fost cel care a murit chiar la faţa locului. Ministrul justiţiei, Dimitrie Greceanu şi senatorul Spirea Gheorghiu, răniţi grav, n-au mai putut fi salvaţi de medicii de la spitalul Colţea, unde au fost transportaţi de ambulanţe.

Ministrul justiţiei, Dimitrie Greceanu

Constantin Argetoianu scăpase şi de data asta fiindcă… întârziase!
La câteva minute după atentat, regele Ferdinand a fost la faţa locului, încercând să mobilizeze şi să îmbărbăteze lumea aceea speriată a Bucureştiului.

Generalul C-tin Coanda, ranit grav in atentatul de la Senat

Leon, aflând ceea ce-l interesa, a grăbit spre casa conspirativă unde-l aştepta Max, aflat şi el într-o stare de mare agitaţie.

Ca să se liniştească, au băut amândoi un ceai, în care au dizolvat bromură.

Apoi au analizat situaţia la rece, care era foarte departe de a-l mulţumi pe Max.
Costică Argetoianu, cel cu lampa mică, duşmanul neîmpăcat al comuniştilor, scăpase iarăşi „nepedepsit”, victimă căzând în locul lui alt Costică, Coandă, care pentru ei era persoană neutră.

Senatorul Spiru Gheorghiu, ucis in atentatul lui Goldstein

Deci numai trei morţi, un amărât de rănit, ce mai, mult zgomot pentru nimic! Şi de ce oare sunase blestematul ăla de ceas la 2 şi 40, adică cu douăzeci de minute mai devreme?

Răspunsul a fost că n-au verificat cât de precis funcţiona deşteptătorul.

Atenţi doar la mecanismul soneriei, nu s-au mai gândit că ceasul trebuia să funcţioneze zece ore cu precizie.

Ori o lua înainte de la început, ori ei din neatenție au deplasat limba din spate care regla mecanismul balansierului, cert este că ceasul lor a declanşat explozia cu douăzeci de minute mai devreme, când „cocoşeii” din parlament nu se încăieraseră suficient.

Asta a dus la lipsa rezultatelor pe care le aşteptau cu înfrigurare.
Ceea ce nu aveau cum să afle atentatorii a fost că un drăcuşor de îngeraş — fie din joacă, sau trimis de cineva — s-a jucat cu jucărelele găsite în lada de după perdea, luând de acolo o sfoară de cânepă, ca să-şi puie mustăţi.

Din cauza asta, unul din obuzele din cutie n-a explodat, cu toată zguduiala pe care i-a produs-o fratele lui geamăn, atunci când a sărit în sus ca ars.

Era ca şi cum Dumnezeu a vrut să diminueze efectele exploziei, care ar fi fost grozavă, dacă explodau ambele obuze deodată.

Cu aceste fragmente din romanul „De la inima la cer“ am incercat sa aduc la lumina un fragment uitat pe nedrept din istoria Romaniei.

Azi, daca am fi avut politicieni patrioti, constienti de misiunea lor, mumii imbalsamate care se trezesc doar cand e vorba de furat, am fi avut sedinta solemna la Senat, cu un moment de reculegere si cu drapelul Romaniei ridicat in berna, in memoria victimelor acestui atentat criminal pus la cale si executat de o mana de evrei, impinsi de adanci sentimente antiromanesti.

 

 

CĂLIN KASPER

 

SURSA: www.ioncoja.ro ;wikipedia.ro; www.buciumul.ro/

13/12/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | 7 comentarii

Razboiul antibolşevic din Basarabia, dupa MAREA UNIRE

Foto:Membrii ai Sfatului Ţării in  sala în care s-a semnat la 27 martie 1918, Actul Unirii Republicii Democrate Moldoveneşti (succesoarea guberniei Basarabia,fosta parte componenta a Tarii Moldovei), cu Tara Mama – Romania.

 Lupte antibolşevice după Unire (1918 – 1940)

Deja către sfârşitul lui ianuarie 1918, teritoriul Basarabiei era aproape complet curăţat de plaga bolşevică. Armata română disciplinată, motivată, dornică de revanşă, a reuşit cu preţul unor lupte grele să cureţe întreg teritoriul până la Nistru, obligând bandele ruseşti să fugă dincolo de râu, aducând liniştea şi pacea atât de necesară populaţiei basarabene greu încercate.

Nu mai erau bande de soldaţi care jefuiau, violau, incendiau şi omorau totul în calea lor. În locul lor veniseră soldaţii români care aveau ordine stricte să nu se amestece în disputele politice. Au fost primiţi prin sate cu pâine şi sare, au fost invitaţi pe la cumetrii sau nunţi, ofiţerii români au năşit cupluri sau copii basarabeni, şi pretutindeni s-au comportat cu onoare, făcând cinste armatei române. Ţăranii basarabeni erau lămuriţi acum, nu le mai trebuiau demonstraţii, se înţelegeau perfect în limba română cu aceşti soldaţi despre care lise spunea că sunt moşieri.

De fapt, în discuţiile, şezătorile la care au participat în comun, a fost limpede pentru toată lumea că sunt acelaşi popor, spre deosebire de stăpânii ruşi de până atunci care nici nu vorbeau limba lor, ba mai mult, îi tratau cu dispreţ ca şi pe un popor inferior.

 

Despre cultura românilor

În această idee trebuie menţionate scrierile autorilor ruşi care permanent încercau să acrediteze ideea conform căreia moldovenii, şi prin extensie românii, sunt un popor inferior care au avut norocul să fie „civilizaţi“, prin cucerire bineînţeles, de cultura superioară a poporului rus. Aici sunt mari semne de întrebare. În primul rând, nu cred că mujicul rus de rând era cultural superior ţăranului basarabean sau român, ba dimpotrivă. De sute de ani cercetătorii continuă să descopere noi şi noi comori artistice din sufletul ţăranului român, nu degeaba folclorul nostru este poate unic în lume. „Veşnicia s-a născut la sat” spunea Lucian Blaga, şi avea mare dreptate. Iar noi încă tot mai descoperim bucăţi din această veşnicie, din acest patrimoniu unic şi nepieritor al poporului român.

Toţi marii autori, scriitori, compozitori români, şi-au extras inspiraţia de la rădăcini, din arborele imens al creaţiei populare, care încă este departe de a-şi fi epuizat tainele. Folclorul nostru este unic în lume la fel ca şi poporul român, „o enigmă şi un miracol“, după cum spunea istoricul Gheorghe Brătianu, ucis de comunişti în închisoarea de la Sighet în 1953.

Marii noştri savanţi, Mircea Eliade, cel mai mare istoric al religiilor, marii noştri filozofi, mândria universităţilor din lume, Eugen Ionesco, Cioran şi mulţi alţii, şi-au extras seva din acest arbore al culturii populare, atât de vie şi atât de necunoscută chiar şi astăzi. Să mai spunem că riturile noastre de sărbători încă sunt enigme pentru cercetători din întreaga lume? Că DOINA, acest cuvânt sfânt pentru orice român, nu are echivalent în nicio limbă a pământului?

Grecii au un folclor populat de zei, grecii sunt unul dintre cele mai vechi popoare din Europa, cu o civilizaţie înfloritoare. Legendele Olimpului au fost şi sunt studiate în întreaga lume. Spre deosebire de ei, românii au un folclor poate mai bogat, populat de eroi.

Sunt eroi care luptă pentru biruinţa binelui, printre personaje fantastice care ar putea să facă să pălească clişeele preluate cu elfi, dragoni, orci sau alte închipuiri mitologice. Noi îi avem pe Făt Frumos, Ileana Cosânzeana, Greuceanu, Harap Alb şi mulţi alţii. Folclorul nostru este populat cu balauri, iele, vrăjitoare, pitici, spâni, dar şi cu personaje din creştinătatea timpurie, ca şi Sfânta Vineri. Nu prea ştiu să fi dat ceva comparativ cultura populară rusă, chiar şi în materie de legende şi balade cred că le suntem superiori.

Tot timpul ruşii, în cursul expansiunii lor şi-au motivat tendinţele cum au putut mai bine, sub semnul eliberării creştinilor de sub jugul păgân, apoi când au cotropit creştini, în numele ortodoxiei, când au ajuns să cotropească popoare ortodoxe, în numele civilizării lor de către cultura rusească superioară. A apărut comunismul, un alt pretext spre expansiune, în numele „eliberării” proletariatului mondial.

După căderea comunismului, este coaptă ideea panslavistă. În momentul în care Rusia a cotropit teritorii poloneze sau româneşti, ideea civilizatoare a ocupaţiei nu prea a stat în picioare, deoarece atât nobilii polonezi, cât şi boierii români aveau un nivel cultural net superior nobilimii ruse. Acesta este unul dintre motivele tendinţei continue de rusificare a elitelor, iar mai apoi, în timpul comunismului, când s-a văzut că această politică nu dă rezultate, pur şi simplu de masacrare a acestor elite. Preoţi, învăţători, cărturari, intelectuali, toţi cei ce aveau rolul de a lumina poporul, inclusiv ţărani înstăriţi au fost exterminaţi. Katyn, Gulag, cuvinte devenite comune acum.

De ce nu au reuşit ruşii, cu aşa zisa lor civilizaţie superioară faţă de cea a basarabenilor, să asimileze populaţia basarabeană, inferioară cultural cum ziceau ei comparând-o cu cea a samoazilor? Mai mult, erau învăţaţi ruşi care susţineau că limba moldovenească, respectiv cea română, nu are mai mult de 200 de cuvinte! Atunci, de ce nu au fost asimilaţi basarabenii de marea cultură rusă în mai mult de o sută de ani de stăpânire crudă, la fel cum au făcut cu alte popoare siberiene, printre care şi cel mai sus menţionat, al samoazilor, despre care nimeni nu a mai auzit nimic?

Răspunsul este simplu. O civilizaţie poate fi asimilată doar de o alta superioară, la fel cum românii i-au asimilat pe migratorii care s-au stabilit aici, fie că vorbim de rămăşiţele cumanilor sau ale slavilor. O civilizaţie inferioară nu poate asimila una superioară, o poate doar extermina. Iar românii, ca şi polonezii, erau cultural superiori ruşilor, aşa se explică rezistenţa lor constantă. Un singur exemplu. La începutul secolului XX, în Imperiul Rus funcţionau nouă universităţi (Petersburg, Moscova, Kiev, Kazani, Odessa, Harkov, Varşovia, Tartu, Tomsk) dintre care patru erau înfiinţate de români.

 

Unirea

Dar românii basarabeni erau deja lămuriţi de ascendenţa şi apartenenţa lor la începutul lui 1918. Proclamarea independenţei faţă de Rusia a venit firesc, prin actul Sfatului Ţării de la 24 ianuarie 1918, o dată cu rezonanţă istorică în inima tuturor românilor. Era logic şi firesc, Basarabia nu mai avea frontieră comună cu Rusia în urma faptului că Ucraina se declarase deja independentă. La 16 martie 1918, apare a doua pretenţie a Ucrainei faţă de Basarabia (prima, din vara lui 1917, a fost respinsă de adunările moldovene cu indignare) a premierului ucrainean Golubovici. Deputaţii din Sfatul Ţării o resping şi pe aceasta, se poate ca această pretenţie directă să fi grăbit actul de la 27 martie 1918.

Între timp, guvernul român condus de generalul Averescu începe negocieri cu Rumcerodul de la Odessa prin intermediul colonelului Boyle. Scopul principal al lui Averescu era fără îndoială eliberarea românilor arestaţi de bolşevici la Odessa. Vorbim aici de oficiali înalţi, inclusiv de generalul Coandă, fostul ataşat român la curtea ţarului pe timpul războiului.

Se schimbă o serie de propuneri, printre care bolşevicii cer evacuarea de către români a Basarabiei, în etape, şi lăsarea doar a unei garnizoane de 10 000 de oameni pentru paza depozitelor şi căilor de transport. Deşi au fost unele acorduri în faza iniţială pe timpul negocierilor, până la urmă tratativele au picat odată cu ocuparea Odessei de către austro-germani.

Delegaţiile române între timp au fost eliberate. Aceste negocieri au fost folosite ulterior de către istoriografii sovietici pentru a demonstra „ocuparea samavolnică” a Basarabiei de către România. Este un fals, au fost negocieri pe mai multe paliere, inclusiv eliberarea ostaticilor români, regimul de transport şi multe altele. Sunt mai multe aspecte care în mod sigur Averescu le-ar fi urmărit. Odată, dorea să-i liniştească pe Aliaţi că armata română nu-şi împrăştie forţele şi va păstra pe linia frontului suficiente trupe contra germanilor, mai ales după ce ruşii nu mai contau pe frontul românesc, ba dimpotrivă, eram nevoiţi să luptăm şi împotriva lor. Apoi, ţinând cont că eram siliţi să pornim negocierile de pace cu Germania şi Austro-Ungaria deoarece şi ruşii făceau la fel, Averescu nu dorea să dea de înţeles că ar accepta Basarabia ca şi o compensaţie pentru o eventuală pierdere a Dobrogei către bulgari la tratativele de pace. Indiferent, după alungarea Rumcerodului din Odessa de către austro-germani, negocierile deveneau caduce, la fel cum s-a întâmplat şi cu pacea de la Buftea-Bucureşti după înfrângerea Austro-Ungariei şi Germaniei.

Timpul se grăbea, evenimentele se succedau cu repeziciune. Ofensiva austro-germană în Ucraina care a ajuns până la Odessa ne-a făcut să fim total înconjuraţi de Puterile Centrale, ce a mai rămas din România şi Basarabia, două insule înconjurate de inamici, dar menite să devină una singură.

Încă de la începutul anului zemstvele (adunările de reprezentanţi) din diferite părţi ale Basarabiei trimiteau Sfatului Ţării telegrame cu rezoluţii în care se cerea unirea cu ţara mamă România. La 27 martie 1918, în şedinţa Sfatului Ţării, acesta a decis cu 86 de voturi pentru şi 3 împotrivă (Balmez Ştefan, bulgar, Osmolovski Arkadie şi Starenki Mihail, ucraineni), 36 abţineri şi 13 absenţi, unirea Basarabiei cu România. Idealul spre care năzuiseră generații de patrioți mai bine de o sută de ani a devenit realitate prin vot, în mod democratic, în ziua de 27 martie 1918.

În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.

Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!

Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ

Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa

Secretarul Sfatului Ţării I. Buzdugan

 

Recunoașterea Unirii

Rusia bolșevică, la fel cum ar fi făcut și Rusia țaristă, nu s-a împăcat niciodată cu pierderea Basarabiei, ci a încercat prin orice mijloace să o recupereze. Pentru început, a confiscat tezaurul României depus la Petersburg cu garanția Aliaților, pentru a nu fi însușit de germani în cazul în care aceștia ar fi ocupat nordul Moldovei. Această sechestrare nerezolvată nici până astăzi reprezintă un act de brigandaj, de tâlhărie internațională.

 Spre comparație, în 1939, Polonia este atacată și ocupată din două părți, de Germania lui Hitler și U.R.S.S.-ul lui Stalin. O parte din populație, chiar și din armata înfrântă, guvernul și alți ofciali se refugiază în România. Oficialitățile vor pleca mai departe, către Marea Britanie, dar o mare parte dintre civili vor rămâne în România până la sfârșitul războiului. Odată cu guvernul, prin România a trecut și o mare parte din tezaurul polonez.

Oficialitățile române au avut grijă să nu se întâmple nimic pe timpul transportului, astfel că tezaurul polonez a fost îmbarcat la Constanța și expediat cu bine în Anglia, cu concursul generos al oficialităților române.

În 1918, bolșevicii fac mai mult decât confiscă tezaurul, dar la intrarea trupelor române în Basarabia îl arestează pe ministrul Diamandi la Petrograd, dar acesta este eliberat la intervenția insistentă a celorlalți ambasadori aliați. Bolșevicii nu mai respectau nici imunitatea diplomatică a ambasadorilor.

Radiograma lui Troțky anunță confiscarea tezaurului, ruperea relațiilor cu România și expulzarea diplomaților, când de fapt ei au fost arestați, la fel cum s-a întâmplat cu generalul Coandă și ai lui la Odessa. La 1 mai, Lenin ne va da ultimatum, ca în trei zile să evacuăm Basarabia și Bucovina (pe care nu o stăpâniseră niciodată).

La Conferința de Pace de la Paris, rușii, de fapt reprezentanții vechii Rusii, ai țarismului, deoarece bolșevicii nu erau recunoscuți ca reprezentanți legitimi ai Rusiei, au încercat să conteste prin toate mijloacele valabilitatea unirii, dar fără succes. De aici se vede convergența de păreri și aspirații internaționale ale țarismului și comunismului, ambele înclinate spre expansiune și dominație regională, chiar globală, prin intermediul ideologiei, în cel din urmă caz.

La Paris, rușii albgardiști au încercat fără succes să acrediteze ideea anexării Basarabiei de către România, jugul sub care zăcea poporul basarabean sub ocupația românească și multe altele. Au adus chiar și câțiva “țărani basarabeni“, dovediți ulterior ca ucraineni, care să se plângă de ocupația românească.

Acești ruși îi aveau în frunte pe A.N. Krupenski (dintr-o familie de polonezi moldovenizați în secolul XVII, apoi rusificați în secolul XIX, fost mareșal provincial al nobilimii din Basarabia până în 1918), pe A.K. Schmidt (evreu de origine germană, fost primar al Chișinăului) și pe Vladimir N. Țiganco (rus, fost conducător al fracțiunii țărănești din Sfatul Țării, s-a abținut de la votarea unirii). Lor li s-a opus delegația basarabeană, pe lângă delegația românească la negocieri.

Această delegație basarabeană, formată din Ion Pelivan, Ion Codreanu, Sergiu Victor Cujbă (scriitor cunoscut mai mult sub pseudonimul Ștefan Basarabescu) și Emanoil Catelli. Ei au demonstrat românitatea Basarabiei și au demontat propaganda rusă prin conferințe, articole de presă, editarea de broșuri, discuții cu factorii responsabili ai Aliaților, care, în final, au recunoscut unirea Basarabiei cu România.

Bolșevicii nu au recunoscut noile granițe ale României Mari, dar acestea au fost recunoscute de aliați. Nu au recunoscut unirea Basarabiei, deși la 1920, în preajma și timpul războiului sovieto-polonez, când aveau nevoie de neutralitatea României erau gata să o facă, doar pentru această neutralitate. Ar fi sacrificat Basarabia pentru asta, dar de fapt nu este așa.

 Românii care au participat la luptele din Siberia în cursul războiului civil dintre albi și roșii spuneau că încheiau acorduri de încetare a focului cu bolșevicii, pentru ca a doua zi să fie atacați de aceștia spunând că nu recunosc nicio înțelegere cu burjuii. La fel au procedat rușii și mai aproape de zilele noastre, în anii 90, în timpul conflictelor din Georgia și Transnistria.

U.R.S.S. a recunoscut granițele țărilor baltice, ale Poloniei și ale Finlandei. Au împiedicat-o cu ceva aceste tratate să le ocupe, pe unele total, pe unele parțial, începând cu 1939? L-a împiedicat pe Stalin să ia teritorii pe care rușii nu le-au stăpânit niciodată, cum ar fi Rutenia subcarpatică, Bucovia de nord sau ținutul Herța?

Pe Stalin, care spunea că tratatele nu valoarează nici măcar cât bucata de hârtie pe care sunt scrise? În concluzie, chiar dacă U.R.S.S. și Stalin ar fi recunoscut unirea Basarabiei și granițele României Mari, asta nu i-ar fi împiedicat să le cotropească atunci când momentul le-ar fi fost favorabil. Și asta indiferent dacă este vorba de Stalin, Brejnev sau Gorbaciov, dacă este vorba de U.R.S.S., Rusia țaristă sau cea postcomunistă. Ce dovadă mai bună decât faptul că Rusia nu lasă nici astăzi Republica Moldova pe drumul ei, ba mai mult și-a pus și trupele într-o regiune smulsă din teritoriul recunoscut de O.N.U.?

Rusia nu s-a mulțumit cu nerecunoașterea unirii, ci a încercat să o reocupe prin forță, în același timp în care făcea același lucru de-a lungul fostului imperiu al țarilor: Siberia, Ucraina, Georgia, Armenia și multe altele. Atunci, de ce nu și Basarabia?

Dar ambițiile sovietice erau mai mari. Cu ajutorul bolșevicilor unguri, urmăreau întreaga Europă centrală. Un atac masiv, concomitent, din două părți, de la est prin Basarabia de către bolșevicii ruși, și de la vest, prin Transilvania, de bolșevicii unguri, ar fi avut drept rezultat dezmembrarea României, noua graniță între bolșevicii unguri și cei ruși devenind Carpații Orientali. Schimbul de telegrame între Lenin și Bela Kuhn este edificator, dar românii vor rezolva problema bolșevismului maghiar prin războiul din 1919 ocupând Budapesta

Romania Mare, Basarabia, Bucovina, Herta, Sudul Basarabiei, Ribbentrop - Molotov, Insula Serpilor, Tezaurul de la Moscova, Transnistria

 Harta Romaniei dupa Marea Unire

Atacuri bolșevice după unire

Frontul de est a rămas problematic după desființarea Ungariei bolșevice de trupele române, aici luptele și provocările vor continua fără încetare. Voi da numai câteva exemple.

Noaptea de 6 spre 7 ianuarie 1919, județul Hotin, 83 de soldați bolșevici înarmați trec Nistrul, împart arme populației rusofone și îndeamnă la răscoală, în zona localșității Atachi.

 Coducătorii sunt Liscun și Tocan. Noi treceri de trupe și de arme fac să se extindă mișcarea antiromânească și la Bârnova, Romancăuți, Ocnița (Lipnic), sub conducerea unui anume Maievski.

Regimentul 40 Călugăreni, regimentul 35 Matei Basarab și un batalion condus de ofițerul Lascăr intervin. Luptele durează mai multe zile, bolșevicii fiind aruncați peste Nistru.

În aceste lupte cade generalul Stan Poetaș, eroul de la Topraisar, Neajlov și Mărășești. Ulterior i s-a ridicat o statuie la Atachi, dispărută după 1940.

După câteva zile, un nou atac prin surprindere asupra Hotinului. Bolșevicii, trecuți peste Nistru, îmbrăcați ca și oamenii locului, surprind pichetele de grăniceri. Soldații români schingiuți, mutilați, cu limbile tăiate și ochii scoși sunt spânzurați de copacii înghețați. Șeful siguranței din Hotin a fost aruncat în puțul fortăreței. Armata română condusă de generalul Davidoglu intervine și aruncă bolșevicii care au scăpat înapoi dincolo de Nistru.

Tactica bolșevicilor se diversifică, îmbinând activitatea subversivă, atacurile armate cu presiunile internaționale. Permanent, în Basarabia, Siguranța statului descoperea și aresta nuclee teroriste care depozitau arme și împărțeau materiale de propagandă bolșevică.

După calculul ministrului de interne Gheorghe Tătărăscu, în perioada 1919 – 1924 au fost descoperite 118 filiale teroriste și efectuate 3 002 de arestări. Odată la câteva zile se producea câte un incident în care erau implicați agenții bolșevici, așa cum a fost de exemplu aruncarea în aer la 10 decembrie 1922 a clădirii siguranței din Tighina. În rest acești agenți asasinau, aruncau în aer poduri și alte obiective, jefuiau, provocau deraieri de trenuri, atacau pichete de grăniceri sau patrule românești. Ciocnirile la graniță cu teroriștii ce încercau să treacă Nistrul deveniseră ceva obișnuit.

În grupuri de 15 – 30, uneori mai mulți, treceau înarmați cu pistoale, grenade, explozivi, chiar cu mitraliere. Deseori se dădeau adevărate lupte de durată variabilă, până la câteva zile, între grănicerii, jandarmii români sau chiar unități ale armatei cu aceste bande. Un exemplu al unei astfel de lupte a fost publicat în ziarul Timpul (Atacuri bolșevice după unire) sub forma raportului prefectului județului Cetatea Albă referitor la atacul bolșevic din 6 – 7 octombrie 1921.

Cea mai spectaculoasă acțiune teroristă bolșevică a fost plasarea unei bombe în Senatul României la 8 decembrie 1920.

Bomba, plasată cu o seară înainte între scaunul prezidențial și cel al principelui moștenitor a explodat la ora 14.30 înaintea începerii ședinței, mai devreme decât era programat, și a ucis pe episcopul greco-catolic de Oradea Demetru Radu, pe ministrul justiției Dimitrie Greceanu și pe senatorul Spirea Gheorghiu, ultimii doi câteva zile mai târziu în urma rănilor.

Șeful anarhiștilor bolșevici care au pus bomba era Max Goldstein, care încercase în luna precedentă asasinarea lui Constantin Argetoianu, unul dintre cei mai anticomuniști politicieni români ai vremii, dar atentatul a eșuat, sărind în aer doar o parte a vagonului cu care se deplasa Argetoianu. Max Goldstein a fost arestat și a murit de pneumonie la închisoarea Doftana în 1924.

Tatar Bunar

O altă acțiune de referință a bolșevicilor în Basarabia a fost tentativa de organizare a unei răscoale la Tatar Bunar, în sudul Basarabiei, în 1924, cea mai mare acțiune subversivă bolșevică.

Inițial, bolșevicii au tatonat terenul, mai întâi în reginea de nord, care avea avantajul pentru ei că era populată în parte cu ucraineni. În noaptea de 3 spre 4 iunie 1924, o barcă sprijinită de soldații bolșevici din stânga Nistrului a trecut la Lopatna, atacând postul de grăniceri români cu 15 grenade și peste 400 gloanțe trase din stânga Nistrului. Atacatorii au fost respinși.

 La 13 august 1924, un detașament de 150 de călăreți sovietici, deci Armata Roșie, trece Nistrul la 30 kilometri de Hotin și jefuiește satul Ianouți. Sunt respinși după o luptă cu cavaleria română.

Se tatonează și în sud, la Limanul Nistrului, la sfârșitul lunii iulie, trei tentative respinse de grănicerii români. Până la urmă se decide asupra sudului, datorită amestecului etnic considerat favorabil de conducerea sovietică. În secret sunt transportate arme și muniții pe mare sau pe lacul Sărățica și sunt depozitate în ascunzători, mai ales în zona localității Tatar Bunar.

Acțiunea trebuia coordonată cu una din nord, dar la 1 septembrie 1924 este descoperită de Siguranță o organizație teroristă la Chelmenenț, în județul Hotin. După o luptă aprigă, teroriștii sunt arestați și este descoperită o mare cantitate de armament, această acțiune anihilând acțiunea bolșevică din nord.

Conducătorii acțiunii subversive de la Tatar Bunar au fost Andrei Kliușnikov (cunoscut sub pseudonimul Ninin, rus născut în gubernia Reazan, fost sanitar pe frontul moldovean, apoi conducător al mișcării bolșevice din sudul Basarabiei în 1917-1918), Iustin Batiscev (pseudonim Almazov), Alexandru Dobrovolski (Gromov), Simion Koba (Krasnâi), Statstenco (rus din Ucraina), Barbalat (evreu) și Kolțov (rus).

Acțiunea a început la 11 septembrie 1924. O bandă înarmată condusă de Kolțov a ocupat satul Nicolaevna, 30 km de Cetatea Albă. Au fost uciși primarul, soția lui, un țăran și doi jandarmi. Au început jafurile și distrugerile. Nenin a ocupat Tatar Bunarul, un târg de vreo 10 000 de locuitori și localitățile împrejmuitoare, și a anunțat că Rusia a pornit războiul împotriva României și el este aici să pornească revoluția. A împărțit arme populației rusești și lipovene, silindu-i să ia parte la revoltă.

Unii au luat parte de bunăvoie, alții siliți. Au fost tăiate firele de telefon și telegraf, pentru a izola localitatea și s-au dispus patrule pentru ca nimeni să nu poată fugi.

Cruzimea a fost fără margini, sediul primăriei a fost incendiat pentru a carboniza cadavrele. Au fost jefuiți comercianții, mărfurile, banii și mijloacele de transport au fost “rechiziționate“. Postul de jandarmi a fost atacat de un grup de bandiți conduși de Grigorie Cernenco, comandantul și doi jandarmi fiind uciși. Nenin a răspândit vestea că urmează să sosească două regimente de cavalerie sovietice, dinspre Tighina și Cetatea Albă.

Un grup de teroriști este trimis la Acmanghit, dar șeful postului de jandarmi a reușit să fugă la Sărata, de unde a adunat 40 de civili voluntari și împreună cu ei a pornit împotriva teroriștilor. I-a blocat câteva ore până la sosirea a două companii de soldați români însoțiți de țărani voluntari. În lupta de la Acmanghit, Kolțov a fost ucis.

Armata română și teroriștii s-au confruntat la Tatar Bunar la 17 septembrie 1924. Când rândurile teroriștilor s-au mai rărit, Nenin a dat ordin de retragere spre Nerusai, apoi în dimineața următoare spre Galilești, de unde să ajungă la Vâlcov, pe Dunăre.

Un detașament de soldați români i-a încercuit și a capturat 120 dintre ei. Nenin și Batișcev s-au ascuns într-un câmp de porumb, iar în timp ce Nenin dormea, Batișcev i-a furat o valiză cu 200 000 lei și a fugit. În timp ce Nenin se strecura printre saline, un jandarm l-a recunoscut și l-a împușcat. Mai târziu a fost arestat și Batișcev.

Au fost arestate peste 500 de persoane, dintre care doar 9 români. Au fost inculpate 279 de persoane, procesul începând la 24 august 1925 și încheindu-se la 2 decembrie 1925. Sentința a fost confirmată în 1926. Printre avocați au fost prezenți și Henri Barbusse și Henri Torres. Din 279 de inculpați, 85 au fost condamnați la închisoare de la 6 luni la 6 ani, 2 persoane la 15 ani muncă silnică și una (Batișcev) la muncă silnică pe viață.

După eșecul de la Tatar Bunar, Stalin decide înființarea R.S.S. Moldovenească la 11 octombrie 1924, în stânga Nistrului, pentru a servi ca un punct de referință la pretențile sovietice asupra Basarabiei și a României. 8 434 kmp cu o populație de 576 306 locuitori, 60% moldoveni, chiar după statisticile sovietice, care dădeau o populație de peste 500 000 de moldoveni la stânga Nistrului.

 Capitala a fost inițial la Balta, apoi la 1928 la Bârzula (Kotovsk) și mai târziu la Tiraspol. Chiar la prima ședință a Comitetului Central, la 9 noiembrie 1924, secretarul general al acestei republici, un ucrainean a dezvăluit sensul întemeierii acestei republici sovietice moldovenești: “Trăiască Republica Moldovenească autonomă, leagănul României Sovietice“.

Basarabia a rămas a României până la 1940, când tot echilibrul european s-a prăbușit prin alianța dintre Stalin și Hitler. Iar răzbunarea bolșevică pentru umilințele îndurate prin blocarea atât timp a pătrunderii comunismului spre centrul și sudul Europei de către eroica Românie va fi cumplită și nu va ocoli pe nimeni.

 

Profiluri de eroi

După cum spuneam mai devreme, unirea a fost votată la 27 martie 1918 cu trei voturi împotrivă, un bulgar și doi ucraineni. Pantelimon Halipa ne spune de soarta unuia dintre cei doi ucraineni, Mihail Starenki. După câțiva ani, a plecat în Ucraina lui, la stânga Nistrului, în raiul comunist.

 Halipa spune că a revenit după nici doi ani, într-un hal de nerecunoscut, slab, cu îmbrăcămintea zdrențuită. Halipa l-a întreținut până și-a găsit un serviciu. În mod sigur că s-a lămurit de binefacerile comunismului, din moment ce a venit înapoi, cum a putut, și nu a fost singurul.

Au fost cazuri de evrei, ruși, lipoveni, care în 1940 aruncau cu pietre în armata română ce se retrăgea în urma ultimatumului, iar după un an de stăpânire comunistă, au primit armata română cu flori, apoi la a doua retragere, în 1944, s-au retras în România numai să nu ajungă din nou în raiul comunist. Nu este de mirare atunci că, la 1940, bolșevicii i-au ucis pe membrii Sfatului Țării pe care i-au găsit, nu numai pe cei care au votat pentru unire, ci și pe cei care au votat împotriva unirii.

Voi enumera doar o mică parte dintre patrioții basarabeni care au luptat din răsputeri pentru unire și soarta lor.

Anton Crihan s-a născut la 1893 în satul Sângerei, județul Bălți. La Universitatea din Odessa se întreține lucrând corector într-o tipografie. Izbucnirea revoluției îl aduce la Chișinău, deputat în Sfatul Țării, lider al Blocului Moldovenesc. Ministru adjunct al agriculturii a prezidat comisia care a elaborat instrucțiunile pentru comitetele agrare din Basarabia privitor la împărțirea pământurilor. Arestat de bolșevici la 6 ianuarie 1918, este eliberat de soldații basarabeni și fuge la Iași pentru a chema armata română. Votează unirea și devine deputat de Bălți în Parlamentul României Mari. Doctor în economie politică la Sorbona (1932).

În guvernul țărănist din 1932-1933 a fost subsecretar de stat în ministerul agriculturii, în acre calitate a făcut ca Facultatea de Agronomie să se transfere de la Iași la Chișinău. Conferențiar, apoi profesor la această facultate. În 1948 pleacă în străinătate, având soția din Paris. S-a stabilit în Saint Louis, S.U.A., unde a militat constant pentru scoaterea Basarabiei de sub tutela U.R.S.S. și reintegrarea în cadrul statului român. A murit la 9 ianuarie 1993, anul în care ar fi împlinit 100 de ani.

Vasile Gafencu a învățat să scrie în armată. A votat unirea în 1918, apoi s-a înscris la Universitatea din Iași pe care o abandonează din lipsa banilor. Acceptă postul de învățător în satul natal, Sângerei. A fost arestat de sovietici în 1940 și nu se mai știe nimic de el.

Emanoil Catelli, născut 1883, Zgârdești, județul Bălți. Școala militară din Odessa, la 1917 căpitan în armata rusă. Tot la 1917, președinte al Comitetului Național Moldovenesc din Odessa. Membru în delegația basarabeană de la Conferința de Pace de la Paris. În perioada interbelică a fost prefect de Bălți și apoi senator, după care s-a retras în zona natală Împroprietărit cu 50 ha de pământ, datorită faptului că a făcut parte din Sfatul Țării.

La 28 iunie 1940 nu a vrut să plece dincolo de Prut, cu toate rugămințile prietenilor. Spunea că „mișcarea noastră națională trebuie să aibă și martiri“. Doamne, dar câți martiri a avut! Arestat de N.K.V.D. la 5 iulie 1940, ucis în Gulag, la Sverdlosk, 18.02.1943.

Teodor Neaga, născut la 1880, Dânceni, județul Lăpușna. La 1917 a fost președinte al Congresului Învățătorilor și Profesorilor moldoveni din Basarabia la care s-a hotărât introducerea alfabetului latin și naționalizarea învățământului în Basarabia. A votat unirea, deputat între 1926-1927. Arestat de N.K.V.D. și ucis în Gulag, la Penza, 20.05.1943.

Daniel Ciugudeanu, născut la 1885, Șirăuți, județul Hotin. Absolvă Facultatea de Medicină din Kiev la 1913. Arestat în mai 1912 de ohrana țaristă pentru activitate națională în cadrul societății Deșteptarea din Kiev.

În ianuarie 1918 este însărcinat cu formarea unui guvern acceptat de Sfatul Țării la 16 ianuarie. A salutat unirea, a fost ministru fără portofoliu, vicepreședinte al Camerei Deputaților, senator și președinte al Senatului. În vara lui 1940 fondează Cercul basarabenilor, cu scopul de a ajuta refugiații din Basarabia. Din 1941 este mobilizat ca medic militar, pensionat în 1946. Arestat în 1950, moare în închisoare în ziua următoare.

Ion Pelivan, născut la 1876, Răzeni, județul Chișinău. Facultatea de drept a universității din Dorpat (1903). Arestat și condamnat de autoritățile ruse la un an de închisoare și cinci ani de deportare în nordul Rusiei, dincolo de Cercul polar, la Viatka și Arhanghelsk. În colaborare cu Constntin Stere, Emilian Gavriliță și alții fondează primul ziar de limba română Basarabia (1906 – 1907), în timpul revoluției ruse de atunci.

 Participă la fondarea Partidului Național Moldovenesc în 1917. A fost propus la președenția Sfatului Țării, dar i-a cedat locul lui Ion Inculeț, mai agreat de minoritățile din Basarabia.

A votat unirea și a fost membru al delegației basarabene la Conferința de Pace de la Paris, unde a publicat ziarul Viața Basarabiei în limba franceză, precum și o serie de broșuri pentru popularizarea cauzei basarabene. Participant la Conferința de la Geneva (1922), ministru de justiție (1919 – 1920), deputat în mai multe legislaturi. Arestat de comuniștii români și închis la Sighet alături de generația unirii, ca și Iuliu Maniu sau Gheorghe Brătianu. A murit la 25.01.1954.

Ion Codreanu, numit și Moș Ion Codreanu, născut la 1879 în Ștefănești, județul Soroca, pe malul Răutului, a fost un personaj deosebit, un adevărat fenomen, apropiat mai mult de legendă, la fel ca și un alt Moș de la altă unire, Moș Ion Roată.

Viața lui Moș Ion Codreanu este atât de extraordinară, încât pare desprinsă dintr-un roman, dar nu este așa. Moș Ion Codreanu a fost numit așa de către Constantin Stere, mai mare cu 14 ani, dar a fost atît de fermecat de înțelepciunea profundă a acestuia și de dragostea sa de neam încât i-a dedicat și un personaj din cartea sa “În preajma revoluției“, cel al lui Ion Coman.

Moș Ion Codreanu era complet analfabet când a fost înrolat în armata țaristă. A învățat carte în armată, de la ofițerii ruși revoluționari. Și-a făcut o cultură rară, de autodidact, învățând germana ca să-i poată citi pe filozofii germani.

În 1905 a luat parte la răscoala de la Brest-Litovsk, înăbușită în sânge. Când s-a tras în răsculați, s-a trântit la pământ, fiind descoperit mai târziu teafăr printre cadavre. În Sfatul Țării a votat unirea, apoi a fost delegat la Conferința de Pace de la Paris. A fost deputat, dar în adâncul său a rămas același țăran îndrăgostit de pământul românesc.

Toți cei cu care stătea de vorbă erau fermecați de glasul său și de înțelepciunea vorbelor sale, fie că era vorba Sfatul Țării sau de Parlamentul României. De exemplu, în Parlament, după o polemică cu Nicolae Iorga, în timp ce vorbea, unii din partizanii lui Iorga au început să vocifereze, dar marele istoric s-a întors spre ei strigându-le “Ascultați-l bine pe țăranul acesta, aveți multe de învățat de la el!” Apoi, când a coborât de la tribună, Nicolae Iorga l-a întâmpinat și l-a îmbrățișat.

La 28 iunie 1940, era la câmp, a fost arestat de NKVD, bătut cu cruzime, schingiuit și torturat, totul numai pentru a recunoaște în scris că unirea de la 1918 s-a făcut sub presiunea și amenințarea baionetei românești. A refuzat cu încăpățânare.

A stat în celulă o vreme cu Teodor Neaga. La 25 mai 1941 a fost schimbat cu Ana Pauker, fiind unul dintre cei doi foști deputați din Sfatul Țării arestați de sovietici și care au reușit să scape (celălalt a fost Ion Bivol). A murit la București, la 5 ianuarie 1949.

O vorbă a lui merită a fi amintită: „Cu arma, cu vorba, cu condeiul, cu sapa, noi trebuie să ne apărăm Țara“.

 

Bibliografie:

  1. Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001;

  2. Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991;

  3. Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995;

  4. Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000;

  5. Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a doua, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992;

  6. Iurie Colesnic, Moș Ion Codreanu, o veșnică călăuză a țărănimii, editura Ulysse, chișinău, 2009;

  7. Istoria md.

31/05/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: