CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

PANTELIMON HALIPA : „Aceste opt milioane de români formează un fel de cui între neamurile slavonești”

Spatiul_etnogenetic_romanesc

“Cu mult inainte de anul 1812, populatia romaneasca, indiferent din ce clasa sociala facea parte, suferea groaznic din partea armatelor de ocupatie rusesti; – suferea, dar tacea.

Bietul nostru popor era prima jertfa adusa intru indeplinirea testamentului lui Petru cel Mare. Prin anul 1709, cu ocazia razboiului ruso-suedez, armatele rusesti sub suprema comanda a imparatului Pentru I cel Mare, se deplaseaza spre sud.

Luptele decisive se dau la Poltava (in Ucraina) intre armatele rusesti si cele suedeze, de sub comanda regelui Carol al XII-lea, si succesul obtinut de Petru cel Mare asupra lui Carol al XII-lea il imbata pe țar. El constata entuziasmat ca regiunea sudica, cu clima ei dulce si vecinatatea cu Marea Neagra, este mai favorabila pentru o activitate economica decat nordul.

El si-a dat seama ca, daca ar stapani in intregime Marea Neagra, ar putea extinde contactul cu lumea apuseana si ca schimburile de marfuri s-ar face pe scara mare cu lumea intreaga. Din nenorocire pentru Rusia cheia iesirii spre Marea Mediterana era in mainile imperiului turcesc. Si atunci imperialismul tarist si-a pus problema izgonirii turcilor de pe malurile strimtorilor Bosforului si Dardanelelor, iar pentru aceasta trebuia ocupat cu orice pret Constantinopolul.

Deci, dorinta si testamentul lui Petru cel Mare pentru urmasii sai era ca sa ocupe Constantinopolul si sa deschida o fereastra ruseasca spre mari si oceane, folosindu-se pentru atingerea acestui tel de orice mijloace.

Imparatul Alexandu I al Rusiei, gelos fata de ispravile Ecaterinei a II-a, care ocupase si ultimul teritoriu polonez in 1792, impingand hotarele Rusiei pana la Nistru, se crede in stare sa devie executorul testamentar al lui Petru cel Mare.

In acest scop in 1806, armatele rusesti navalesc spre sud si ocupa Tarile Romanesti. De atunci, sufetintele poporului romanesc devin permanente. Enorma povara de aprovizionare cu alimente si furaje a armatelor rusesti cade in spinarea taranului roman. Mii de harabale taranesti, incarcate cu produsele muncii poporului roman, erau obligate sa urmeze armatele rusesti dincolo de Dunare prin Balcani, pana la Marea de Marmara. Acest chin al poporului roman impresiona pe toata lumea, chiar si pe rusi.

In lucrarea sa “Rusia la Dunare”, pag. nr. 227, fostul ministru al tarului Nicolaie al II-lea, Leon Casso, printre alte suferinte ale poporului roman, scria si urmatoarele: «Nu e greu ca taranul roman sa-si aminteasca ca inca nu de mult, el cu harabalele (carute trase de boi) lui, incarcate cu alimente si furaje, parcurgea in urma convoiurilor rusesti distanta pana la Marea de Marmara si in apele acestei mari isi scalda boii lui albi».

Dupa eforturile teribile si jertfe inutile, tarismul s-a convins de imposibilitatea de a cuceri Bosforul si a pune piciorul la Marea Mediterana, si n-a reusit sa-i momeasca pe slavii: sarbi, bulgari, muntenegreni, croati etc. de a se lipi de imperiul rusesc. Si aceasta nereusita o punea pe seama poporului roman. Pe romani ii considerau ca pe un cui infipt intre Rusia si popoarele slave din Balcani. Pentru acest lucru rusii ne urasc; ne-a urat tarismul si sfetnicii lui, dar nu poporul rus care nici nu stia ca noi existam. Si aceasta dezinteresare a poporului si a administratiei rusesti din Petersburg fata de Basarabia s-a dovedit a fi o realitate, nu numai in anii de agitatie, – cand tarul Rusiei, Alexandru I, dorea sa anexeze Basarabia la imperiul rusesc, fara vre-un drept de cucerire cu sabia, nici prin cedare de buna voie sau prin dreptul primului ocupant si nici prin dreptul gintilor – dar si o suta de ani dupa anexare.

Tot in lucrarea sa «Rusia la Dunare», pag. 228, Leon Casso scrie: «De la data anexarii Basarabiei la imperiul rusesc si pana ce a fost publicat studiul unui ofiter rus, Zasciuc, cam prin anul 1862, rusii nu stiau nimic despre Basarabia. Unii credeau ca Basarabia e in Asia, iar altii o confundau cu Gruzia. Pana astazi toate datele ce se transmiteau la centru despre Basarabia, nu corespundeau adevarului si realitatii.

Asa de exemplu in «Anuarul Rusiei», redactat de serviciul statistic de pe langa Ministerul de Interne, pe anul 1910, erau trecute toate nationalitatile ce locuiau pe teritoriul Basarabiei, iar despre moldoveni, care constituie marea majoritate a populatiei din Basarabia, nu scria nici un cuvant.

Iar cativa ani in urma, Departamentul Casatiei Civile scotea o hotarare, precum ca Basarabia si cu Moldova din dreapta Prutului erau parte integranta din imperiul bizantin, netinand seama ca puterea imparatilor din Constantinopol niciodata n-a depasit Dunarea spre nord.» – Am incheiat citatul.

Conducatorii tarismului rusesc, impreuna cu iscusitul grec Capodistria, erau convinsi ca Basarabia va constitui pentru ei prima treapta in drum spre cucerirea Bosforului si va alcatui prima etapa spre a pune mana pe Balcani. Dar acest vis nu s-a implinit si din aceasta cauza planurile politicii rusesti s-au modificat simtitor. S-a renuntat la cucerirea Bosforului, iar scopurile lor politice s-au redus numai la grija de a-i ajuta pe slavii din Balcani, si in primul rand de a apara religia pravoslavnica a slavilor sarbi si bulgari.

Apararea slavilor de sub dominatia otomana era ingreunata prin faptul ca poporul roman, din ambele jumatati ale Moldovei (adica Moldova de pe dreapta si stanga Prutului), precum si cei din Valahia, ii despartea pe slavii de sud de cei de nord si impiedica contpirea lor frateasca. Aceasta constatare o face chiar si un diplomat rus, cu numele F.P. Fonton, in amintirile sale de la Marele Cartier General al armatei de la Dunare. Redam textul acestor gandiri aflate in lucrarea „Rusia la Dunare”, a lui L. Casso:

Poporul acesta roman (are – n.n.) anume caracteristici aparte, si nu pot sa ascund – scrie el – ca uitandu-ma pe harta, ma intristez, ca aceste opt milioane (8.000.000) de romani, cu totul straini slavilor, s-au instalat aici pe stancile muntilor Carpati si formeaza un fel de cui intre neamurile slavonesti si impiedica contopirea lor”.

Si mai departe, cu un ton mai ridicat, spune: „Ei, daca in locurile acestor romani ar trai sarbi sau bulgari, cat de simplu s-ar fi rezolvat problema Rasaritului si a slavilor”, neprevazand, desigur, marile greutati de care trebuia sa se loveasca diplomatia ruseasca mai tarziu in legatura cu tarile slave din Balcani.

Dar, prin anul 1807, pofta imperialismului rusesc de a anexa tot ce vedea cu ochii, scade. Napoleon I se impotriveste imperiului rusesc, el nu admite ca Tarile Romanesti sa devie colonii rusesti; in anul 1807 se incheie intre Napoleon I si imparatul Alexandru I o intelegere, asa zisa intelegere de la Tilsit, prin care Alexandru I se obliga sa retraga toate trupele de pe teritoriul Moldovei si Valahiei.

Imperialistii rusi privesc influenta lui Napoleon I in toata Europa cu neliniste. Cercurile conducatoare rusesti sunt ingrijorate si le scade moralul; in loc sa se gandeasca la anexarea Tarilor Romanesti si celor Balcanice, pofta lor se reduce la anexarea macar a Basarabiei (Moldovei de Est – n.n.).”

Sursa: Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru, Testament pentru urmasi, capitolul „Suferințele și sărăcirea poporului român provocate de invazia armatelor rusești din anul 1806”, Chisinau, ed. Hyperion, 1991.

 

 

 

Pantelimon Halippa ( Pan Halippa)  (n.1 august 1883 in localitatea Cubolta, jud. Soroca in   Basarabia tarista  –  d.30 aprilie 1979  in Bucuresti) .

A fost un  mjlitant pentru unirea Basarabiei  cu  Romania,  președintele  Sfatului Tarii care a votat Marea Unire dîn 1918 si  a  ocupat funcții de ministru în diferite guverne in Romania .

A  întemeiat  Universitatea  Populara  din Chișinău (1917), Conservatorul Moldovenesc,  Societatea iScriitorilor și Publiciștilor Basarabeni,  Societatea  de Editură și Librărie “Luceafărul” din Chișinău .

Membru corespondent al Academiei Romane, a fost exclus în 1948 din ordinul comunistilor  si  repus în drepturi în 1990 .

În 1932 a editat și a condus revista “Viata Basarabiei” și ziarul cotidian omonim.

În 1950 a fost arestat și închis  fără a fi judecat, la  inchisoarea Sighet , după doi ani fiind predat NKVD-ului -ului, dus la Chișinău, judecat și condamnat la 25 de ani de muncă forțată în  Siberia. A fost mutat la închisoarea de la Aiud , unde a fost reținut până în 1957.

A scris peste 280 poezii, articole, schițe, traduceri, memorii, reușind să editeze în timpul vieții doar un singur volum, Flori de pârloagă.

Postum i se publică în revista „Patrimoniu” din Chisinau  „Povestea vieții mele”  (1990) și un volum de publicistică (2001).

În colaborare a mai semnat și cartea Testament pentru urmași (1991).

 

Publicitate

29/05/2013 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: