CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

EXPANSIUNEA RUSĂ : ÎNTRE AVERTISMENTELE ISTORIEI ȘI PROPAGANDĂ

Amenințarea dinspre Est: între propagandă și avertismentele istoriei

Prestigioasa publicație de la Chișinău https://limbaromana.md, constată că invadarea Ucrainei de către trupe ale Federației Ruse, în așa-numita operațiune militară specială, ale cărei consecințe, după mai bine de 100 de zile de la declanșare, se resimt dramatic la scară planetară, a readus în atenție o temă majoră care i-a preocupat pe români de-a lungul timpului.

Este vorba de cursul sinuos al relațiilor dintre România și Rusia (țaristă, bolșevică, sovietică și contemporană) și de întrebarea care a frământat periodic mințile românilor: cât de benefice sau de riscante sunt raporturile cu marele vecin de la Răsărit?

Istoria acestor relații este bogată în evenimente și plină de învățăminte. Să rememorăm succint câteva episoade.

Cu secole în urmă, deși îndepărtate geografic, Moldova lui Ștefan cel Mare avea raporturi bune cu imperiul muscalilor, iar domnitorul moldovean a găsit de cuviință să stabilească legături politice și de rudenie cu familia conducătoare țaristă prin căsătoriile sale și ale unora dintre fiice cu ramuri împărătești din Lituania, Ucraina, Rusia și Crimeea, ceea ce l-a făcut pe Nicolae Iorga să afirme: „Cine nu vede vastul plan dinastic, politic, comercial care cuprindea departe peste Nistru tot Răsăritul?”1

Ceva mai târziu, Petru cel Mare, prin tratatul semnat în 1711 cu domnitorul Dimitrie Cantemir, recunoștea și garanta granița de est a Moldovei pe „râul Nistru, Cameniță, Bender, cu tot ținutul Bugeacului, Dunărea…” (Art. 11).

Tot în timpul lui Petru cel Mare, mulți români au luptat de partea țarului rus, în timp ce alți români de peste Nistru, alături de ucrainenii hatmanului Ivan Mazepa, s-au aflat în tabăra regelui Carol al XII-lea al Suediei (Poltava, 1709) care pornise o campanie împotriva Rusiei.

Ulterior, succesorii lui Petru cel Mare, îndeosebi Ekaterina a II-a (1762-1796) care, după cum scria istoricul rus Derjavin, citat de Soljenițîn, avea „mania de a pune mâna pe alte țări” și Alexandru I (1801-1825), au continuat expansiunea Rusiei spre toate azimuturile, soldată, între altele, cu anexarea Crimeii (1783), apoi cu ocuparea Oceacovului în urma unui război pustiitor (1787-1791).

Prin pacea de la Iași cu Imperiul Otoman (29 decembrie 1791), Rusia anexează teritoriul dintre Bug și Nistru, la sud de râul Iagorlâc (partea de la nord de acest râu a fost ocupată de Rusia în 1793, după cea de-a doua împărțire a Poloniei). Prin pacea de la Iași, scria Aleksandr Soljenițîn, „Rusia a dobândit ieșirea la frontierele sale naturale: la Marea Neagră, inclusiv Crimeea, și la Nistru.

(Așa cum ajunsese deja la Oceanul Înghețat și la Pacific). Se putea înțelege că se va opri aici”2. Nu s-a întâmplat așa. De fapt, odată cu expansiunea până la Nistru, Rusia țaristă ajunge să fie vecină a statului moldovean.

Din acest moment, dintr-o stavilă împotriva Imperiului Otoman și garant (autointitulat) al creștinătății ortodoxe din Răsărit, Rusia devine o amenințare crescândă pentru statele mai mici de la frontierele sudică și vestică, în primul rând pentru Principatul Moldovei, care, în urma unui nou război ruso-turc (1806-1812) va fi victima unei rășluiri teritoriale cu consecințe ce se resimt și astăzi.

Prin pacea de la București (16/28 mai 1812), Rusia anexează teritoriul istoric al Țării Moldovei dintre Nistru și Prut, pe care din 1813 îl va denumi impropriu, printr-o extensie abuzivă a numelui unei regiuni restrânse, Basarabia.

Acest rapt contrar dreptului internațional a fost primul din actele de comportament brutal al Rusiei față de români care va marca profund evoluția relațiilor mai întâi cu Principatele, apoi cu România.

Amintim doar faptul că gândirea politică românească din secolul al XIX-lea până la Primul Război Mondial a fost dominată de controverse acute între două curente majore – slavist (susținut de  partida rusă) și germanist (susținut de adepții legăturilor cu Puterile Centrale).

Un nou episod cu multe învățăminte s-a derulat cu ocazia războiului ruso-turc din 1877-1878, când România, rezultată prin unirea Principatelor Moldovei și Munteniei (1859), s-a alăturat campaniei de la sud de Dunăre pentru obținerea independenței de stat. În urma marilor acțiuni și sacrificii ale tinerei armate române sub comanda Prințului Carol, alături de armata rusă condusă de împăratul Alexandru I și de Marele Duce Nicolae, România și-a proclamat independența (9 mai 1877), recunoscută mai întâi de Rusia, Turcia și Austria, iar mai târziu de Germania, Anglia și Franța.

Numai că, deși victorioasă pe câmpul de luptă, România pierdea în  favoarea Rusiei, la Congresul de la Berlin (1878), cele trei județe din sudul Basarabiei (Izmail, Cahul și Bolgrad/Cetatea Albă), retrocedate Principatului Moldovei de către Marile Puteri la Congresul de la Paris (1856).

Această nouă rășluire teritorială din partea Rusiei l-a determinat pe Regele Carol I, după proclamarea României ca Regat (1881), să încheie un tratat (secret) de alianță cu Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria) având ca scop principal apărarea în fața pretențiilor rusești. 

Evoluțiile din preajma Primului Război Mondial găsesc Regatul României și Imperiul țarist în relații de relativă normalitate și încredere la nivelul conducerilor de stat, ceea ce a facilitat intrarea statului român în război, după o perioadă de neutralitate de doi ani, alături de Rusia și celelalte Puteri Aliate și Asociate împotriva Puterilor Centrale, obiectivul fiind și de acestă dată împlinirea unui vis secular – unirea sub același sceptru a românilor risipiți sub mai multe imperii. Istoria a jucat iarăși festa, Rusia țaristă fiind subminată de revoluția bolșevică, ceea ce a însemnat retragerea de pe câmpul de luptă și încheierea unei păci umilitoare cu Germania, mult detestată de Lenin în următorii ani.

O mișcare strategică ce a avut urmări dramatice imediate pe frontul românesc și pentru statalitatea Regatului român. Mai mult, în 1918, puterea bolșevică, printr-un act de brutalitate întâlnit doar la regimurile puse pe jaf, a confiscat tezaurul românesc depozitat la Moscova în baza înțelegerii dintre guvernul român și fosta guvernare țaristă, chestiune căreia nici Lenin, nici Stalin și nici conducătorii sovietici și ruși care au urmat nu au catadicsit să-i găsească o soluție rezonabilă.

Dimpotrivă, la prima ocazie ivită, după semnarea Protocolului adițional secret la Tratatul de neagresiune cu Germania (23 august 1939), URSS purcede la extinderea granițelor sale în detrimentul Poloniei, Finlandei, Țărilor Baltice și României, acțiuni de forță denumite diplomatic re-aranjamente teritoriale.  De menționat că, atât înainte de ocuparea din nou a Basarabiei, dar și a nordului Bucovinei și a Ținutului Herța (iunie 1940, apoi în 1944), cât și ulterior, Stalin se pronunța vehement împotriva oricărui stat care oferea garanții privind respectarea integrității teritoriale a României, fie el Turcia, Franța, Marea Britanie și, în cele din urmă, Germania și Italia. Stenogramele convorbirilor lui V. Molotov la Berlin (12-13 noiembrie 1940) sunt relevante pentru scopurile expansioniste ale Uniunii Sovietice față de România, Moscova dorind să ocupe și mai mult din teritoriul românesc3.

După al Doilea Război Mondial a urmat „prietenia” forțată, în care noii lideri de la București, instalați de Stalin, au scos din dicționare cuvântul Basarabia, ca și orice referire istorică la teritoriile ocupate de Marele Vecin.

O perioadă tragică, pe care o regreta Gorbaciov, când, aflat la București, în 1987, declara că ar trebui să revenim la spiritul celor care, la începutul anilor 1950, au pus  primele cărămizi ale unei legături ce se dorea veșnică între români și sovietici. Este vorba de același Gorbaciov „reformator”, care nu-și amintea în ruptul capului că România are un Tezaur la Moscova care ar trebui restituit.

Tot în anii de „glorie” ai lui Gorbaciov, mai exact prin 1988-1989, România nu a încetat să fie tratată ca dușman și să figureze în planurile de acțiune ale KGB, la centru și în secțiunile unionale, cu numele codificat „obiectivul 24”4. De altfel, în toți anii regimului sovietic, dar cu deosebire începând din 1964-1965, ura față de români, având la bază așa-zise pretenții teritoriale față de URSS, a fost cultivată cu obstinație, iar România era considerată în Ucraina și în fosta RSSM drept inamicul lor nr. 1, ură ce s-a înrădăcinat adânc în conștiința a generații întregi de moldoveni și ucraineni, cu reflexe până în zilele noastre.

În fine, nu trebuie lăsate în uitare nici toleranța manifestată de Marile Puteri vestice față de acapararea de teritorii de către imperiul rus – țarist sau bolșevic – în dauna țărilor și popoarelor mai mici din vecinătate, atât la Congresul de la Berlin (1878), cât și în 1940 și mai ales în 1945, la sfârșitul celei de-a doua mari conflagrații mondiale.

Mai mult, frontierele stabilite în urma rapturilor teritoriale comise de Stalin în baza înțelegerilor cu Hitler au fost reconfirmate și după schimbările majore intervenite în Europa Centrală și de Est după căderea comunismului și destrămarea URSS, deși Actul final de la Helsinki, stabilit de Summitul Conferinței pentru Cooperare și Securitate în Europa din 1975, prevedea posibilitatea schimbării acestora pe cale pașnică. Dimpotrivă, toate schimbările survenite în spațiul fostei Iugoslavii și în cel postsovietic s-au înfăptuit în urma unor grave conflicte militare.

După 1991 a urmat o perioadă când Federația Rusă, sub Boris Elțîn, pornise pe o cale spre democratizare, dar și atunci repulsia față de NATO se manifesta cu intensitate și orice referire la rapturile teritoriale la adresa României ori la tezaurul de la Moscova provoca nedumerire și rămânea fără răspuns.

Nici sub conducerea lui Vladimir Putin nu s-au înregistrat progrese în problema tezaurului. Mai mult, sub diverse forme s-au înmulțit amenințările din partea unor oficiali ruși la adresa României, uneori voalate, alteori chiar brutale, toate având ca leitmotiv apartenența la NATO și pretinse riscuri la adresa securității Federației Ruse care, ca și fosta URSS, continuă să invoce pericole imaginare din partea vecinilor mai mici și să le conteste măsurile defensive luate, ca și când doar Rusia ar avea dreptul să-și întărească securitatea proprie.

Comentatori și analiști politici sau militari de toate culorile sunt aproape unanimi în aprecierea că invadarea Ucrainei de către armata Federației Ruse, începând cu 24 februarie 2022, se aseamănă în mod izbitor cu războiul de agresiune împotriva Poloniei declanșat de către Germania nazistă și URSS cu 83 de ani în urmă.

Statele democratice europene au privit cu îngrijorare cum în ultimii 15 ani Rusia redevine o putere revizionistă, care urmăreşte refacerea vechilor frontiere imperiale în detrimentul statelor vecine.

Din păcate, asistăm în același timp la resuscitarea pe bandă rulantă a unor clișee ale propagandei de sorginte sovietică bolșevică, de la pericolul fascist reprezentat, chipurile, de unele state și necesitatea de-nazificării acestora (deși organizații neo-naziste au fost semnalate de presă și în Rusia ultimelor decenii!) până la comunism de război, specific măsurilor excepționale introduse în anii 1918-1921, dar redenumit socialism militar pentru a justifica măsuri extreme în vederea „salvării” statului rus „amenințat” din nou de o coaliție internațională.

Este readusă în scenă și figura lui Petru cel Mare, numit cândva de propaganda stalinistă primul bolșevic al țării5, care nu ar fi ocupat teritorii străine, ci ar fi dus războaie de recuperare a unor teritorii, ceea ce ar trebui să facă și Rusia în prezent.

Asistăm, de asemenea, la o încercare de reafirmare a rolului mesianic al Rusiei, chemată să lupte pentru o reorganizare a lumii la scară planetară, negând dreptul statelor mai mici de a avea opțiuni proprii în privința alianțelor și a garanțiilor de securitate de care au nevoie și recurgând la mijloace diverse, de la blocade energetice şi investiţii motivate politic până la mituire şi manipulare a mass-media pentru a-şi realiza interesele şi a schimba orientarea transatlantică a Centrului şi Estului Europei.

Destrămarea URSS, care nu s-a produs în urma unui atac din exterior, ci prin uriașele manifestații ale poporului rus și voința exprimată democratic de națiunile din Țările Baltice, Europa Centrală și de Est, Caucaz și Asia Centrală, este răstălmăcită și privită adesea ca o veritabilă catastrofă geopolitică, fiind negat astfel dreptul popoarelor de a-și hotărî singure propria soartă.

În fața unor astfel de fapte și evoluții încărcate de avertismente, este greu de susținut teza că ar fi vorba de o simplă retorică de război sau că amenințarea Rusiei ar reprezenta un pericol imaginar, nu unul cât se poate de evident și real. Deocamdată, tragedia războiului face zilnic victime în Ucraina, dar cine poate garanta că ambițiile expansioniste ale Rusiei se vor opri aici? Dincolo de marile drame și distrugeri provocate de invazie, o întrebare esențială privește modul în care se va încheia această „aventură”.

Firește, încetarea bombardamentelor ar fi primul pas către pace, dar nu și spre încheierea totală a războiului. Iar cicatrizarea traumelor poate dura decenii. Totuși, beligeranții, indiferent de postura lor finală, de învingători sau învinși, trebuie să se gândească la maniera în care vor conviețui în viitor. La 29 octombrie 1943, când soarta războiului din Est nu era încă pecetluită, directorul Institutului de Istorie Națională „A.D. Xenopol” din Iași, Alexandru Boldur, unul dintre cei mai buni specialiști din epocă în relațiile româno-ruse, organiza la Odessa o ședință dedicată raporturilor viitoare dintre România și Rusia, aflate atunci într-un război nimicitor.

Cu acel prilej, istoricul român sublinia: „Privim viitorul trecând peste animozitățile impuse de război. Războiul e trecător, iar cultura și popoarele sunt permanențe istorice (subl. I.C.P.), pe care se bazează viața lumii întregi, ordinea universului”.

Istoricul român mai exprima speranța că „poporul român va apărea în imaginea Rusiei de mâine ca un popor nobil și generos, pătruns de sentimente umane în cel mai înalt grad  și ca având dreptul la existența sa proprie independentă, pe pământul său întreg, consfințit de veacuri”6.

Adevăruri exprimate simplu, dar valabile și astăzi pentru oricare dintre beligeranți. În cazul de față, popoarele rus și ucrainean vor trebui să găsească formule de conviețuire pașnică, dincolo de atrocitățile de azi ale războiului. Dar nu numai ucrainenii, ci și românii, precum și celelalte popoare aflate acum pe poziții diferite vor trebui să ajungă în final la relații de normalitate cu rușii.

Cum și când se va realiza acest lucru, rămâne de văzut.

Note:

1 Nicolae Iorga, Ștefan cel Mare și țările de peste Nistru, în volumul Românii de peste NistruLămuriri pentru a-i ajuta în lupta lor (1918), Slatina, Editura Excelsior, 1990, p. 17.

2 A. Soljenițîn, Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX, Editura Anastasia, 1995, p. 55.

3 I. C. Popa, Fața nevăzută a agresorului. Pactul Ribbentrop-Molotov și urmările lui pentru România, București, Editura Semne, 2017, Anexa 25, p. 421-480.

4 Elena Negru, Gheorghe Negru, „Cursul deosebit” al României și supărarea Moscovei. Disputa sovieto-română și campaniile propagandistice antiromânești din RSSM (1965-1989), Studiu și documente, Academia de Științe a Moldovei, vol. II (1976-1989), Chișinău, 2016, passim.

5 Marshall W., Petru cel Mare, București, Editura Artemis, 1996, p. 144.

6 Alexandru Boldur, Comunicări făcute la ședințele Institutului de Istorie Națională A.D. Xenopol, la Odessa și Iași, Zlatna (jud. Alba), 1944, p. 1-8.

18/07/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

„Fabrica de troli”din Sankt Petersburg și avertismentul președintelui francez Emmanuel Macron privind războiul neconvențional purtat de Rusia în mass media pentru destabilizarea democrațiilor occidentale

Oligarhul rus Evgheni Prigozhin coordonează agenția numită IRA, cu sediul în Sankt Petersburg, locul de unde sute de angajați, folosind conturi false, postează pe rețelele sociale știri și comentarii false, spune revista franceză Le Point

După ce președintele Macron a avertizat că Rusia va continua să submineze democrațiile, revista franceză Le Point ne invită în fabrica de troli a lui Vladimir Putin.

O uzină a dezinformării care lucrează la foc continuu.

Fabrica de trolli ruși de la Sankt Petersburg a fost atacată de  Comandamentul cibernetic al SUA | CER SI PAMANT ROMANESC

Foto: Sediul Agenţiei de Cercetare pentru Internet din Rusia  

Este vorba despre o clădire cenușie cu trei etaje din Sankt Petersburg. Zi și noapte, sute de tineri stau aici în fața computerelor.

Misiunea lor: să inunde rețelele sociale cu știri false.

Aici își are sediul agenția oligarhului rus Evgheni Prigozhin, de 58 de ani, un apropiat al lui Putin.

Cum funcţionează  o fabrică de trolli rusească

Serviciul de socializare ”Twitter” a dezvăluit o arhivă cu milioane de tweet-uri și alte materiale, inclusiv circa 4.000 de conturi legate de ”Agenția de Cercetare pentru Internet” din St. Petersburg (Rusia), cunoscuta drept ”fabrica de trolli”, pe care autoritățile americane au acuzat-o anterior de amestec în alegeri.

Compania este condusa de omul de afaceri Evgheni Prigojin, un confident al lui Vladimir Putin. 

O armată de postaci din Rusia foloseste internetul şi rețelele de socializare pentru a promova politica lui Vladimir Putin.  Sunt sute, mii, nimeni nu ştie exact.

„Există o clădire la Sankt Petersburg cu sute de angajaţi – și cu un buget de milioane de dolari – a căror misiune este să manipuleze opinia publică în unele ţări”, afirma  în 2017 Philip Howard, autorul unui studiu legat de manipularea online, descriind Agenţia de Cercetări în Domeniul Internetului.

Howard puncta și faptul că propaganda online „este unul dintre cele mai puternice instrumente noi împotriva democraţiei”.

Agenția are obiective mărețe, căci trebuie să se ridice la nivelul titlului de glorie pe care și l-a făcut, anume acela de a fi interferat în procesul electoral pentru alegerile prezidențiale din SUA din 2016 și apoi în alegerile pentru camera Reprezentanților, doi ani mai târziu.

Se estimează că agenții ruși ar fi postat zeci de mii de mesaje prin intermediul conturilor false, cu scopul de a influența decizia unui număr de 120 de milioane de alegători.

Cuvântul de ordine în această ”uzină a trollilor” este unul singur: Productivitate.

Mărturii ale unor foști recruți spun că un astfel de individ lucrează uneori 12 ore pe zi, cu o singură oră de pauză. Odată așezat în fața computerului, angajatul, cu un singur click, află tema cea mai populară la momentul respectiv.

Sunt, de asemenea organizate false discuții între trei sau patru vorbitori. Unele reflectă opinia occidentală, altele întruchipează patriotismul rus. Un schimb al cărui ultimul cuvânt trebuie, desigur, să revină susținătorilor liniei rusești.

O atmosferă mizeră menținută datorită salariilor destul de mari (peste 1000 de euro) pentru postacii care nu au o calificare reală, însoțită și de un bonus echivalent cu 30% din remunerație în cazul mesajelor difuzate masiv. Sau, amenzi dacă comentariul pro-rus nu iese învingător dintr-o dezbatere.

Cu toate acestea, nu totul se întâmplă de la distanță. S-a dezvăluit că închinătorii lui Prigozhin cutreieră Statele Unite. Cu doi ani înainte de alegerile prezidențiale, o oarecare Anna Bogacheva, a intervenit în nouă state americane cu fake news în trei săptămâni și în octombrie, ea a fost arestată pe aeroportul din Minsk, la cererea Interpolului, dar a fost eliberată rapid după o atenționare amicală trimisă de Moscova aliatului său din Belarus.

Potrivit fișei postului, angajații propagandiști trolli trebuie să posteze cel puțin 135 de comentarii pe zi, de 200 de semne fiecare.

Nu se poate trișa, întrucât, până când norma minimă nu este atinsă, textul rămâne în roșu și există supraveghetori care urmăresc îndeaproape ce face angajul respectiv.

Se lucrează în ritm alert, mai ales că salariile nu sunt mici (peste 1000 de euro pe lună), pentru un post care în fond nu necesită o calificare specială.

În plus, se pot acorda și bonificații de 30%, pentru postările care primesc cele mai multe interacțiuni. Dar și amenzi, dacă punctul de vedere pro-rus nu are câștig de cauză, notează Le Point. 

Este aceeaşi maşină de propagandă ca şi televiziunea rusă. Aceleaşi subiecte care sunt prezentate la televizor, toate sunt răspândite de troli.  Doar publicul ţintă este diferit. Este pentru cei tineri, care nu urmaresc emisiunile TV, însă navighează tot timpul pe internet, a spus şi Liudmila Savciuk, fost „troll”.

Guvernul rus neagă că ar avea vreo legătură cu armatele de postaci şi că ar fi în spatele operaţiunilor online, însă propaganda online a Kremlinului e o dovadă că adevărul  poate călcat în picioare oricând acest lucru e util puterii, chiar și (sau mai ales) în era internetului.

În februarie 2018, procurorul special Robert Mueller, responsabil cu investigarea ingerinței Rusiei, l-a implicat pe omul de afaceri din Sankt Petersburg și pe 13 dintre acoliții săi. În septembrie anul trecut, Departamentul de Trezorerie a înăsprit chiar și sancțiunile împotriva persoanei în cauză, țintindu-i bunurile personale (trei avioane private și un iaht) și companiile sale offshore cu sediul în Seychelles.

Sursa imaginii: Reuters/Sergei Ilnitsky via rfi.fr

Aceste măsuri sunt în mare măsură simbolice, deoarece bărbatul cu chel, cândva închis pentru furturi ( foto sus) și supranumit „bucătarul lui Putin” pentru că a fost primul care a deschis un restaurant la Kremlin, acționează cu impunitate.

Și-a sporit chiar puterea la vârful statului rus, prin crearea trupelor de mercenari Wagner trimise în sprijinul regimurilor dictatoriale din Orientul mijlociu și apropiat.

CITIȚI ȘI:

25/12/2021 Posted by | PRESA INTERNATIONALA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Necesitatea eliminării denumirii de „trupe de menţinere a păcii” sau „trupe de pacificare” prin care se încearcă să se legitimeze prezența armatei ruse de ocupație în R.Moldova

Republica Moldova vrea să angajeze o companie care să estimeze pagubele  ocupației ruse în Transnistria | ActiveNews

Trupele ruse de ocupație din Republica Moldova și necesitatea derusificării terminologiei

Recentele atacuri ale lui Vladimir Putin și a altor oficiali ruși în adresa doamnei Maia Sandu, noul președinte ales al Republicii Moldova, care a reiterat necesitatea retragerii trupelor ruse de ocupație din regiunea transnistreană, impune imperios o abordare nouă a problemei prezenței militare ruse pe teritoriul nostru.

Această este necesară nu doar pentru că în fruntea Republicii Moldova vine un nou președinte, care vede altfel decât predecesorul său interesele și politica noastră externă, dar și pentru că în ultimii ani coloana a 5-a a Rusiei, în frunte cu Igor Dodon, s-a consolidat, iar la Tiraspol se aud din nou voci despre ”necesitatea sporirii numărului trupelor ruse ”de pacificare” în Transnistria.

Schimbarea politicii Chișinăului față de problematica prezenței trupelor ruse de ocupație pe teritoriul Republicii Moldova trebuie să înceapă, în opinia noastră, cu derusificarea terminologiei utilizată până în prezent atât la Chișinău cât și la Moscova.

Despre această autorul acestor rânduri a vorbit și cu alte ocazii, dar, din păcate, observațiile și sugestiile făcute la acest subiect au rămas fără atenție.

Autorităţile de la Chişinău cât şi analiştii politici, jurnaliştii continuă să utilizeze neadecvat termenii de „trupe de menţinere a păcii” sau „trupe de pacificare” pentru trupele ruse din Transnistria.

Această terminologie a fost utilizată inadecvat de Rusia de la bun început pentru a-şi justifică intervenţia armată de partea separatiştilor transnistreni în anii 1991-1992.

Autorităţile moldoveneşti, precum şi mass-media moldovenească au preluat-o însă fără nici un fel de rezerve, deşi trupele ruse din Transnistria nu au avut niciodată statut de trupe de menţinere a păcii și nici rol de pacificatori.

Acestea au luptat împotriva Republicii Moldova în războiul ruso-moldovenesc de pe Nistru, iar după semnarea Acordului Snegur-Elțîn din 21 iulie 1992, s-au transformat într-un scut de protecție pentru autoritățile separatiste de la Tiraspol.
În anii 1992-1995 diplomaţia rusă a depus eforturi considerabile pentru că organizațiile internaționale și opinia publică internaţională să recunoască trupelor ruse din zonele de conflict din teritoriile ex-sovietice statutul de trupe de „menţinere a păcii”, dar fară succes.

Organizaţia Naţiunilor Unite, dar şi OSCE au refuzat să acorde Rusiei mandat pentru operaţiunile sale de “pacificare” din spaţiul post-sovietic, considerându-le drept unul din mijloacele Moscovei de promovare a unei politici neo-imperiale.

În cadrul dezbaterilor din cadru ONU şi OSCE, precum şi al conferinţelor internaţionale consacrate pacificării, diplomaţii şi experţii occidentali stăruiau asupra faptului că practica de „pacificare rusă” nu corespunde standardelor OSCE/ONU. De regulă se indicau următoarele deosebiri:

– în ”operaţiunile de menţinere a păcii” rusești participă forţe ale părţilor aflate în conflict (Transnistria, Osetia de Sud);

-pretinsele trupe ruse de pacificare sunt părtinitoare, luând apărarea doar uneia dintre părţile aflate în conflict (celor proruse);

– în unele cazuri pretinsele trupe ruse de pacificare au fost introduse în zonele de conflict doar la solicitarea uneia dintre părţi (Tadjikistan);

– unele operaţiuni ruseşti se iniţiază pentru a susţine forţele pro-ruse care suferă înfrângere în conflict sau pentru a întări poziţiile Rusiei în zonele de conflict;

– lipseşte controlul din partea organizaţiilor internaţionale asupra operaţiunilor ruse de menţinere a păcii.

În documentele Reuniunii Consiliului de Miniştri al CSCE/OSCE de la Roma din decembrie 1993 s-au stabilit următoarele opt principii care trebuie să se afle la baza activităţii forţelor de menţinere a păcii:

1) respectarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statului pe teritoriul căruia sunt dislocate;

2) acordul părţilor;

3) imparţialitatea;

4) caracterul multinaţional;

5) mandat concret;

6) transparenţa;

7) legătura organică cu procesul politic de soluţionare a conflictului;

8) plan de retragere ordonată.

Dacă raportăm aceste opt principii la pretinsele trupe de pacificare din Transnistria, vedem că, pe lângă faptul că acestea nu au un mandat internaţional, acestea nu au un caracter multinaţional, nu sunt imparţiale, la operaţiune participă trupele statelor aflate în conflict (Rusia şi Moldova), operaţiunea de „ pacificare” nu este transparentă; în sfârşit, pentru că operaţiunea nu este limitată în timp, trupele nu au un plan de retragere ordonată.
Luând în considerare cele menţionate mai sus, ne întrebăm pe cât de îndreptăţite sunt autorităţile moldoveneşti, dar şi jurnaliştii, analiştii politici moldoveni să numească pretinsă operaţiune din regiunea transnistreană a Republicii Moldova drept „operaţiune de pacificare”, iar pe trupele implicate în ea drept „trupe de pacificare” ori „trupe de menţinere a păcii” ?

În opinia noastră trupele ruse şi transnistrene (înarmate şi antrenate de Moscova) au cu totul alt caracter decât cel pe care-l pretind.

Şi anume, acestea nu sunt altceva decât trupe de ocupaţie și ar fi de dorit ca, vorbindu-se despre ele, să fie numite adecvat.

Acum când nu doar Președintele este nou ales, dar avem și nou consilier de politică externă și purtător de cuvânt al Președintelui, consider că ar fi cazul ca aceștia să folosească terminologia adecvată, atunci când vorbesc de trupele ruse de ocupație din Republica Moldova.

Dacă recunoaştem adevărul că trupele ruse, dislocate ilegal pe teritoriul Moldovei sunt trupe de ocupație, într-o cu totul altă lumină apare şi teritoriul pe care sunt dislocate aceste trupe – Transnistria.

Dacă trupele ruse de acolo au statut de trupe de ocupaţie, este incorect să continuăm să numim Transnistria drept “regiune separatistă”. Termenul corect ar fi regiune ocupată sau teritoriu ocupat de Rusia.

Cu atât mai mult că, pe lângă pretinsele trupe ruse de pacificare, în regiune se mai află, fără acordul expres al statului gazdă (Republica Moldova), aşa cum prevede practica internţională, şi trupele Grupului Operativ de Trupe Ruse, care pretind a apăra depozitele fostei Armate a 14-a.

Pentru început să folosim adecvat termenul de teritoriu ocupat de Rusia pentru Transnistria, iar apoi să solicităm ca noul Parlament să adopte și o Lege cu privire la teritoriul ocupat de Rusia, așa cum a procedat Parlamentul georgian în octombrie 2008 cu privire la Abhazia.

În plus, pentru a arăta că Guvernul este serios și responsabil în abordarea să cu privire la retragerea trupelor ruse, acesta ar trebui să solicite Rusiei și despăgubiri pentru ocuparea ilegală a regiunii transnistrene a Republicii Moldova. Pagubele aduse nouă de ocupația rusă a Transnistriei timp de 30 de ani depășesc de câteva ori datoriile pretinsei ”RMN” către Gazprom.

De fiecare dată când Chișinăul reiterează necesitatea retragerii trupelor ruse de ocupație din Transnistria la Moscova și Tiraspol se aud voci care spun că numărul ”pacificatorilor ruși” nu trebuie redus, ci dimpotrivă – trebuie sporit până la 6 batalioane, așa cum prevede Protocolul nr. 1 al CUC, din 28 iulie 1992, prin care au fost introduse în Zona de Securitate pretinșii pacificatori.

Pentru a contracara din fașă asemenea idei năstrușnice, Guvernul Republicii Moldova ar trebui să anunțe foarte clar ”partenerii” ruși și comunitatea internațională că orice discuții despre sporirea numărului ”pacificatorilor” ruși în Transnistria va conduce la denunțarea Acordului „Cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova”, semnat de preşedinţii M. Snegur şi B. Elţîn la 21 iulie 1992.

Conform articolului 8, acţiunea acestui Acord poate fi suspendată „prin acordul comun al părţilor sau în cazul în care una din părţile contractante o denunţă, fapt care implică încetarea activităţii Comisiei de control şi a contingențelor militare afectate acesteia” (vezi: „Moldova Suverană”, 23 iulie 1992).

Autorul acestor rânduri s-a pronunțat cu mai multe ocazii în favoarea denunțării Acordului Snegur-Elțin, considerând acest pas drept calea cea mai eficientă pentru Republica Moldova de a-şi elibera teritoriul naţional de trupele ruse de ocupaţie. Denunţarea ar acorda trupelor ruseşti din regiune statutul legal pe care acestea îl au în realitate – de trupe de ocupaţie și Rusia nu ar mai putea pretinde că-și păstrează legal trupele în Transnistria.

În al doilea rând, denunţarea Acordului ar deschide perspectiva schimbării formatului operaţiunii actuale de „pacificare” din Transnistria sau transformării ei într-o operațiune multinațională de poliție civilă.

Necesitatea denunţării acordului Snegur-Elţin este importantă şi din cauză că Rusia, vorbind despre trupele sale din Transnistria, în mod intenţionat nu mai face o diferenţiere între aşa-numitele „trupe de pacificare” şi trupele din Grupul Operativ de Trupe Ruse din Transnistria (GOTR).

Opinia publică din Republica Moldova, dar şi cea internaţională, este astfel dezinformată premeditat, precum că nu doar „trupele de pacificare”, ci şi cele din GOTR, s-ar afla cu acordul Guvernului de la Chișinău în regiunea transnistreană a Republici Moldova.

Inclusiv Președintele Putin dezinformează opinia publică în acest sens. În timpul conferinţei sale de presă din 17 decembrie 2020, comentând solicitarea Președintelui Maia Sandu că Rusia să-și retragă trupele din Republica Moldova, acesta a declarat:

”Maia Sandu, în calitate de reprezentant al unei forţe politice, nu a spus nimic nou, noi demult auzim declaraţiile liderilor occidentali despre necesitatea retragerii contingentului nostru de pacificatori.

Maia Sandu este Preşedinte al Republicii Moldova, dar este şi cetăţeană a României. În general, noi suntem pentru retragerea pacificatorilor (ruşi), dar după ce va fi creată o situaţie favorabilă, va fi stabilit un dialog decent între Transnistria şi cealaltă parte a Moldovei, atunci când se va merge pe o cale paşnică de aplanare a situaţiei’.

În continuare Putin a deplâns eșuarea semnării așa-numitului Memorandum Kozak, uitând că acel document avea scopul de a legifera prezența a 2000 de militari ruși pe teritoriul Republicii Moldova până în 2020 și demilitarizarea completă a teritoriului nostru.

Din păcate, şi unii experţi de la Chişinău, vorbind despre trupele ruse din Transnistria, nu fac o diferenţiere între aşa-numitele „forţe de pacificare” şi trupele GOTR, astfel contribuind la dezinformarea opiniei publice locale şi internaţionale în ceea ce priveşte statutul trupelor ruse din Transnistria.

În opinia noastră, autoritățile moldovenești au un fundament legal foarte solid pentru a denunţa Acordul din 21 iulie 1992: hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, din 8 iulie 2004, pronunţată în cazul Ilaşcu şi alţii versus Moldova şi Rusia, care, printre altele, constată că Rusia nu doar a susţinut (susţine) militar, politic şi economic separatismul transnistrian, ci şi că „a redactat” Acordul de încetare a focului din 21 iulie 1992 şi pe care „l-a semnat ca parte” (vezi paragraful 381 din Hotărâre); încă în 1999, la summitul OSCE de la Istanbul, Rusia și-a asumat angajamentul de a-și retrage trupele și munițiile de pe teritoriul nostru, însă nu și l-a respectat; în iunie 2018, Adunarea Generală a ONU a adoptat o rezoluție, în care se adresează Federației Ruse să-și retragă militarii și munițiile din Republica Moldova.

Pe parcursul anilor Chişînăul a fost sfătuit de către statele occidentale să nu denunţe Acordul Snegur-Elţin, pentru a nu-şi tensiona relaţiile cu Rusia şi pentru că denunţarea, chipurile, ar putea conduce la un nou conflict pe Nistru. După cum arată însă experienţa Georgiei, „sfaturile” unor emisari ocidentalitrebuiesc, uneori, ignorate, mai ales dacă aceştia privesc Noile State Independente drept monedă de schimb în relaţiile dintre marile puteri şi Rusia.

În acest context considerăm necesar să amintim că unii emisari occidentali au sfătuit şi Guvernul georgian să nu denunţe acordurile ruso-georgiene privind prezenţa „pacificatorilor” ruşi în Osetia şi Abkhazia pentru a nu irită Rusia.

Prezenţa „pacificatorilor” ruşi însă nu numai că nu a împiedicat Rusia să invadeze Georgia, dar a servit tocmai pretextul necesar pentru a o invada. În noiembrie 2009, Gika Bokeria, ministru-adjunct de Externe al Georgiei, fiind întrebat în cadrul unui interviu („Kommersant-Vlasti”, 23 noiembrie 2009), care au fost greşelile Guvernului georgian în august 2008 a răspuns: „Noi acordăm multă atenţie cum vor fi apreciaţi paşii noştri pe plan internaţional.

Şi când s-a pus problema, cât timp vom mai menţine în mod legitim pe teritoriul nostru aşa numiţii pacificatori ruşi, unicul factor, care a redus la zero această chestiune a fost reacţia partenerilor noştri occidentali. În rezultat noi ne-am abţinut de la ieşirea din acele acorduri şi să spunem lucrurilor pe nume. Noi ne-am temut că acest lucru va putea fi folosit împotriva noastră.

Şi am greşit…”

În continuare, fiind întrebat dacă crede că Georgia ar fi putut obţine evacuarea „pacificatorilor” ruşi din Georgia, Bokeria a răspuns:

„Probabil că nu, dar situaţia ar fi fost puţin diferită, iar poziţia noastră ar fi fost cu mult mai clară.

Acestea ar fi fost trupe străine fără statut pe un teritoriu suveran. Şi atunci nu ar mai fi fost întrebări. Da, noi considerăm că acţiunile pacificatorilor nu pot fi justificate nici într-un fel: de-a lungul multor ani acestea au încălcat flagrant toate obligaţiile şi s-au plasat în afară acelei protecţii, de care trebuie să se bucure toţi pacificatorii.

Chiar și acum singură justificare formală a autorităţilor ruse [pentru care au invadat Georgia – aut.] este aceea că ele şi-au apărat pacificatorii. Şi chiar dacă nici misiunea sponsorizată de UE nu a reuşit să demonstreze că noi i-am atacat primii pe pacificatori, această cvasi-legendă continuă să existe”.

Evident că denunţarea Acordului din 21 iulie 1992 trebuie să fie însoţită de o Declaraţie Politică, în care conducerea Moldovei (pentru a nu fi acuzată de autorităţile separatiste de la Tiraspol şi de Rusia de intenţii revanşarde) să explice foarte clar, cel puţin, trei lucruri:

1) denunţarea Acordului nu înseamnă în niciun caz că Chişinăul doreşte o reluare a ostilităţilor militare şi că acesta continuă să considere negocierile drept singura cale de reglementare pașnică a conflictului;

2) denunţarea Acordului este rezultatul ineficienţei operaţiunii „de pacificare” de la Nistru şi Chişinăul doreşte un nou format, la care ar participa forţe ale ţărilor membre ale UE şi OSCE;

3) retragerea trupelor ruse din Republica Moldova, conform angajamentelor luate de Rusia la Istanbul, înseamnă retragerea atât a trupelor din cadrul GOTR şi din forţele de „pacificare” ruseşti, cât şi a armamentului greu transmis de Rusia pretinsei „rmn”.

Suntem conştienţi că utilizarea corectă a terminologiei faţă de trupele ruse dislocate pe teritoriul Republicii Moldova şi faţă de Transnistria poate conduce la o tensionare a relaţiilor cu Moscova. Depinde însă foarte mult de tonul și modalitatea, în care vom spune lucrurilor pe nume.

Japonia, de exemplu, susţine în mod oficial de peste 70 de ani că insulele ei Hokkaido (Kurile de Sud) se află sub ocupaţia Rusiei, şi acest lucru nu o împiedică să aibă relaţii cu Moscova în cele mai diverse domenii.

Chiar dacă declararea Transnistriei drept zonă sub ocupaţie rusească va fi întâlnită cu ostilitate la Kremlin, credem că a venit timpul să spunem lucrurilor pe nume. Dacă noi nu avem curajul să facem acest lucru, nu o va face nimeni pentru noi.

Mihai Gribincea,
Doctor în Istorie,
editor al lucrării ”Trupele ruse de ocupație în Republica Moldova, Culegere de documente și materiale. Vol. 1, Cartier, Chișinău, 2020 (880 p.) prin https://www.timpul.md/articol/trupele-ruse-de-ocupaie-din-republica-moldova-i-necesitatea-derusificarii-terminologiei

17/01/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: