După atacarea Ucrainei, Rusia și-a ratat obiectivele de acaparare a Țărilor Baltice, dar asta nu înseamnă că renunță la ele

Harta: Țările Baltice (Estonia, Letonia, Lituania)

Planurile Rusiei de a aduce țările baltice în orbita sa

Publicația online https://www.veridica.ro relatează că la sfârșitul lunii aprilie, câteva instituții de presă internaționale  și letone  citau documente ale Kremlinului privind planurile Rusiei în țările baltice.

Potrivit jurnaliștilor, Rusia își făcuse planuri pentru influențarea politicilor și societății fiecărei țări baltice. Pentru fiecare dintre aceste abordări existau puncte comune și diferențe și, pentru fiecare caz in parte, oficialii de la Kremlin au stabilit obiectivele pe termen scurt, mediu și lung.

Războiul din Ucraina pare să fi dat peste cap aceste planuri, ceea ce nu înseamnă însă că, pe termen lung, obiectivele Rusiei s-au schimbat.

Subminarea NATO și promovarea limbii ruse și a trecutului sovietic

Documentele au fost elaborate în două instituții monitorizate de președintele rus Vladimir Putin și de administrația sa. Aceste două instituții sunt responsabile pentru activitățile Kremlinului în țările baltice. Principalul autor al planurilor a fost Vadim Smirnov, care se află pe „lista neagră” atât a Lituaniei, cât și a Letoniei, din pricina activităților de spionaj.

El este cunoscut și ca autor al propagandei rusești împotriva țărilor baltice. Toate documentele au fost întocmite în vara sau toamna anului 2021, înainte de invazia pe scară largă a Ucrainei.

În ciuda faptului că obiectivele Kremlinului acoperă o gamă largă de subiecte, se pot identifica câteva domenii: relațiile Letoniei cu NATO, statutul oficial al limbii ruse în țară, inclusiv sistemul educațional și relațiile economice dintre Letonia și Rusia.

Conform articolelor menționate mai sus, Kremlinul are mai multe obiective pentru Letonia: 1) să se asigure că nu există baze NATO; 2) obținerea unui al doilea statut, de limbă oficială, pentru limba rusă; 3) un sistem de învățământ complet disponibil în limba rusă, 4) conservarea monumentelor sovietice; 5) abolirea statutului de non-cetățean și transformarea automată a persoanelor vorbitoare de rusă în cetățeni letoni, oferindu-le astfel posibilitatea de a participa la alegeri, fără a fi nevoiți să învețe limba letonă.

Kremlinul a elaborat planuri pe termen scurt pentru Letonia, stabilind că până în 2022 Kremlinul trebuia să se opună militarizării zonei Mării Baltice sau, cu alte cuvinte, să împiedice instalarea forțelor NATO în Letonia, să promoveze mărfurile rusești pe piața letonă și să mute încărcăturile rusești din porturile baltice către porturi rusești sau din alte țări. Până în anul 2025, Rusia dorește să împiedice NATO să-și consolideze poziția în țările baltice, să coopereze cu lideri care sunt prietenoși cu Rusia și care sunt sprijiniți atât de letoni, cât și de ruși, să înființeze o școală creată și administrată de Rusia, care să devină centrul consolidării limbii, culturii și literaturii ruse.

Și, în sfârșit, până în 2030 Rusia își propune să găsească o soluție favorabilă pentru Kremlin în ceea ce privește statutul de non-cetățean al celor care locuiesc în Letonia, să facă din limba rusă una dintre limbile oficiale în Letonia, să realizeze o cooperare economică completă cu Letonia și să asigure participarea acestei țări alături de Moscova în cadrul organizațiilor internaționale.

Rusia are obiective similare – dar nu identice – în Estonia și Lituania. De exemplu, a planificat să-și consolideze relațiile economice cu Estonia în 2022 și să promoveze, până în 2025, o atitudine negativă față de NATO, cu ajutorul unor voci influente pro-ruse din politică, cultură și afaceri.

©EPA-EFE/TOMS KALNINS  |  Foto: Marș „Pentru a scăpa de moștenirea sovietică” din Riga, Letonia, 20 mai 2022.

Planul spunea că până în 2030 Moscova va atinge un nivel semnificativ de influență prin intermediul mass-media și activităților economice rusești.

În Lituania, Moscova plănuia să-și asigure interesele economice și să împiedice prezența NATO până în anul 2022, să consolideze fondurile și ONG-urile rusești care operează în țară până în 2025 și să facă guvernul lituanian să recunoască, până în 2030, că NATO pune în pericol securitatea țării.

Directorul Centrului de Studii Geopolitice din Riga, Maris Andzans,  spune că este logic ca Rusia să aibă abordări diferite față de fiecare dintre țările baltice. De exemplu, în Lituania nu sunt atât de mulți ruși ca în Estonia și Letonia, astfel încât limba rusă joacă un rol mai puțin important.

„Nimic din ceea ce este scris acolo nu mă surprinde”, spune Andzans. El chiar crede că e posibil ca aceste planuri să nu fie reale și să fi fost dezvăluite intenționat. În același timp, este întotdeauna important de reținut că Rusia are specialiști în serviciile sale de informații, care cunosc foarte bine țările baltice.

„Serviciile secrete beneficiază de informații amănunțite, instrumente și agenți de influență”,  explică Andzans, care subliniază că, în afară de comunitatea de informații, ministerele de externe și apărare din Rusia au propriile planuri. De asemenea, există probabil liste cu persoane care trebuie neutralizate în cazul unui atac sau al unei alte operațiuni împotriva țărilor baltice. „Așteptam ceva în plus: nume și prenume reale, numere”, recunoaște Andzans, menționând că Rusia se pricepe foarte bine la protejarea secretelor sale.

Andis Kudors, cercetător și bun cunoscător al politicilor și politicii externe rusești, spune că documentele arată cum Moscova folosește instrumente deja bine-cunoscute: politica media, limba rusă și politica de tip compatriot, prin care Rusia încearcă să-și consolideze influența în alte țări folosindu-se de rușii care locuiesc acolo.

„Aceste instrumente au fost folosite pentru a influența mințile și inimile celor din țările baltice și din alte țări, în special acolo unde oamenii, și nu doar etnicii ruși, cunosc limba rusă, așa cum este cazul în fostele republici sovietice”, explică Kudors. El nu exclude faptul că aceste documente ar putea fi dezinformare: „O parte din informații ar putea fi adevărate, iar în parte minciuni intenționate pentru a ne influența gândirea”.

Prin atacarea Ucrainei, Rusia și-a ratat obiectivele la Baltică, dar asta nu înseamnă că renunță la ele

Indiferent dacă aceste documente s-au scurs intenționat sau nu, ele descriu politica externă a Rusiei și eșecurile acesteia. Războiul din Ucraina nu a făcut decât să îngreuneze atingerea obiectivelor Rusiei, întrucât țara a devenit din ce în ce mai izolată și mai puțin credibilă. A împiedicat, de asemenea, planurile pentru următorii câțiva ani cu privire la țările baltice, care sunt ferm pro-ucrainene. În același timp, trebuie să recunoaștem că țările baltice nu sunt o prioritate pentru Moscova.

Ucraina, Moldova, Belarus, foste țări sovietice din Asia Centrală, Armenia și Georgia sunt mai importante pentru Rusia. „Aceste țări sunt ținte mai ușoare. Pe de o parte, Rusia vrea să țină țările baltice sub aripa sa, dar, pe de altă parte, înțelege că acestea sunt țările cele mai de succes dintre fostele republici sovietice”, explică Andzans.

De asemenea, războiul din Ucraina a fost contraproductiv pentru Rusia, iar populația locală din țările baltice sprijină mai puțin Moscova decât în ​​alte țări.

„Nu am fost niciodată o prioritate pentru Rusia. Suntem folositori să arătăm Europei că ei [Europa] sunt ipocriți pentru că în Estonia și Letonia rușii sunt asupriți [deci Europa nu are dreptul să dea vina pe Rusia pentru încălcarea drepturilor omului]”, spune Kudors.

Ambii experți notează că, în urma invaziei Ucrainei, Rusia a realizat exact opusul a ceea ce și-a dorit conform documentelor scurse: Letonia a refuzat gazul rusesc, poliția și serviciile de informații au devenit mai puțin tolerante cu activitățile pro-Kremlin, iar țara a finalizat tranziția către predarea în școli numai în limba letonă. Andis Kudors subliniază importanța acesteia din urmă:

„Limba nu este doar instrumentul de comunicare. În mâinile Kremlinului, devine un mijloc de dezinformare și propagandă (…) A gândi strategic înseamnă a te gândi la copii și tineri [rusofoni în Letonia], astfel încât chestiunea limbii în școli este una principală pentru securitatea națională și societatea letonă, iar limba letonă trebuie să fie baza. Nu există altă cale”, spune Kudors.

El subliniază, de asemenea, scopul Rusiei de a convinge societățile baltice, nordice și vestice că prezența NATO va înrăutăți situația în țările baltice din punct de vedere ecologic.  Astfel, exista speranța că sub această presiune așa-zisa militarizare baltică nu se va întâmpla. Dar, în schimb, prezența NATO în țările baltice va deveni și mai puternică.

În același timp, ar fi o greșeală să subestimăm Rusia. Încă poate gestiona războiul din Ucraina și nu este izolată de restul lumii, recunoaște Andzans. America de Sud, Africa și India sunt destul de indiferente față de politicile externe ale Rusiei. „În momentul în care va începe ceva, atunci vom fi forțați să reacționăm. Rusia are cu siguranță planuri mai detaliate [pentru țările baltice]”, spune Andzans.

Kudors subliniază importanța consolidării poziției limbii letone în sfera publică, deoarece limba și cultura letonă sunt fundația Letoniei și reduc audiența propagandei rusești. Întrucât amenințările militare la adresa țărilor baltice rămân, Letonia trebuie să continue să dezvolte echipamente și infrastructură militară.

În acest sens, aderarea Finlandei și Suediei la NATO (cea din urmă trebuie să mai aștepte o perioadă), este extrem de favorabilă pentru Letonia și țările baltice.

Trebuie dezvoltată și capacitatea serviciilor de informații pentru a preveni influența rusă asupra politicienilor baltici. Cu toate acestea, Rusia rămâne o țară imprevizibilă.

 

Publicitate

Cum a apărut „limba moldovenească” și cui mai folosește ea în prezent? VIDEO

La 2 martie Parlamentul R. Moldova a votat în prima lectură o lege prin care sintagma „limba română” va lua locul „limbii moldovenești” în toată legislația, fiind aplicată astfel, hotărârea Curții Constituționale din 2013.

Denumirea limbii a fost subiect de dispută încă de la declararea independenței, dar și în perioada sovietică, și a fost utilizată în scopuri politice, fapt ce a dezbinat societatea.

Cum a apărut „limba moldovenească” și cui mai folosește ea în prezent, ne explică istoricul Octavian Țîcu de la Chișinău. 

Odată cu eliminarea ”limbii moldovenești”, Moscova pierde unul din instrumentele-cheie folosite pentru a-și menține dominația în în R.Moldova

©EPA-EFE/DUMITRU DORU  |   Susținători ai Socialiștilor și Comuniștilor protestează în fața Curții Constituționale din Chișinău, Moldova, 06 martie 2023.

Eliminarea limbii moldovenești și furia filo-rușilor. Moscova pierde unul din instrumentele-cheie pe care le-a folosit pentru a-și menține influența în R. Moldova

Schimbarea sintagmei „limba moldovenească” cu „limba română”, în legislația R.Moldova a provocat joi, 2 martie, ciocniri în Parlament, iar luni, 6 martie, comuniștii și socialiștii au protestat în fața Curții Constituționale, consemnează publicația online https://www.veridica.ro.

„Noi suntem moldoveni”, „Limba moldovenească”  au scandat câteva zeci de persoane în frunte cu deputații socialiști și comuniști. Ei au venit în fața Curții cu pancarte cu inscripțiile „Moldova, moldoveni, moldovenească”, „Moldovenii vorbesc moldovenește”, „Limba moldovenească e la ea acasă”, „Respectați constituția”. Deputații socialiști i-au acuzat pe cei din majoritatea PAS că atentează la „ceva sfânt – limba mamei” și au făcut referire la art. 13 din Constituția Republicii Moldova, care stipulează „limba moldovenească” ca limbă de stat. 

Problema lingvistică și identitară a persistat de-a lungul celor 30 de ani de independență a Republicii Moldova. Cea mai importantă revendicare din timpul mișcării de eliberare națională din anii 1988-91  – recunoașterea limbii române ca limbă oficială și a faptului că moldovenii fac parte din poporul român – a fost deturnată în următorii ani de politicienii din vechea nomenclatură comunistă, care au reușit să includă în Constituție sintagma „limba moldovenească” ca limbă de stat.

Limba moldovenească e folosită de sovietici pentru a inventa un popor și a justifica ocuparea unui teritoriu românesc

Limba moldovenească a fost principalul instrument folosit de sovietici pentru a modela un popor  în dreapta Prutului diferit de cel românesc, după ocuparea acestui teritoriu în 1940. Astfel, alfabetul latin a fost substituit cu cel chirilic, iar ideologii sovietici au dezvoltat și câteva teorii privind originea slavă a limbii și poporului moldovenesc.

Falsul a fost susținut de propaganda masivă în școli și de politicile represive față de tot ceea ce se revendica ca românesc în acest spațiu. Scriitori români, cu unele excepții, nu erau studiați în școli, cărțile și presa românească lipseau cu desăvârșire în RSSM. Însuși cuvântul „român” era interzis sau folosit doar în context negativ. Limba română (moldovenească) era considerată inferioară față de cea rusă; pentru a face carieră în perioada sovietică trebuia să cunoști în primul rând limba rusă.

Sovieticii au reușit să influențeze profund mentalitatea și credințele populației, ceea ce explică în mare măsură succesul tezelor moldoveniste la publicul din Republica Moldova după ce aceasta și-a dobândit independența. Un al doilea factor important este promovarea acestor teze și după independență, atât de Moscova – care a dominat ani buni spațiul mediatic din Republica Moldova – cât și de politicienii pro-ruși de la Chișinău.

Totodată, propagandiștii și promotorii curentului moldovenist manipulează cu abilitate și vechimea limbii, faptul că limba moldovenească ar fi mai veche decât limba română, sau chiar faptul că limba și scrisul slavon au fost folosite de români în biserică și la curtea domnească.

Dacă în RSS Moldovenească, politicile lingvistice urmăreau cultivarea identității moldovenești pentru justificarea ocupației sovietice și a raptului teritorial, acum problema lingvistică este întreținută de partida prorusă cu scopul de a îndepărta Republica Moldova de România și UE și de a o menține, în continuare, în sfera de influența a Kremlinului.  Astfel, populația românofonă rămâne profund divizată între cei care se identifică români și cei care se consideră moldoveni, diferiți de români, și care vorbesc o limbă diferită de cea română.

Existența Republicii Moldova ca stat, e strâns legată de mișcarea de renaștere națională centrată pe limba română

De fapt, însăși existența Republicii Moldova ca stat este strâns legată de chestiunea lingvistică. Mișcarea de renaștere națională din anii 1988 – 1991, care s-a încheiat cu proclamarea independenței Republicii Moldova, a avut ca obiectiv principal redobândirea identității naționale, pe care regimul sovietic încercase timp de zeci de ani să o înăbușe și să o înlocuiască cu o identitate inventată. Participanții la Marile Adunări Naționale din acei ani, veniți la Chișinău din toate colțurile RSSM, au revendicat în primul rând revenirea la limba română cu alfabetul latin și conferirea statutului de limbă oficială, recunoașterea că aparțin de neamul românesc, cu istorie, cultură și tradiții comune.

În urma Marii Adunare Națională de pe 27 august 1989, când sute de mii de manifestanți au cerut ca limba română cu alfabet latin să fie repusă în drepturi, deputații au adoptat primul set important de legi cu privire la funcționarea limbilor și revenirea la alfabetul latinpe 31 august 1989. Aceasta a fost cea mai importantă victorie a mișcării de emancipare națională. Revendicările naționale au fost urmate de cele politice – alegeri libere, declararea suveranității, în 1990, și a independenței Republicii Moldova față de URSS, în 1991.Declarația de independență menționa limba română drept „limbă de stat”, iar în urma reformei în învățământ din acea perioadă, în programa școlară au fost introduse disciplinele „Limba și literatura română” și „Istoria românilor”.

Revenirea nomenclaturii sovietice și a „limbii moldovenești”

Mișcarea de renaștere națională și-a pierdut din avânt odată cu independența Republicii Moldova, care s-a confruntat de la bun început cu două crize majore: separatismul din Găgăuzia și Transnistria care, în cel de-al doilea caz, a dus la un război în care de partea separatiștilor s-a implicat și Federația Rusă. Noul stat se confrunta și cu un declin tot mai accentuat al economiei și problemele sociale aduse de acest lucru. În plus, mișcarea de renaștere națională începuse să se fracționeze tot mai mult și merită notat că un rol important în această fracționare l-a jucat și Iurie Roșca, pe atunci unul dintre personajele cu cel mai radical discurs românesc.

Iurie Roșca a ajuns 15 ani mai târziu un aliat important al comunistului Vladimir Voronin și, ulterior, a devenit promotor în Republica Moldova și România al așa-numitului ideolog al lui Putin, Aleksandr Dughin; de câțiva ani, Roșca susține o serie de teorii ale conspirației și narațiuni false similare cu cele lansate de dezinformarea rusească. Această evoluție politică dă greutate dubiilor exprimate încă de la începutul anilor 90 de alți exponenți ai mișcării de renaștere națională – de exemplu Gheorghe Ghimpu – cu privire la adevăratele loialități și intenții ale lui Iurie Roșca.

Pe tot acest fundal de crize suprapuse, în 1993 s-a înregistrat o revenire a comuniștilor la putere, care l-au impus la conducerea legislativului pe Petru Lucinschi, a cărui carieră de activist se încheiase cu funcția de prim-secretar al Partidului Comunist din RSS Moldovenească, pe care o deținuse până în 1991.

Parlamentul dominat de reprezentanții fostului regim a adoptat în 1994 Constituția țării și a introdus în aceasta, la articolul 13, sintagma de „limba moldovenească” ca limbă oficială. Era o restaurație parțială, întrucât puterea de atunci nu a avut curajul să impună și revenirea la alfabetul chirilic.

Limba moldovenească, limba română și limba de stat. Instrumentalizarea limbii în scop politic

Adoptarea Constituției a marcat debutul a aproape trei decenii controverse în societate, întreținute în mod intenționat de politicieni, mai ales de cei din partida pro-rusă. Aceasta a alimentat și teza „moldovenistă”, reînviată și promovată ca politică de stat de Partidul Comuniștilor, al lui Vladimir Voronin. Poate cel mai ridicol moment al perioadei a fost cel al publicării dicționarului moldovenesc-român. Autorul acestuia, Vasile Stati, a scris și o prefață care conține un virulent atac la adresa României, ceea ce arată clar că demersul său pseudo-științific era, de fapt, unul ideologic.

Ulterior, stindardul moldovenismului a fost preluat de Partidul Socialiștilor, condus de discipolul lui Voronin, Igor Dodon, un filorus asumat care folosește orice prilej pentru a relua narațiunile false privind existența unei limbi și unei națiuni moldovenești distincte de cea română.

A existat și o a doua categorie, a celor care au evitat să spună ce limbă vorbesc, ascunzându-se după expresii ca „limba de stat, oficială, maternă etc.” În acest context a rămas celebră declarația fostului președinte al Parlamentului Marian Lupu, care a comentat că din punct de vedere științific e limba română, iar din punct de vedere politic– moldovenească.

De cealaltă parte, comunitatea academică a subliniat în mai multe declarații ale Academiei de Științe a Moldovei că limba oficială este limba română și că denumirea corectă a limbii vorbite de majoritatea populației este română. Scriitorii, presa democratică, intelectualitatea au continuat să apere limba română în Republica Moldova și să denunțe ingerințele politicului în probleme identitare.

Spre exemplu, în 1995, încercările Partidului Democrat Agrar de a readuce în programa școlară „Limba și Literatura Moldovenească” și „Istoria Moldovei” și „Integrată” în loc de „Istoria românilor” au fost împiedicate de protestele masive ale studenților la Chișinău. La greva generală a studenților care a durat câteva luni, au aderat profesori, elevi din Chișinău, instituții de învățământ din toată Republica Moldova, care au protestat față de încercările de a impune în educație falsul științific și istoric. Pe lângă păstrarea cursurilor „Istoria Românilor” și „Limba și Literatura Română”, studenții protestatari au solicitat și modificarea art. 13 din Constituție. Manifestările studenților pentru limba și istoria românilor au fost susținute de scriitorii Dumitru Matcovschi, Grigore Vieru, Nicolae Dabija ș.a și de presa democratică de la Chișinău.

Partidele politice de orientare proromânească, care au militat pentru schimbarea articolului 13 din Constituție, chiar dacă au avut o susținere populară constantă, nu au avut vreodată o majoritate parlamentară pentru a modifica legislația.

Pe 17 septembrie 2013, un grup de deputaţi ai Partidului Liberal a depus o sesizare privind interpretarea art. 13 din Constituție în corelație cu  preambulul Constituţiei și Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, solicitând Curţii Constituţionale să confere Declaraţiei de Independenţă adoptată la 27 august 1991, statut de normă constituţională, confirmând astfel că limba oficială a Republicii Moldova este limba română.

Pe 5 decembrie 2013, Curtea Constituțională a stabilit că textul Declarației de Independență din 1991, în care este stipulată limba română, prevalează asupra textului Constituției din 1994, respectiv asupra prevederii referitoare la limba moldovenească conţinute în articolul 13.

Încărcătura politică a chestiunii limbii i-a făcut însă pe politicieni să evite să aplice hotărârea Curții timp de zece ani, chiar dacă în cea mai mare parte a acestui interval la putere s-au aflat partide care, cel puțin declarativ, optau pentru desprinderea de trecutul sovietic, își doreau ca Republica Moldova să se integreze în Uniunea Europeană și promovau o relație apropiată cu România. 

La fel ca și Uniunea Sovietică, Rusia promovează limba moldovenească. Obiectivul: menținerea Republicii Moldova în sfera de influență a Moscovei

Miza celor care optau pentru „limba moldovenească” sau pentru „limba de stat” nu era doar una de politică internă. Politicienii de la Chișinău au fost întotdeauna atenți să nu cumva să supere Rusia, care consideră că ea este cea care trebuie să le spună moldovenilor ce limbă vorbesc și ce identitate au.

De altfel, reacțiile Moscovei la decizia din 2 martie a Parlamentului de la Chișinău au fost imediate. „Democrație în stil american. În mandatul Sandu, Moldova renunță la limba maternă”, a comentat purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de externe, Maria Zaharova, pe canalul său de Telegram.

Iar într-un comentariu oficial al Ministerului rus de externe, ea a cerut Republicii Moldova să pună capăt „retoricii antiruse”, după ce Parlamentul de la Chișinău votase în aceeași zi și o declarație de condamnare a invaziei ruse în Ucraina. La rândul său, ministrul Afacerilor Externe și Integrării Europene, Nicu Popescu, a subliniat că „limba pe care o vorbim ne aparține, decizia cum numim această limbă ne aparține”.

Agenția oficială de știri de la Moscova RiaNovosti scrie că „următorul pas după anularea limbii moldovenești va fi lichidarea statalității moldovenești”, iar Radio Sputnik, unul dintre principalele organe ale propagandei Kremlinului, a preluat declarațiile președintelui uniunii moldovenilor din Transnistria, care susține că redenumirea limbii va distruge identitatea națională a moldovenilor.

Problema identitară și limba română sunt, de altfel, de ani de zile temele folosite cel mai abil de propaganda prorusă din Republica Moldova. Promotorii moldovenismului din Republica Moldova se consideră chiar succesorii Moldovei mediale. Aceștia folosesc orice ocazie să promoveze falsuri istorice legate de România, una din temele predilecte fiind mitul invaziei trupelor române în 1941 sau cea că România ar fi fost putere de ocupație în Moldova, în perioada interbelică.

Încă înainte de alegerile parlamentare din 2021, spre exemplu, erau răspândite dezinformări că Maia Sandu ar vrea anticipate ca să impună românismul, sau că România intenționează să absoarbă Republica Moldova, iar moldovenii vor fi „de rangul doi”.

Aceste narațiuni fac parte din campania pe care o desfășoară de mai mult timp de Rusia în Republica Moldova că aceasta va fi la cheremul Occidentului, va dispărea ca stat, își va pierde suveranitatea, sau că actuala guvernare pro-europeană are rolul istoric să pregătească țara pentru alipire ei la alt stat.

O campanie care arată, încă o dată, că – la fel ca în perioada sovietică – limba este doar un instrument de soft power folosit pentru menținerea și extinderea Imperiului.