LUPTA pentru crearea unui așa zis ”ȚINUT SECUIESC”și planul iredentist maghiar de rupere a Transilvaniei de România

TINUTUL SECUIESC, o unitate administrativa inventata la congresul PCR din 1931 de la Moscova (VIDEO)

Multa lume se intreaba cum de s-a nascut in mintea unor iredentisti notorii din Ardeal o unitate teritorial-administrativa cu denumirea „Tinutul Secuiesc”, ceva care nu a existat niciodată !

Ei bine, iata un scurt „preludiu” extras din subteranele ideologiei staliniste, aflat in perioada interbelica, in plina expansiune, prezentat de https://sites.google.com/site/incolimatorulluiputin/actiunile-de-dezmembrare-a-romaniei.

În rezoluţiile celui de al -V-lea Congres al Cominformului, partidul comunist român din exterior, în rezoluţia „Despre chestiunile naţionale în Europa centrală si în Balcani”, acceptase menţinerea următoarelor:

„După Pacea de la Versailles au apărut (…) noi state mici imperialiste: Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, România, întemeiate pe anexarea de teritorii considerabile populate cu alte naţionalităţi si constituind focare de oprimare naţională si reacţiune socială”, cerându-se separarea popoarelor asuprite din aceste ţări.

În paragraful II al acestei rezoluţii, la “Chestiunea ucraineană”, se precizau sarcini partidelor comuniste din Polonia, Cehoslovacia, România, de a sprijini constituirea unei republici sovietice muncitoreşti şi ţărăneşti, prin includerea în graniţele noului stat a teritoriilor statelor menţionate mai sus.

Chestiunea maghiară, din capitolul –VIII- al rezoluţiei, preciza: „Congresul apreciază că este indispensabil să se întărească activitatea comunistă printre ungurii din regiunile anexate de România, Cehoslovacia şi Iugoslavia.

Partidele comuniste din aceste ţări trebuie să revendice pentru ei dreptul de a dispune de ei înşişi, până la, şi inclusiv, separarea lor de statele care le-au anexat…”

Întâlnirile şi congresele comuniste în URSS, mai ales, se ţineau destul de des şi la ele au participat şi români social-democraţi câştigaţi de comunişti, unii infiltraţi din ţară.

Printre participanţi se numărau: Lucreţiu Pătrăşcanu, Ana Pauker, Gheorghe Cristescu (închis şi el de tovarăşii lui după 1948), Elek Koblos, Al. Crişan, A. Dobrogeanu-Gherea, Ecaterina Arbore, H. Steinberg… Românilor participanţi la discuţii li s-a cerut ca în documentele partidului comunist din România să se popularizeze problema autodeterminării, accentuându-se chiar asupra dezmembrării unor provincii din statul român făurit cu atâta suferinţă şi jertfe.

Socotit ca un fel de moment de rascruce pentru comunisti, Congresul al V-lea al PCR s-a desfasurat in 1931 la Gorikovo langa Moscova, pentru ca in România interbelică nu putea exista legal ca partid, avand in vedere ideologia sa fățiș antinațională, pusa in slujba intereselor imperialistilor de la Rasarit.

Atunci s-a nascut pentru prima data teza stalinista conform careia „Romania este un stat imperialist” si ca atare, nationalitatile conlocuitoare au dreptul la autonomie si autodeterminare „pana la despartire” (evident, trimiterile erau cu adresa directa la provinciile romanesti Transilvania, Basarabia, Tinutul Hertei si Dobrogea).

Pentru presa de atunci nu era nimic surprinzator in Rezolutia, adoptata de Congresul al V-lea al comunistilor romani, maghiari…evrei si de alte nationalitati , deoarece marea majoritate a membrilor săi, atatia câți erau, dar mai ales a conducerii sale, era formata din alogeni.

Potrivit revistei Memoria,(articolului Comunismul românesc de la începuturi până la moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, de Eugen Denize), următorii secretari generali ai partidului au fost străini, și anume: Elek Köblős, maghiar, 1924-1928; Vitali Holostenko, ucrainean, 1928-1931;Alexandru Ștefanski (Gorn), polonez, 1931-1934; Eugen Iacobovici, evreu, 1934-1936;Boris Ștefanov, bulgar, 1936-1940; Miklós Goldberger, evreu maghiar, în 1940; Ștefan Foriș (István Fóris), evreu maghiar, 1940-1944.

Amanunte interesante oferea, la cateva zile dupa anonimul “eveniment”, cunoscutul ziar bucurestean„Universul”.

Astfel:

– Intre participantii cu rang de delegati la Congresul al V-lea al PCR nu erau decat vreo doi-trei romani, restul fiind de alte nationalitati, in special evrei, unguri, bulgari;

– Rezolutia s-a adoptat sub presiunea exercitata de Internationala Comunista (care in 1917 adoptase un Document asemanator), urmarind dezmembrarea statelor europene, in vederea deschiderii drumului spre Europa a „Revolutiei comuniste mondiale”.

– La momentul adoptarii acestei Rezolutii antiromanesti, secretar al Internationalei Comuniste era Bella Kuhn, fostul lider al bolsevicilor unguri, fost sef al Guvernului ungar, dupa proclamarea „Republicii Sfaturilor”,

– Pentru prima oara, dincolo de hotarele URSS, s-a infiintat, la Budapesta, un stat bolsevic, condus de un guvern care instaurase oficial „dictatura proletariatului”.

Din fericire pentru Europa, viața „Republicii Sfaturilor” de la Budapesta, condusa de Bella Kuhn, secondat de vice-comisarul insarcinat cu revolutia culturala a maghiarilor, filosoful extremist Georg Lukacs, a fost de scurta durata.

Intrand in Razboi, alaturi de Tarile Antantei, si raspunzand numeroaselor provocari ale comunistilor unguri, la adresa suveranitatii si independentei tarii, Ostirea Romana a aparat Ardealul, intrand in razboi si ocupand o mare parte a Ungariei, inclusiv Budapesta. Astfel, s-a pus capat, in 1919, existentei statului bolsevic in Ungaria si uneltirilor bolsevicilor lui Lenin in aceasta parte a Europei.

Intreaga Europa a salutat atunci actul de curaj si responsabilitate al Regelui Ferdinand si al Guvernului roman, care a stavilit pentru un sfert de veac răspândirea comunismului in Europa!

Daca la vremea respectiva, mai ales I.V.Stalin n-a putut ierta Romaniei interventia sa, care a insemnat lichidarea primei puteri comuniste, instaurate intr-un stat aflat dincolo de granitele URSS, pentru romani este de inteles. Dar ni se pare o atitudine impotriva realitatilor politice europene sa continui demersurile de sorginte stalinista, de „autonomie si autodeterminare, inclusiv teritoriala”!

Numai asa a putut fiinta in Romania ocupata de sovietici, la indicatia lui Stalin,asa numita Regiune Autonoma Maghiară.

In 1951, in urma unei noi impartiri teritoriale (confirmata prin Constitutia din 27 septembrie 1952) dar si la presiunea sovieticilor, Romania a fost silita sa accepte sa creeze Regiunea Autonoma Maghiara, in zonele locuite de secui.

Capitala regiunii, care va functiona timp de opt ani, va fi la Targu-Mures.

Regiunea Autonomă Maghiară (în maghiară Magyar Autonóm Tartomány), cunoscută şi ca Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară, cu reşedinţa la Târgu Mureş, a fost o regiune care a existat în România între septembrie 1952 şi februarie 1968.

Între 1952-1968 întinderea regiunii a fost de aprox. 13.550 km², iar populaţia număra cca. 730.000 locuitori. Limbile oficiale ale regiunii au fost româna şi maghiara.

In 1950 are loc reorganizarea administrativă a României, după modelul sovietic şi transformarea celor 58 de judeţe în 28 de regiuni şi 177 de raioane.

Doi ani mai târziu, în 1952, are loc o primă reorganizare a acestui sistem, în urma căreia, prin comasarea a zece raioane din fostele Regiuni Mureş şi Stalin, se înfiinţează Regiunea Autonomă Maghiară.

Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară în cadrul împărţirii administrative a României (1960-1968)

O nouă reorganizare are loc în 1960 când este adopatată noua denumire de Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară.

Două raioane, care până în 1952 aparţinuseră Regiunii Mureş, locuite în majoritate de români (Luduş şi Tîrnăveni), trec de la Regiunea Cluj la Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară, iar două raioane, cu populaţie majoritar maghiară,(Târgu Secuiesc şi Sfântu Gheorghe, cu 85,3% respectiv 90,2% maghiari conform recensământului din 1956) care între 1950-1952 aparţinuseră Regiunii Stalin, revin Regiunii Braşov (succesoarea Regiunii Stalin).

Odată cu aceste modificări proporţia populaţiei maghiare scade de la 77,3% la 62,2%.

Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară a fost desfiinţată prin noua organizare teritorială adoptată în februarie 1968, cand Guvernul României a renunţat la organizarea administrativă de tip sovietic şi a reinstituit judeţul ca unitate administrativă, sistem care este folosit şi în ziua de astăzi.

Din acest motiv, Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară a fost reorganizată în judeţe, nedelimitate pe bază etnică.

Aproximativ două judeţe noi au fost formate din ultimul teritoriu al Regiunii Mureş-Autonomă Maghiară: Mureş şi Harghita, în timp ce judeţul Covasna s-a format, în cea mai mare parte, din fosta Regiune Braşov.

Acţiunile de înfiinţare în mijlocul României a unui teritoriu autonom pe criterii etnice, care să refacă defuncta Regiune Autonomă Maghiară de tristă amintire stalinistă, reprezintă în mare parte, dincolo de nostalgiile unor foşti activişti comunişti reciclați în „lideri autonomişti”, și reflexul politicii neorevizioniste promovate, începând cu 1990, de unii politicieni din Ungaria faţă de România.

Practic, este usor de remarcat ca actiunile “autonomiste”reprezinta o prima etapa a marelui plan de realipire a Transilvaniei la Ungaria.

Practicând o triplă ofensivă, politică, diplomatică şi de imagine în media internaţionale, şi orchestrând minorităţile maghiare din ţările vecine Ungariei, guvernele naţionaliste de dreapta ale lui József Antall (1990 – 1994) şi Viktor Orbán (1998 – 2002, apoi cel curent) au făcut din forţarea obţinerii de autonomii pe baze etnice un exerciţiu curent.

Aceste actiuni propagandistice sunt de data mult mai veche…

Astfel, in 1980, a fost publicat în Statele Unite articolul “Transylvania And The Theory Of Daco-Roman- Romanian Continuity” în publicaţia “The Carpathian Observer” care susţine că, în acest conflict,“victimele sunt etnicii maghiari din Transilvania – peste două milioane – care trăiesc sub dominaţie română”.

Autorii atacă una dintre cele mai importante lucrări ale Şcolii Ardelene, respectiv “Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, scrisă de Gh. Şincai şi de S. Micu-Klein. Ei spun că limba română nu s-a dezvoltat în cadrul aceluiaşi teritoriu în care a fost situată colonia romană Dacia Traiana şi afirmă că o altă lucrare celebră aparţinându-i lui Petru Maior (“Istoria pentru începutul românilor în Dachia”) ale cărei idei au fost respinse mai târziu sunt încă propagate de către istorici pe nedrept. Autorii susţin că drepturile omului sunt încălcate, în condiţiile în care românii nu permit altor naţionalităţi să se stabilească în ţară.

Românii, scriau ei în 1980, trăiesc cu ideea că aparţin unei naţiuni curajoase şi glorioase care a luptat şi a muncit în România de acum câteva mii de ani, teorie “care s-a dovedit falsă acum multă vreme”.

Apoi, la mijlocul anilor ’80, a fost elaborat un plan de obţinere a autonomiei de către cei care contribuiau la revista ‘Ellenpontok’, editat de poetul Géza Szocs.

Partidele din România, scria politologul budapestan Pomogáts Béla în 1997, “sunt înclinate să extindă drepturile minorităţilor, efort care, dacă ţara caută integrarea în instituţiile occidentale şi vrea să se integreze în NATO şi în Uniunea Europeană – va fi de asemenea susţinut de guvernul maghiar”.

De asemenea, el preconiza încă de atunci că “lupta politică de aproape un secol trebuie să conducă mai devreme sau mai târziu la rezultate, mai ales dacă este primit şi sprijinul clar al ţării mame, în special dacă planurile de autonomie se armonizează cu situaţia din restul Europei”. În acest caz, ceea ce acesta numea sprijiinul ţării mame a putut fi văzut în declaraţia ambasadorului Ungariei la Bucuresti, Oskar Fuzes, care sustinea modificarea constitutiei Romaniei…

În 1997, un fost profesor de la Universitatea Oxford, Norman Stone, a publicat un articol în aceeaşi revistă, intitulat “Istoria unei regiuni tulburate”.

Stone este vizibil părtinitor şi scrie că “ungurii din Transilvania au fost alimentaţi cu o istorie naţionalistă şi s-au confruntat cu discriminarea.”.

în 1931, sociologul american W. J. Thomas a formulat o teoremă, care de atunci îi poartă numele: „Dacă oamenii definesc anumite situaţii ca reale, în consecinţele lor acestea se manifestă ca reale”.

Teorema sa arată că semenii noştri sunt departe de a reacţiona doar la situaţiile obiective, ei reacţionând şi la semnificaţiile pe care le atribuie unor situaţii despre care pot fi convinși, făcuți să creadă, că sunt reale.

Thomas ilustrează prin teorema sa ceea ce s-ar putea numi o falsă definire de situaţie pe al cărei mecanism psihologic se bazează operaţiunile de diversiune, dezinformare şi de intoxicare folosite în războiale de imagine.

Primejdia pe care o prezintă o astfel de falsă definire de situaţie constă în faptul că aceasta, chiar și fără a fi folosită ca bază pentru operații de manipulare a informaților în vederea dezinformarii publicului sau de intoxicare a factorilor de decizie, dacă nu este combătută prompt şi eficient dobândeşte o forţă interioară de a se consolida şi de a produce efecte. Într-un articol publicat în 1948, care a avut răsunet în epocă, această forţă a fost numită de sociologul american Robert K. Merton „the self fulfilling prophecy” – profeţia care se realizează prin ea însăşi.

Deceniile scurse de când W. J. Thomas și-a formulat o teorema au dovedit din plin că așa-numitele previziuni autorealizatoare – care devin reale prin simplul fapt că sunt insistent avansate și pe care prin manipulare și/sau propagandă suntem convinși să le credem adevărate – nu sunt simple speculații psihologice și că pot avea efecte devastatoare.Este ceea ce se întâmplă astăzi cu românii și România…

Un exemplu clasic al ilustrării teoremei lui Thomas, în toate aspectele ei, a fost ceea ce s-ar putea numi „sindromul Trianon”.

El a fost repetat până la exasperare în perioada primei ofensive revizioniste, între cele două războaie mondiale, și demonizat pentru toate relele, adevărate sau imaginare, prin care trecea Ungaria.

În acest fel, cuvântul-semnificație „Trianon” s-a întipărit adânc în conştiinţa naţională ungară căreia i-a produs o traumă reală. O rană care nu a fost lăsată să se vindece fiind sistematic reinfectată şi amplificată – mai nou prin intermediul neorevizionismului şi al interfeţei sale -, autonomia pe bază etnică.

Cronica unei diversiuni ratate – proclamarea autonomiei “Ţinutului Secuiesc”

Coroborarea mai multor date şi informaţii arată că, în contextul unei lupte politice fără cruţare – aşa cum s-a prefigurat cea din Ungaria începând cu 2005, anul dinaintea alegerilor generale din Ungaria, şi primăvara anului 2006 – alegerile s-au desfăşurat în luna aprilie -, atât opinia publică din România şi cât şi cea din Ungaria, precum şi clasa politică românească au fost obiectul unui şir de dezinformări şi intoxicări în vederea obţinerii unei anumite reacţii care, la rândul ei să fie folosită pentru deturnarea electoratului ungar.

Folosind un exemplu la îndemână, cel al loviturilor de biliard, mecanismul acestei duble manipulări a fost cel al trimiterii bilei în mantinelă de unde ricoşează pentru a lovi o altă bilă care, în cazul unei lovituri bine calculate, intră în gaură.

În cazul prezentat mai jos, mecanismul manipulării a constat în primă fază în „amorsarea” publicului şi clasei politice din România prin punerea la cale a unor acţiuni, aşa-numitul „suport”, care să irite. Reacţiile celor afectaţi au fost apoi condamnate prin intermediul unor „cutii de rezonanţă”, punându-li-se eticheta de „intoleranţă etnică”, „antimaghiarism”, „extremism” etc.

În faza a doua, ar fi urmat ca prin relatările unei părţi din mass-media ungare (pentru că subiectul cu conotaţii emoţionale era unul cu mare priză) să fie inflamată opinia publică din ţara vecină.

Rezultatul urmărit era câştigarea pentru „cauza naţională” a alegătorilor indecişi şi trezirea predispoziţiei de votare în rândurile „electoratului captiv” al unui anume „client” sau „beneficiar” (pentru a folosi termeni specifici operaţiilor de dezinformare).

Astăzi nu mai este un secret pentru nimeni că acesta ar fi trebuit să fie Fidesz – Partidul Civic Ungar care a ciupit prin intermediari coarda naţionalistă pentru a se detaşa de partidul Socialis Ungar (PSU) de care îl despărţeau doar 1-2 procente în sondajele de opinie.

Mecanismul iniţial al oricărei dezinformării constă, spun manualele de specialitate, în „amorsarea” publicului prin crearea a unui „suport”.

Modul în care au fost amorsate opinia publică şi clasa politică din România ca şi cel în care a fost creat suportul se dovedeşte a aparţine unor maeştri pe cât de versaţi în arta manipulării, pe atât de lipsiţi de scrupule .

Operaţia de amorsare a început încă din luna ianuarie a anului 2005, când în Transilvania a fost programat un turneu al documentarului de lung metraj „Trianon” în care erau reluate voalat temele propagandei revizioniste din perioada interbelică.

Apoi, după jumătatea anului 2005, în mai multe ziare de limbă maghiară din România a urmat o adevărată campanie de reabilitare a lui Horthy însoţită de publicarea a tot felul de jurnale ale unor ofiţeri care au comandat în septembrie 1940 trupele de ocupaţie din Ardealul de Nord.

În luna decembrie 2005, îndeosebi în publicaţiile de limbă maghiară din judeţele Covasna, Harghita şi Bihor, a apărut un val de articole care luau în derâdere semnificaţia zilei naţionale a României. La rândul ei, campania de „rememorare pozitivă” a perioadei care a urmat Dictatului de la Viena a continuat şi în 2006, într-atât încât până şi un ziar serios, precum Kronika de la Cluj Napoca a ajuns să se preteze la o astfel de jalnică manevră.

O dată amorsată psihologia publicului, a început derularea suportului. Acesta este constituit de diverse evenimente produse special în care publicul trebuie determinat să creadă pentru a-i crea şi întări anumite convingeri.

Pe plan extern, de exemplu, Kinga Gál, membră a Fidesz – PCU şi deputat în Parlamentul European, a prezidat, în noiembrie 2005, o reuniune internaţională pe tema autonomiei teritoriale în Europa care a precedat iniţiativa proclamării autonomiei „ţinutului secuiesc”.

La rândul său, postul ungar de televiziune Duna Tv anunţă că în viitorul apropiat va lansa un nou canal ce se va numi „Autonomia”. În paralel, pe postul public Radio Kossuth, Smaranda Enache, co-preşedinte al Fundaţiei Pro Europa, îşi exprimă convingerea că Uniunea Europeană va exercita presiuni asupra României pentru ca autonomia „ţinutului secuiesc” să fie acceptată, pentru că, nu-i aşa, ideile de autonomie şi democraţie sunt strâns legate.

A urmat la scurt timp acţiunea unui aşa-numit grup de iniţiativă, format din câţiva asistenţi şi lectori maghiari de la Universitatea Babeş-Bolyai, care au determinat prin prezentarea de date şi argumente false mai multe personalităţi internaţionale, printre care şi Elie Wiesel şi Imre Kertész, laureaţi ai premiului Nobel, să semneze un document prin care se cerea scindarea universităţii clujene.

Pe plan intern, la Odorheiu Secuiesc, vor fi inaugurate 13 busturi de bronz ale unor personalităţi maghiare. (Antropologia politică caracterizează acest tip de gersturi ca „marcare de teritoriu”.) Unul dintre busturi este al „secuiului rătăcitor” întruchipându-l pe Albert Wass, scriitor şi criminal de război, condamnat pentru crime comise în septembrie 1940, şi care este omagiat public în preziua sărbătorii naţionale a României.

O dată pregătită opinia publică, în final, sub auspiciile Consiliului Naţional Secuiesc (CNS), este declanşată întreaga tevatură a intenţiei de lansare la Odorheiul Secuiesc, la 15 martie, cu ocazia zilei maghiarimii, a proclamaţiei care ar fi urmat să anunţe autonomia secuimii.

Dezinformarea a dat roade şi la nivelul clasei politice din România, unul dintre liderii de partidelor din opoziţie declarând chiar că, în caz de nevoie, este gata să-şi mobilizeze susţinătorii pentru a se deplasa la Odorheiu Secuiesc pentru a contracara acţiunile autonomiste.

Un alt lider s-a declarat vehement atât împotriva adoptării statutului minorităţilor promovat de UDMR, cât şi a ideii de autonomie teritorială susţinută de CNS, CNMT şi UCM.

În toată această perioadă, în ediţiile electronice ale unor ziare naţionale româneşti, pe forumurile de discuţii, apar texte jignitoare la adresa românilor şi în replică, texte injurioase la adresa maghiarilor.

Totul se întâmplă într-o perioadă crucială pentru aderarea României la Uniunea Europeană. Din fericire, „marea adunare naţională a secuilor” şi proclamaţia autonomiei s-au dovedit a fi un „fâsz” iar ciocnirile interetnice pe care se sconta nu au avut loc…

Este interesant de văzut cine au fost „cutiile de rezonanţă” care au transmis şi au amplificat dezinformarea. În Transilvania, contribuţia esenţială nu s-a datorat mass-media electronice de limbă maghiară (CNS, CNMT şi UCM având un acces mai greu la ele decât UDMR), ci presei scrise de tendinţă radicală cum ar fi Polgári Élet, Erdely Napló sau Europai Idő. Acesta din urmă a publicat chiar o proclamaţie incendiară, pe care nu şi-a asumat-o nimeni, ca până la urmă să se afle că fusese „culeasă” de pe Internet.

Poliţia din Tîrgu-Mureş a ridicat ziarul de la chioşcuri şi în urma unei sesizări conform căreia în ziar ar fi fost strecurate manifeste iredentiste. Informaţia nu s-a verificat, ziarele au fost duse înapoi la chioşcuri, fundaţia Pro Europa a protestat, o parte din mass-media din Ungaria a raportat incidentul cu lux de amănunte.

În relatarea şi comentarea pentru publicul ungar a evenimentelor care au constituit suportul dezinformării s-au remarcat îndeosebi cotidianul naţionalist-conservator Magyar Nemzet, periodicul Erdélyi Magyarság şi Duna Tv, dar şi unele dintre emisiunile televiziunilor particulare sau ale Televiziunii Ungare. Efectul cumulat asupra opiniei publice ungare este greu de estimat, dar poate fi bănuit.

După cum se vede, dezinformarea a fost gândită din timp, iar faptul că Fidesz-PCU este „beneficiarul” ei a fost evident de la început. Se ştie că UCM, condusă de Jenő Szász, primarul din Odorheiul Secuiesc, este practic filiala politică în România a partidului lui Viktor Orbán, iar CNS şi CNMT îi stau pe aproape fiind constant încurajate politic şi sprijinite logistic.

Merită atenţie specială un aspect relevant care dovedeşte că, pentru a-şi atinge scopurile, începând cu anul 1999, Fidesz nu s-a dat înlături de la a intoxica liderii mişcărilor autonomiste din secuime inducându-le iluzia că pot întinde coarda oricât de mult pentru că există un acord occidental tacit de sprijinire a tendinţelor autonomiste, atât din punct de vedere diplomatic, cât şi militar!

În consecinţă, cu puţin timp înainte de „adunarea secuiască” de la Odorheiu Secuiesc, Ferenc Csaba, secretar general al CNS, a declarat pe un post naţional de televiziune că minoritatea maghiară din „ţinutul secuiesc” este una apărată de NATO.

Aserţiunea liderului CNS i-a contrariat pe analiştii şi comentatorii politici care nu au recunoscut sursa ei.

Folosirea acestei intoxicări în contextul în care episcopul László Tőkés a proclamat ritos la o reuniune ţinută la Satu Mare că autonomia va fi obţinută, la nevoie, prin luptă, ar fi trebuit să neliniştească, dar autorităţile nu au avut nici o reacţie adecvată.

Într-un proiect depus de așa-numitul Consiliu Național Secuiesc (un ONG neînregistrat juridic) se solicita ca: “politica de coeziune a UE ar trebui să acorde o atenție specială regiunilor cu caracteristici naționale, etnice, culturale, religioase sau lingvistice, care sunt diferite de cele din regiunile înconjurătoare.

Pentru astfel de regiuni, inclusiv în zonele geografice care nu au competențe administrative, prevenirea limitărilor economice, susținerea de dezvoltare și de conservare a condițiilor de coeziune economică, socială și teritorială trebuie să se facă într-un mod care să asigure continuitatea caracteristicilor specifice.

Pentru aceasta, aceste regiuni trebuie să aibă șanse egale de a accesa diverse fonduri UE iar păstrarea caracteristicilor acestora cât și dezvoltarea economică corespunzătoare a acestora trebuie să fie garantată, astfel încât dezvoltarea UE să poată fi susținută prin menținerea diversității sale culturale.”

Comisia europeană a demolat toate pseudoargumentele maghiarilor iredentiști

În răspunsul Comisiei Europeane de respingere a proiectului înaintat de C.N.S. se menționează:

“În urma examinării vă informam refuzul Comisiei de a înregistra inițiativa propusă deoarece nu se încadrează în puterile Comisiei de a înainta o propunere legislativă cu scopul implementării Tratatelor. După examinarea prevederilor Tratatelor menționate de dvs. și a altor temeiuri juridice, Comisia a formulat această concluzie:

Obiectivul principal al inițiativei propuse, este de a asigura “egalitatea între regiuni și sustenabilitatea regiunilor culturale”, prin acordarea “atenției deosebite regiunilor cu caracteristici naționale, etnice, culturale, religioase sau lingvistice, diferite de cele ale regiunilor vecine”.

Ați propus Art. 2 și 3 din TEU (Maastricht) împreuna cu Art. 153, 167, 170, 174, 176, 177 și 178 al Tratatului privind Funcționare UE ca bază legală a inițiativei.Pentru a atinge acest obiectiv, precum este descris în cererea pentru înregistrare și în documentul de referință, ați propus ca actualele reguli să includă trei puncte care să:

– Asigure ca statele membre respectă în totalitate obligațiile internaționale privind minoritățile naționale.

– Definească conceptul de regiune “națională”, ca “regiune cu caracteristici naționale, etnice, culturale, religioase sau lingvistice, diferite de cele ale regiunilor vecine”.

– Identifice regiunile „naționale” fiecare în parte, luând în considerare criteriul în documentele internaționale enumerate, și în special dorința comunităților în cauza. Cu referire la primul punct, niciunul dintre Tratate nu constituie un temei juridic pentru adoptarea unui act juridic ce sa permită verificarea dacă statele membre respectă în totalitate obligațiile internaționale privind minoritățile naționale.

Conform cererii maghiarilor, al doilea și al treilea punct sunt necesare pentru a acorda o atenție deosebită regiunilor în contextul politicii de coeziune a UE. Orice măsură adoptată în bazele legale a politicii de coeziune a Articolelor 177 și 178 TFEU are ca obiectiv doar consolidarea coeziunii economice, sociale și teritoriale precum este menționat in Art. 174 TFEU. Promovarea condițiilor minorităților naționale nu poate fi înțeleasă ca ajutor la reducerea “disparităților între gradele de dezvoltare ale regiunilor” și subdezvoltării a anumitor regiuni, precum este menționat în Art. 174(2) TFEU.

În acest sens, lista”dezavantajelor” expusă în Articolul 174(3) TFEU, ce determină acordarea unei atenții deosebite asupra unei anumite regiuni este exhaustivă. În consecință, Art. 174, 176, 177 și 178 TFEU nu constituie temeiul juridic pentru adoptarea actului legal propus.

În concordanță cu domeniul de activitate, instituțiile Uniunii sunt obligate să respecte “diversitatea culturală și lingvistică” (Art. 3(3) / T. Maastricht) și să stopeze discriminarea bazată pe “apartenența la o minoritate națională”, și astfel, se abțin de la discriminarea pe baza apartenenței la o minoritate națională) (Art. 21(1) / Carta).

Niciuna din aceste prevederi nu constituie o bază legală instituțiilor europene pentru a iniția acțiuni [în spiritul obiectivului CNS, anume al „regiunilor naționale”]. Mai mult, Articolul 2 TUE nu poate fi temeiul juridic pentru propuneri legislative.

Nici Art. 153, 167 si 170 TFUE nu constituie temeiul juridic pentru propuneri legislative deoarece nu contribuie la îndeplinirea niciunui obiectiv al politicilor declarate în aceste prevederi”.

În concluzie, Comisia consideră că Tratatele nu conferă temeiul juridice să permită o propunere legislativă cu conținutul cerut de maghiarii iredentiști.

Spuneam ca Teorema lui Thomas, evocata anterior, sublinia ca dacă oamenii definesc anumite situaţii ca reale (chiar dacă ele nu sunt reale), în consecinţele lor acestea se manifestă ca reale.

În principiu, teorema descrie o falsă definire de situaţie şi arată că oamenii nu reacţionează doar la situaţiile obiective, ci şi la semnificaţiile pe care le atribuie acestora.

Ceea ce este primejdios este că o astfel de falsă definire de situaţie, necombătută prompt şi eficient, dobândeşte o forţă interioară de a se consolida şi de a produce efecte, forţă pe care un alt sociolog american, Robert K. Merton, a numit-o „a self fulfilling prophecy” – profeţia care se realizează prin ea însăşi.

Există totuși o speranță… Ințeleptul Epictet spunea că „Important nu este ceea ce ți se întâmplă, ci modul în care reacționezi la ceea ce ți se întâmplă”.

Surse: D.D.Rujan – Schimbarea; universulromanesc.com – Cicerone IONITOIU-Viaţa politică-Procesul Iuliu MANIU-Volumul -I- (A-015);adevarul.ro/cultura/istorie ; Dorin Suciu ActiveNews

Publicitate

Ţinta România – Atacuri propagandistice concertate atât dinspre Est cât și dinspre granița imediată din Vest

 

 

 

Foto: „La revedere România !”, lozincă antiromânească fluturată de extremistul Csibi Barna  şi o hartă a României  aşa cum ar dori-o  iredentiştii unguri

 

România sub atac

Nu există zi în care propaganda, atât dinspre Est cât și dinspre granița imediată din Vest să nu atace România.


Ori, propaganda împotriva unei țări, în scopul de a-i demobiliza populația este un act de război nedeclarat.


Într-adevăr, România a trecut prin două războaie, în urma cărora, după o reîntregire normală și naturală, a ajuns să-și vadă și teritoriul ciopârțit și populația împuținată printr-un genocid bine controlat de ocupanți și prin instaurarea de aceeași ocupanți a unui regim criminal.
Tocmai de aceea, astăzi se încearcă punerea la adăpost a țării împotriva eventualelor pericole ale fortelor expansioniste estice și împotriva politicilor destabilizatoare revanșarde venite dinspre granița vestică.

Soluția este, desigur, alianța din NATO și crearea unor baze ale aliaților americani.
Văzându-și interesele expansioniste primejduite, Kremlinul a declanșat războiul psihologic împotriva populației din țările vulnerabile în fața ofensivei rusești de extindere spre Europa, printr-o propagandă continuă și bine dirijată prin mijloace de massmedia, prin politicieni autohtoni și prin metoda disiminării zvonurilor defetiste sau tendențioase la adresa aliaților noștri.


În România este difuzată la nivelul populației ideea că înarmarea în scopuri defensive prin baza de la Deveselu, prin achiziționarea unor rachete de apărare sau chiar prin întărirea capacităților la Marea Neagră constituie, nici mai mult nici mai puțin decât amenințări directe la securitatea Rusiei.

Cu alte cuvinte, acest atac propagandistic pervers induce ideea că România, care deși a suferit în trecut expansiunea rusească tocmai din cauza unei înzestrări inferioare a armatei sale naționale și a lipsei unei alianțe militare adecvate, ar trebui să aibă încredere în asigurările unei Rusii pașnice deoarece percepția privind tendințele sale expansioniste sunt lipsite de logică.

În acest fel, în insinuările Rusiei, România ar trebui să rămână fără nicio apărare deoarece nu ar fi amenințată.

Și, această ”luptă pentru pace”, instrumentul dintotdeauna al Kremlinului pentru dezarmarea populațiilor lumii în scopul promovării intereselor globale rusești, are și astăzi o influență asupra diverselor categorii sociale din lumea largă.

 

 

 

 

 

 

Asistăm de cîţiva ani la un fel de alianţă între extremiştii unguri de la noi şi „moldoveniştii”de la Chişinău. Faimosul Csibi Barna zice că „Moldova nu e România”

 

 


În ce privește țara noastră, asigurările Rusiei sunt lipsite de sinceritate, atâta timp cât urmările invaziei asupra României nu au fost niciodată recunoscute.

În acest sens, avem exemplul Tezaurului României nerestituit și nerecunoașterea integrității României interbelice ciuntită tocmai prin această invazie neprovocată care a condus și la un adevărat genocid împotriva românilor.
Dacă dinspre Est ne aflăm sub un bombardament permanent propagandistic cu scopul de a induce o stare de demobilizare în rândul populației, dinspre Ungaria, dar și cu ajutorul forțelor interne ale minorității maghiare, chiar a reprezentanților acestora din Parlamentul României, se încearcă o destabilizare în județele din Transilvania, printr-o politică de instigare anti-românească, inclusiv prin negarea unor simboluri ale statului, prin atacuri permanente la Constituție cerându-se chiar renunțarea la prerogativele de stat național sau declarațiile că 1 Decembrie constituie zi de doliu pentru maghiari.

Iată că în aceste zile, guvernul de la Budapesta a decis să aloce importante fonduri pentru a promova pe plan international acțiunea ”Trianon-100”, pentru a induce o percepție internațională împotriva deciziilor luate prin Tratatul de la Trianon.

Iar printre aceste contestații este și revenirea Transilvaniei la Regatul României, împotriva realităților că în 1920, la data incheierii Tratatului de la Trianon, românii constituiau 57.3%, iar maghiarii doar 25.5% (datele apar în lucrarea autorului maghiar Árpád Varga,”Hungarians in Transylvania between 1870 and 1995”).
De fapt, guvernul Orban dorește ca prin ”Trianon-100” să contracareze aniversările legate de împlinirea a 100 de ani de la Reîntregirea României și, de ce nu, chiar să conteste recuperarea românească a Transilvaniei.


Să nu uităm că recenta declarare a Unirii Basarabiei cu România ca Sărbătoare națională a avut parte în Parlament de votul negativ al unui reprezentant al UDMR-ului, iar președintele UDMR s-a abținut în mod simbolic de la vot.


În 1992 populația românească a Transilvaniei se cifra la 7,723,313 (73.6%) față de numai 1,603,923 (20.8) și deci astfel de încercări, desi sunt lipsite de logică, pot constitui totuși motive de tensiuni interetnice și tulburări sociale.

Afiş electoral UDMR

În condițiile acestor atacuri externe complementare și bine dirijate de la Moscova și de la Budapesta, se găsesc destui, inclusiv jurnaliști, care afirmă că românii nu trebuie să răspundă naționalismului maghiar cu naționalism românesc și nici nu trebuie să răspundă propagandei maghiare anti-Trianon și anti-Unire prin manifestări festiviste ci doar prin eventuale conferințe, cărți de istorie prin care să se deschidă mintea românului.

Cu alte cuvinte, la agresivitate externă românii să rămână pașnici și să dea dovadă de civism european.

Dacă procedăm altfel, ni se sugerează că alunecăm spre dreapta, spre naționalism care, în concepția lor înseamnă anti-europenism.
Dincolo de retorică se pune întrebarea:

”Cam în ce fel s-ar putea totuși contracara acest război informațional și propagandistic ruso-maghiar pornit împotriva României?”

În opinia mea Consiliului Mondial Român, este nevoie ca pe plan intern să fie redusă influența parlamentarilor maghiari care de la înălțimea tribunei instituției naționale a Parlamentului României se pronunță împotriva simbolurilor naționale, împotriva formei statului național, împotriva momentelor decisive ale istoriei naționale.

În același timp, este nevoie de aducerea în Parlamentul României a adevăraților reprezentanți ai românilor-basarabeni pentru a-și susține direct cauza, fără interpuși ai altor partide.
Consiliului Mondial Român consideră că pentru aceasta sunt necesare o serie de măsuri cu impact imediat:


1. Modificarea Legii Electorale care să permită calitatea de ”competitor electoral” și organizațiilor românești în egală măsură cu cele ale minorităților entice, ar putea exista în Parlament și reprezentanți ai românilor din regiunile în care aceștia au ajuns minoritari, cum ar fi ”Forumul Civic al Românilor din Harghita şi Covasna (FCRCH)”.

O asemenea prezență va constitui un ”antidot” împotriva unor acțiuni nocive ale UDMR.

2. Înființarea Circumscripției Electorale 44 – Basarabia, circumscripție în care să poată candida exclusiv românii basarabeni.

3. Guvernul României, în cooperare cu organizațiile românești și cu administrațiile locale să organizeze pe întreg parcursul anilor 2017-2018 mari adunări populare în care să se omagieze Marea Unire de acum 100 de ani în principalele centre ale țării, dar și în comunitățile românilor din întreaga lume în colaborare cu ICR.

Aceste adunări, bine mediatizate, vor putea contracara acțiunea Trianon-100.
Conform Enciclopediei Britanice, pierderile României în Primul Război Mondial raportate la populația din acel moment au fost procentual mai mari decât ale Franței sau Marii Britanii cifrându-se la peste jumătate de million de morți, răniți și dispăruți și aceste jertfe îndreptățesc procesul Întregirii țării.


De aceea, negarea Unirii sau acceptarea, din partea altor țări a raptului la care Regatul Romîniei a fost supus prin invazia sovietică, sunt imorale și trebuie respinse de întreaga suflare românească.
În acest scop, recent reactivata organizație Consiliul Mondial Român, intenționează ca în cel mai scurt timp să revină în rândul ”Diasporei Europene” sau ”Europeans Throughout the World (ETTW)” pentru a promova în rândul organizațiilor diasporelor europene adevărul despre procesul Unirii și Întregirii României și pentru a contracara încercările Budapestei de a nega Trianon

 

 

 

 

https://mipopescu.wordpress.com/03-documente-cmr/romania-sub-atac/ prin https://arhiva-romanilor.blogspot.ro/search?updated-max=2017-05-03T18:54:00%2B03:00&max-results=20&start=13&by-date=false

Metode, mijloace şi acţiuni subversive care au vizat destrămarea României (1919-1944). VIDEO

 

 

 

Dictatul impus României în fosta capitală a imperiului habsburgic, Viena, la 30 august 1940, de miniştrii afacerilor externe ai Germaniei şi Italiei, a obligat tara noastra să cedeze Ungariei o parte din Transilvania (1), cu o suprafaţă de aproape 50.000 kmp, a cărei populaţie cuprindea, după datele stabilite de Instituitul Central de Statistică al României, la 1 ianuarie 1940, 2.612.102 locuitori, dintre care 1.314.654 români, 969.176 unguri şi 328.272 de alte naţionalităţi (germani, evrei, ruteni, slovaci etc.).

Sentinţa de la Viena a urmărit un dublu scop: pe de o parte, a dorit să slăbească politic şi să aservească economic România, deoarece, după 1918, a fost un element constant în politica respectării tratatelor de pace şi a securităţii colective, iar pe de altă parte, actul a reprezentat o recompensă acordată guvernului de la Budapesta care, în mod constant, a susţinut politicile revizioniste iniţiate de Berlin şi Roma.

A doua zi după pronunţarea verdictului, autorităţile civile şi militare au început pregătirile pentru evacuarea teritoriului, preluat de armata maghiară în perioada 5 – 12 septembrie 1940.

În următorii patru ani, jumătate din Transilvania a cunoscut o administraţie maghiară care a avut un singur scop: distrugerea a tot ce este românesc.

Metodele au alternat între expulzări forţate în masă, asasinatele individuale şi în grup, maghiarizarea forţată prin şcoală, administraţie, armată şi religie(2).

 

Din acel moment au putut fi aplicate toate îndemnurile propagandistice din perioada interbelică, toate ameninţările şi promisiunile politicienilor unguri privind refacerea regatului Sfântului Ştefan şi toate experimentele trupelor regulate sau paramilitare, care se antrenaseră special pentru aceste vremuri.

Ura devastatoare a apărut în anul 1919, în timpul „contrarevoluţiei albe”, când trupele comandate de amiralul Miklos Horthy(3) s-au răfuit cu adepţii „roşii” ai lui Bela Kun(4).

După 20 de ani, în 1940, în Transilvania, organizaţia teroristă „Ungurii care se trezesc” a renăscut sub forma unor grupuri paramilitare, cu sarcini subversive la adresa României.

 

Revizionismul maghiar s-a bazat pe o propagandă extraordinară, însă a rezervat serviciilor secrete un rol de prim ordin. Prin tratatele de pace de după primul război mondial, Ungaria a fost obligată să demilitarizeze, să reducă numărul şi activitatea organizaţiilor sale informative şi poliţieneşti care au avut o extensie şi un rol atât de nociv în reprimarea naţionalităţilor asuprite din cadrul imperiului dualist.

 

Aceste restricţii au fost însă, constant, nesocotite de către regimul Horthy, iar serviciile secrete nu numai că au fost refăcute, dar au cunoscut o dezvoltare ascendentă şi diversificată(5).

 

Preluând modelul altor state totalitare, Ungaria şi-a organizat activitatea informativă externă pe baze totale, la nivel de stat, începând cu cabinetul regentului şi terminând cu ultima verigă a organizaţiilor revizioniste.

O organizare metodică şi complicată, care a întrunit toate caracteristicile subversiunii abile şi fără scrupule, a fost pusă în acţiune contra statelor vecine, cu scopul final de a modifica graniţele stabilite în 1919-1920.

Principalele organisme guvernamentale investite cu atribuţii directoare sau executive în domeniul informativ au fost: Secţia a II-a din cadrul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri ungar, Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Ministerul Afacerilor Străine, Ministerul Propagandei, alături de organe neguvernamentale (asociaţii şi organizaţii de stat, sociale, particulare, formaţiuni paramilitare şi/sau teroriste etc.).

 

Prin obiectivele urmărite şi, mai ales, prin vasta reţea de informatori şi colaboratori existenţi în România, spionajul ungar s-a relevat ca unul din cele mai periculoase servicii secrete pentru integritatea teritorială a statului român, fiind, în unele privinţe, superior celui german.

Până în anul 1921, serviciul de spionaj ungar a aparţinut de Marele Stat Major, apoi a fost ataşat Ministerului Apărării Naţionale – Secţia a VI-a. Birouri de spionaj funcţionau şi la brigăzile teritoriale mixte ale armatei ungare, existente în Budapesta, Pecs, Seghedin, Debreţin şi Miskolţ. Brigada I din Budapesta avea în compunere două secţii informative: una ofensivă, respectiv defensivă. Secţia ofensivă era divizată în trei birouri: a) Cehoslovacia, b) România, c) Iugoslavia.

Din 1920 a luat fiinţă o centrală de propagandă şi informaţii, organizată în comun de Ministerul Apărării Naţionale şi cel al Afacerilor Străine, care cuprindea subsecţii pentru România la Debreţin, Nagybecskerek şi Seghedin.

Unităţile militare, de grăniceri şi formaţiunile de jandarmi de la graniţa de est au fost angrenate în culegerea de informaţii cu caracter militar din România(6). În această activitate au fost întrebuinţaţi şi maghiarii care treceau regulat graniţa pentru muncile agricole, în interes de afaceri sau turism.

 

Tot în acest scop au fost interogaţi cetăţenii români de naţionalitate maghiară care treceau în Ungaria pentru diverse probleme.

Agenţi ai serviciului de spionaj ungar au fost infiltraţi în adâncimea teritoriului românesc, această acţiuni fiind uşurată de unele elemente şovine din rândul naţionalităţii maghiare.

Aceste elemente au provenit din armată, din fostele servicii de informaţii, contrainformaţii şi poliţieneşti austro-ungare, precum şi din rândul organizaţiilor paramilitare şi teroriste.

 

Agentura serviciilor s-a recrutat din rândurile dezertorilor din armata română, a maghiarilor din Ungaria cu legături sau rude în România, a studenţilor maghiari aflaţi la studii în Ungaria, a marinarilor care navigau pe Dunăre, a unor persoane avide după bani şi cu o moralitate îndoielnică; o altă categorie atrasă la colaborare a fost alcătuită din rândul maghiarilor care lucrau în aparatul de stat şi de siguranţă român, în industria de apărare naţională, în transporturi, comunicaţii telefonice şi telegrafice, poştă etc.

O atenţie deosebită s-a acordat atragerii în acţiuni ostile statului român a unor cadre militare şi din aparatul poliţienesc, a celor înclinaţi către anumite vicii şi predispuşi la cheltuieli exorbitante cu femei sau la jocuri de noroc.

Aceştia erau monitorizaţi o perioadă de timp, apoi se trecea la acţiune, fie prin prostituate, fie prin achitarea unor datorii de onoare, după care erau şantajaţi cu mediatizarea acestor lucruri sau… colaborarea.

În cadrul activităţii cu reţeaua informativă, a fost utilizată o paletă largă de forme de stimulare: retribuţii financiare după valoarea informaţiilor sau a documentelor procurate, ameninţări cu denunţul la autorităţile române pentru dezertare sau spionaj, avantaje la înscrierea la facultăţi sau întreţinerea gratuită acordată studenţilor de la universităţile din Ungaria celor care aveau familiile în România, exploatarea sentimentelor naţionale ungare etc.

Organizaţiile şi societăţile cu un caracter mascat revanşard şi revizionist ale populaţiei maghiare din România s-au transformat, în timp, în adevărate oficine de spionaj în favoarea Budapestei(7).

Preoţii romano-catolici, reformaţi sau unitarieni n-au precupeţit nici un efort pentru a sprijini activitatea informativă a serviciului de spionaj ungar, iar conducătorii Partidului Maghiar transmiteau regulat la Budapesta rapoarte de activitate privind situaţia populaţiei pe care o reprezentau şi comportamentul autorităţilor române.

Turismul, vizitele la conaţionalii din România şi excursiile în diverse locuri istorice din Transilvania, mai ales în zone strategice şi obiective militare, au constituit mijloace întrebuinţate de spionajul horthyst pentru documentarea unor date militare sau economice.

Presa minoritară maghiară şi lucrările editate de unii intelectuali maghiari au contribuit la scurgerea unor informaţii spre vest, iar ziarele din Ungaria au incitat cetăţenii minoritari la acţiuni ostice contra statului român.

La rândul lor, reprezentanţele diplomatice şi consulare maghiare din România s-au transformat în centre de instigare revizionistă, desfăşurând o agresivă activitate informativă şi propagandistică.

Activitatea informativă împotriva României, în prejma celui de-al doilea război mondial, a fost organizată de centrul principal de la Szolnok şi de subcentrele acestuia de la Debreţin şi Seghedin, precum şi de posturile de vamă de la frontiera comună dintre cele două ţări.

În cele trei oraşe s-au centralizat datele obţinute asupra spaţiului românesc şi se procurau agenţilor acte de identitate false şi mijloace materiale pentru executarea misiunilor.

 

Trecerea graniţei s-a efectuat, de regulă, fraudulos, însă au fost utilizate şi căile oficiale, întrucât serviciile secrete posedau modelul tuturor actelor româneşti.

Pentru inducerea în eroare a organelor de contraspionaj române, a fost des utilizat procedeul de a trimite agenţi ungari în România, cu sarcina de a se prezenta autorităţilor şi a face declaraţii de loialitate, furnizând informaţii nesemnificative, dar punându-se la dispoziţia lor pentru a înşela vigilenţa şi a putea activa mai uşor.

Pentru o mai bună consolidare a situaţiei, aceştia se stabileau în România şi depuneau jurământul de credinţă faţă de statul român.

Obiectivele urmărite de Budapesta prin aceste acţiuni erau: culegerea de informaţii cu caracter militar, politic, economic şi diplomatic; propaganda şi agitaţia revizionistă în rândurile populaţiei maghiare; organizarea de acţiuni teroriste şi de sabotaj pe teritoriul României; pregătirea unei eventuale agresiuni militare; descoperirea şi contracararea acţiunilor antirevizioniste ale statului român pe plan internaţional.

Cele mai mari eforturi au fost întreprinse în direcţia culegerii de informaţii privind efectivele şi dislocarea unităţilor militare române, armamentul din dotare, sistemul de pregătire şi planurile de luptă, fortificaţiile militare la graniţa româno-ungară şi sustragerea unor documente secrete.

În acelaşi timp, s-a acordat o atenţie deosebită industriei de apărare, identificarea poziţiilor strategice şi monumentelor istorice şi de artă din România, cunoaşterea stării de spirit a populaţiei româneşti şi a celei maghiare, evoluţia relaţiilor diplomatice şi economice ale guvernului de la Bucureşti cu alte state.

În acest război nevăzut, purtat departe de ochii mass-media, serviciile contrainformative autohtone au reuşit să descopere şi să anihileze numeroase acţiuni ale spionajului ungar, să aducă în faţa justiţiei militare o serie de persoane care au desfăşurat acţiuni subversive. Printre persoanele care au fost dovedite că au lucrat în favoarea Ungariei s-a numărat ofiţerii Antonescu(8) şi Stavrescu.

De asemenea, au fost identificaţi o serie de curieri şi au fost interceptate unele canale ale spionajului ungar, printre care şi organizaţia de la poştă şi telegraf(9).

Totodată, o serie de personalităţi au atras atenţia public asupra pericolului existent la graniţa de vest, unde provocările propagandistice şi eludarea hotărârilor tratatelor de pace nu prevesteau nimic bun(10).

Activitatea teroristă a constituit una din laturile deosebit de agresive ale serviciilor secrete şi ale organizaţiilor paramilitare, care au vizat declanşarea unor acţiuni de gherilă pe teritoriul statelor vecine, cu scopul de a pregăti o eventuală acţiune militară a armatei ungare în zonele revendicate.

Iniţial, acţiunea teroristă a apărut în anii 1918-1919, în timpul situaţiei tulburi din Ungaria, prin acte întreprinse de centrul contrarevoluţionar de la Seghedin şi a culminat cu marile comploturi din anii 1934-1940, îndreptate contra României şi Cehoslovaciei.

În perioada destrămării statului cehoslovac, 1938-1939, serviciul de informaţii ungar a primit ordin ca, în colaborare cu tehnicienii Marelui Stat Major, să organizeze în România o reţea teroristă care să servească drept avangardă forţelor ce urmau să intre în Transilvania.

Organizaţia teroristă a luat fiinţă, creindu-se nuclee la Satu-Mare, Oradea, Cluj, Odorhei, Baia-Mare, Marghita, Miercurea-Ciuc, Zalău, Homorod, Cehul-Silvaniei, Târgu-Mureş şi alte centre urbane.

 

Au fost instalate posturi de radio clandestine, linii de curiei care, trecând ilegal graniţa, au transportat fonduri, explozivi şi alte materiale necesare atentatorilor.

Planul a prevăzut ca, în momentul începerii operaţiilor militare, postul de radio Budapesta să transmită teroriştilor, prin limbaj convenţional, ordinele necesare pentru începerea acţiunii pe întreg teritoriul Transilvaniei.

 

Obiectivele principale erau distrugerea podurilor de cale ferată şi a drumurilor, depozitele de muniţii, aeroporturile, uzinele militare sau pentru utilităţi, lucrările de artă etc.

Reţeaua teroristă a inclus 130 de persoane, din cele mai diverse categorii sociale şi profesionale, sub conducerea unui nucleu format din Karoly Köpf, preot din Satu-Mare, Zoltan Göbl, medic, Gabor Sarkady, farmacist, Ferencz Linzembold, preot, Victor Heinrich, droghist, Zoltan Simon, muncitor, Sandor Szekely, frizer, Bela Roth, fabricant.

Alcătuirea nucleului a fost realizată de Gabor Orosz, bibliotecar la Universitatea din Budapesta şi fost preot din Satu-Mare, recrutor al serviciului de informaţii ungar şi unul din îndrumătorii secreţi ai minorităţii maghiare din România.

Acţiunea a fost zădărnicită de organele contrainformative române(11), care au monitorizat activitatea celor implicaţi şi, la momentul oportun, în octombrie 1939, au arestat pe toţi cei implicaţi şi au confiscat întregul arsenal adus de peste graniţă.

Alte echipe teroriste cu intenţii similare, anihilate de serviciile specializate române, au mai fost descoperite la Sighet (ianuarie 1940), Valea lui Mihai (februarie 1940), Andrid şi Săcăşeni (iunie 1940).

În vara anului 1940, în timpul tratativelor dintre guvernele de la Bucureşti şi Budapesta în problema Transilvaniei, autorităţile ungare au trimis alte grupe teroriste(12), cu misiunea de a distruge căi ferate şi rutiere, a incendia păduri, sate româneşti şi germane, a otrăvi fântânile, pentru a îngreuna evacuarea armatei, a autorităţilor şi a populaţiei civile din zonele estimate a fi cedate de România.

În cazul nefinalizării tratativelor, aceste grupe trebuiau să declanşeze o acţiune de teroare asupra populaţiei civile, sens în care armata Ungariei ar fi intervenit pentru restabilirea ordinei.

Rezidenţa pe teritoriul României a fost stabilită la Oradea, însă şi de această dată, structurile de siguranţă naţională au neutralizat cu succes aceste acţiuni.

După ocuparea Transilvaniei de nord-est, în urma dictatului de la Viena, activitatea serviciului de spionaj ungar în România, în conformitate cu planurile expansioniste declarate, a fost radical organizată şi extinsă, pentru a întări dominaţia asupra naţionalităţilor din teritoriile anexate şi a cuceri altele.

În teritoriul anexat, la Cluj, Târgu Mureş, Baia Mare şi în alte oraşe, au fost create şcoli de spionaj pentru pregătirea agenţilor ce urmau să fie infiltraţi în România.

Aceştia erau pregătiţi atât în tehnica culegerii informaţiilor, cât şi în săvârşirea actelor de sabotaj şi diversiune asupra unor obiective militare şi de importanţă strategică din teritoriul românesc.

Marile unităţi militare ungare din Transilvania, dotate cu peste 20 de aparate de emisie-recepţie, au desfăşurat o puternică activitate informativă asupra spaţiului românesc din zona de graniţă.

Prin organizaţiile paramilitare – Crucile cu Săgeţi, Reînnoirea Maghiară ş.a. – au fost iniţiate acţiuni informative asupra populaţiei româneşti din teritoriul cedat.

Obiectivul final al acestor ingerinţe era realizarea unui stat ungar considerabil mărit din punct de vedere teritorial şi cu o poziţie predominantă în sud-estul Europei.

Un preţios auxiliar al serviciilor secrete din Transilvania de nord-est a fost reprezentat de organizaţiile pe bază de voluntariat patriotic, care au urmărit şi reprimat rezistenţa antihorthystă, înarmarea şi pregătirea militară a populaţiei în cazul unui conflict cu România.

Printre acestea se afla şi „Poliţia civilă voluntară”, compusă numai din cetăţeni unguri verificaţi şi care lucrau pe bază de sentimente naţionale.

Această poliţie avea şi sarcini contrainformative, îndreptate împotriva mişcărilor proromâneşti. Numai în judeţul Someş, efectivele acestei poliţii s-au ridicat la aproape 3000 de persoane.

La Bucureşti, Legaţia Ungariei a desfăşurat o vie activitate de culegere de date, în scopul pregătirii informative a agresiunii militare, proiectată a anexa prin forţă restul Transilvaniei.

Agenţii aflaţi pe teritoriul românesc au fost dotaţi cu circa 50 de aparate de radio emisie-recepţie şi au fost îndrumaţi a obţine, cu prioritate, date cu caracter militar(13).

Sub conducerea Legaţiei a luat fiinţă şi a activat „Serviciul de Autoapărare Maghiară din România” (SAM), finanţat de către Budapesta, comunitatea maghiară din România şi evreii maghiarizaţi, pentru a se bucura de protecţia lui.

Serviciul avea misiunea oficială de a Proteja populaţia maghiară în cazul unui conflict armat ungaro-român, dar în realitate a urmărit angrenarea minorităţii în acţiuni subversive îndreptate contra unităţilor militare române şi în sprijinirea grupurilor teroriste sosite din Ungaria.

Regulamentul a prevăzut încorporarea obligatorie a tuturor cetăţenilor maghiari, indiferent de sex, de la vârsta de 18 ani, care depuneau un jurământ secret şi erau organizaţi pe grupe (active şi pasive).

Grupele active erau destinate unei colaborări efective cu trupele ungare, prin săvârşirea de sabotaje, acte de teroare, spionaj, distribuirea armelor şi sprijinirea paraşutiştilor lansaţi de aviaţia ungară.

Un rol deosebit a revenit SAM din Bucureşti, deoarece în întreprinderile industriale lucrau circa 15.000 de muncitori maghiari, iar o bună parte din aceştia chiar în uzine de armament.

După aprecierile Serviciului Special de Informaţii, formulate în 1943, acţiunile ungare desfăşurate pe teritoriul românesc reprezentau „faţă de amploarea şi obiectivele sale imperialiste, precum şi faţă de rezultatele obţinute până în prezent în diferite domenii, perspectivele de viitor ale iredentismului maghiar apar ca un pericol real în primul rând pentru România” (14).

Pe măsură ce se contura tot mai evident înfrângerea pe câmpul de luptă, agresivitatea serviciilor secrete ungare s-a înăsprit.

O atenţie deosebită a fost acordată participării armatei române pe frontul de est, pierderile suferite de aceasta, moralul în rândul militarilor, precum şi efectivele existente în apropierea graniţei comune.

S-a încercat agravarea relaţiilor dintre România şi Germania, acuzând de mai multe ori, pe baza unor informaţii false sau inventate, că unităţile militare române sabotează războiul, iar înfrângerile de la Stalingrad şi Cotul Donului se datorează neangajării serioase a trupelor române.

În acelaşi timp, serviciul de spionaj ungar nu a scăpat din atenţie mişcarea de rezistenţă existentă în România, care promova ieşirea din alianţa cu Germania şi, evident, redobândirea teritoriului cedat prin Dictatul de la Viena.

Arbitrajul de la Viena nu a mulţumit pe deplin cercurile conducătoare ungare, care au căutat noi pretexte pentru a menţine deschis litigiul teritorial, menit a aduce noi concesii din partea României.

Aceeaşi linie obstrucţionistă a fost imprimată de către oficialităţile de la Budapesta şi forurilor politice conducătoare ale minorităţii maghiare din România.

Centrul acţiunii revizioniste maghiare din România a fost instalat la Aiud, sub forma camuflată a unui „cerc cultural”, condus de Pall Szasz, fost deputat în Parlamentul român şi vicepreşedinte al Comunităţii maghiare.

Pentru consolidarea şi extinderea influenţei maghiare în cadrul statului român, liderii minoritari au examinat şi modalitatea de a cere protecţia Germaniei, demersurile în acest sens fiind conduse de contele Adam Teleky.

În scop de propagandă, manualele de geografie şi istorie din Ungaria au prezentat Transilvania de sud drept un teritoriu în curs de eliberare şi „revenire” la regatul Sfântului Ştefan.

După intrarea Ungariei în războiul antisovietic, o delegaţie condusă de moşierul Gabor Pal, fost deputat în Parlamentul român din judeţul Ciuc, s-a prezentat cu un memoriu la Budapesta şi a cerut ocuparea Transilvaniei, concomitent cu intervenţii diplomatice la Berlin şi Roma pentru a sprijini această idee.

Ocuparea Ungariei de către armata germană (martie 1944) a redus amploarea acţiunilor informative şi subversive împotriva României, care au continuat, mai ales, printr-o propagandă susţinută destinată susţinerii moralului populaţiei maghiare.

Prin actul de la 23 august 1944, când România a întors armele împotriva Germaniei şi Ungariei, planurile expansioniste ale guvernului de la Budapesta au fost lichidate, iar prin convenţia de armistiţiu dintre România şi Naţiunile Unite, semnată la Moscova (12 septembrie 1944), au fost declarate „nule şi inexistente” hotărârile Dictatului de la Viena.

În perioada următoare, acţiunile au fost direcţionate către planul diplomatic, în vederea elaborării tratatelor de pace, acolo unde reprezentanţii revizionismului au cerut ca Transilvania să fie, măcar, independentă, dar în nici un caz redată României(15).

Discuţiile privind proiectul Tratatului de Pace cu România au debutat la 7 mai 1946, în aceeaşi zi Consiliul miniştrilor de externe ai Marilor Puteri declarând nul şi neavenit Dictatul de la Viena.

 

În cadrul discuţiilor ulterioare, delegatul Cehoslovaciei a propus asimilarea propagandei revizioniste ungare cu cele ale organizaţiilor de tip fascist, iar reprezentantul Iugoslaviei a constatat că politica guvernului ungar este identică cu cea a regimului horthyst, care a fost „izvorul permanent al revizionismului ungar şi a tuturor tendinţelor antidemocratice posibile” (16). Tratatul de Pace, semnat la 10 februarie 1947, a adus reparaţia cuvenită Statului român, prin care justeţea cauzei naţionale şi, implicit, adevărul istoric, au triumfat.

Note

1. Pe larg despre actul de la 30 august 1940 în: A. Simion, Dictatul de la Viena, Editura Albatros, Bucureşti, 1996; Neagu Cosma, Dictatul de la Viena (30 august 1940) – consecinţă a crimei organizate statal de către Ungaria şi a colaboraţionismului unor unguri din România, Bravo Press, 1996; Cornel Grad, Al doilea arbitraj de la Viena, Institutul European, Iaşi, 1998.

2. Pe larg despre situaţia românilor din teritoriul cedat a se consulta: Teroarea horthysto-fascistă în nord vestul Transilvaniei septembrie 1940 – octombrie 1944 (coord. Mihai Fătu, Mircea Muşat), Bucureşti 1985.

3. Amiralul Miklos Horthy de Nagybanya (n. 1868, Kenderes, Ungaria – d. 1957, Estoril, Portugalia), militar de carieră, aghiotant al împăratului Franz Joseph, participant la primul război mondial ca şef al marinei austro-ungare. Face parte din guvernul de la Szeged (1919), opus guvernului comunist condus de Bela Kun, este ales regent (1920) şi se opune revenirii fostului împărat Carol al IV-lea în Ungaria (1921).

Favorabil politicii europene de revizuire a tratatelor de pace de la Paris iniţiată de Germania, a dezvoltat o diplomaţie agresivă faţă de statele vecine Ungariei.

Prin presiunea Germaniei şi Italiei, în perioada 1938-1940, guvernul de la Budapesta a primit unele teritorii din Cehoslovacia, Iugoslavia şi România, care fuseseră în componenţa imperiului dualist.

A încercat să scoată Ungaria din război, însă Hitler a decis ca, în martie 1944, ţara să fie ocupată de trupele germane, iar Horthy să fie înlăturat. Reţinut în Germania (octombrie 1944 – aprilie 1945), preluat de americani (aprilie-septembrie 1945), fostul regent s-a refugiat în Portugalia.

4. Bela Kun (n. 20 februarie 1866, Cehu-Silvaniei – m. 30 noiembrie 1939, URSS), membru al Partidului Social-Democrat din Ungaria (1902), director al asigurărilor muncitoreşti din Cluj, participant la primul război mondial şi prizonier în Rusia (1914-1918), fondator al ziarului „Gazeta Roşie” şi al Partidului Comunist din Ungaria (1918), comisar al poporului pentru afaceri externe în timpul republicii Sovietice Ungare (martie-august 1919), emigrat în Austria şi URSS, unde a devenit membru în Comitetul Executiv al Internaţionalei Comuniste (1921).

În perioada epurărilor staliniste a fost deportat în Siberia, unde a murit în condiţii neclare.

5. Pentru detalii a se consulta: Ioan Dumitru, Spionajul maghiar în România 1918-1940, Editura Concordia, Arad, 1990, p. 13-22 (cap. II Organizarea generală a serviciului de spionaj maghiar); Marian Ureche, Serviciile secrete maghiare, ISI, Bucureşti, 1992; Liviu Găitan, Serviciul de spionaj horthyst, Bran, 1993.

6. Pentru detalii a se consulta: Sorin Oprea, Obiectivele, mijloacele, metodele şi acoperirile folosite în activitatea desfăşurată împotriva României de serviciile de informaţii ale Ungariei, Editura INI, Bucureşti, 1996; Valentin Traian Poncea, Aurel Rogojan, Spionajul ungar în România (Origini, evoluţie şi acţiuni pe spaţiul românesc), Editura Elion, Bucureşti, 2007.

7. Pe larg despre această problemă în: Onisifor Ghibu, Acţiunea catolicismului unguresc şi a Sf. Scaun în România întregită, Cluj, 1934; Valeriu Anania, Pro Memoria. Acţiunea catolicismului în România interbelică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992; Florin Chiriac. „Propagandă dăunătoare siguranţei şi interesului statului român”/ Revizionism maghiar sub semnul crucii, în revista Dosarele Istoriei nr. 11 (75)/2002, p. 31-37.

8. Pe larg despre cazul Antonescu în: N. D. Stănescu, Întâmplări şi oameni din Serviciul Secret (cuvânt înainte, note şi selecţia textului Marian Ştefan şi Gheorghe Neacşu), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 101-108.

9. Un articol pe această temă: Alin Spânu, Riscuri, patriotism, preofesionalism/ Cazul agentului „686”, în revista Dosarele Istoriei nr. 1 (113)/2006, p. 31-33.

10. În acest sens, a se consulta: Eugen Toth, Înarmarea clandestină a revizionismului maghiar, Ediţia autorului, Cluj, 1935.

11. Pe larg despre această organizaţie, dar şi despre altele, în: Marele Stat Major, Secţia II-a, Biroul 1 Informaţii, Terorismul maghiar, Tipografia Marelui Stat Major, Bucureşti, 1939; C. Neagu, D. Marinescu, Fapte din umbră, vol. IV, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p. 104-134 (Acţiuni desfăşurate împotriva României de către membrii organizaţiilor horthyste în perioada premergătoare şi în timpul celui de-al doilea război mondial); Mihai Stratulat, Revizionismul şi neorevizionismul ungar, Editura Globus, Bucureşti, 1994, p. 165-274 (Organizaţii terorist-diversioniste în slujba revizionismului); Cornel Grad, op. cit., p. 66-70 (Acţiuni teroriste, de diversiune şi spionaj maghiare în Transilvania 1939-1940); Cristian Troncotă, Istoria serviciilor secrete româneşti de la Cuza la Ceauşescu, Editura „Ion Cristoiu”, Bucureşti, 1999, p. 164-178 (Informaţii secrete, acţiuni diplomatice şi măsuri cu caracter militar la graniţa de vest a României, februarie 1938 – august 1940).

12. Pe larg despre această problemă în: Nevian Tunăreanu, Constantin Aioanei, Acţiuni ale spionajului ungar împotriva României în perioada 1940-1950, Bucureşti, 1996.

13. Mai multe detalii privind acest subiect în: col. Dr. Lionede Ochea, Serviciul Special de Informaţii al României pe Frontul de Vest 1940-1944, Editura Tipart, f.a., p. 235-240 (Acţiuni desfăşurate de structuri informative ungare pe teritoriul românesc în timpul celui de-al doilea război mondial).

14. Serviciul Special de Informaţii – Frontul de Vest, Ungaria organizaţiuni iredentiste şi formaţiuni paramilitare (februarie 1943), ediţie, postfaţă şi note de Mihai Stratulat, Editura Publiferom, Bucureşti, 2000, p. 81.

15. Pe larg despre situaţia Transilvaniei la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a se consulta: Florin Constantiniu, P.C.R., Pătrăşcanu şi Transilvania (1945-1946), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.

16. Mihai Stratulat, Revizionismul şi neorevizionismul ungar, op. cit., p. 306-307.

 

 

Drd. Alin Spânu
Centrul de Studii Euro-Atlantice, Bucureşti (în „ANGVSTIA”, nr. 11, Editura Angvstia, Sf. Gheorghe, 2007, p. 195-200)

http://www.martiriromani.com

 

 

 

http://www.youtube.com/watch?v=XHsl-OVLB20