După eliberarea Basarabiei, Armata română, a declanșat în 8 august 1941 o operațiune militară strict românească, fără sprijin german, de cucerire a oraşului Odessa,puternic fortificat de sovietici.
Corpul IV de Armată, comandat de generalul Nicolae Ciupercă, a trecut Nistrul, urmat de Corpul V (format din Divizia a XV-a de Infanterie, Brigada I-a de cavalerie și Divizia I-a blindată), între Tighina și Dubăsari.
Armata a IV-a a încercat să ocupe rapid Odesa, dar s-a oprit în fața unor linii de apărare fortificate, pregătite din timp de către sovietici.
La 12 septembrie, trupele române, sprijinite de artileria germană, au reluat atacul, determinând retragerea forţelor inamice. Întroducerea în luptă a unor forţe germane nu a mai fost necesară deoarece, la 16 octombrie 1941, când Armata a 4-a română reluat ofensiva, sovieticii, care îşi retrăseseră forţele principale, au opus o slabă rezistenţă. Înfrângerea şi evacuarea trupelor sovietice din zona Odesei a consolidat siguranţa zonei petrolifere române şi a eliminat posibilităţile de acţiune inamice în spatele flancului drept al trupelor germane şi române care acţionau în zona Mării de Azov şi în partea de nord a Crimeii.
Succesul a fost obţinut cu mari eforturi, prin angajarea în luptă a şase corpuri de armată cu 18 divizii şi patru brigăzi independente, 24 divizioane de artilerie grea, şase batalioane şi şase grupuri de recunoaştere de corp de armată, 650 de avioane, două vedete rapide şi un submarin, care au executat incursiuni în Marea Neagră, în apropierea portului, precum şi a şapte baterii de artilerie grea germane, două batalioane de asalt şi o escadrilă de bombardament în picaj.
Datorită rezistenței forțelor Armatei Roșii din Odessa, Armata română a dus timp de trei luni lupte grele ca să cucerească acest oraș puternic fortificat.
Victoria românilor în bătălia de la Odessa a constituit cea mai mare victorie militară românească din cel de-al doilea război mondial, o victorie greu plătită de Armata română.
La 16 octombrie oraşul a fost ocupat de trupele române. Generalul Ion Glogojanu, comandantul Diviziei 10 Infanterie, ṣi-a instalat postul de comandă chiar în fostul sediu al NKVD-ului sovietic .
Foto: Comandamentul militar român din Odessa după explozie.
Şase zile mai târziu, în ziua de 22 octombrie 1941, în jurul orei 17.00 sediul Comandamentului militar român a fost aruncat în aer de sovietici.
Au murit atunci 128 români, printre care ṣi generalul Glogojanu, ṣi 7 germani.
Victimele au fost înmormântate la 25 octombrie în parcul Şevcenko din Odessa.
Ca represalii, mareṣalul Ion Antonescu a ordonat atunci drept represalii o serie de execuṭii .
Foto: General Ion Glogojanu
În Arhiva de istorie orală a Radiodifuziunii Române se află mărturia lui Radu Glogojanu, nepotul de frate al generalului, o mărturie emoṭionantă, cu detalii culese de el de la faṭa locului despre cele întâmplate la 22 octombrie.
Înregistrarea făcută în 1994 are o mare valoare documentară, cu atât mai mult cu cât Radu Glogojanu s-a aflat la Odessa în momentul descoperirii trupului unchiului său printre dărâmături.
„Pe data de 20 octombrie, vine la Comandamentul militar al Odessei, se prezintă o femeie, care se chema Ludmila Evghenici Petrovna, o femeie în vârstă şi care a spus că vrea să vorbească cu cel mai mare comandant, fiindcă s-a adresat ofiţerului de serviciu ṣi ofiţerul de serviciu nu putea s-o ducă imediat la general, i-a spus că nu poate…
Ea a insistat că vrea numai cu el să discute, că este ceva foarte important. Ofiţerul de serviciu a raportat mai departe ṣefului de cabinet [al] unchiului meu şi generalul Glogojanu a primit-o pe această femeie.
Amănuntele vi le spun exact cum mi-au fost redate de generalul Trestioreanu, care i-a luat locul imediat, la Comandamentul Diviziei a 10-a.
Această femeie, rusoaică, i-a spus unchiului meu că la această clădire a lucrat fiul ei. A lucrat la minarea acestei clădiri fiul ei care era electrician şi că nu e bine ca să rămână în acest comandament, care va sări în aer!
Deci unchiul meu a fost pus în gardă! Pe atuncea se întâmplau o mulţime de acte de sabotaj, care nu erau de forţă. […] Ei căutau să facă acte de sabotaj prin toate părţile… Şi-atuncea, sigur, unchiul meu n-a putut să pună bază pe ceea ce a spus femeia. A dat ordin ca femeii să i se dea zahăr, pâine, cafea, şi-a fost recompensată.
Şi imediat a dat dispoziţie să fie evacuată căldirea şi să intre în acţiune din nou geniştii români şi geniştii germani.
Şi s-a controlat întreaga clădire şi detectoarele nu au indicat absolut nimica, nici nu s-au mişcat acele care de obicei se mişcă la orice mină depusă.
Deci a considerat-o ca un act de diversiune şi s-au mutat înapoi.
Pe data de 22 octombrie, în jurul orei 17, împreună cu generalul Trestioreanu în maşină, soseşte la comandament.
Generalul Trestioreanu cere voie unchiului meu să se ducă, să întârzie niţel la şedinţă, să se ducă la Comandamentul Diviziei a 10-a care era o latură a Comandamentului militar al Odessei. Şi unchiul meu i-a spus:
„Trestioreanu, du-te, dar să cauţi să fii la şedinţă!„ „O să caut să nu întârzii…„
Unchiul meu se dă jos din maşină, urcă scările şi la jumătatea scărilor îşi aduce aminte că nu are ţigări ṣi-i spune şoferului să se ducă să-i cumpere nişte ţigări. Şoferul pleacă, cumpără ţigrile şi la întoarcere aude o bubuitură îngrozitoare. Vine la Comandament şi Comandamentul nu se mai vedea! Era un morman de pietre…
Precizez: Comandamentul militar al Odessei, Comandamentul Diviziei a 10-a era în picioare!
Deci generalul Trestioreanu a avut un noroc că nu s-a prezentat imediat la ora respectivă.
Bineînţeles că atuncea s-au primit ordinele de la Bucureşti ṣtiu că a venit generalul Macici – din cele spuse de Trestioreanu! Deci eu vă redau acuma numai şi numai [cele] spuse de generalul Trestioreanu, spuse tatălui meu şi mie [care am plecat la Odessa].
Am fost cazaţi în cadrul Comandamentului Diviziei a 10-a foarte bine.
Străzile Odessei erau perpendiculare şi la fiecare colţ de stradă era câte o mitralieră care din când în când mai trăgea câte o rafală. Pe data de 23 octombrie, când se întâmpla acest lucru, când vă povestesc, nu îl găsise pe unchiul meu, se căuta… Au fost găsiţi ceilalţi, dar unchiul meu nu a fost găsit!
Pe data de 24 octombrie îl găseşte şi pe unchiul meu. Este găsit un colonel magistrat, viu, nevătămat, care atunci când a fost dezgropat a început să fugă!
Era cu părul alb, albise şi bineînţeles că a fost prins şi-a fost internat într-un spital de psihiatrie, ca să-şi revină după acest şoc… […]
Pe data de 25 a fost înmormântarea generalului Glogojanu şi cu toţi cei care au murit acolo.
A fost o înmormântare militărească, pe afet de tun a fost pus generalul Glogojanu. Toţi ofiţerii germani care au murit acolo au luat aceleaşi onoruri date de către trupele române.”
Recent, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa a adoptat o rezolutie în care era condamnată URSS pentru declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial, având o vină egală cu a Germaniei.
Rezoluția respectivă arată că URSS a ocupat prin forță teritorii din Finlanda, Țările Baltice, Slovacia, Ungaria și România, determinând aceste țări să lupte pentru recuperarea teritoriilor lor.
Acest lucru aruncă o lumină nouă asupra participării României la război, schimbând datele asupra caracterului războiului.
Internationala a III-a comunista vedea realizarea progresului social doar prin pulverizarea societatii printr-o revolutie. si nu intr-o tara anume, ci simultan si in alte tari, ba chiar la nivel planetar. Lenin a fost inspiratorul acestei Internationale a III-a, destinata sa dea foc pamantului.
El i-a pus bazele si i-a fixat obiectivul: revolutia mondiala.
O data ce a fost planificat acest incendiu planetar, Lenin a si aprins focul.
1. Mai intai in Romania. Ofensiva impotriva noastra a inceput imediat dupa instalarea bolsevicilor la putere. A fost vizata Basarabia, Lenin propunandu-si sa realizeze o revolutie bolsevica acolo. Cum s-au petrecut lucrurile in Basarabia in perioada 1919-1924 se poate vedea din textul pe care noi l-am publicat la rubrica „Istoria Furata” in revista noastra nr. 21 si 22, continuandu-l acum in numarul de fata. Planul lui Lenin a esuat.
2. A urmat apoi Ungaria. Comunistul Bela Kun, aflat in conducerea Cominternului, a fost trimis in Ungaria, cu misiunea de a prinde focul revolutiei acolo. El a reusit sa dea foc Ungariei, punand bazele „Republicii Consiliilor”.
Aceasta Republica a umplut tara de sange cat timp ea a durat: 133 de zile, de la 21 martie la 1 august 1919. Ordinea a fost adusa acolo de trupele romanesti. (asupra acestui lucru vom mai reveni).
3. A treia victima vizata a fost Germania. Profitand de tulburarile sociale din Germania, Lenin a incercat sa declanseze si acolo revolutia. Nu a reusit.
4. A urmat imediat Estonia. Nici aici nu a reusit.
5. I-a succedat Bulgaria.Nici focul iscat aici nu s-a putut extinde; el a fost stins.
„Revoluţia mondială”
Vladimir Lenin
După instaurarea dictaturii lui Lenin, acesta a visat să extindă incendiul revoluţionar în Europa, apoi în întreaga lume. Acest vis răspundea, întâi şi întâi, faimoasei devize „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!” din Manifestul partidului comunist al lui Marx.
Această necesitate conjuncturală s-a transformat curând într-un veritabil proiect politic: „revoluţia mondială”.
Înfrângerea Germaniei imperiale şi a Austro-Ungariei a provocat în Europa un cutremur politic însoţit de un enorm vârtej revoluţionar.
În Germania, încă înainte de capitulare, se răscoală flota de război. În decembrie, 1918, Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht, în fruntea grupului Spartakus, părăsesc Partidul Social-Democrat şi fondează Partidul Comunist German.
În ianuarie 1919, spartakiştii declanşează la Berlin o insurecţie, înăbuşită imediat de guvernul social- democrat.
„Republici sovietice” în Germania
Au fost instaurate „republici sovietice”, întâi la Bremen, apoi în Bavaria. Pot fi considerate aceste „republici ale Consiliilor” (în sensul de „sfaturi” – soviete) apariţii spontane?
„Modelul” exista de cel puţin un an: statul creat de Lenin. La fel şi ideologia, ca şi modul de acţiune. Oricum, au fost efemere, marcând totuşi începutul unui şir de revoluţii de esenţă comunistă.
Primul stat după Germania unde s-a aplicat formula Kominternului a fost Estonia, invadată la 18 noiembrie 1918 de două divizii ale Armatei Roşii, în furgoanele căreia au sosit şi membrii unui guvern comunist, alcătuit în Rusia sovietică.
Trupele sovietice au fost stopate şi s-au retras, dar urmele ramase in urma ocupării unor localităţi estoniene erau îngrozitoare.
Ungaria sovietică
Pentru autorii monumentalei lucrări „Le livre noir du communisme”, Ungaria reprezintă „primul caz în care bolşevicii au putut să-şi exporte revoluţia”, în sensul că au reuşit să instaureze puterea sovietică într-un stat.
Şi nu oricare, ci unul situat în chiar zona centrală a Europei. „Încă de la începutul anului 1918, partidul bolşevic îi regrupase în rândul său pe toţi simpatizanţii neruşi într-o Federaţie a grupurilor comuniste străine.
La Moscova exista deci un Grup ungur, format în esenţă din foşti prizonieri de război care, chiar în octombrie 1918, trimise vreo douăzeci dintre membri în Ungaria.
La 4 noiembrie a fost fondat la Budapesta Partidul Comunist din Ungaria (PCU), condus în curând de Béla Kun. Prizonier de război, Kun se ralia se cu entuziasm la revoluţia bolşevică astfel încât deveni, în aprilie 1918, preşedintele Federaţiei grupurilor străine. Sosit în Ungaria în noiembrie, în compania a optzeci de militanţi, a fost ales în fruntea Partidului.” (cf. Le livre noir du communisme, p. 300).
După înfrângerea trupelor bolşevice ale Republicii Sovietice Ungare de către Armata Regală Română (care a ocupat Budapesta la 06.08.1919), principalii lideri bolşevici au fugit din Ungaria. Béla Kun şi alţi kunerişti s-au refugiat în Austria, unde se afla la putere un guvern social-democrat.
Au fost însă arestaţi şi au rămas într-un lagăr până în iulie 1920, când un acord pentru schimbul de prizonieri intervenit între Austria şi Rusia sovietică a permis unui număr de 415 kunerişti refugierea la Moscova.
La Moscova, Béla Kun a intrat în rândul Partidului Comunist (bolşevic) din Rusia sovietică. A primit cetăţenia sovietică şi a fost numit în conducerea Kominternului, răspunzând de Germania, Austria, Cehoslovacia şi România.
Atentat împotriva regelui Bulgariei
După Estonia, i-a venit rândul Bulgariei să cunoască o epocă de pronunţată instabilitate. Între 1923-1925, vecinii noştri s-au confruntat cu atentate cu bombă şi asasinate politice în serie. În iunie 1923, a fost omorât primul-ministru Alexander Stambuliiski, înlocuit cu Alexander Ţankov. În septembrie, comuniştii au organizat o răscoală, reprimată cu duritate după o săptămână. Partidul a schimbat atunci tactica, trecând la acte de terorism.
La începutul anului 1925, a fost atacat sediul unei subprefecturi, eveniment soldat cu patru morţi. După trei zile, la 11 februarie, în plin centrul Sofiei, a fost comisă o crimă monstruoasă, cu pronunţat substrat politic: uciderea lui Nikola Milev, deputat şi jurnalist care, pe lângă funcţia de director al ziarului „Slovet”, era şi preşedintele Sindicatului ziariştilor bulgari.
La începutul lunii aprilie, conspiratorii au încercat să lovească la vârful puterii organizând un atentat împotriva monarhului însuşi. Ca prin minune, tentativa de regicid a eşuat, Alexandru I scăpând cu viaţă. Şansa l-a ocolit, din nefericire, pe generalul Kosta Gheorghiev, un apropiat al regelui, ucis la 15 aprilie.
A venit apoi cel mai izbitor dintre episoadele acelor ani de violenţă politică în Bulgaria. La 17 aprilie, în timpul funeraliilor generalului Gheorghiev, în catedrala Celor Şapte Sfinţi din Sofia o îngrozitoare explozie a provocat prăbuşirea cupolei: au fost număraţi o sută patruzeci de morţi între care paisprezece generali, şaisprezece ofiţeri superiori, trei deputaţi. Potrivit lui Victor Serge, atentatul fusese organizat de secţia militară a partidului comunist.
După alte surse, comanditarul dinamitării catedralei era Meir Trilisser, şeful secţiei pentru străinătate a Cekăi, apoi vicepreşedinte al GPU, decorat în 1927 cu ordinul „Drapelul Roşu” pentru serviciile aduse.
În anii ’30, Trilisser a fost unul dintre cei 10 secretari ai Kominternului, controlând activitatea acestuia din partea NKVD. Printre „alte surse” se află Arkadi Vaksberg, autorul volumului „Hotel Lux” (apărut, în traducerea Mihaelei Zoicaş, la ed. Humanitas, în 1993), competent cercetător al arhivelor secrete, care afirmă că „figura adevăratului stăpân al Komin ternului din timpul întregului deceniu al patrulea, omul care a fost concomitent membru al Comitetului Executiv, al prezidiului şi al secretariatului Kominternului” a fost Meier Trilisser.
Bolşevic încă din 1901 (avea pe atunci 18 ani), Trilisser a ajuns să ocupe, în 1921, un post înalt în Ceka (şeful secţiei pentru străinătate); patru ani şi câteva luni mai târziu, el devenea vicepreşedinte al GPU.
Dintre numeroasele acţiuni puse la cale şi executate de agenţii din subordinea lui amintim: dinamitarea catedralei din Sofia, unde se aflau regele Bulgariei şi întreg Guvernul.
În 1927, Trilisser a fost decorat, între altele, pentru „devotamentul său faţă de cauza revoluţiei”.
La 2 februarie 1940, decoratul cu „Drapelul Roşu” şi-a încheiat în subteranele de la Lubianka glorioasa carieră de călău, conspirator şi diversionist, primind din partea idolului său, Iosif Vissarionovici Stalin, un cadou fierbinte sub forma unui glonţ în ceafă. Devenise, între timp, „spion japonez şi britanic”.
Primele lupte ale Armatei Române cu bolşevicii s-au purtat inca din anii 1917 – 1918.
Generalul Constatin Prezan (n.1861-d.1943), şeful Marelui Stat Major al Armatei Române în timpul luptelor cu bolşevicii
Un lucru cu desăvârşire uitat, România s-a aflat printre primele state care au intrat în luptă deschisă, cu arma în mână, împotriva bolşevismului, dacă nu chiar primul, atat in rasarit,in Basarbia, cat si in apus, in Ungaria sovietica a comunistului Kun Bela.
S-a recunoscut şi s-a demonstrat prin mii de pagini scrise şi documente care continuă să apară adevărul incontestabil conform căruia comunismul a fost un regim criminal, responsabil de moartea a milioane de oameni, mult mai mulţi decât a reuşit să ucidă nazismul, un regim nu mai puţin odios, dar din fericire care a durat mult mai puţin.
Nu mai contenesc laudele către cei ce au contribuit la eliminarea regimului nazist, iar despre eliminarea comunismului se mai amintesc doar contribuţiile occidentalilor care, prin politica lor, au reuşit să facă să se prăbuşească această ideologie criminală şi înrobitoare.
Prea puţin s-a spus şi se spune despre contribuţia acestor luptători anonimi, de cele mai multe ori, sau despre lupta unor popoare întregi care au pus stavilă comunismului chiar din momentele facerii sale, fără de care, poate istoria şi implicit harta lumii ar fi ar fi arătat altfel. Iar la loc de cinste, printre aceste popoare care au luptat de la început împotriva ciumei roşii, se numără şi poporul român.
Poate este chiar primul, alături de ruşii albi, care a luptat cu arma în mână împotriva celor ce încercau să cuprindă tot globul în mrejele ideologiei otrăvite promovate atât de intens de aventurierii istoriei cunoscuţi sub numele de Lenin, Troţki sau Stalin, şi alţii ca ei, mai puţin vizibili, dar nu mai puţin periculoşi pentru întreaga omenire.
Poporul român a luptat împotriva comunismului, cunoscut atunci sub numele de bolşevism, încă din primele clipe ale facerii sale, încă din momentul în care niciunul din liderii lumii nu-şi dădea seama cu ce pericol se confrunta omenirea.
Fără lupta lor, harta lumii ar fi arătat altfel, iar pentru înfrângerea acestui flagel statele rămase libere ar fi trebuit să depună eforturi mult mai mari, poate peste puterile lor, pentru a readuce suflul libertăţii în regiunile îmbrăţişate de imperialismul rusesc convertit sub masca internaţionalismului comunist, dar tot sub hegemonia nemiloasă a Moscovei.
Odessa, 22 octombrie 1941. In jurul orei 17.00 sediului Comandamentului militar român a fost dinamitat de sovietici.
La 16 octombrie Odessa a fost ocupată de trupele române. Generalul Ion Glogojanu, comandantul Diviziei 10 Infanterie, ṣi-a instalat postul de comandă în fostul sediu al NKVD.
Şase zile mai târziu, la ora 5 după amiaza, clădirea a fost aruncată în aer de sovietici. Au murit atunci 128 militari români, printre care ṣi generalul Glogojanu, ṣi 7 germani.
Victimele au fost înmormântate la 25 octombrie în parcul Şevcenko din Odessa. Ca represalii, mareṣalul Ion Antonescu a ordonat atunci o serie de execuṭii, un adevărat masacru.
În Arhiva de istorie orală se află mărturia lui Radu Glogojanu, nepotul de frate al generalului, o mărturie emoṭionantă, cu detalii culese de el de la faṭa locului despre cele întâmplate la 22 octombrie.
A fost înregistrată în 1994 de Octavian Silivestru ṣi are o mare valoare documentară, cu atât mai mult cu cât Radu Glogojanu s-a aflat la Odessa în momentul descoperirii trupului unchiului său printre dărâmături.
„Pe data de 20 octombrie, vine la Comandamentul militar al Odessei, se prezintă o femeie, care se chema Ludmila Evghenici Petrovna, o femeie în vârstă şi care a spus că vrea să vorbească cu cel mai mare comandant, fiindcă s-a adresat ofiţerului de serviciu ṣi ofiţerul de serviciu nu putea s-o ducă imediat la general, i-a spus că nu poate…
Ea a insistat că vrea numai cu el să discute, că este ceva foarte important.
Ofiţerul de serviciu a raportat mai departe ṣefului de cabinet [al] unchiului meu şi generalul Glogojanu a primit-o pe această femeie. Amănuntele vi le spun exact cum mi-au fost redate de generalul Trestioreanu, care i-a luat locul imediat, la Comandamentul Diviziei a 10-a.
General Ion Glogojanu
Această femeie, rusoaică, i-a spus unchiului meu că la această clădire a lucrat fiul ei. A lucrat la minarea acestei clădiri fiul ei care era electrician şi că nu e bine ca să rămână în acest comandament, care va sări în aer !
Deci unchiul meu a fost pus în gardă! Pe atuncea se întâmplau o mulţime de acte de sabotaj, care nu erau de forţă. […] Ei căutau să facă acte de sabotaj prin toate părţile… Şi-atuncea, sigur, unchiul meu n-a putut să pun bază pe ceea ce a spus femeia.
A dat ordin ca femeii să i se dea zahăr, pâine, cafea, şi-a fost recompensată.
Şi imediat a dat dispoziţie să fie evacuată căldirea şi să intre în acţiune din nou geniştii români şi geniştii germani.
Şi s-a controlat întreaga clădire şi detectoarele nu au indicat absolut nimica, nici nu s-au mişcat acele care de obicei se mişcă la orice mină depusă. Deci a considerat-o ca un act de diversiune şi s-au mutat înapoi.
Unchiul meu a fixat o şedinţă pe data de 22 octombrie, la ora 17.15. O şedinţă cu toţi comandanţii de unităţi din Odessa şi de instituţii, cum era colonelul Davila, medic. Trebuia să dea nişte dispoziţii venite de la centru, de la Marele Cartier.
Pe data de 22 octombrie, în jurul orei 17, împreună cu generalul Trestioreanu în maşină, soseşte la comandament. Generalul Trestioreanu cere voie unchiului meu să se ducă, să întârzie niţel la şedinţă, să se ducă la Comandamentul Diviziei a 10-a care era o latură a Comandamentului militar al Odessei. Şi unchiul meu i-a spus: “Trestioreanu, du-te, dar să cauţi să fii la şedinţă!“ “O să caut să nu întârzii…“
Unchiul meu se dă jos din maşină, urcă scările şi la jumătatea scărilor îşi aduce aminte că nu are ţigări ṣi-i spune şoferului să se ducă să-i cumpere nişte ţigări. Şoferul pleacă, cumpără ţigrile şi la întoarcere aude o bubuitură îngrozitoare. Vine la Comandament şi Comandamentul nu se mai vedea!
Era un morman de pietre… Precizez: Comandamentul militar al Odessei, Comandamentul Diviziei a 10-a era în picioare! Deci generalul Trestioreanu a avut un noroc că nu s-a prezentat imediat la ora respectivă.
Bineînţeles că atuncea s-au primit ordinele de la Bucureşti ṣtiu că a venit generalul Macici – din cele spuse de Trestioreanu! Deci eu vă redau acuma numai şi numai [cele] spuse de generalul Trestioreanu, spuse tatălui meu şi mie [care am plecat la Odessa].
Am fost cazaţi în cadrul Comandamentului Diviziei a 10-a foarte bine. Străzile Odessei erau perpendiculare şi la fiecare colţ de stradă era câte o mitralieră care din când în când mai trăgea câte o rafală.
Comandamentul militar după explozie
Pe data de 23 octombrie, când se întâmpla acest lucru, când vă povestesc, nu îl găsise pe unchiul meu, se căuta…
Au fost găsiţi ceilalţi, dar unchiul meu nu a fost găsit! Pe data de 24 octombrie îl găseşte şi pe unchiul meu.
Era cu zâmbetul pe buze, nu era strivit, dar se mai întâmplă un caz foarte interesant.
Este găsit un colonel magistrat, viu, nevătămat, care atunci când a fost dezgropat a început să fugă !
Era cu părul alb, albise şi bineînţeles c-a fost prins şi-a fost internat într-un spital de psihiatrie, ca să-şi revină după acest şoc… […]
Pe data de 25 a fost înmormântarea generalului Glogojanu şi cu toţi cei care au murit acolo.
A fost o înmormântare militărească, pe afet de tun a fost pus generalul Glogojanu.
Toţi ofiţerii germani care au murit acolo au luat aceleaşi onoruri date de către trupele române, iar noi, pe data de 27 octombrie am părăsit Odessa.”
Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi pănă la această vârstă, acum şi slăbită. De acéste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu. Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din streini, carii de-amăruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dânşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei suntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor neamului acestor ţări şi zavistnicilor. Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: Čńďèňŕèňĺ ďèńŕíiŕ, adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.
De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ
Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova
CER SI PAMANT ROMANESC 