CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Originea numelui Basarabiei. VIDEO

 

 

Imagini pentru harta bugeac photos

Semnificaţia numelui Basarabia

Toponimul „Basarabia”, atestat din sec. al XIV-lea, derivă direct de la numele dinastiei fondată de voievodul Basarab I, in Ţara Românească.

După vechiul obicei de a desemna un stat prin numele dinastiei fondatoare, „Basarabia” sau Principatul lui Basarab sauŢara Basarabilor, denumea întreaga Ţara Românească, ce se întindea, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, până la Marea Neagră şi Gurile Dunării.

Aflarea provizorie a Chiliei în componenţa Ţării Româneşti a constituit ulterior un motiv pentru desemnarea teritoriului din proximitatea gurilor Dunării cu numele dinastiei muntenești a Basarabilor.

Chiar Țării Românești, după cum rezultă dintr-un document polonez de la 1395, i se va atribui numele de Basarabia, ceea ce va crea confuzii în documentele ulterioare din Polonia şi din ţările vecine referitoare la această denumire, de Basarabia, a locului şi a extinderii sale teritoriale.”

În secolul al XV-lea, regiunea Dunării de Jos a făcut obiectul unui litigiu între vechiul Principat al Ţării Româneşti, căruia îi aparţinuse iniţial, şi mai noul principat, al Moldovei, care căuta să-şi extindă graniţele către sud, atingând deja gura de vărsare a Nistrului şi ţărmul mării în dreptul Cetăţii Albe.

Rivalitatea celor două state româneşti era determinată, de fapt, de rivalitatea celor două suzerane ale lor, Ungaria şi Polonia.

În 1426, Alexandru cel Bun, domnul Țării Moldovei, pune stăpânire pe cetatea Chilia, care la va fi cedată de Petru al II-lea al Moldovei lui Iancu de Hunedoara, ca mulțumire pentru ajutorul dat în lupta pentru recâștigarea domniei împotriva lui Roman al II-lea. Ștefan cel Mare o va recâștiga în 1465, iar la 1484 otomanii vor lua cu forţa de la Ţara Moldovei și Chilia, şi Cetatea Albă.

În 1486 au fost stabilite hotarele celor două circumscripţii teritoriale, Chilia şi Cetatea Albă, iar, ulterior, în mâinile otomanilor a ajuns și Tighina (în 1538, numită de turci Bender).

 

 

 

Imagine similară

 

 

 

Pentru desemnarea acestui teritoriul de la gurile Dunării, de pe litoralul Mării Negre, şi a cursului inferior al Nistrului, rupt abuziv din trupul Ţării Moldovei în urma cuceririlor otomane, în documentele poloneze şi ale unor state din Europa Centrală, începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, a fost utilizată noţiunea de Basarabia, luându-se în calcul faptul aflării Chiliei sub autoritatea domnului Ţării Româneşti.

În teritoriul din apropierea cetăţilor, populate de garnizoane turce, au fost plasate formaţiuni paramilitare otomane. În unele sate, locuite de turci, se aflau şi familii de tătari, venite din sudul Dunării.”

 

În secolul al XVI-lea, după cucerirea de către otomani a fortăreţelor de la Chilia şi Cetatea Albă, toponimul Basarabia începe a desemna teritoriul mărginit de cursurile inferioare ale Prutului şi Dunării, de Marea Neagră şi de Gura de vărsare a Nistrului.

Otomanii creează din cele 2 cetăţi o zonă de aprovizionare şi de supraveghere startegică, numită raia, căreia ii adaugă, la 1538, cetatea Tighinei, pe care o rebotează Bender.

Întreaga regiune astfel creată şi transformată în raia va fi denumită Bugeac, şi dăruită de turci tătarilor, ca plată pentru supravegherea militară a zonei de graniţă a Imperiului Otoman.

Basarabia devine echivalentă cu Bugeac şi desemnează partea de sud a Moldovei, anexată de otomani şi stăpânită de tătari, întinsă între limanul Nistrului şi braţul Chilia al Deltei Dunării, până la gura Prutului.

Acest teritoriu, rupt şi anexat de Imperiul Otoman, apoi de cel rus, va fi transformat în armă împotriva dezvoltării economice a Moldovei, prin blocarea accesului rutelor sale comerciale la Marea Neagră, aşa cum, simetric, va deveni Dobrogea cucerită şi ea de otomani, pentru Ţara Românească.

Din secolul al XVI-lea, poate şi datorită prezenţei tătarilor de o parte şi alta a Nistrului, se ajunge la situaţia în care, teritoriul situat la stânga Nistrului până la vărsarea Bugului în Mare, să fie numit tot Basarabia.

Astfel, numele Basarabia desemna, în acelaşi timp, posesiunile hanatului tătăresc Edisan, dintre Nistru şi Bug, dar şi zona denumită şi Bugeac, dintre Prut, Dunăre şi Nistru, locuită de alte neamuri de tătari.

Coincidenţa de nume va oferi un pretext în plus expansiunii ruseşti care se va servi de confuzii geografice intenţionate.

## Gheorghe I. Brătianu – Basarabia, drepturi naţionale şi istorice. Ed. Tritonic, Bucureşti, 2004

 

 

 

Imagini pentru harta bugeac photos

Teritoriul voievodatului Moldovei dintre Prut şi Nistru anexat prin Tratatul de la Bucureşti din 1812, odată cu raiaua Hotinului şi cu Basarabia istorică (în limba turcă Bugeac) cedate de Imperiul Otoman în urma încheierii războiului ruso-turc (1806-1812), a fost numit  Basarabia cu prilejul transformării sale de către Rusia într-o gubernie.

Opinia lui K. Marx despre modul cum a fost încheiat tratatul din 1812 rămâne foarte edificatoare:

Turcia nu putea ceda ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta otomană recunoscuse acest lucru, când la Karlowitz, presată de poloni să cedeze Moldo-Valahia, ea răspunsese că nu are dreptul de a face cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu-i confereau decât un drept de suzeranitate.

 

Administraţia imperială rusă a folosit fraudulos  numele Basarabia, desemnând prin acesta întreg teritoriul dintre Nistru şi Prut, pentru a masca proporţiile raptului teritorial de la 1812 făcut în dauna unei ţări ortodoxe, pe care pretindea că o „eliberează” de turci.

La recensământul efectuat de Imperiul țarist după răpirea Basarabiei din anul 1812, ponderea  românilor moldoveni din totalul populației era de circa 92%.

Acest lucru arată că, deși atât sudul, cât și nordul acestui teritoriu au fost raiale turcești, elementul românesc în structura populației era cel majoritar, deci rușii au luat un teritoriu cu o populație românească majoritară.

În concluzie, până în 1812, numele de „Basarabia” desemna o   parte din pământurile Moldovei aflate în partea de sud a interfluviului Prut-Nistru, numită aşa de primii voievozi moldavi din cauză că acestea fuseseră preluate de la voievozii Ţării Româneşti care la începuturi erau condusă de dinastia Basarabilor.

Aşadar, pentru a evita confuziile şi ambiguităţile, este necesar a folosi numele „Basarabia istorică” pentru „Basarabia” de până în 1812.  

Într-o scriere mai recentă, găsim şi explicarea denumirii de Basarabia, dată de profesorul  şi geograful rus, ajuns mai târziu membru al Academiei ruse şi preşedinte al Societăţii ruse de geografie, Lev Semionovici Berg (1876 – 1950), în lucrarea sa Basarabia, apărută la Petrograd în 1918:

„În timpul ocupaţiei ruseşti din 1806 – 1812, Basarabia actuală purta numele de Moldova aşezată în stânga Prutului.

În curând însă după această anexiune i s-a dat în mod oficial numele de Basarabia, deşi încă mult timp după aceea prin Basarabia se înţelegea numai partea ei de sud sau Bugeacul.

Cauza pentru care denumirea părţii de sud a fost extinsă la întreaga provincie a avut un caracter diplomatic.

Unul dintre articolele tratatului de la Tilsit din 1807 încheiat între Napoleon şi Alexandru I obliga Rusia să-şi retragă trupele din Moldova şi Muntenia. În timpul tratativelor ce au urmat la Paris la sfârşitul anului 1807, plenipotenţiarul rus arăta că în acest tratat nu se spunea nimic despre Basarabia şi în consecinţă el insista ca aceasta trebuia să rămână la Rusia, interpretând totodată noţiunea de Basarabia în mod lărgit, adică nu numai la Bugeac, ci la întreaga regiune între Prut şi Nistru. (…)

Denumirea Basarabia vine de la numele voievozilor transilvăneni Basaraba, care în primii ani ai secolului al XIV-lea au pus începutul dinastiei Basarabilor, întemeitorii Valahiei independente.

În unul din hristoavele sale de la începutul secolului al XV-lea domnitorul Mircea Voievod îşi zice Gospodar al pământului Basarabiei (adică al Munteniei). În timpul său (1386 – 1418) Valahia îşi întinsese dominaţia până în Dobrogea şi Akerman (Cetatea Albă).

De atunci, părţile de sud ale Moldovei şi Basarabiei de astăzi au început să se numească Basarabia.”

Un lucru este sigur, dacă ruşii la 1812 ar fi cunoscut mai îndeaproape etimologia cuvântului, chiar prin numele de Basarabia demonstrându-se caracterul pur românesc istoric dovedit, în mod sigur găseau şi foloseau o altă denumire pentru teritoriul ocupat în 1812.

Astfel, chiar prin denumirea încetăţenită chiar de către ei, propaganda diversionistă rusă a demonstrat caracterul pur românesc al acestei provincii smulse de la Moldova.

A. N. Egunov, un celebru jurist rus din secolul XIX, spunea la 1868 în lucrarea Statistica actelor comitetului regional din Basarabia.

„Până la anexiunea ei la Rusia în 1812, Basarabia era supusă aceluiaşi regim de guvernare ca şi Moldova din care ea făcea parte integrantă. 

Prin urmare nici istoria, nici documentele istorice cu privire la Basarabia nu se pot feri să nu vorbească de Moldova. Astfel, este cu neputinţă să se vorbească despre administraţia Basarabiei până la anexiune fără să se vorbească de Divanul Moldovei, căruia Basarabia îi era supusă.

În Basarabia nu există proprietate care să nu aibă documente emanate de la Divanul Moldovei. Până în zilele noastre (adică până în 1868) în procesele care sunt pledate în Basarabia numeroşi avocaţi invocă deciziile Divanului, care, fiind confirmate de domnitorii moldoveni sub formă de diplome (khrisobule), în conformitate cu articolul 1606 din vol. X al Legilor Civile ruse, nu pot fi anulate de tribunalele noastre şi păstrează astfel întreaga lor valoare şi toată puterea lor.”

Deci, chiar şi din punct de vedere al jurisprudenţei, ruşii recunoşteau ascendenţa legilor româneşti asupra Basarabiei.

Revenind la Lev Berg, constatăm că acesta descria faptul că Moldova era doar în relaţie de vasalitate cu Imperiul Otoman şi că acesta nu avea cum să înstrăineze către Rusia un teritoriu care nu îi aparţinea.

El menţiona şi faptul că Rusia recunoscuse suveranitatea şi graniţele Moldovei cu o sută de ani înaintea raptului de la 1812.

„La început turcii au ocupat din teritoriul Moldovei numai cetăţile Chilia şi Akkerman (Cetatea Albă).

În secolul al XVI-lea le-au mai luat Benderul (care la moldoveni purta numele de Tighina) şi l-au transformat în raia, adică în provincie turcească locuită de necredincioşi. 

Din raiaua aceasta mai făceau parte şi unele puncte locuite ca Cioburciu, Căuşani etc.” (Cu alte cuvinte este vorba de Bugeac).

În ce-i priveşte pe moldoveni turcii le-au luat atunci Hotinul (în 1712), au întărit cetatea şi au pus în ea o garnizoană. Mai multe sate din împrejurime au fost trecute în noua raia astfel organizată… Aşadar, în mâinile moldovenilor a rămas doar partea de mijloc. Toate cetăţile de pe Nistru şi Dunăre acum se aflau în mâinile turcilor.” (Cu o excepţie: Soroca).

Prin urmare, Berg recunoaşte apartenenţa cetăţilor de la Nistru Moldovei, deci şi Nistru ca şi hotar al Moldovei.

Acest lucru ne este dat mai explicit şi prin faptul că ruşii au recunoscut graniţa Moldovei pe Nistru încă din 1656, atunci când voievodul moldovean Gheorghe Ştefan încheia un tratat cu marele cneaz al Moscovei Alexei Mihailovici, prin care acesta din urmă se angaja să-i scoată pe turci din cetăţile moldoveneşti:  

„Locurile, teritoriile şi cetăţile pe care turcii le-au desprins din Moldova, ca Cetatea Albă, Chilia, Tighina şi regiunea Bugeac, Marele Cneaz le va lua de la turci cu armele şi le va întoarce Moldoveijure heraditario.”

Mai departe, la 1711, în tratatul încheiat între Dimitrie Cantemir şi ţarul Petru cel Mare la Iaroslavl, Petru cel Mare se angaja să respecte pe vecie hotarele Moldovei definite la articolul 11 al tratatului aşa:

„Hotarele Principatului Moldovei, după drepturile sale antice suntu acelea ce descriu cu râulu Dnistru, Cameneţu, Bender cu totu teritoriul Bugeacului, Dunărea, Muntenia, Marele Ducatu allu Transilvaniei şi teritoriulu Poloniei, după delimitarea făcută”.

Iar în tratatul în limba română, articolul 11, rezumat de cronicarul Ion Neculce:

„Ţara Moldovei cu Nistru să-i fie hotar, şi Bugeacul şi cu toate cetăţile tot ale Moldovei să fie.”

Deci Imperiul Ţarist, prin cel mai mare ţar al lor, întemeietorul Rusiei moderne, s-a angajat să respecte pe vecie graniţa Moldovei pe Nistru.

O sută de ani mai târziu, anexa Basarabia de la aceeaşi Moldovă, nu de la turci.

Ori, pentru a lua Basarabia de la Turcia, ar fi trebuit ca teritoriul moldovean să fie înglobat imperiului otoman, lucru cu desăvârşire inexact, deoarece nicicând la Iaşi sau Suceava nu a condus vreun paşă. Moldova a fost doar tributară Turciei, la fel cum Rusia a fost tributară tătarilor timp de trei sute de ani, de la bătălia de la râul Kalka din 1223.

Inclusiv autorii ruşi recunosc corect raporturile existente între Moldova şi Imperiul Otoman.

Spre exemplu, iată ce spune P.  P. Semionov – Şanski în monumentala sa operă Rusia, descrierea geografică completă a patriei noastre (1910):

„La sfârşitul secolului al XIV-lea Muntenia a devenit vasala Turciei, şi în 1511, după o îndelungată rezistenţă, Moldova a căzut sub suzeranitate turcească. Cele două principate au reuşit însă să-şi păstreze organizaţia lor politică, domnitorii lor naţionali şi religia lor. Dependenţa lor faţă de Turcia nu se manifesta decât prin plata unui tribut.”

 Aceeaşi idee apare şi la Lev Berg, care menţionează că moldovenii, ca vasali, nu erau obligaţi să-i ajute pe turci decât dacă vroiau, şi atunci mergeau la luptă în calitate de aliaţi, Berg ne dă exemplu lui Gheorghe Duca, care drept mulţumire pentru alianţă este făcut de turci şi domn al Ucrainei, deşi pentru scurtă vreme.

La fel, ca să treacă Nistrul la 1711, Petru cel Mare a trebuit să se înţeleagă cu Dimitrie Cantemir, el chiar a încercat să facă o alianţă şi cu Constantin Brâncoveanu, domnitorul Munteniei.

Ori, acest lucru nu se putea face decât dacă cele două ţări erau doar vasale Turciei.

Toate acestea sunt menţionate pe larg de către Berg.

Referitor la perioada imediat următoare anexării Basarabiei de către Rusia, A. N. Krupenski, un mare adversar al unirii Basarabiei cu România la 1918, scria în lucrarea Nobilimea basarabeană, Petersburg, 1912:

„Anexând Basarabia, împăratul Alexandru I a încercat în administrarea ei principiile ieşite din condiţiunile istorice ale ţării. Guvernul provizoriu al provinciei a fost obligat să lase Basarabiei legile ei. Regulamentul din 1812 le dădea basarabenilor o largă parte în administraţie.

Guvernatorul nu era decât preşedintele unor instituţii în care elementele locale predominau. Autorităţile ruseşti îndrumau administraţia, nu se amestecau însă în detalii şi în modul de aplicare.”

Ce dovezi mai concludente ar putea fi aduse referitoare la caracterul deosebit al poporului ce trăia în provincia robită de Rusia la 1812?

Ori, ceea ce este evident, în toate scrierile ruseşti până în prima jumătate a secolului XX, nu numai că nu contestau predominanţa moldovenilor sau valahilor în Basarabia şi apartenenţa acesteia la Moldova şi la spaţiul românesc, dar chiar nu fac vreo diferenţă între români (numiţi şi valahi) şi moldoveni.

Teoria năstruşnică privitoare la existenţa acestora ca popoare diferite, a apărut mult mai târziu din evidente raţiuni politice.

Chiar Lev Berg spune clar acest lucru:

„moldovenii sunt românii  locuiesc în Moldova, Basarabia şi unele părţi din guberniile vecine cu Basarabia – Podolia, Herson sau Ecaterinoslav..

Prima descriere oficială a Basarabiei după anexarea acesteia la Rusia, a fost făcută de către P. P. Sviniin, sociolog şi funcţionar în ministerul rus al afacerilor străine, care primise misiunea de a pleca în Basarabia pentru a cerceta cărei religii aparţinea populaţia ei.  

Studiul lui Sviniin a fost dat publicităţii mult mai târziu, dar fără îndoială fusese adus neîntârziat la cunoştinţa autorităţilor.

El  strânsese datele în 1816, iar studiul său a fost publicat în Societatea istorică de antichităţi Odessa, vol 6, 1867, pag 175 – 321, sub titlul Descrierea guberniei Basarabia.

Aici, în mai multe rânduri, Sviniin spune direct că Basarabia a fost „desprinsă de Moldova”, că „istoria ei este strâns legată” de aceasta din urmă, că„populaţia ei se trage din coloniştii romani” şi că „are acelaşi trecut cu întregul popor românesc”.

În Lista localităţilor din imperiul rus, alcătuită şi publicată de Comitetul central de statistică de pe lângă Ministerul de interne din Petersburg, 1861, referitor la basarabeni se spune aşa:

„Moldovenii, românii sunt cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Basarabiei”.  

 Iar alt istoric rus, Nolde, arăta:

Termenul Basarabia, istoriceşte desemna numai partea de sud a teritoriului anexat de Rusia în 1812 şi nu se aplică părţii de centru şi de nord a acestui teritoriu. 

  A. N. Kurotpatkin, fost ministru de război şi un timp generalisim al armatelor ruseşti în războiul ruso-japonez din 1904, scria în Problema armatei ruse, St Petersburg, 1910:

dacă Moldova şi Muntenia „ar fi fost anexate la Rusia, populaţia lor nu numai că ar fi rămas străină, ci foarte repede ar fi devenit duşmană a poporului rus şi atunci, în loc de o singură Polonie, am fi două, spre o şi mai mare slăbire a Rusiei.

În viitor, faptul că unitatea poporului român se va face pe căi paşnice sau prin război este inevitabil”.

S-a făcut prin război, opt ani mai târziu.

 

Celebrul jurnalist rus N. N. Durnovo, fratele fostului ministru de interne al Rusiei, scria la 1912, cu prilejul serbărilor de la Chişinău dedicate centenarului anexiunii Basarabiei la Rusia: „… împreună cu profesorul slavist A. A. Maikov, ne-am spus părerea încă din 1877, în plin război ruso-turc.

De atunci, călătorind deseori în România, ne-am convins şi mai mult că Basarabia nu e numai mărul discordiei între români şi ruşi, ci reprezintă un adevărat depozit de dinamită care, dacă explodează, va aprinde ca un incendiu sângeros tot Orientul ortodox şi va înmormânta pe veci gloria Rusiei, eliberatoarea creştinilor din Orient”.

Trecând peste ideea de „eliberare a creştinilor”, cuvintele sale se dovedesc profetice chiar şi după  o sută de ani.

Mai departe: „Cert, în 1812 Rusia ar fi putut anexa întreaga Moldovă, asta însă ar fi constituit un rapt şi nu o cucerire, deoarece noi n-am fost în război cu Moldova”.

Perfect adevărat, dar anexarea Basarabiei nu a fost tot un rapt?

„Oricât de mic ar fi  (zice el mai departe), un popor cere să fie respectat, el este mândru de existenţa sa şi nu e dispus să servească de gunoi la ruşi, germani, maghiari sau alte popoare. România are de ce să fie mândră.

Mândria cea mai mare a românilor este de a nu fi trădat religia strămoşească, de a nu fi împărţit poporul strămoşesc într-o mulţime de secte, după cum s-a întâmplat în Rusia, de a nu se fi asimilat cu popoarele înconjurătoare: maghiari, ruşi, sârbi, ci de a fi dus poporul lor la 12-13000000 de suflete”.

În 1860, Rusia a salutat unificarea Italiei, a contribuit la unificarea Germaniei şi în felul acesta a recunoscut dreptul de a se uni şi pentru alte popoare .

Încheind, să notăm şi concluziile istoricului elveţian A. Babel:

Rusia, dând numele de Basarabia întregii regiuni dintre Prut şi Nistru, prin aceasta a căutat să acrediteze ideea existenţei unei ţări basarabene istoriceşte despărţite de Moldova propriu-zisă.”  

Nu fusese aşa până atunci, dar avea să fie de atunci înainte.

 

În zilele noastre, problema unirii României cu Moldova dintre Prut şi Nistru se pune cu tot mai mare acuitate, iar duşmanii noştri şi-au intensificat propaganda contra curentului prounionist şi proeuropean din Basarabia, în intenţia de a  păstra pe mai departe acest teritoriu în orbita rusească, aşa cum s-a întâmplat  în cea mai mare parte a ultimilor două sute de ani.

Istoria va dovedi că popoarele nu pot fi la nesfârşit divizate pentru a fi dominate, după cum dictează interesele marilor imperii hrăpăreţe.

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/04/ziua-de-4-iulie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/04/o-istorie-a-zilei-de-4-iulie-video-3/

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

Gheorghe I. Brătianu – Basarabia, drepturi naţionale şi istorice. Ed. Tritonic, Bucureşti, 2004

 

http://www.cristiannegrea.ro/geopolitica/2012/01/romanitatea-basarabiei-dupa-autorii-rusi/

 

http://istoria.md/articol/436/Originea_numelui_Basarabia

Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, editura Eminescu, 1995


Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001

Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995

Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000

Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a doua, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992 

 

04/07/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Pagini de istorie basarabeana. Pan Halipa despre anexarea Basarabiei la Imperiul Rus

 

 

 

Pantelimon Halipa: Anexarea Moldovei dintre Prut și Nistru de către Imperiul Rus (partea I)

 

«Toata lumea, si cu atat mai mult rusii, care ocupau Moldova inca din 1806 si pana 1812 cu armatele lor, stiau foarte bine ca teritoriul dintre Prut si Nistru avea denumirea de Moldova de pe stanga Prutului, si impreuna cu teritoriul din dreapta Prutului forma Principatul Moldova.

Conform Tratatului de la Tilsit din 1807 incheiat intre Napoleon I si tarul Rusiei, Alexandru I, Rusia se obliga sa evacueze si sa retraga trupele din Valahia si Moldova.

Adica, armatele rusesti urmau sa se retraga peste Nistru in tara lor.

(D)ar ceva mai spre toamna anului 1807, la o a doua conferinta ce a avut loc la Paris, diplomatul rus Tolstoi a ridicat din nou problema retragerii trupelor rusesti peste Nistru, si cu aceasta ocazie diplomatul Rusiei a afirmat ca Rusia va respecta obligatia de a retrage trupele sale din Moldova si Valahia, dara a cerut sa ramana rusilor macar Basarabia, despre care nu se vorbea nimica in tratatul de la Tilsit, stiind precis ca aceasta fasie de teren din sudul Moldovei avea o denumire locala “Bugeacul” sau Basarabia – in amintirea voievodului Basarab – si ca Moldova nu era acea fasie de teren cu denumirea de “Basarabia”.

Diplomatia rusa, cu o vadita rea credinta, a indus in eroare conferinta de la Paris, precum ca Basarabia, acea fasie de teren intre Chilia, Cetatea Alba si Dunare nu face parte din Moldova si rusii s-au straduit sa convinga conferinta ca acea fasie se extinde de la Dunare inspre nord pe raurile Prut si Nistru si se margineste la nord cu hotarul imperiului Austro-Ungar.

In felul acesta Rusia a obtinut aprobarea forului de la Paris de a nu evacua teritoriul zis Basarabia de pe stanga Prutului.

Academicianul rus L. S. Berg, in cartea sa “Basarabia”, la p. 2, califica afacerea asta ca un succes diplomatic rusesc. Astfel incat, conform tratatului de la Tilsit si de la Paris din 1807, Rusia a evacuat Valahia si Moldova de pe dreapta Prutului, iar Moldova de pe stanga Prutului, botezata de ea cu un nume fals “Basarabia” si care nu-i apartinea, a ramas sub jugul tarismului rusesc.

Si bietul popor moldovenesc din aceasta parte a Moldovei a continuat sa sufere mai departe. El suferea moraliceste suportand tot felul de umilinte; el suferea si materialiceste, fiindca trebuia sa aprovizioneze armatele rusesti cu tot necesarul. Suferea cu totii, dar taceau fiindca rusii spuneau ca vin la noi in numele crestinismului, iar românii ii credeau si sperau ca rusii in adevar vin la noi cu gand curat, pentru a-i feri de paganismul tucesc.

Dar mai ales credeau românii ca miloasa, pravoslavnica Rusie ii va izbavi de fanarioti, care prin mijloace murdare si intrigi, ce adesea duceau la crime, ajungeau la carma tarii, pe care o storceau de averi, imbogatindu-se si rasplatind din belsug vizirii turci, care ii favorizau si ii mentineau in diferite posturi inalte, unde jefuiau avutul poporului.

Adeseori acesti fanarioti reuseau sa induplece chiar pe sultanii turci ca sa le incredinteze posturi de domnitori in Tarile Românesti. Instalandu-se pe teritoriul românesc, acesti fanarioti, ca niste lipitori, sugeau toata vlaga poporului român.

 

 

 

https://i2.wp.com/www.nathankramer.com/settle/article/Bessarabia/1883.jpg

 

 

Indata dupa anexarea teritoriului dintre Prut si Nistru la imperiul rusesc, populatia, in massa, fugea in Moldova de pe dreapta Prutului, la pagansimul otoman.

Pentru a opri aceasta fuga Alexandru I a recunoscut dreptul taranilor de a ramane liberi si mai departe, adica sa nu fie robi, sa nu fie iobagi, cum erau taranii din Rusia, adica sa nu fie «crepostnoi».

De asemenea li s-au recunoscut si boierilor toate drepturile si privilegiile avute inainte.

Dar fuga taranilor si a boierilor in Moldova aflata sub suzeranitate turceasca nu s-a oprit, si, atunci, tarul Alexandru I, vrand sa indulceasca intrucatva viata din aceasta parte a Moldovei, a scutit pe timp de cativa ani pe moldoveni de plata impozitelor si de serviciul militar. In 1818 acorda o autonomie locala.

Se constituie un sfat superior local in care majoritatea consilierilor o are elementul moldovenesc local, dar din sfatul superior facea parte vice-regele, guvernatorul, vice-guvernatorul si inca doi consilieri numiti de Petersburg.

In acest sfat superior se discutau si se luau hotararile in limba româneasca si ruseasca. Toata administratia civila era in mainile moldovenilor.

Ispravnicii de judet (un fel de prefect), care erau nu numai administratori, dar si judecatori, la inceput se alegeau de moldoveni.

Astfel ca toate organele cunducatoare ale administratiei acestei provincii subjugate sub rusi in acea perioada, erau recrutate din partea boiereasca, care in totalitatea ei era româneasca si care nu cunoastea limba rusa.

Primul guvernator al provinciei a fost Scarlat Sturza, un batran de optzeci de ani, bolnavicios, slab si fara putere de munca.

Deci, in conducerea superioara se alegeau români, cu totii vorbeau numai româneste si ceva limba greaca.

Mai tarziu, fiii nobililor au inceput sa vorbeasca limba franceza sau germana; e de notat ca limba ocupantilor rusi nu o cunostea nimeni. Dar aceasta stare de lucruri n-a durat mult.

Incetul cu incetul situatia se schimba, in locul guvernatorilor români se numesc guvernatori generali rusi, care nu cunosteau limba româneasca, nu cunosteau legile si nici obiceiurile locale.

Incepand cu primii guvernatori rusi, se lanseaza o campanie de ponegrire, de critici si de denunturi la adresa moldovenilor.

Generalii guvernatori Harting, Bahmetev, Inzov si mai ales vice-guvernatorul Vieghel si altii sunt furiosi ca, incepand cu elementele din conducerea suprema a acestei provincii dintre Prut si Nistru, toti vorbesc numai româneste si pentru acest motiv moldovenii sunt reclamati si considertai inculti.

Abuzurile guvernatorilor rusi si supusilor lor se inmultesc, iar moldovenii sunt nevoiti, la randul lor, sa reclame si ei, fac cereri aparandu-si drepturile si demnitatea.

Guvernul de la Petersburg ordona anchete, iar la toate anchetele anchetatorii se ingrozesc de cele constatate: peste tot abuzuri si talharii. Cu toate instructiunile Petersburgului referitoare la modul cum sa se ancheteze, anchetatorii sunt nevoiti sa raporteze adevarul ca toata vina pentru proasta administrare cade asupra guvernatorilor rusi si ca moldovenii nu aveau nici o vina.

Asa, in vara anului 1815, soseste la Chisinau anchetatorul Svinin. La fata locului, el ia cunostinta cum se administra provincia in trecut, inainte de a fi anexata la Rusia, apoi Svinin se deplaseaza la Iasi, pentru a se convinge de cele spuse la Chisinau si de buna administratie din Moldova. Aici, la Iasi, Svinin discuta problema cu domnitorul si cu mitropolitul Moldovei.

Cu toate instructiunile date lui Svinin la Petersburg, el constatata ca toata vina pentru proasta administratie a Basarabiei cade asupra generalului rus Harting, si nu asupra boierilor moldoveni, scrie el:
«Greselile in administratia Basarabiei se explica nu prin vina boierilor moldoveni, ci prin vina guvernatorilor rusi

Dar mai mult decat o serie de abuzuri, pe anchetatorul Svinin il impresioneaza faptul ca din Basarabia populatia moldoveneasca fuge peste Prut si trece in Moldova cu miile.

In rapoartele lui Svinin, direct catre tarul Alexandru I, se noteaza ca intr-un an din judetul de hotar Tighina au fugit 900 de familii, din judetul Codrilor au fugit 290 de familii, iar din judetul Hotin au fugit 3.359 de familii de romani. Nu mai putin e ingrijorat de aceasta emigratiune si generalul Kiselev care, facand o inspectie a granitei sud-vestice, este tulburat de cele constatate si inainteaza tarului urmatorul raport:

«Asi dori ca Majestatea Voastra sa binevoiasca a da ordin ca sa se constate cati locuitori au fost in 1812 cand s-a incheiat pacea, cati bulgari dupa aceasta au venit la noi si cati din ei au fugit spre apus, preferand jugul turcesc, fiind foarte grea pentru ei administratia noastra».

Suferintele taranilor de prin judete erau insuportabile, dar ei, de frica sa nu fie si mai rau jefuiti de ispravnici, se temeau sa-i divulge. Cu toata tacerea taranilor aceste jafuri erau cunoscute la Petersburg, in urma raportului facut de generalul Kiselev, direct tarului Alexandru I, raport in care scrie textual:
«Acolo, in Basarabia, totul se vinde, totul are pret, ispravnicii sunt nevoiti sa jefuiasca, fiindca ei singuri platesc pentru un post ce il ocupa de la 20.000 la 30.000 ruble

In urma acestor jafuri constatate, generalul guvernator Harting este dat afara in 1816 sub pretextul ca e bolnav.»

 

Pagini de istorie basarabeana.Pan Halipa despre anexarea Basarabiei la Imperiul Rus (partea a II-a)

 

 

https://cersipamantromanesc.files.wordpress.com/2012/03/halippa1.jpg?w=300

 

 

 

 

«De jafurile si asupririle la care erau expusi românii nostri din Moldova dintre Prut si Nistru, erau impresionati nu numai calatorii straini, ci si rusii si chiar insusi imparatul Alexandru I.

Asa dupa patru ani de guvernare a generalului Harting, imparatul in rescriptul sau catre mitropolitul Gavril, cu ocazia numirii noului conducator al Basarabiei, cu titlul de vice-rege, generalul Bahmetev, scria urmatoarele:

«Sunt profund nemultumit ca in unele parti, au ajuns la apogeu, din care cauza oamenii nevinovati isi lasa casutele si tot avutul lor si fug de la noi, cautand adapost peste hotar.»
Rescriptul are data de 1 aprilie 1816, tiparit in lucrarea lui Stadnitchi, pag. 289 si in lucrarea lui Leon Casso «Rusia la Dunare», pag. 213.

Iar lui Bahmetev, vice-regele provinciei, imparatul ii scria:
«Odata cu schimbarea primului guvernator, lucru ce devenise necesar in anul 1813, in ocarmuirea acestei provincii au aparut toate viciile: pe de o parte ea a fost lasata pe mana oamenilor nepriceputi, iar pe de alta parte pe seama functionarilor incorecti si interesati.»

Un alt anchetator rus, Storjenco, scria:
«Nu se vede ca populatia Basarabiei ar fi progresat, dimpotriva cand in anul 1806 au venit armatele rusesti, starea populatiei era infloritoare, guvernatorii nu fac nimic decat abuzuri.» Citat din lucrarile comisiei arhivelor statului, Chisinau, vol. II, pag. 170.

In mainile guvernatorilor si ispravnicilor (prefecti) rusi, Moldova dintre Prut si Nistru devenise un camp de exploatare si afaceri personale. Toti acei ce o vizitau erau uimiti de cele constatate. Populatia era exploatata si saracita.

Deci, rusii recunosc, ca, in loc de fericirea care se promitea românilor prin propaganda ruseasca, ei au adus populatia la cea mai groaznica saracie.

Dar practic nu se lua nici o masura de indreptare a lucrurilor. La mici intervale de timp se schimbau guvernatorii si ispravnicii si se numeau mereu altii tot mai saraci si mai lacomi.

Desi in aparenta imparatul Alexandru I isi manifesta dorinta ca Moldova dintre Prut si Nistru sa fie guvernata in mod cinstit, ca regimul sa fie cat se poate de suportabil si ca populatia sa se simta bine, aceasta nu era o dragoste deosebita ce ar fi avut-o fata de populatia noastra, ci pentru a demonstra fata de alte popoare, dupa cum se exprima chiar el, ca sub domnia tarista lumea traieste fericita si aceasta se facea cu scopul ca sa atraga si alte popoare la imperiul tarist. E vorba de popoarele slave.

Imparatul Alexandru I a dat amiralului Ciceagov o plangere a locuitorilor din Moldova impotriva armatelor lui Kutuzov, spunand:
«Nu mai pot sa permit mai departe asemenea grozavii».

Deci, cine isi poate imagina ce suferinte si nenorociri venisera pe capul bietului popor românesc, daca insusi tarul care patrona toata aceasta barbarie, se ingrozeste. Dar generalii rusi nu se sinchisesc si nu se ingrozesc cand sumedeniile de care incarcate cu alimente si furaje pentru armate erau trase de circa 30.000 de barbati si femei, flamanzi si desculti. La protestul românilor de a se pune capat acestor barbarii nemaipomenite in istoria omenirii, generalii rusi spuneau cu sange rece ca pe ei nu-i intereseaza cine este inhamat la car, animale sau oameni, ci totul e ca aceste care sa fie transportate. (Karl Marx si Leon Casso «Rusia la Dunare», pag. 126-127, dupa o scrisoare a lui Ciceagov).

Amiralul Ciceagov , calatorind prin Moldova in primavara anului 1812, se mira de numarul mare de case parasite si sate distruse de armatele rusesti.

Cu toata dorinta tarului exprimata prin rescriptele sale, treburile administrative mergeau din ce in ce tot mai rau.

Guvernatorii si ispravnicii judeteni (prefectii) ce de acum se numeau de catre guvernatorii rusi, administrau provincia noastra dupa bunul lor plac.

In urma neregulilor constatate de anchetatorul Svinin, guvernatorul Harting e dat afara sub pretextul ca e bolnav, iar in locul lui este numit cu imputernicirea de vice-rege generalul Bahmetev, avand ca ajutor de guvernator pe grecul Catacazi, ruda cu Ipsilanti, de origine greaca.

Dar nici guvernarea lui Bahmetev n-a dat roade. Aceasta guvernare a fost si mai proasta decat a lui Harting. In cele din urma el este invinuit de contrabanda.

Afacerile din jurul vice-regelui Bahmetev sunt initiate de sotia sa si sunt implicati tot felul de greci, polonezi, armeni, evrei etc. Bahmetev este dat pe mana justitie, insa judecata nu-l condamna si, in anul 1820, el este scos din serviciu pe caz de boala.

Dupa Bahmetev este numit guvernatorul Inzov, slab si nepriceput in treburile administratiei. Prezenta lui in acest post a fost inutila, toata activitatea lui s-a rezumat la sadirea pomilor pe marginea drumurilor.

Guvernul din Petersburg, nemultumit de modul cum este administrata aceasta provincie, recurge la un alt demnitar al timpului, contele Vorontov, guvernatorul Rusiei de sud, cu sediul la Odessa, caruia i se incredinteaza suprema supraveghere a administratiei acestei provincii. Contele Vorontov a indeplinit aceasta functie din anul 1823 pana in anul 1844.

Pentru a se informa despre cele ce se petrec in provincia care ii era incredintata pentru buna administrare, ordona si el sa i se raporteze tot ce se petrece acolo si, in curand, i se aduc la cunostinta realitatile.

Asa, de exemplu, o personalitate inalta, cu numele Longhinov, in scrisoarea sa din 4 august 1824, care se pastreaza in arhiva contelui Vorontov, scrie din Chisinau: «Situatia economica a Basarabiei era mult mai buna sub conducerea moldovenilor decat sub conducerea ruseasca in timp de 15 ani.

Aici, in regiunea Basarabiei, unde inca e barbarism, oamenii fara vina sunt bagati in inchisori, batuti, jefuiti si arsi».
(Nota: Lucrarea lui Leon Casso «Rusia la Dunare», pagina nr. 222).

In 1829 Mihailovici Danilevschi, in «Russcaia starina», vol. 79, pag. 182, scria:
«Acum 11 ani am fost in Basarabia, dar de atunci n-am mai gasit nici o schimbare.»
(Nota: L. Casso «Rusia la Dunare», pag. nr. 221)

In ziua de 11 iulie 1833, generalul Kiselev scria lui Vorontov:
«Imi zugraviti un tablou trist in Basarabia; moldovenii se grabesc sa-si vanda mosiile, pe cand in Bucovina proprietarii platesc 30% impozite, dar lauda ordinea si cinstea organizatiei Austriei.

V-au ajutat rau guvernatorii care s-au schimbat la Chisinau si functironarii lor, care sunt drojdia Rusiei si a Moldovei».

(Nota: L. Casso «Russia la Dunare», pag. nr. 224 si arhiva contelui Vorontov, vo. 38, pag. 209.).

Chiar si imaparatul rus vorbeste despre functionarii rusi necorespunzatori si nedoriti, culesi dupa nevoile timpului in mare graba.

Desi taranii si nobilii moldoveni la inceput erau rezervati fata de Rusia, curand s-au convins ca rusii sunt pusi pe jaf.

Statul rus a luat hotararea ferma de a incredinta administrarea acestei provincii functionarilor rusi. Fata de aceasta masura moldovenii intervin prin cereri catre Imparat, se plang contra guvernatorilor si functionarilor rusi si impotriva masurilor de inlocuire a functionarilor romani din adminstratia provinciei.

Ei se plang ca obiceiurile si legile provinciei sunt inlocuite treptat.

(Nota: Eparhia din Chisinau, 1902, pag. 366-369, si L. Casso «Rusia la Dunare», pag. 209).»

 

Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru, Testament pentru urmasi, Chisinau, ed. Hyperion, 1991.

 

 

Sursa: Blogul Basarabia dupa independenta md.

 

24/06/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Evenimente nemaintalnite in istorie

In valurile istoriei se pot pierde informatii care par surprinzatoare la prima vedere, dar si unele care frizeaza ridicolul.

Exista si  obiceiuri transmise de la generatie la generatie, ale caror origini si semnificatii se pierd in timp.

Acestea reprezinta mici episoade de istorie uitata, care totusi fac parte din ea.

Indiferent de marimea lor si oricat de importante sau neimportante ar fi acestea, trebuie sa le reamintim.

Asa ca vom  enumera cateva dintre ele:

Misterul  Celor  Zece Triburi Pierdute ale Lui Israel.

 Ce s-a întâmplat cu 10 din cele 12 triburi ale Lui Israel?

 

Biblia ne spune așa: Patriarhul Avraam e părintele a două popoare: ismaeliți și evrei. El a avut un fiu neofical cu o slujnică pe Ismael și un fiu oficial Isaac. Acesta a avut alți doi băieți. Pentru istoria poporului evreu contează doar Iacob, care a fost redenumit Israel atunci cand Dumnezeu i s-a revelat în timp ce acesta părăsea Padn-Aram. Iacob a avut 12 fii, dintre care fiecare a devenit tatăl unuia dintre cele douăsprezece triburi ale lui Israel: Reuven, Shimon, Levi, Yehuda, Issachar, Zevulun, Dan, Naphtali, Gad, Asher, Joseph, Benjamin (în alte traduceri apar Ruben, Simeon, Levi, Iuda, Dan, Neftali, Gad, Aşer, Isahar, Zabulon, Iosif și Benianim).

După ce s-au întors din robia egipteană fiecare trib a primit pământurile sale, dar după moartea regelui Solomon, regatul s-a divizat în două.

Regatul de nord care cuprindea 10 triburi și Regatul de sud cu triburile Yehuda (Iuda) și Benjamin în sud, loiali casei Davidiene. În anii 722-721 î.Hr., cele 10 triburi care compuneau Regatul nordic al Israelului au disparut, fiind cucerite de regele asirian Shalmaneser V. Acesta i-a deportat pe israeliți și Biblia nu mai relatează ce s-a întâmplat cu ei.

Azi apar tot felul de cereri și declarații prin care  unii pretind ca araparține acestor triburi pierdute.

Cele 2 triburi sudice constituie rădăcinile istorice ale celor mai mulți evrei așa cum sunt ei cunoscuți azi.

Există o profeție a profetul Ezekiel care zice că aceste triburi și urmașii lor vor fi găsiți.

Deocamdată insa, urmasii acestor triburi sunt de negăsit.

Unde s-au dus? Sunt legitime declaratiile unor grupuri contemporane, care pretind ca descind direct din Triburile Pierdute?

Cu mai bine de 2.700 de ani in urma, asirienii au exilat cele zece triburi din Regatul lui Israel.

In anii 722-721 i.Ch., Cele Zece Triburi care compuneau Regatul nordic al Israelului au disparut. Cucerite de regele asirian Shalmaneser V, au fost exilate catre Mesopotamia superioara si Medes, Siria si Iraq din zilele noastre.

De atunci, nu s-a mai vorbit despre cele Zece Triburi si nu au mai fost vazute de atunci.

Sau nu e chiar asa? Iacob, fiul Patriarhului Abraham, a fost redenumit Israel atunci cand Dumnezeu i s-a revelat in timp ce acesta parasea Padn-Aram, si l-a binecuvantat. Iacob a avut 12 fii, dintre care fiecare a devenit tatal cate unuia dintre cele douasprezece triburi ale lui Israel: Reuven, Shimon, Levi, Yehuda, Issachar, Zevulun, Dan, Naphtali, Gad, Asher, Joseph, Benjamin.

In Tara lui Canaan, fiecare dintre cele 12 triburi israelite a intemeiat cate o regiune diferita de o parte si de cealalta a Raului Iordan. Dupa o perioada mai indelungata, o monarhie a fost stabilita, dar odata cu moartea Regelui Solomon, statul a fost divizat in doua.

Triburile s-au despartit pe linii politice si teritoriale, cu Judah si Benjamin in sud, loiali casei Davidiene, si restul triburilor in nord, conduse prin succesiune monarhica.

Triburile sudice constituie radacinile istorice ale celor mai multi evrei asa cum sunt ei cunoscuti astazi. Iar cele Zece Triburi ale Regatului Nordic? Se pare ca au fost eliminate pentru eternitate.

Dar profetul Ezekiel a visat la un viitor diferit: „Ii voi lua pe fii lui Israel si ii voi aduna de o parte si aduce pe pamantul lor. Si nu vor mai fi impartiti in doua regate”.

Peste secole si continente, cuvintele profetice au sadit in sufletele evreilor ideea ca cei din aceeasi semintie vor fi readusi laolalta si vor reconstrui regatul Domnului.

Dar intai, cele Zece Triburi Pierdute trebuie sa fie gasite. Exista unele izvoare care atesta ca urmasi ai acestor triburi ar fi fost gasiti in Persia si in peninsula Araba de catre Benjamin din Tudela, fiul lui Jonah, care in 1165 s-a angajat intr-un periplu prin lume, vizitand cu predilectie comunitatile evreiesti. Totusi, raman numai presupuneri.

 

La apogeul puterii sale militare, Sparta avea 25.000 de cetateni si 500.000 de sclavi.In 1892, Italia a ridicat varsta minima de casatorie a fetelor la 12 ani.

Cel mai scurt razboi la ora actuala s-a purtat intre Zanzibar si Marea Britanie in 1896.

Zanzibar s-a predat dupa aproximativ 40 de minute.Cel mai lung razboi din istorie a fost intre Olanda si Insulele Scilly, cu o durata de 335 ani si a fost purtat intre 1651 – 1986.Gripa spaniola a omorat peste 50 de milioane de oameni intre 1918 si 1920 si este considerata cea mai mare pandemie din istorie.

Unul dintre cele mai bizare “razboaie” a fost cel din 1859 dintre Statele Unite si Marea Britanie, care isi disputau insula San Juan.

Pe fiecare jumatate a insulei se instalasera fermieri americani, dar si englezi si la un moment dat un porc apartinand partii britanice a trecut pe partea americana fiind impuscat de un fermier american pentru ca ii manca legumele.

In urma conflictului dintre cel care a tras si proprietarul porcului, amplificat si de relatiile nu foarte bune intre SUA si Marea Britanie, au fost chemate trupe, sub forma diviziei 9 Infanterie ce cuprindea peste 400 de oameni, pe partea americana si 2.140 de soldati si 5 nave de razboi pe partea engleza, pentru a supraveghea mai bine situatia.

In final partile implicate au fost oripilate de faptul ca iscau un razboi din asa motiv si au rezolvat pasnic situatia… de abia dupa 12 ani cand a fost implicat Kaiserul Wilhelm I ca terta parte favorizand pretentiile americane asupra insulei.

Dar sa continuam…

 

In Roma Antica un sclav ce fugea pentru a fi liber, incalca legea pentru ca se fura pe sine insusi, el fiind proprietatea stapanului sau.

Regele Carol al VI-lea al Frantei, cunoscut de asemenea sub numele de Charles cel Nebun, suferea de obsesia ca ar fi  facut din sticla.

El a avut chiar si bare de protectie din fier cusute in hainele care sa-l impiedice sa se sparga daca ar fi cazut.

Locotenent – colonelul Jack Churchill este singurul soldat britanic din al Doilea Razboi Mondial care a luptat folosindu-se exclusiv de sabii si arcuri de vanatoare.

In 1962, scolile din Tanganyka au trebuit sa fie inchise din cauza unei epidemii a rasului care a durat 6 luni si a afectat mii de oameni.

În 1518, in Strasbourg, 400 de oameni au inceput sa danseze zile intregi fara oprire, fenomen care a durat o luna de zile, majoritatea murind de oboseala si infarct.

Obiceiul de a da mana cu cineva isi are originea in necesitatea de a verifica daca cel care te acompania era inarmat.

Cei ce erau stangaci erau priviti cu neincredere.

Generalul – maior american Smedley Butler a divulgat detalii despre un complot de inlaturare a presedintelui american Frank Delano Roosevelt, de catre un grup de oameni de afaceri si inlocuirea guvernului SUA cu un regim fascist.

Smedley Butler urma sa organizeze o armata de 500.000 de oameni si sa-l asasineze pe presedintele american Franklin Delano Roosevelt, in Statele Unite urmand sa fie instalat un regim fascist.

Potrivit spuselor sale in complot erau amestecati miliardari din familia DuPont, magnati de la Standard Oil,General Motors, Chase National Bank, Goodyear, si de asemenea Prescott Bush, tatal si bunicul celor doi presedinti din familia Bush.

Comisia de cercetare a scandalului a concluzionat ca afirmatiile erau credibile, dar fara a lua masuri impotriva vinovatilor.

Finlandezul Symo Hayha, denumit si “Moartea Alba” este considerat lunetistul cu cele mai multe tinte dusmane atinse, atingand un total de 505.

A reusit toate acestea in doar 100 de zile in timpul Razboiului de Iarna, dus de Finlanda impotriva invaziei sovietice.

 

La data de 15 august 1943, 35.000 de trupe americane si canadiene au debarcat pe malurile opuse ale insulei Kiska cucerite de japonezi, in speranta de a-i incercui. Au existat 21 de morti.

Victimele ar fi fost intr-un numar mai mare, daca japonezii nu ar fi plecat cu cateva zile mai devreme de pe insula si daca soldatii americani si canadieni nu s-ar fi luptat intre ei crezand ca sunt inamicul.

Habbakuk este numele unui portavion prototip din al Doilea Razboi Mondial facut dintr-un material special numit pykrete, o combinatie unica de gheata si lemn.

Acest proiect britanic isi propunea ca acest  portavion gigant sa fie  utilizat in Batalia Atlanticului.

Proiectul a fost abandonat in decembrie 1943.

 

Adolf Hitler a fost ales “Omul Anului” de catre revista Time in 1938.

Iosif Stalin a fost ales si el in anul urmator…

 

    

Premierul britanic Winston Churchill voia sa inarmeze circa 100.000 de soldati germani pentru a lupta alaturi de fortele anglo-americane impotriva Uniunii Sovietice in cadrul “Operatiunii Unthinkable”, un plan ce viza atacarea U.R.S.S. dupa infrangerea Germaniei naziste si care avea scopul de a “impune voința aliaților occidentali” asupra sovieticilor și de a-l forța pe Stalin să-și onoreze acordurile încheiate în ceea ce privește viitorul Europei Centrale.

Operațiunea “Inimaginabil” (Operation Unthinkable), a fost de fapt numele codificat de două planuri legate de un conflict ipotetic între aliații occidentali și URSS .

Ambele au fost ordonate de către prim-ministrul britanic Winston Churchill în 1945 și dezvoltat de către Hastings Lionel Ismay, șef de stat major al Forțelor Armate Britanice la sfârșitul războiului în Europa.

Atunci când șansele au fost judecate ca fiind “fanteziste”, planul inițial a fost abandonat.

Numele de cod a fost folosit în schimb pentru un scenariu defensiv, în care britanicii se apărau împotriva unei înaintări sovietice spre Marea Nordului și Oceanului Atlantic în urma retragerii forțelor americane de pe continent.

Studiul a devenit primul plan de contingență al erei Razboiului Rece pentru un război cu Uniunea Sovietică. Ambele planuri au fost strict secrete la momentul creării lor, și nu a fost publicate până în 1998.

surse: Wikipedia.ro si ziare.com

04/09/2014 Posted by | ISTORIE | , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: