Politica de ”moldovenizare”ca instrument al rusificării forțate a românilor din Basarabia și Transnistria

 

 

                     

Politica de moldovenizare în RASS Moldovenească (pdf). Documente şi materiale.

Autori: Argentina Gribincea, Mihai Gribincea, Ion Şişcanu.

Editura Civitas, Chişinău, 2004.

Forţa zguduitoare a unor adevăruri monstruoase – Nina Corcinschi, doctorandă la Institutul de Literatură şi Folclor al AŞM (Timpul, nr 426, din 9 iunie 2006 )

Este bine ştiut astăzi cât de adânc şi dureros a marcat regimul represiv sovietic întregul curs al istoriei române, mai cu seamă la nivel psihologic, de mentalitate – cu reminiscenţe, din păcate, de durată.

Poate de aceea, – în pofida faptului că, începând cu anii 1990-91, monstruozităţile sovieticilor (crime, deportări, foamete organizată etc.) au fost scoase din anonimat pentru toată lumea – printr-o gravă eroare istorică, regimul comunist a revenit la putere în R. Moldova.

Chiar dacă facem abstracţie de subtilităţile alegerilor din 2001, faptul rămâne fapt.

Comuniştii îşi fac azi mendrele fără să pălească în faţa „strălucirii” celor de odinioară, manevrând cu aceleaşi stereotipuri inoculate încă de sovietici.

Ce se întâmplă, de fapt? Motivaţia pare a fi de sorginte psihologică.

O buimăceală fatalistă, o inerţie a gândirii provocate de ameţeala pastilei comuniste. Asul din mânecă al comuniştilor dintotdeauna a fost abilitatea de-a minţi, de-a se preface, de-a spune cu totul altceva decât gândesc – un joc murdar cu care şi-au manipulat victimele în decurs de decenii.

Tocmai din acest motiv înţelegerea procesului de mankurtizare a românului basarabean şi transnistrean (proces îngreuiat şi de presiunile ideologice ale conducerii şi ale presei şovine actuale) este dificil.

Iată de ce, alături de alte studii la temă, cartea Politica de moldovenizare în RASS Moldovenească (Chişinău, 2004) semnată de Argentina Gribincea, Mihai Gribincea şi Ion Şişcanu este nu doar binevenită, ci foarte binevenită.

Lucrarea conţine un set de materiale nepublicate până acum, culese de prin arhive  care dezvăluie fără artificii, în toată nuditatea ei, întreaga politică de moldovenizare dusă în perioada interbelică de către sovietici pe teritoriul fostei RASSMoldovenești.

Citindu-le, înţelegem de ce românii transnistreni n-au avut decât să suporte vicisitudinile istoriei, să se încadreze ca victime în complexul proces de ideologizare şi mankurtizare a maselor, înţelegem de unde-şi trag seva complexele de inferioritate, stereotipurile, românofobia persistente şi azi.

Autorii încep lucrarea cu un compendiu al documentelor respective şi în continuare ne prezintă materiale datate cu anii 1924-1941, divizate în trei capitole: al creării RASSM, al latinizării şi al desfăşurării procesului de rusificare.

Intenţia sovieticilor de a crea un stat moldovenesc din populaţie românească şi ucraineană a avut drept scop prioritar conceperea stereotipului de popor străin ego-ului său etnic.

 

Foto: Harta Basarabiei și a ”respublicii autonome sovietice socialiste  moldovinești” de peste Nistru

Sub masca de binefăcători care deschid şcoli în limba moldovenească (până în 1924, pe acest teritoriu nu funcţionau decât şcoli ruse şi ucrainene), apără drepturile moldovenilor, promovându-i la putere, cultivă limba „moldovenească” (atenţie! nu rusă sau ucraineană) autorităţile de ocupaţie urmăreau să justifice prin fapte concrete constituirea RASS Moldovenești să ”moldovenizeze” poporul băştinaş, demonstrându-i că nu are nimic în comun cu românii – nici o legătură de sânge, nici o legătură culturală şi lingvistică.

Sub toată avalanşa de „beneficii”, românului transnistrean îi scăpa esenţialul: mergând docil pe cărarea pavată de regimul represiv, el îşi pierdea treptat identitatea, se mankurtiza.

Cultivarea stereotipului de homo sovieticus. Un alt deziderat major al sovieticilor a fost cultivarea stereotipului de homo sovieticus cu largi disponibilităţi sufleteşti pentru cultura, limba rusă, în detrimentul celei materne.

Promovarea moldovenilor la posturi înalte nu se făcea nicidecum din respect pentru aceştia.

Exista o motivaţie ascunsă, fenomenul venea dintr-un plan prestabilit de moldovenizare care avea etapele sale, iar pentru fiecare etapă – o perioadă propice de aplicare.

Sovieticii erau conştienţi de faptul că un moldovean ajuns la putere şi convertit la ideologia comunistă, va avea mai multă influenţă şi credibilitate în faţa concetăţenilor decât un străin şi, astfel, va putea promova cu succes politica de sovietizare şi construcţie socialistă, va putea, până la urmă, să influenţeze în acest sens Basarabia, ba chiar şi România.

Se ştia: cu cât mai mulţi comunişti vor fi printre moldoveni, cu atât sovieticii vor avea mai lesne câştig de cauză „în vederea susţinerii postulatelor marxist-leniniste, potrivit cărora socialismul este o emanaţie a maselor” [pag. 5].

Totodată, moldoveanul educat în spiritul patriotismului, al loialităţii pentru „valorile” impuse, îşi va proteja el însuşi identitatea de burghezul român care ar încerca să i-o denatureze, el însuşi, contaminat de virusul comunist, va contracara dovezile de apartenenţă la aceeaşi etnie, venite de peste Prut.

Lupta s-a produs la nivel de mentalitate şi de aceea a fost atât de greu de prins adevărul.

„Noi, raporta G.I. Bulat, vom educa adevăraţi luptători pentru socialism la sat, care vor duce lupta cu chiaburii şi care vor zidi cu mâinile lor proprii socialismul. Ei trebuie să fie înaintaţi în aparat. Ei vor fi sprijinul puternic bolşevic în lupta pentru reconstrucţia socialistă a satului [pag. 187]. 

O informaţie foarte consistentă vine din materialul care arată că sovieticii doreau să „corecteze” greşeala ruşilor, statisticile cărora indicau un număr relativ mic de moldoveni în Transnistria. S-au făcut alte calcule, care dovedeau contrariul.

De fapt, sovieticii urmăreau să demonstreze cât de mare e numărul moldovenilor fideli regimului şi care doresc o limbă moldovenească „nealterată” de elemente româneşti.

S-au pregătit savanţi moldoveni care să inoculeze poporului ideologia comunistă despre limbă, istorie etc. Aceştia alcătuiau dicţionare (în stilul lui Stati) în care elemente de limbă cultă deveneau cuvinte născocite, lexeme traduse din „româneşte” sau din rusă.

Tot ei promovau ideea că limba moldovenească va putea creşte din ea însăşi, din fondurile ei străvechi (neapărat neromâneşti) readuse la viaţă.

Limba, susţineau ei, trebuie înţeleasă de popor, cartea să fie cea care coboară la nivelul omului simplu, şi nu acesta să se ridice până la înţelesurile ei. Ideea restaurării fondului arhetipal al limbii s-a amplificat până când a dus la procesul latinizării care, de fapt, a avut efectul invers celui scontat, reînviind pentru transnistreni conceptul de apartenenţă la cultura românească.

Din acest motiv, s-au găsit destule argumente pentru a se reveni în 1937 la alfabetul rusesc.

”Pe sub şriftu latin, ei (Madan, Chior etc. n.a.) au introdus limba română salonă, franţuzită […] Îndată s-a văzut, că aiştie-s aghenţi, speţiali trimăşi, ca să aducă o neînţălejere între noroadele Uniunii Sovetişe, şi în rând cu aiasta, ca şi naţionaliştii locali, să rupă Moldova Sovetică şi s-o dee în cănjile faşismului român […] Trecând în anu 1938 la şriftu rusesc, am eşit cutotul de sub înrâurirea culiturii burjuaznişe-faşiste, străine nouă, pe care duşmanii norodului vre să ne-o leje, şi amu ne aprotiem cutotu mai strâns de culitura norodului rusesc, ucrainean…” [pag. 322].

Acesta a fost stimulentul cel mai puternic al rusificării care, paralel cu moldovenizarea, s-a extins ca o epidemie şi asupra Basarabiei în perioada postbelică. Acestea şi multe alte lucruri ni le comunică autorii studiului respectiv prin documentele prezentate.

Ponderea cărţii e cu atât mai mare, cu cât documentele sunt redate fără vreo ajustare, exact aşa cum au fost ele publicate iniţial: cu numărul fiecărei hotărâri de guvern ori de partid, cu stilul violent, potrivit epocii „luptei de clasă”, în limba în care au văzut ele lumina tiparului.

Lectura acestora produce impresie zguduitoare prin monstruozitatea realităţilor dezvăluite.

Dar n-avem voie să nu le citim. Trebuie să facem un efort, încordându-ne auzul, văzul şi celelalte simţuri pentru a afla adevărul care încă nu s-a spus, dar pe care, dacă nu-l vom cunoaşte, vom avea pentru totdeauna memoria amputată.

Iată câteva fragmente, care dacă nu ar fi de plâns, ar fi de tot râsul,din ziarul”Plugarul roș”care promova în epocă ”limba moldovineascî”

 *  *  *  *  *

Politica de moldovenizare în R.A.S.S. Moldovenească

(fragment din articolul postat pe Blogul Corabia lui Sebastian)

       Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească a foat creată în 1924 dintr-un motiv evident : „pentru a justifica pretenţiile URSS asupra Basarabiei care în anul 1918 s-a unit cu România” .

Etapele moldovenizării RASSM,  au dus în cele din urmă, într-o rusificare extinsă după 1940 şi în Basarabia şi Bucovina.

Astfel, într-o primă etapă, 1924-1931, avem începutul actului de „moldovenizare” a proaspetei RASSM, act justificat printr-o teorie pe cât de falsă, pe atât de ilară: în RASSM şi Basarabia există un popor diferit de cel român, vorbind, în consecinţă, o limbă diferită de a acestuia din urmă (legitimându-se în acest mod şi actul creării RASSM).

În consecință, se începe un proces intens de ”moldovenizare” a populaţiei. Diverşi „savanţi” au încercat să dea o aură ştiinţifică acestei teorii a moldovenismului.

În 1924 L.A. Madan a elaborat chiar o gramatică a limbii moldoveneşti, care o va înlocui pe cea a lui G. Buciuşcanu.

Procesul de moldovenizare, trebuie precizat, nu convenea ruşilor şi ucrainenilor, deveniți aprigi luptători împotriva „limbii moldoveneşti”.

În cea de a doua etapă a moldovenizării, 1932- 1937, gramatica lui Madan va fi abjurată, ”savantul” fiind considerat un contrarevoluţionar. Din 1932, existând o puternică mişcare de latinizare în URSS, se va trece la alfabetul latin, iniţiindu-se un amplu proces de latinizare cu care, ca şi în cazul „moldovenizării”, ruşii şi ucrainenii nu erau de acord.

Latinizarea a avut un efect neprevăzut: „a contribuit la păstrarea identităţii româneşti din Transnistria şi confirmă o dată în plus apartenenţa populaţiei din raioanele din stânga Nistrului de naţiunea română.”

În cea de a treia etapă, 1937-1941, este declanşat un val de represiuni politice îndreptate împotriva celor care au susţinut latinizarea (deşi procesul de latinizare a fost comandat de autorităţile din Kiev şi Moscova).

Astfel, „în anul 1937 această acţiune (de latinizare, n.m.) a fost tratată de organele de partid şi de cele ale NKVD drept o măsură iniţiată de organele Siguranţei române şi realizată în practică de agenţii ei din RASS Moldovenească.”

Literatura cu grafie latină este rapid scoasă din circuit. Se revine la grafia chirilică şi la „limba moldovenească”, o variantă aparţinând, de această dată, lui I.D. Ceban. Această limbă moldovenească va fi impusă după 1940 şi în teritoriul dintre Prut şi Nistru.

Volumul Politica de moldovenizare în R.A.S.S. Moldovenească, prin documentele şi materialele antologate, îşi propune să ilustreze modul în care a luat naştere şi a fost promovată o teorie absurdă, teoria moldovenismului.

În acelaşi timp, această antologie reprezintă  mai ales un mod de a atrage atenţia asupra efectelor nocive ale acestei teorii fabricate în subsolurile fetide ale NKVD-ului, o teorie care a divizat, printr-o manipulare grosolană, un popor în două şi care încă mai erodează baza românească a unei populaţii româneşti.

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/05/09/cum-a-fost-inventata-limba-moldoveneasci/

 

Volumul poate fi consultat în varianta pdf

 

http://www.mihai-gribincea.com/publications/Politica%20de%20moldovenizare.pdf – Politica de moldovenizare în R.A.S.S. Moldovenească: culegere de documente şi materiale, alcăt. şi Introducere: Argentina Gribincea, Mihai Gribincea, Ion Şişcanu, Chişinău: Civitas, 2004, 336 p.

 

Publicitate