Un fenomen unic în lume – Limba română

 

 

 

 

 

 

Harta: Ramurile limbii române

 

 

 

 

MOTTO:   „Într-adevăr nicăieri nu vei putea găsi o putere de înțelegere mai rapidă, o minte mai deschisă, un spirit mai ager, însoțit de mlădierile purtării, așa cum o afli la cel din urmă rumun. Acest popor ridicat prin instrucție ar fi apt să se găsească în fruntea culturii spirituale a Umanității. Și ca o completare, limba sa este atât de bogată și armonioasă, că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe Pământ. Rumania nu este buricul Pământului, ci Axa Universului”.

 

Alfred Hofmann 1820 – în ”Istoria Pământului”:

 

 

 

 

 

Româna e un fenomen fără precedent în lume…

 

  
Cioran pomenea, mai în glumă, mai în serios, că de vrei să treci de la limba română la limba franceză, e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract. De ce socotim limba română ca e așa o limbă unică?

Nu că vrem noi, românii obișnuiți, ci c-o admiră de la înălțimea propriilor studii chiar lingviștii și istoricii străini, cărora nu le putem reproșa subiectivitatea.

Sunt reale si măgulitoare motive care ridică limba de baștină a lui Eminescu și Brâncuși pe podiumul „pietrelor” rare ale omenirii.

1. Româna e singura limbă romanică care a supraviețuit, înflorind statornic în părțile acestea ale Europei. Rămâne un mister cum de s-a întâmplat așa, în condițiile în care pe-aici au trecut valuri peste valuri de barbari, cu ale lor limbi slavice (din estul Eurasiei) sau uralice (din nordul Eurasiei).
Altfel spus, popoare cuceritoare cu graiuri „bolovănoase”, puternice, au îngenuncheat limba latină pe oriunde au trecut. Mai puțin la noi.

2. Româna-i veche de 1700 de ani. Și că-i veche n-ar fi cine știe ce motiv de lauri, dar e veche în acel fel în care, de-am călători în timp în Țara Românească acum 600 de ani, nu ne-ar fi deloc greu să înțelegem ce le spunea unul ca Mircea cel Bătrân ostașilor săi.
Poate vă pare de la sine înțeles, dar adevărul e că foarte puține limbi din lume și-au păstrat „trunchiul” întreg. Limba lui Shakespeare sau cea a lui Napoleon nu se pot lăuda cu așa o stare de conservare.

3. Dintre limbile latine, doar româna are articolul hotărât „enclitic”, adică atașat la sfârșitul substantivului. Spunem „fata”, „băiatul”, „tabloul”, și nu „la fille”, „le garçon”, „le tableau”, cum ar fi în franceză. Chestia asta ne conferă o melodicitate intrinsecă-n grai, plus o concizie-n exprimare. Practic, ne e de-ajuns un singur cuvânt ca să ne facem înțeleși atunci când ne referim la un obiect sau la o ființă anume. Ei, majoritatea popoarelor au nevoie de două cuvinte pentru asta.

4. „Se scrie cum se aude.” Se scrie cum se aude, dar vine la pachet cu sute de particularități de pronunție pe care noi, români fiind, le punem în aplicare ușor, natural, fără să le pritocim. N-avem nevoie de manualul de fonetică la capul patului pentru ca organul din cavitatea bucală să se miște într-un fel când rostim „ceapă”, și în alt fel când rostim „ea”. Chiar dacă grupul de vocale e același. Pentru vorbitorii de arabă, de pildă, regula asta se învață cu creionul sub limbă – sunt dintre cei cărora le vine greu.

5. Lingviștii spun că, cel mai și cel mai bine, româna s-ar asemăna cu dalmata, din care istoria păstrează doar câteva sute de cuvinte și propoziții. Problema cu dalmata e că nu mai circulă. Sunt 0 vorbitori de dalmată pe Terra în acest moment, și probabil c-așa vor rămâne până la finalul veacurilor. Dalmata a fost declarată limbă moartă in iunie 1898. Este data decesului ultimului ei vorbitor, croatul Tuone Udaina, care o stăpânea parțial. Înainte să moară, Udaina a mărturisit că limba îi e familiară încă din mica copilărie, că și-i amintește „ca prin vis” pe părinții lui conversând, uneori, în această limbă.

6. Româna e limba cu al treilea cel mai lung cuvânt din Europa. „PNEUMONOULTRAMICROSCOPICSILICOVOLCANICONIOZĂ”, 44 de litere. Definește o boală de plămâni care se face prin inhalarea prafului de siliciu vulcanic. Interesant e că boala nu prea se face, deci nici cuvântul nu se folosește.

7. Limba română e intrată în patrimoniul UNESCO, aidoma Barierei de Corali din Australia, Marelui Zid Chinezesc ori Statuii Libertății. Româna a intrat în patrimoniul imaterial al lumii prin două cuvinte. E vorba de „dor” și „doină”, două cuvinte intraductibile, concluzionează UNESCO.„Dor” și „doină” se comportă mai degrabă ca niște diamante roz decât ca niște alăturări de sunete – exprimă emoții într-atât de specifice culturii noastre încât traducerea lor în alte „glasuri” ar fi o contrafacere. Nu mai e nevoie să precizăm că tot ele trec drept cele mai bogate în sens substantive din română.

8. Alt aspect unic în lume, româna „dirijează” cuvintele latine după regulile balcanice. Vocabularul e, vorba vine, „italienesc”, dar rânduielile gramaticale sunt de tip slav. Apar și coabitări între cele două registre, latin și slav. Concret, genul dativ și genitiv au aceeași formă (ca-n latină), timpul viitor și perfect se formează după o regulă hibrid între latină și slavă, dar infinitivul se evită (ca-n limbile slave).

9. Nicio altă limbă nu folosește atâtea zicători și expresii. Româna e printre puținele limbi în care „câinii latră și ursul merge”. E limba cu cele mai absurde imagini proverbiale, dar și limba în care proverbele, deși tot un fel de metafore, sunt considerate limbaj accesibil, limbaj „pe înțelesul tuturor”.
Proverbele astea, spun specialiștii, exprimă cea mai intimă preocupare a poporului român – sensul să fie bogat, dar fraza scurtă. Să spui mult în foarte puține cuvinte (la asta se referea și Alecsandri în celebra „românul s-a născut poet”). Cu titlu de curiozitate, cele mai numeroase zicători autohtone au ca subiect înțelepciunea – aproximativ 25% din totalul frazelor-proverb.

10. La fel de luxuriantă se dovedește româna și-n ceea ce privește numărul de cuvinte. Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, ne dă de înțeles că româna-i între primele 8 limbi ale lumii. Ultima ediție a „Marelui Dicționar al Limbii Române” adună 170.000 de cuvinte. Asta-n condițiile în care autorii au lăsat de-o parte diminutivele, și alea vreo 30.000.

La cât de veche e pe teritoriul european, româna ar trebui să aibă dialecte – adică limba locuitorilor din Banat, de pildă, să fie mult-diferită de cea a locuitorilor din Maramureș (vezi triada spaniolă-bască-catalană din Spania).

Și totuși, nu-i cazul limbii române, în „curtea” căreia există graiuri și regionalisme, însă nu dialecte. Filologi ca savantzii Alexandru Philippide și Alf Lombard susțin că, iarăși, din punctul ăsta de vedere, româna e un fenomen fără precedent în lume, scrie https://infobrasov.net/romana-e-un-fenomen-făra-precedent-in-lume/.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

și vreau cu toată lumea să mă-mpac !

 

„NEOLOGISMELE”…

de Andrei Pleșu

Secretarele nu-și mai spun decât manager assistant. Cizmarii și chiloțarii sunt designeri. Mă așteptam să fie vorba de crize de aclimatizare și de micile noastre snobisme de cetățeni ai unei țări mici, dar vioaie. Nici gând.
S-a ajuns la un nou limbaj de lemn, neologistic, întrebuințat pe la posturi de radio și de televiziune, iar cuvinte românești cât se poate de utile sunt înlocuite prostește de persoane care stau prost și cu vocabularul limbii române, și cu gramatica ei.

Tot soiul de absolvenți și absolvente de Spiru Haret, cărora li se adaugă politicieni inepți și comentatori care par să-și fi luat doctoratul la un șpriț, înainte de a lua notă de trecere la română în liceu se dau în bărcile neologismelor, cu dezinvoltura prostului fudul.

Potrivit lor, nu mai avem prilejuri, avem doar oportunități. Nu mai suntem hotărâți să facem ceva, ci determinați. Nu mai realizăm, ci implementăm. Nu mai avem cazuri, ci spețe.

Nu ne mai informăm fiindcă ne edificăm. Nu ne mai ducem într-un loc, ci într-o locație. Nu mai luăm în considerare, fiindcă anvizajăm. Nu mai consimțim, ci achiesăm.

Nu mai gătim ci procesăm alimentele. Nu mai folosim substanțe nutritive ci nutrienți. Serviciul de întreținere a devenit mentenanță. Ceva care ți se pare obligatoriu e un must !!! Nu mai avem speranțe, deoarece am trecut la expectațiuni.

Nu ne mai concentrăm, pentru că ne focusăm. Și nu mai așteptăm un răspuns, ci un feedback. Nu mai avem frizeri și croitorese, avem hair stiliști și
creatoare de fashion.

Nu mai spunem fără comentarii ci no comment.

Cu alte cuvinte, deținem o oportunitate pe care suntem determinați să o implementăm într-o locație pe care am anvizajat-o, achiesând la o mentenanță care e un must și asupra căreia ne focusăm în expectațiunea unui feed-back pozitiv. Deci, no comment.

 

 

 

 

 

 

Limba noastră  

 

 

 

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
In rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.

Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.

Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le ‘nşirate, –
Te-nfiori adânc şi tremuri.

Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spiue-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.

Limba noastra-i limbă sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.

Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde –
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.

Răsări-vă o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

 

 

 

 Alexei Mateevici

 (2 iunie 1917)

Religie și demografie. Creștinii ortodocși, chiar dacă sunt azi mai numeroși decât în 1949, au scăzut numeric de pe locul patru pe locul șase în lume

 

Ilustrație de Pikisuperstar / Freepik.com

 

 

Un grafic video publicat pe canalul de Youtube Data is Beautiful ne prezintă evoluția, din 1949 și până în 2019, a celor mai importante religii ale lumii în termen de număr de adepți.

Astfel, în șapte decenii, se poate observa că Islamul Sunit ajunge de pe locul opt pe locul întâi în lume ca număr de adepți, evoluând de la 50 de milioane de adepți la 1,5 miliarde.

Prin comparație, creștinii ortodocși, chiar dacă sunt azi mai numeroși (270 de milioane) decât în 1949 (aproape 100 de milioane de credincioși), au trecut totuși de pe locul patru pe locul șase în lume.

În condițiile în care nu au avut loc convertiri masive în ultimii 70 de ani, diferențele se datorează numărului de copii pe care îi naște în medie o femeie în fiecare dintre aceste religii.

În general în țările creștine media este mai mică de 2, pe când în statele islamice media este adesea mai mare de 4.

 Știri pentru viață 

VIDEO / STUDIU. Religie și demografie: 1949-2019

 

 

 

 

 

 

O realitate tristă: Republica Moldova este un stat eşuat. Unde şi când s-a greşit ?

 

 

 

Cu ce-am greşit în relaţia cu Republica Moldova?

 

La 6 mai 1990 avea să se întâmple Primul Pod de Flori, moment simbolic de o valoare istorică excepţională, ocazia cu care, pentru prima oară după cel de-al doilea război mondial, nu a mai fost nevoie de acte pentru a traversa frontierea româno-sovietică. 

Era o clipă de graţie într-o istorie făurită din atât de multe episoade tragice, era, pentru cei aproximativ 1.200.000 de români prezenţi de-alungul frotierei la Prut, un semn cert că Dumnezeu îşi întorsese în fine faţa spre ei şi că momentul unei mari împliniri istorice avea să fie de acum iminent.

“La Podul de Flori am văzut atâtea lacrimi de bucurie încât am înţeles că nici o sârmă ghimpată, nici un zid de beton, nici un fel de tancuri, nici un fel de Rusie nu ne vor despărţi niciodată! Lumea s-a întâlnit cu drag. A fost o zi de vis curat!” relata scriitorul Andrei Strâmbeanu.

Aşa şi a fost. Dar, după această zi de vis curat, jocul politic şi-a reintrat instantaneu în drepturi şi oamenii au început să aştepte ceea ce credeau ei că s-a prefigurat ca eveniment legic şi de neocolit.

De unde avea să vină soluţia? Cine urma s-o construiască? Cine avea să anunţe şi apoi să pună în operă o asemenea viziune?

Din acel moment şi până acum, la toate aceste întrebări, nu a existat nici un răspuns articulat în singurul mod şi pe singurul palier în care contează, cel politic. Marele subiect a devenit tabu.  

N-a existat niciodată nici puterea, nici curajul, nici ştiinţa dar nici până la capăt fervoarea mesianică necesară, pentru ca un lider politic din România să afirme deschis că ţinta sa supremă, cea pentru care este gata să lupte până la capăt, ar fi unirea ţării cu Republica Moldova.

Şi invers: niciunul nu a îndrăznit să declare public că subiectul nu-l interesează.  Nu am avut un lider de talie uriaşă, de tip Helmut Kohl, care să vadă o unitate a spaţiului românesc, cerând deschis Europei şi lumii să recunoască acest adevăr istorice.

Dar nici n-am avut unul care să spună celălalt adevăr: eram atunci, ca şi acum, prinşi în jocuri care ne depăşesc, nereuşind să ieşim din statutul nostru de ţară la margine de imperiu, atunci fiind parte din zona de contact între lumile despărţite odată de Cortina de Fier şi care se reaşezau rapid în noile mătci.

Drept care, lipsindu-ne toate acestea, am încercat să jucăm în ceea ce dintotdeauna a fost tradiţia diplomaţiei noastre: jocul supravieţuirii, cu fundul în cât mai multe luntri, încercând să nu supărăm pe nimeni până la capăt, bucurându-i puţin când pe unii, când pe alţii, în funcţie nu de interese ale unor mari alianţe, ci în raport cu negocierile zilnice ajutătoare la obţinerea unei linişti pe cât de fragile, pe atât de trecătoare.

Dacă proiectul politic fie că nu exista, fie că nu se putea vorbi deschis despre el, am preferat continuarea relaţiei sentimentale, bazându-ne pe ceea ce au făcut şi încă mai fac (din ce în ce mai puţin şi pe neştiutelea) zecile şi zecile de ONG-uri care au realizat cam tot ce se putea obţine pe bază de entuziasm şi resursele de care dispuneau, scrie adev.ro/pbgmne.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Republica Moldova – stat eşuat: unde şi când s-a greşit ?

 

 

 

 

Că Republica Moldova este un stat eşuat nu e un secret pentru nimeni şi acest lucru este cu atît mai evident cu cît, cu ocazia celor 25 de ani de independenţă, la această temă se fac diferite studii, bilanţuri, declaraţii etc., toate acestea scoţând în prim plan o realitate tristă.

Dar, totodată, dincolo de această constatare, prea puţini se întreabă: Cum de s-a ajuns în situaţia respectivă, unde şi cînd s-a greşit?

Prima mare greşeală a fost făcută imediat după declararea independenţei. Atunci, Republica Moldova nu a avut curajul Statelor Baltice, care şi-au stabilit clar priorităţile politicii externe.

În loc să pornească ferm spre Uniunea Europeană şi NATO, Republica Moldova a decis să mai cocheteze puţin cu fosta Uniune Sovietică, aderînd la Comunitatea Statelor Independente.

Aceasta a făcut Republica Moldova în continuare dependentă de piaţa estică, subminînd orice posibilitate de diversificare a pieţelor de desfacere. În rezultat, economia ţării a devenit extrem de vulnerabilă şi nu s-a putut dezvolta, aşa cum o cereau noile realităţi. Iar această vulnerabilitate a ieşit şi mai mult în evidenţă odată cu crizele financiar-economice din Rusia, embargourile impuse de Moscova etc.

A doua mare greşeală ţine de eşecul Republicii Moldova ca stat unitar. Astfel, Chişinăul nu s-a poziţionat corect în raport cu problema transnistreană nici în momentul apariţiei ei, nici ulterior.

Chiar dacă a semnat acordul de încetare a focului la Nistru cu Rusia, Chişinăul niciodată nu a avut curajul să recunoască că în Transnistria a luptat anume cu armata rusă, după cum nu a avut curajul să ceară schimbarea formatului de negocieri prin redefinirea statutului Rusiei din stat mediator şi garant în stat parte în conflict.

Iar premise pentru aceasta a avut de nenumărate ori, inclusiv atunci cînd Curtea Europeană a Drepturilor Omului, examinând dosarul Ilaşcu şi alţii contra Moldovei, a spus clar ce rol a avut Moscova în apariţia şi menţinerea în toţi aceşti ani a regimului separatist de la Tiraspol. Mai mut ca atît, Chişinăul nu a ştiut nici măcar să joace abil pe conjunctura internaţională favorabilă şi să profite de decizia Summit-ului OSCE de la Istambul pentru a obţine retragerea trupelor şi armamentului rusesc din stînga Nistrului.

A treia mare greşeală Republica Moldova a comis-o atunci când şi-a permis să tragă pe sfoară Uniunea Europeană. Prinzând cu mare greu ultimul tren spre Uniunea Europeană (în 2009), Republica Moldova a avut o prestaţie de nivel doar pînă la un moment dat, reuşind să devină lider în Parteneriatul Estic, să obţină Acord de Asociere cu Uniunea Europeană şi Acord de liberalizare a vizelor.

De cum şi-a văzut îndeplinite aceste obiective (importante şi din punct de vedere electoral pentru partidele aflate la guvernare), cei ce conduceau Republica Moldova s-au dedat unor abuzuri şi derapaje fără precedent, distrugînd în decurs de un an (2015) tot ce se construise în mai bine de 5 ani.

Astăzi, UE, chiar dacă nu declară deschis acest lucru, tratează Republica Moldova ca pe o mare problemă ce există la frontierele sale şi, mai ales în lumina ultimelor evenimente ce au marcat profund situaţia internă din UE, nici teoretic măcar nu admite posibilitatea aderării Republicii Moldova.

A patra mare greşeală a fost că Republica Moldova aşa şi nu a avut curajul să transpună în fapt reforma ce prevedea descentralizarea teritorială. Aceasta a distrus practic orice urmă de dezvoltare în teritorii, a majorat decalajul dintre centru şi periferii, a determinat multe teritorii să privească Chişinăul ca pe un duşman, ceea ce a sporit riscul unor eventuale noi sciziuni teritoriale.

A cincea mare greşeală este că în toţi anii de independenţă nu s-a făcut nimic pentru asigurarea de facto a securităţii Republicii Moldova – începând de la securitatea energetică (cea mai sensibilă) şi terminînd cu securitatea alimentară, ecologică, informaţională etc. – peste tot situaţia e sub orice critică. În rezultat avem un tablou dezolant – Republica Moldova un stat dependent din toate punctele de vedere, care aminteşte de departe de un colos cu picioare de lut ce se poate prăbuşi în orice moment.

A şasea marea greşeală ţine de faptul că în toţi cei 25 de ani de independenţă, Republica Moldova nu a tratat niciodată cu seriozitate reforma instituţiilor statului, astfel încît acestea să devină cu adevărat eficiente, să pună în capul mesei legea şi interesul cetăţeanului. Astăzi, majoritatea instituţiilor statului sînt măcinate de corupţie, birocraţie, servesc interesul unor persoane sau grupuri de persoane concrete, dat nicidecum al cetăţeanului, al ţării.

A şaptea mare greşeală este că Republica Moldova nu a avut şi nici nu are o viziune clară în raport cu diaspora. Potrivit unor informaţii, fiecare al treilea cetăţean apt de muncă se află peste hotare, fiind în mare parte rupt de realităţile din ţara lui.

În afară de faptul că aceşti cetăţeni trimit acasă bani rudelor şi apropiaţilor lor şi astfel contribuie la dezvoltarea economiei de consum, ei sînt lipsă în totalitate din viaţa ţării.

Ei nu contribuie la sistemul de protecţie socială, la sistemul de asigurare medicală, nu contribuie la bugetul de stat, iar aceasta creează mari probleme sistemelor respective şi pun în pericol capacitatea statului de a plăti pensii, salarii, indemnizaţii. Şi mai grav este că statul (poate cu excepţia programului PARE 1+1) niciodată nu s-a gîndit cum să-i aducă acasă pe aceşti oameni, să le creeze condiţii ca să-şi deschidă mici afaceri, să-i asigure cu locuri de muncă etc.

A opta mare greşeală este că, în cei 25 de ani de independenţă, Moldova niciodată nu a avut o clasă politică responsabilă, care să convină asupra unor priorităţi naţionale ce nu s-ar schimba odată la cîţiva ani, concomitent cu schimbarea puterii. Cei ce s-au perindat la putere în toţi aceşti ani (poate cu unele mici excepţii) au fost nişte profitori care au urmărit doar îmbogăţirea personală şi nu le-a păsat de loc de ţară, de viitorul ei.

Şirul acestor  greşeli poate continua la infinit, dar şi aşa e clar că Republica Moldova e un stat eşuat şi nu are nici o perspectivă de viitor.

În această situaţie este logic să ne întrebăm: Cine mai are nevoie de Republica Moldova ca stat independent?

Iar răspunsul e simplu: politicienii care tratează această ţară ca pe o vacă de muls şi care încă mai au ceva de stors din ea.

Posibil, de acest stat să mai aibă nevoie şi poliţiştii, vameşii, inspectorii fiscali, alţi funcţionăraşi corupţi, care stau oploşiţi prin birouri şi adună dijma cu sacul, trăind mai bine decît cei mai prosperi oameni de afaceri.

Nu cred că voi greşi dacă voi spune că cetăţenii simpli nu mai au nevoie de acest stat, care nu le oferă nimic în afară de o existenţă mizerabilă cu mult sub limita sărăciei.

Bieţii profesori, medici, ţărani etc., care abia de-şi duc traiul, nu pot să-şi dorească existenţa în continuare a unui stat care-i umileşte şi care-i îmbogăţeşte doar pe cei de la putere.

De aceea, dacă s-ar face un referendum privind statalitatea Republicii Moldova, mai mult ca sigur că aproape 100% din participanţi ar pleda pentru lichidarea lui. Este adevărat că unii şi-ar vedea viitorul împreună cu România, alţii – cu Rusia, alţii – în componenţa altor state, inclusiv a unora ce ar putea apărea ulterior, dar acestea sânt deja detalii…

Ceea ce contează este realitatea tristă că, după 25 de ani de independenţă, practic nimeni nu mai are nevoie de statul independent – Republica Moldova!

 

Dumitru Spătaru

http://curentul.md/politica/republica-moldova-stat-esuat-unde-si-cind-s-a-gresit.html