Studiul păstoritului la români a cunoscut un loc important în cercetarile de etnografie, geografie, filologie, sociologie, poate mai putin de istorie.
Triburile Daco-Geto-Tracice au fost dispersate pe un vast teritoriu în Balcani, Carpati, Bazinul Panonic, Stepa Nord-Pontice, fapt atestat de rasa lor de oi -Valahă=Zackel, existent şi astăzi, deşi posibil venirea Romanilor italici după anul 100 i.H. a mai introdus şi alte rase (Ţigaia, Valaha cu coarne în tirbuşon), creaţii ale omului dar şi ale mediului din zonă.
In relativ indelungata existenţă a vorbitorilor de limba română din aceasta parte a Europei, apar si astazi trei momente istorice.
Primul, probabil cel mai veche, a fost acela al „fărâmiţării”,-rupturii unei vechi populaţii româneşti , ce fusese iniţial relativ unitară, cum o dovedeşte limba ei.
Sub influenţe eco-geografice, dar mai ales sub presiunea unor imigranţi cotropitori, ea s-a fărâmiţat în subpopulaţii , „insule” pe teritoriul României şi în SE Europei.
Pe internet, si nu numai, se duce o intensa propaganda antiromâneasca, cred subtil coordonata de un anumit for.
Cel mai grav suntem prezentati ca având origine obscură, ca si ţigani, că am apărut în Europa, ca şi ei, în secolul 10 e.n.
Există şi astăzi o demonstraţie clară de acţiune disruptivă a imigranţilor cotropitori.
Este cazul Basarabiei, impus Moldovei, implicit României drept ţară independentă de Rusia.
Cel de al doilea moment istoric al romanilor, priveste raspandirea initiala a populatie lor in SE Europei.
Au fost şi sunt încercări de a scădea la maximum numărul şi suprafaţa de teritoriu pe care o ocupa initial populaţia română.
Poate cea mai „documentată” lucrare cu acest scop este cea a lui Alain Du Nay „Romanii si Maghiari in vartejul istoriei”( 2008).
În ea se aduc agumente care vor sa demonstreze căstramoşii românilor nu mai erau în nordul Dunării dupa retragerea romanilor şi venirea unui popor imigrant…
Se trece însă de fapt cu vederea ca „imigrantii”sunt stiintific demonstrat, cam 50% slavi maghiarizati, vreo 30% români maghiarizati, iar restul de 20% sunt germani, ţigani si uralici.
„Imigranţii” au asimilat clar si români găsiţi de ei chiar şi în Câmpia Panonică (CAVALLI-SFORZA ).
Cel de al treilea moment istoric este sesizarea si recunoastrea unitatii etnice a comunitatilor romanesti din Romnia si SE Europei, inceputa practic in ultimele secole si al carui apogeu pe care il traim si sarbatoririm astazi prin „ centenarului unirii”.
3.”Ţări”… în România
(Epatanta unitate in diversitate !)
0amenii din o localitate sau grup de localităţi apropiate teritorial, ecologic, economic au tendinţa şi de fapt sunt obligaţi prin însăsi existenţa lor, de a stabili relaţii comune de viaţa.
Se fomeaza astfel in orice populatie, popoconomice r o structura de comunităţi,“insule”, cu relaţii deosebite în cadrul lor şi intre ele.
Gradul si timpul lor de izolre conteaza asupra rezultatului final, ce poate merge de la grade nesemnificative pana la diferente mari.
Unica si unita de secole (sau milenii!) prin limba, populatia României si de fapt SE europeana, a avut , datorita diversitatii eco-geografico-istorice, o structura sociala insulara normala.
Ea este, ca orice populatie din lume, un ansamblu de comunitati sociale-relativ distincte.
Fiecare „comunitate” are o viata interna-(inrudiri, economie, inclusiv pastoritul) mai mult sau mai putin specifica.
Faptul este vizibil, recunoscut.
Uneori aceste comunităţi au şi la noi o denumire clara, consacrata -„ţări”.
Cocean Pompei (-2011) sesizeaza geografic in România existenţa a 18 asemenea comunităţi locale numite „ţări”, pe care le grupează prin particularitatile lor eco-socio-economice in”4 branduri”- distincte. Printre ele se numara Tara Haţegului, Tara Oaşului, Tara Năsăudului Tara Almăjului, Tara Vrancei, Tara Lăpusului, Ţara Maramuresului,Tara Severinului,Tara Barsei, etc”….
Denumirea de “ţară” este, folosită şi in alte ţări si este aceptata in limbajul românesc comun, chiar in lucrari stiinţifice (teze du e doctorat).
Ele reflecta ceva din trecuta particularitatea eco-antroplogica, a zonei. Sunt “regiuni geografice si spatii mentale”.
4. Comunitati (“Ţări”) romanesti in tari din Balcani,Panonia, Nord- Pont
Românii au fost diseminaţi , din timpuri imemoriale, cum mentionează si Dictionarul Oxford si am precizat si noi, in tot S-E Europei. Marea Unirea a dus insa abia in 1918 la formarea unui stat Roman. Situatia impune insa si o minima vizualizare istorica.
Doua mari evenimente istorice trebue retinute:
(1) imigratia navalitorilor si (2) formare de catre navalitori a unor state nationale.
Epoca imigratiei slavilor, maghiarilor, poate si grecilor,si perioada secolelor 19-20,când imigranţii au insistat pe formarea de state nationale (a caror necesitate istorica,umana, ética nu o discutam), a avut in SE Europei si unele efecte discutabile, daca nu incorecte.
Majoritaea populatiilor locale romanest au fost spontan sau deliberat asimilate (Matley (1968), Malcom (1996, 1999), Winnifrth (1985)}. Vechea populatie romana, a fost pusa initial in situatia de a se retrage in zone geografice si profesii mai greu accesibibile (pastoritul)si de a asimila limba imigrantilor.
Denumirea de pastor a devenit adesea sinonima, chiar pana astazi, cu cea de vlah sau valah. Se urmareste uneori deliberat ştergerea urmelor foştilor locuitori “valahi” in foste lor tari.
Fostele populatii române locale au scazut numeric si a cresut pericolul disparitiei lor.
Opinia publica internationala si chiar legislatia europeana au tendinta de a ignora denaturarea istoriei si asimilarea acestor natiuni.
Recunoaşterea adevărului istoric, o necesítate practica, nu numai ética,impune o clarificare sociológica, culturala, chiar genética a structurii populatiei statelor din zona.
Studiile noastre referitoare la pastorit si istoria romanilor in spatiul Nord-pontic, Balcanic, Panonic,Nord-carpatic cauta sa aduca o modesta contributie la aceasta clarificare.
Ele, in mare masura publicate, nu sunt decat un inceput, ce poate merita a mai fi analizat.
Se pare ca de fapt limba vorbită si etnia declarată la popoarele balcanice,nord-pontice, panonice nu este un indicator etnic clar.
Notăm că in Panonia, Balcani, Sudul Ucrainei si Rusiei, unde slavii,maghiarii, poate chiar grecii sunt imigranti tarzi, vechia populatie, retrasa in zone geografice mai greu accesibibile, s-a cam ocupat mult cu pastoritul (..exista si astazi in muntii Caucaz o rasă de oi numita Valahă.); denumirea de pastor a fost adesea sinonima cu cea de vlah sau valah.
Se pare ca de fapt limba vorbită si etnia declarată sunt relative, deosebirile dintre popoare fiind mult mai mici.
Foto: Aromâni (vlahi) din Peninsula balcanică
Mai notăm ca zona Tesaliei, Macedoniei şi părţile dunărene ale Bulgariei deveniseră prin secolul XII-lea terenuri de pasunat pentru cirezile valahilor, find numita “Magna Valahia” (Chirot 2004)
5.Există o noncompetivitate socio-economică actuala a păstoritului traditional ?
Viata socio-economica a tarilor romane a suferit transformari importante si intersnte in secolele 19 si 20, cum mentioneaz Chirot, in „Originile inapoierii in Europa de Est”.
Dupa primul Razboi Mondial a fost pusa in practica nu o reforma agrara cu scopuri”cosmetice”ci o masiva redistibuire a pamanturilor in urma careia mari latifundiari au incetat sa mai existe ca o clasa.
Pastoritul ,ce a ramas practic cu baza sa materiala si piata de desfacere, si-a pastrat, se pare ponderea, chiar si in ani mai grei.
Se spune ca in perioada anilor 1970-1980 singurii milionari cunoscuti erau mocani. Productia ovina a pierdut „piata” bani, dar se pare ca isi pastreaza un onorabil loc doi in modesta pondere de 34 %, la care a decaut productia animala din România în venitul agricol după anul 1990.
Apare insa o complicatie. Conjunctura politico-economica actuala a tinde sa transforme pe tarani in in mici propietari de pamant, neviabili economic. Problema este cam complicata nu numai pentru pastorit, ci pentru productia de alimete, chemata sa faca fata exploziei demografice si de consum actual.
Agricultura intensiva , dezvoltata cam costisitor si in romania anilor 1970-1980, , nu a antrenat suficient si cresterea ovinelor, pastoritul. Dupa 1990, justificarea noilor reforme a fost adesea mai mult etica decat economica.
Obiectivul a fost returnarea bunurilor vechilor proprietari, mai exact descendentilor lor, multi dintre ei locuind deja în orase. Se intrevede uneori, chiar o scadere treptata a pastoritului ca mijloc de subzistenta economica.
Notam, cum scrie şi Davidescu (2010), că „ din 1990 efectivele de animale şi producţiile animaliere au înregistrat un declin permanent …marcata clar de desfiintarea celor 196 de complexe intercooperatiste de creştere industriala a porcilor, taurinelor, păsărilor, am spune noi si ovinelor.”
In faţa acestui pericol, a aparut necesitatea de găsi căi de integrare a păstoritului în agricultura ştiintifică, si intensiva.
Comunitatea Agricola Europeana s-a sesizat deja si acordă actualmente o atenţie, chiar un suport material şi păstoritului extensiv.
Se vizeaza trecerea deciziilor în acest domeniu pe o baza stiintifice si adaptarea lui la competiţia socio-economică actuală.
Structura patrimoniului natural,a diversitatii peisajului si vegetatiei, piata de desfacere impun deja cautarea unor tehnologi moderne de pastorit intensiv, unei severe integrari verticale si orizontale.
5.PĂSTORITUL – component al patrimoniului cultural
Pastoritul, o veche ocupatie traditionala romaneasca, este efectul structurei geografico-ecologico- vegetale a teritoriului romanesc, al existentei pajistilor naturale, dar si al traditiilor,al conditiilor istorice de viata ale oamenilor.
Sistemele de paststorit locale, traditionale au fost mult timp un mestesug, o „arta”si în mica masura subiecte de studii si recomandari stiintifice. Unele detalii practice erau cunoscute numai de pastori. Momentul economico-social actual impune o reconsiderare a problemei.
Reamintim totusi (Drăgănescu, 2001) ca în uni anii grei (1980) singurii milionari cunoscuti pe plan national erau mocani.
Secretul lor economic era transhumanţa şi folosirea resurselor marginale (pastoritul alpin vara, pastoritul „la drum” toamna si primavara, pastoritul terenurilor agricole sau marginale – iarna).
Se pare ca în faţa dezvoltării agro-economice a secolului 2000, pastoritul, în mod deosebit transhumanta, este în declin. O serie de factori acţioneaza împotriva ei.
Pastorii au o viaţă dificilă şi au de infruntat antipatia agricultorilor cauzată şi de trecerea turmelor pe drumurile agricole.
Sunt însa şi argumente în favoarea păstoritului: este un sistem adaptat naturii, integrat atât în sistemele semi-natural cât si naturale ecologice agricole si chiar conservarea terenurilor alpine si subalpine ar fi dificila în absenta pstoritului.
Pastoritul, chiar numai al oilor, produce bunuri de calitate cerute pe piaţă.
Terenul muntos al României, istoria şi cultura ei impun şi recomandă mentinerea pastoritului, care de fapt se face deocamdată prin acţiunea spontană a oamenilor.
Comisia Europeană pentru Agricultura cauta prin subcomisiile sale, a caror activitate si recomandari ar fi util a fi cunoscute si la noi,încurajarea, sprijinirea şi dezvoltarea păstoritului.
Se impune în primul rând a se organiza asociatii ale crescatorilor de oi,economic puternic integrate vertical.
Un suport statal organizatoric, tehnic, finaciar şi moral este necesar cel putin pentru început.
În al doilea rând, trebuie asigurate conditii de viata mai bune ciobanilor si, în al treilea rând, evitarea conflictelor pastoritului cu agriultorii.
Pastoritul a fostşi rămâne un componet al patrimoniului cultural românesc şi el trebuie considerat ca atare.
Pentru a avea o ţară puternică, fiecare petec de pământ trebuie sa fie acoperit cu o activitate economică prin care să nu fie distruse în nici un fel mediul înconjurător, apele, flora, fauna şi nici tradiţia străbună.
Evident, pajiştile naturale din zonele montane reprezinta o bogaţie importantă, care se poate valorifica şi conserva în folosul ţării noastre, prin creşterea oilor.