CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ROMÂNII- ISTORIE ȘI DESTIN

Istorie şi Destin

Descoperirea” a două popoare latine, la Nord de Dunăre, unul „moldovenesc”, altul român, aparţine lingviştilor şi politicii ruseşti încă din veacul al XIX-lea, nu mult după ce s-a deschis rana trainică din trupul ţării, prin anexarea jumătăţii de Est a Moldovei la Imperiul Rus (1812) și reprezintă o linie de conduită, a politicii ruseşti faţă de românii basarabeni, faţă de români, în general, scrie Prof. dr. Gică Manole  în https://www.art-emis.ro.

De la Petru cel Mare şi până la colapsul istoric şi benefic pentru toată lumea al Uniunii Sovietice din 1991, ochii imperiului din Nord au fost mereu aţintiţi spre Sud-Estul Europei, zonă pe care Rusia dorea să o anexeze sau să o ţină sub control.

Neîmplinirea, în totalitate, a planurilor expansioniste ruseşti, ţine de implicarea, a două mari puteri atlantice, în ceea ce s-a numit „problema orientală”, care a urmărit blocarea Rusiei în drumul său spre Strâmtori şi Constantinopol.

Corolarul tuturor obrăzniciilor comise de ruşi şi rusofoni, ca o sinteză a dispreţului şi urii faţă de români, îl reprezintă dicţionarul „moldovenesc – român”, apărut recent la Chişinău, avându-l ca autor pe un oarecare Vasile Stati, un trădător de neam printre atâţia alţii din stânga sau din dreapta Prutului.

Mi-a fost dat, îmi este dat, să trăiesc ruşinea copleşitoare a abandonării de pământuri româneşti, de bună voie şi nesiliţi de nimeni (Basarabia, Nordul Bucovinei, Insula Şerpilor, Herţa), precum şi dezinteresul, până la abandonul laş, faţă de soarta minorităţilor româneşti din afara frontierelor României (Timoc, Ucraina, Bulgaria).

Ştiu că împotriva fatalităţii unor forţe copleşitoare, în istorie, nu poţi lupta cu sorţi de reuşită; dar, ştiindu-te de partea dreptăţii, a adevărului, merită să lupţi, mai ales că de această luptă depind demnitatea, idealul şi onoarea unei naţiuni.

Noi, românii, cu puţine şi excepţionale ocazii (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, 1916-1919) ne-am complăcut într-un constant şi nepermis raport negativ cu Istoria.

Care să fie cauza acestor eşecuri, neîmpliniri, de durată, în destinul nostru? Cum poate fi identificat „invariantul” ascuns de care depinde această înfrăţire, a noastră, cu eşecul?

Ce anume ne-a slăbit puterea de expresie, în plan superior, aducându-ne în pragul unei indiferenţe vinovate, de ce forţa noastră de reacţie faţă de ticăloşia celor ce ne batjocoresc naţiunea se manifestă atât de palid şi insuficient?

Să nu fim noi, românii, în stare, după spusa unei conştiinţe a zilelor noastre, de a ne opune destinului? Rămâne, numai, să fie identificat, ca atare, destinul, vorbesc aici de destin naţional, iar nu de „preţiosul” destin personal de care sunt preocupaţi până la indecenţă cei care au fost şi sunt investiţi cu responsabilitatea guvernării poporului român.

Puterea de rezistenţă, de exprimare, a unui popor, depind în cel mai înalt grad de nivelul de conştiinţă pe care-l posedă, de efortul conştient, de a sfida ceea ce te depăşeşte în fapt, de a depăşi sau sfida adversităţi, potrivnicii de neocolit sau greu de învins.

Pentru ca puterea de reacţie să fie pe măsura provocărilor, sunt necesare, ca aerul, solidarităţi umane constante, reale, eficace, motivate de o moralitate superioară; solidaritatea unei naţiuni se creează prin zidirea armoniei, a unei bunăstări generale, prin participarea tuturor la efort şi risc, iar nu prin manipulare, hoţie, cinism sau impostură.

Un popor dispune de o forţă de reacţie reală, se îmbracă în haine de sărbătoare, atunci când îşi asumă sacrificiul, iar sacrificiul celor mulţi, odată asumat şi făptuit, e răsplătit, de posteritate, prin recunoştinţă, iubire şi neuitare, nu prin indiferenţă generală sau omagieri ipocrite, de circumstanţă.

Românii s-au opus destinului chiar şi atunci când au fost provocaţi la o luptă inegală, disperată, când invariantul ascuns al istoriei s-a întrupat în personalităţi istorice unice, excepţionale.

Întreaga epocă a lui Ştefan cel Mare a fost, pentru români, un timp creator de destin, un timp în care în ciuda marilor provocări, l-am supus, modelându-l. Toată epoca lui Ştefan cel Mare ne vorbeşte de forţa şi demnitatea unui popor care, în ciuda oricăror evidenţe potrivnice, a fost conştient că luptă pentru supravieţuirea, libertatea şi credinţa sa.

Dintr-o ţară dezbinată, ruptă în două, vasală, aşa cum era ţara Moldovei la începutul domniei lui Ştefan cel Mare, la sfârşitul ei, va atinge apogeul, devenind o reală putere europeană. Însă, în timpul marelui voievod, am fost capabili de sacrificii peste măsură de mari, ştiindu-ne investiţi de destin cu o misiune de avanpost şi de apărători ai civilizaţiei creştine.

Şi totuşi, în ciuda jertfelor, într-un final, puterea noastră a slăbit, iar destinul (conjuncturi istorice nefavorabile) ne-a strivit.

Aş cita aici una din spusele lui Ştefan cel Mare, de la sfârşitul domniei:

Nu ştiu cum face Ivan (Ivan al III-lea, primul ţar al Rusiei şi cuscrul lui Ştefan – n. n.) că, fără lupte, şi-a tot mărit ţara, iar eu, care n-am coborât de pe cal aproape deloc şi n-am lăsat o zi sabia din mână, abia reuşesc să-mi apăr ţara.”.

Mihai Viteazul a înfruntat destinul, provocând istoria şi creând-o, în ciuda împrejurărilor istorice imposibile. Avram Iancu şi prefecţii săi au reclădit, printr-un sacrificiu cutremurător, demnitatea unei naţiuni prea îndelung înjosite şi umilite. Românii şi-au înfruntat destinul, biruindu-l, atunci când şi-au aşezat drept temelie, faptei, un ideal, sau când au fost conduşi de personalităţi excepţionale.

Decăderea, decadenţa vremurilor noastre ţine de natura unei civilizaţii care-şi articulează „valorile” pe ignoranţă, divertisment, necredinţă, egoism visceral. Nu ai cum împlini un ideal într-o societate care are drept religie divertismentul de cea mai joasă speţă, precum şi bunăstarea dobândită, nu prin sudoare, ci prin furt.

Puterea de rezistenţă a unei naţiuni nu este constantă, iar reacţia la ticăloşie, în timp, nu este aceeaşi; când vremurile stricate ţi-au şubrezit temeliile, sau când există o presiune constantă au unor fatalităţi istorice, Dumnezeu te-a abandonat, şi te înfrăţeşti cu eşecul! Esenţiale rămân identificarea eşecului, valorizarea, răscumpărarea sa.

O ştim bine, cu toţii, necunoscând istoria, riscăm să o repetăm; numai că istoria conţine, în structurile sale de nepătruns, irepetabilul. Evenimentele istorice sunt singulare. Ai ratat sau ai eşuat, cantonat în eşec rămâi (de exemplu, ratarea unirii Basarabiei cu România la 27 august 1991).

Aceasta nu înseamnă că dacă nu cunoaştem istoria ştim ce avem de făcut, deoarece istoria nu are niciun sistem, nu conţine legi, în ciuda acelora care pretind contrariul.

Există Istorie numai în măsura în care există conştiinţă, dar o conştiinţă dublată de responsabilitate şi sacrificiu. Eşecul nostru, în planul idealului naţional, rămâne să fie explicat, parţial, printr-o neputinţă certă de a înfrunta forţe ostile şi drept urmare a unei conjuncturi spaţial-temporale mult peste forţa noastră de reacţie şi de rezistenţă.

Acesta poate fi un adevăr, poate constitui o explicaţie, dar altceva este atunci când eşuezi prin nepriceperea, reaua credinţă, prostia, ticăloşia sau laşitatea „liderilor” tăi!

Pentru că, astăzi, „masele” nu mai fac istorie, puterea lor au dăruit-o cu generozitate conducătorilor lor; astăzi istoria o face „elita” politică, cum îi place cu trufie şi obrăznicie să se autodefinească. Iar dacă popoarele, astăzi, „fac” istorie o dată la patru ani, delegând-o liderilor, dacă aceştia n-au conştiinţa responsabilităţilor mari sau o au doar de circumstanţă, poporul suferă, iar nobleţea înfăptuirii de ideal îi rămâne străină.

Vorbeam de o conduită constantă, a politicii externe ruseşti, în ceea ce-i priveşte pe români. Această constanţă rezidă în faptul că românii n-au avut un duşman mai înverşunat, mai tenace, al statalităţii lor, al unităţii lor, decât Imperiul Rus!

Din nefericitul an 1792, când Rusia va ajunge vecina Ţării Moldovei, pe Nistru, şi până azi, suportăm rigorile unei prezenţe ameninţătoare şi strivitoare de destin românesc.

La aceasta s-au priceput şi încă se pricep, ruşii, în istorie: să înghită popoare şi spaţii, chiar şi dacă pentru aceasta le-au fost impuse enorme sacrificii, călcând în picioare orice principiu moral!

Dacă au întâlnit adversităţi, opoziţii, reacţii, pericole (vezi 1812, 1853-1856, 1918-1920, 1941-1945) „troica rusească”, pe care Dostoievski o vedea ca pe o adevărată arcă civilizatoare, a lumii, nu s-a oprit.

Să dăm un exemplu: după triumful revoluţiei, în iunie 1848, în Ţara Românească, şi după ce revoluţionarii români din tot spaţiul românesc au elaborat programe care, odată înfăptuite, ar fi permis realizarea unităţii naţionale româneşti, Rusia, ca putere „protectoare”, va avea o reacţie vehementă.

Astfel, şeful guvernului rus de la acea dată, cancelarul Nesselrode, va emite o nouă circulară către guvernele Europei, notă extrem de jignitoare faţă de români şi care sintetizează tot dispreţul cu care ruşii ne-au tratat de atâtea ori, în trecut.

În notă (18 iulie 1848) se scria, despre marea generaţie paşoptistă, a românilor, ca despre o „minoritate turbulentă”, ca despre „un număr de nesăbuiţi” care vorbesc „în numele unei pretinse naţionalităţi”, şi care „pe o bază istorică ce nu a existat niciodată”, vor să constituie „regatul Daco-Român”… (Cornelia Bodea, „1848 la români, O istorie în date şi mărturii, 1982, p. 811 – 815).

Aşadar, pentru mine, nu reprezintă o noutate, poziţia ruşilor, prin „descoperirea” unui popor moldovenesc, în Basarabia: ei sunt consecvenţi cu ei înşişi şi cu interesele lor. Drama constă în faptul că, în ultimii ani, noi am ajutat Rusia să se înstăpânească, din nou, în Basarabia, prin toate abandonurile diplomaţiei româneşti. Acest tip de relaţie, servilă şi laşă, cu Moscova, este explicabilă prin faptul că, imediat după triumful revoluţiei (şi al loviturii de stat), în România s-a petrecut o „rotaţie” a cadrelor fostului P.C.R., s-a înfăptuit cea mai completă, mai rapidă şi imorală restauraţie din istoria contemporană.

Urmaşii celor aduşi la putere de ocupantul sovietic după ultimul război mondial, sau chiar aceleaşi persoane, au preluat (tot cu ajutor rusesc), prin manipulare şi crimă, puterea, în nefericita şi îndelung chinuita Românie; după ce se făcuseră vinovaţi de participare la genocid, faţă de poporul român, tovarăşii au avut şi au încă obrăznicia şi cinismul să-i înveţe pe români ce sunt libertatea şi democraţia, onoarea şi responsabilitatea.

Toţi oamenii aceştia (se ştie cine sunt) doresc puterea, cu orice preţ, au puterea şi vor dori mereu, puterea, în România, doar de dragul de a „guverna” şi chinui, o naţiune, de a-şi clădi mari averi pentru ei şi abjectele lor progenituri.

Idealul acestor oameni n-a fost şi nu este idealul României profunde, eterne; ei n-au nimic de-a face cu marile interese ale poporului român, deoarece, dacă ar fi avut, ar fi înţeles că este un laş şi un nemernic cel (cei) care se sustrage (sustrag) de la obligaţiile, sacrificiile şi pericolele cărora trebuie să le facă faţă poporul său; ar fi înţeles că este o cumplită infamie, faţă de memoria jertfelor trecutului, să abandonezi un ideal naţional.

Astfel, când Uniunea Sovietică dădea semne clare de dezintegrare, în 1990, diplomaţia românească semnează, la Moscova, tratatul cu Gorbaciov, dându-l, culmea, ca model de tratat şi celorlalte state foste comuniste (să nu uităm că, la 23 decembrie 1989, Kremlinul, prin acelaşi Gorbaciov, a condamnat, în văzul întregii lumi, pactul banditesc cu Hitler, de la 23 august 1939, în consecinţă şi anexiunile teritoriale sovietici); când Basarabia îşi proclamă independenţa, la 27 august 1991, România este primul stat din lume care recunoaşte această „independenţă”, în loc să fi proclamat, de comun acord cu Chişinăul, unirea, în virtutea actului de la 27 martie 1918!

Când, în 1991-1992, Basarabiei i se va impune un război cu rusofonii din Transnistria, război în spatele căruia se afla Rusia, ea va fi lăsată singură, la cheremul acesteia şi al Ucrainei; când dezastrul economic programat a devenit cotidian, în Basarabia, statul român, prin autorităţile în drept, nu a mişcat un deget, cu excepţia unor gesturi care ţin, mai degrabă, de propagandă, decât implicare serioasă.

Toate aceste renunţări laşe ţin de o strategie deliberată, a Bucureştiului, de a abandona definitiv românii basarabeni în sfera de influenţă rusă.

Şi, ca o încununare a acestei politici, a fost semnat tratatul cu Rusia, prin care România nu a reuşit să rezolve niciunul dintre litigiile bilaterale pe care ni le-a lăsat o moştenire istorică negativă, împovărătoare (tezaurul, Pactul Ribbentrop-Molotov, ş.a.).

Toate acestea mă fac să cred că forţele sănătoase ale naţiunii n-au ieşit şi nu vor ieşi, devreme, la suprafaţă, că pleava nu se va vântura, că neghina va rămâne, mai departe, amestecată cu grâul cel sfânt, că unirea nu se va înfăptui aşa cum m-a încredinţat, într-o convorbire personală, în ianuarie 1996, marele istoric român, academicianul Gheorghe Platon.

Pe atunci, vorba lui Mircea Snegur, basarabenii se mai „ţineau de neamuri”, cu românii; acum, nu, este nevoie de un dicţionar, pentru a ne înţelege.

Este, aceasta, expresia prostiei, cinismului şi urii, faţă de români, a unei minorităţi rusofone obraznice, care a uitat că este musafiră (nepoftită) în Ţara Românească a Moldovei.

Ion Iliescu şi Emil Constantinescu şi-au asumat, cu bună ştiinţă, o responsabilitate grea, faţă de viitorul naţiunii române. N-a fost deloc uşor, ci de-a dreptul „epocal”, ca, într-o singură viaţă, să beneficiezi de „norocul”, privilegiul, de a fi încheiat două tratate, cu ruşii (chiar la ei acasă), aşa cum a făcut-o Ion Iliescu…

Aici nu mai este vorba de destin, ci de o trădare faţă de memoria celor care au murit pentru ca ţara să fie întreagă, uitându-se că respectul, faţă de jertfa lor, trebuie, obligatoriu, să se continue în fapta celor vii.

Nu s-a ştiut, şi nici nu s-a dorit să se ştie, de către cei care trebuiau să o ştie, de îndemnul-legământ al lui Nicolae Iorga faţă de Basarabia, când aceasta încă era robită, la începutul veacului XX:

Şi făgăduim că vom da tot ce e mai bun în noi, credinţă şi muncă, noi înşine şi urmaşii noştri, pentru ca vechea nedreptate să se şteargă şi viaţa naţională liberă să domnească şi peste aceste plaiuri ale întunericului şi robiei, unde dreptul nostru veşnic ne cheamă.

Astfel că n-am să fiu deloc optimist, în privinţa viitorului, în privinţa reînfăptuirii unităţii naţionale, şi am să spun că atât prezentul, cât şi viitorul, sunt şi vor fi sumbre!

Vechea nedreptate am acceptat-o, iar acolo unde dreptul nostru, veşnic, ne cheamă, n-am răspuns, nu răspundem decât printr-o nefericită, nedreaptă şi îndelung blestemată indiferenţă!

09/07/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un istoric rus vorbește despre identitatea românească a moldovenilor

În articolul de față, sunt prezentate câteva argumente în favoarea identității românești a moldovenilor, mai cu seamă a celor basarabeni, expuse în lucrarea Pyмынскiя Господарства Валахiя и Молдавія въ историко-политическомъ отношенiи”  („Principatele Române Valahia şi Moldova sub aspect istorico-politic”) scrisă de istoricul rus, Spiridon Nikolaevich Palauzov (Спиридон Николаевич Палаузов) care apare la 1859 la Sankt Petersburg și este cenzurată de I. Goncearov.

Chiar din titlul lucrării se vede că pentru cercetătorul rus Moldova și Valahia (Muntenia) sunt Principate Române. Autorul a examinat Țările Române sub aspect istorico-politic nu pe fiecare luată în parte, ci pe ambele luate împreună, ca un tot întreg.

Și e clar de ce. Autorul rus chiar în introducere denumește acest întreg „Țara Românească („Pământul românilor”) care cuprinde spațiul  dintre albiile Tisei și Nistrului, deci și Moldova cu Basarabia.

Harta Valahiei, Moldovei și Basarabiei din anul 1808, din „Situația actuală a principatelor turcești Moldova și Valahia și a provinciei rusești Basarabia” („Нынѣшнее состоянiе турецкихъ княжествъ Молдавiи и Валахiи и Россiиской Бессарабской области”, Яковенко Игнатий Павлович)

Expresiile „Țara Românească” (Pământul românilor”) sunt folosite de Palauzov în sens de România, țara tuturor românilor, care se întinde „de la Nistru până la Tisa”. („Conștiința națională a românilor moldoveni”, Gheorghe Ghimpu). 

Cităm:„În spațiile dintre albiile Tisei și Nistrului, având la nord Albii Carpatici și sprijinindu-se dinspre sud pe întinderea dunăreană și partea de nord-vest a litoralului Mării Negre, locuiește o masă compactă de populație, numele autohton al căreia, divizat de etnografii contemporani în câteva denumiri locale, nu se află nici pe o hartă geografică cunoscută a spațiului menționat. Poporul acesta numește pământul populat de el Țara Românească (Pământul românilor), considerându-se popor român”.

Palauzov scria:„Războiul era stihia lui Ștefan. În el se vedea întru totul prototipul lui Mihai Viteazul și,  asemenea acestuia, voievodul Moldovei termina operațiile militare într-o parte, pentru ca pe neașteptate să izbească în altă parte. Nu antrena oare el forțele românilor moldoveni pentru a se lua de piept cu dușmanul de sânge al credinței și  naționalității lor – cu fanatismul turcilor?” 

Conform lui Palauzov, reviziile (sau recensământ) în Valahia și Moldova se efectuau la fiecare 7 ani.

Recensământul general al populației din Principatele Române. Fragment din „Principatele Române Valahia și Moldova sub aspect istorico-politic” de S. Palauzov („Румынские господарства Молдавия и Валахия”. Санкт-Петербург, 1859. Палаузов Спиридон Николаевич)

„ Așadar, în anul 1845 populația română putea fi estimată, cu un total aproximativ, după cum urmează:

Transilvania –––––––––––––––––––  1, 300, 000

Bucovina –––––––––––––––––––– 430, 664

Banat –––––––––––––––––––––– 1, 200, 000

Basarabia –––––––––––––––––––– 400, 000

Serbia, în vest de Vidin ––––––––––––––– 110, 000

Dobrogea și orașele de pe malul drept al Dunării ––––- ?  ?

Valahia ––––––––––––––––––––– 2, 335, 065

Moldova ––––––––––––––––––––- 1, 294, 715

Macedonia de sud, Tesalia și Epir, până la ––––––– 80, 000

                                                                                       ––––––––––––

                                                                   În total, populație română: 7, 150, 444”.

Lucrarea „Principatele Române Valahia și Moldova sub aspect istorico-politic. Palauzov Spiridon Nikolaevich”publicată în anul 1859, la Petersburg (Палаузов С.Н. „Румынские господарства Валахия и Молдавия в историко-политическом отношении”, 1859), este o dovadă incontestabilă în favoarea adevărului științific și istoric privitor la originea etnică, limba maternă și istoria națională a românilor moldoveni ca parte integrantă a națiunii române.

Surse:

1) http://www.scribd.com/doc/97402136/Constiinta-Nationala-a-Romanilor-Moldoveni-Gheorghe-Ghimpu;

2) http://starieknigi.info/Knigi/P/Palauzov_S_N_Rumynskie_gospodarstva_Valahiya_i_Moldaviya_v_istoriko-politich_otnoshenii_1859.pdf

3) Principatele Române văzute de istoricul rus S. Palauzov

12/09/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Poporul de împărați din ţara nimănui

Astăzi popoarele care au dăruit lumii marile civilizaţii, ori au dispărut (sumerienii, perşii, vechii egipteni, incaşii, …) ori, comparativ cu gloria trecută, vegetează (grecii, italienii, olandezii, spaniolii, portughezii, englezii, turcii, arabii etc.)

NOI cei născuţi din ciocnirea a două civilizaţii care au modelat faţa Lumii Vechi, traco-dacă şi romană, nu am avut încă momentul nostru de strălucire. Ba parcă, cel puţin teritorial, trăim într-un regres continuu!

Suntem un popor „născut bătrân”, sau „neterminat”, spun unii, „popor vegetal”, proclama altii ! „Străinii sunt de vină” şi faptul că ne-am născut în „calea răutăţilor”, proclamăm NOI !

Sau „greaua moştenire a trecutului” susţine fiecare generaţie lamentându-se că „nu sunt vremurile sub oameni, ci bietul om sub vreme” şi refuzând să priceapă că omul nu poate fi „sub vremi” ci tot sub oameni, sub alţi oameni care au avut tăria să-şi supună vremurile.

Şi niciodată nu ne-am pus întrebarea de bun simţ: „Dar NOI, NOI chiar nu avem nici o vină” ? Străinii ne resping pentru că au ceva cu NOI, sau pentru că nu pot să ne înţeleagă ? Dar, NOI, NOI îi înţelegem oare ? Am făcut ceva concret să-i înţelegem şi să ne facem înţeleşi ?

Îi vorbim străinului, adesea copilul său chiar nepotul nostru, la scara istoriei, în limba lui şi pe coordonatele mentalului lui, sau în limba noastră pe coordonatele gândiri, noastre întortocheate, de griji bătrân şi sfătos chiar şi când cere ?.

Se împacă vreunul din NOI cu ideea de a fi doar simplu soldat al datoriei şi nu un Napoleon genial în toate, gata să găsească soluţii şi să dea sfaturi oricui, la orice, oricând şi în oricare împrejurare ?

Se simte vreunul din NOI în stare să primească lecţii, nu numai să dea ? Vrem cu adevărat să învăţăm despre şi de la alţii şi să-i învăţăm, la rândul nostru, câte ceva, despre NOI ? ştim şi dacă ştim, recunoaştem oare cine suntem cu adevărat ?

DE CE?

Ne tragem seva, ca popor statornic, în această parte a Lumii Vechi, dintr-o „seminţie” care era, pentru antici, „cea mai numeroasă” după cea a „inzilor” considera Herodot cu, două milenii şi jumătate în urmă, ar fi putut fi „de neînfrânt şi cu mult mai puternică decât toate seminţiile pământului”! Ar fi putut fi, dar nu a fost ! De ce ? Nu numai că înaintaşii noştri nu au durat un imperiu care să supună lumea, dar si-au pierdut treptat baştina!

Spaţiul nord tracic, spaţiu al etnogenezei omeneşti, cuprins, între Dunărea de mijloc şi Adriatica, Kosovo, Nordul Greciei (linia Skok-Jirecek-Philippide) a explodat în puzderie de “insule” gravitând, de jur împrejurul „continentului nord-dunărean” (Adolf Arnbruster) redus la ceea ce, la 1 Decembrie 1918 s-a numit România Mare. Şi „erodarea” a continuat: am pierdut Tisa cu Jula, Seghedinul şi Debreţinul, Timocul şi Vestul Banatului în 1920, Moldova de Est şi de Nord, cu Ţara Herţei, în 1940, Vlahia Dristorului care s-a dus, tot în 1940, după fosta „Vlahie care este Ţara lui Asan”, Insula Şerpilor în 1948…

De ce, dacă vitejia nu ne-a contestat-o niciodată nimeni ? şi nici dreapta judecată! De ce, dacă înaintaşii noştri au fost „cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci” (Herodot)?

În Evul Mediu românesc nici un proiect de cruciadă nu ne-a ocolit, împăratul latin de Constantinopol, Henri de Hainaut (1206-1216) fiind încredinţat că românii erau „oamenii… cei mai temuţi şi cei mai tari ai întregului imperiu, ba chiar ai pământului”! şi nici un papă, rege ori împărat catolic n-a imaginat o cruciadă anti-otomană fără „Magna Valahia” (Marea Ţară a Românilor, Mapamondul Borgian), sec. XV, sau „blocul dacic” ( 1595 Barton, agent englez la Poartă), scrie istoricul Mircea Dogaru în https://culturaromana.ro/mircea-dogaru-poporul-de-imparati-din-tara-nimanui.

Imagini pentru mircea dogaru

Foto: istoric Mircea Dogaru

De ce, dacă „s-a temut însuşi Soliman (Magnificul, după Anton Verancsics) să ne atace în 1526 când a desfiinţat Ungaria, sau în 1526 când a îndrăznit să asedieze Viena, de ce, când în fata Plevnei, în 1877 ruşii ne-au cerut disperaţi ajutor, de ce, când în prima conflagraţie mondială, Occidentul, prin Georges Clemenceau declara „în faţa poporului român îmi scot respectuos pălăria”, am pierdut treptat aproape totul ? De ce am câştigat bătălii, dar am pierdut de fiecare dată, războiul ?

De ce vitejii traco-daci şi-au pierdut rând pe rând pământurile în faţa legiunilor Romei, în 146 î. Chr. şi 106 p.Chr ? De ce, dacă erau „superiori aproape tuturor popoarelor şi aproape egali cu grecii” (Cassius Dio) şi-au pierdut limba, mare parte din obiceiuri şi tradiţii, într-un cuvânt cultura, capotând în faţa civilizaţiei romane ? şi dacă tot şi-au împletit destinul cu al seminţiilor mediteraneene, de limbă şi cultură latină, venite în dacii „ex toto ni orbe Romano” (Eutropius), de a ce poporul rezultat din împletire n-a moştenit de la români tenacitatea, disciplina, acceptarea ordinei, şi „supunerii faţă de porunci” (Strabon) care, racordate calităţilor lor naţionale, aceştia ca şi ale românilor, iar fi făcut stăpânii lumii ? De ce i-au influenţat ei pe cuceritori, odată deveniţi cetăţeni ai republicii şi militari, legiune după legiune proclamându-si comandantul împărat şi îndreptându-se de la Dunăre spre Roma, cu vechea „netemere de moarte” a „poporului nemuritor” (Herodot, Ovidiu, Pomponius Mela, Strabon).

De ce n-am suportat, ca germanicii ideea unui conducător pe care să-l urmăm ? De ce inteligenţi fiind şi autori individuali de planuri perfecte, niciodată aproape duse la bun sfârşit, n-am durat o putere care să înfrunte veacurile ? De ce împăraţii basmelor noastre, Roş Împărat, Verde Împărat etc. sunt simpli cnezi de sate în realitate, de ce Feţii noştri Frumoşi au alergat după himere şi „tinereţe fără bătrâneţe” sau „viaţă fără de moarte” nu după concret, chiar dacă fetele noastre l-au preferat pe Cătălin, “Luceafarului” ?

De ce ţăranii noştri şi-au spus pruncilor “coconi”, adică fii de împăraţi şi nevestelor „cocoane”, voievozii s-au numit „dominus -domn”, purtând mantia de purpură şi coroana imperială? De ce, având ca indivizi toate calităţile şi stăpânind un pământ atât de bogat, a cărui „dulceaţă” l-am preschimbat în Eden pentru „latrones gentium” din toate timpurile, am fost şi suntem condamnaţi să fim veşnic „popor sărac din ţara bogată ?

De ce, dârzi şi războinici.” ?„adevărată întruchipare a lui Marte” (Ovidiu) ne-am topit în popoarele moderne vecine, constituite pe pământul nostru, cu sângele nostru curgându-le prin vene, cu trăsăturile noastre, dar cu alte apucături în spatele pavezei ridicată de limbi străine nouă, pe care le-am însuşit uitându-ne stirpea ?

De ce suntem români, dar şi, în parte, unguri, secui, ceangăi, bulgari, sârbi, croaţi, sloveni, slovaci, cehi, huţuli, şi de foarte curând „ucrainieni”? De ce buciumele şi doinele noastre plâng? De ce întotdeauna eroul moare acceptându-şi cu fatalism destinul? De ce, la trei români, doi se întorc întotdeauna împotriva celui de-al treilea?

De ce, beneficiind de uriaşul bagaj de cunoştinţe tehnice şi inventivitate moştenit de la înaintaşii traco-romani, am durat o civilizaţie a lemnului, în „Ţara de piatra”? De ce NOI, „urmaşii cetăţenilor Romei” care au clădit Europa, NOI artefact al istoriei suntem astăzi invitaţi să intrăm, alături de urmaşii „barbarilor” în „casa comună” care a fost de fapt CASA NOASTRĂ ?

De ce, din bagajul de înţelepciune moştenit ne-am făcut lozinci doar din proverbele ce acceptă fatalitatea: „Apa trece, pietrele rămân”! „Capul plecat sabia nu-l taie”! „Fă-te frate cu, dracul până treci puntea”! s.c.l., sugrumându-ne în numele lor, în faşă, eroii? şi fără să ne gândim că, apa trecând roade piatra care, se tot micşorează, că nu e nevoie ca sabia să desprindă capul care va fi strivit de cizma străină pusă pe grumaz şi că o dată pe punte, diavolul ne va arunca de fiecare dată în hău ! De ce ne-am împiedicat eroii să-şi urmeze destinul ?

Din „pizma” care, potrivit cronicilor l-a ucis şi pe Domnul Unirii? Ca nu cumva să sară „cizmarul peste calapod”? De ce ne place să ne punem în frunte proşti, pentru a, putea să-i batjocorim apoi cum ne vine la gură, arătându-ne superioritatea doar prin vorbe? şi de ce vedem întotdeauna doar „paiul din ochii altora” şi niciodată „bârna” din proprii ochi ?

De ce la NOI, „prostul moare” întotdeauna „de grija altuia”? De ce n-am acceptat niciodată principiul „omul potrivit la locul potrivit”? De ce clamăm nevoia de Ţepeş, dar admitem că „hoţul neprins e negustor cinstit”? De ce admitem transformarea hoţilor în negustori cinstiţi şi a trădătorilor în eroi, gratulându-i cu invidie cu un „bravo lui, băiat deştept !

Cine poate, oase roade”? De ce, generaţie după generaţie, ne confruntăm în sărăcie cu lustru, exact cu aceleaşi probleme, refacem ca Sisif drumul, la infinit, când soluţia era moştenită? De ce sfârşim la bătrâneţe prin a deveni exact ceea ce uram mai mult în tinereţe, pentru ca generaţia următoare să o ia de la capăt, cu speranţa că, dacă, „strânge un pic cureaua”, o să-i fie mai bine, cândva, „la pastele cailor” sau, mai curând pe lumea cealaltă? „Vulturii nu vânează muşte!”, ne-au lăsat diata moşii şi exact asta facem, născându-ne şi murind, generaţie după generaţie, în una şi aceeaşi veşnică reformă, care ne scoate periodic gunoaiele la suprafaţă, ca furtuna ce răscoleşte fundul apelor adânci, fiindcă mândria ne-a împiedicat de fiecare dată, să începem cu începutul cu acel strop de înţelepciune care spune „Cunoaşte-te pe tine însuţi”! Şi, cunoscâdu-ne, ne-am fi dat seama că tragedia noastră încape în cinci vorbe – „Să moară şi capra vecinului”!

Avem tot ce ne trebuie să clădim piramide dar conştiinţa noastră nu depăşeşte stadiul de plan, fiindcă de mii de ani ne amăgim cu minciuna că “Pe-al nostru steag e scris Unire/ Unire-n cuget şi-n simţiri”! Noi cei care sărim întotdeauna cu uşurinţa nevăstuicii, dintr-o extremă în cealaltă ! De ce scăpaţi de marxism, de patriotardism, ne aruncăm astăzi, cu bucuria prostului într-un nou tip de „înternaţionalism” la fel de antiuman ca şi cel „proletar”? Chiar nu putem trăi fără „isme”?

CE NE LIPSEŞTE ?

Cheia insucceselor noastre din totdeauna nu stă în suma defectelor noastre care, trecând pe plan la elite, ne sabotează INTERESUL NAŢIONAL, aceleaşi defecte sesizate de Herodot în veacul V a.Chr., de Mauricius în veacul VI. P. Chr., de Kekaumenos în 1078, de mii de tineri reformatori ai naţiei sau de observatori străini pe care ne grăbim să-i huiduim şi chiar de NOI înşine, atunci când ne analizăm la rece clasa, politică, în cuvinte identice pe parcursul a două milenii şi jumătate: „umblă pe toţi să-i înşele şi minte straşnic şi fură mult, jurându-ne zilnic cu jurăminte înfricoşate şi îşi calcă uşor jurămintele şi făcând şi frăţii de cruce şi de cumetrii, închipuindu-şi că prin aceasta va înşela pe cei mai simpli !

Cheia se află în cuvintele lui Herodot –„sub o conducere unitară”! „Sub o conducere unitară”, seminţia înaintaşilor noştri şi a noastră ar fi putut deveni „de neînfrânt şi cu mult mai puternică decât toate seminţiile pământului”!

Dar de câte ori au acceptat înaintaşii noştri şi noi înşine unitatea în istorie? – „De ce ăla şi nu EU” ? De circumstanţă l-au acceptat pe Burebista în faţa asaltului Romei şi, când Cezar a pierit, de „Maur” n-a mai fost nevoie ! Porniţi pe un drum uniţi în interes naţional s-au găsit întotdeauna, de-a doua zi, unii cu idei, care au acţionat independent şi contrar, din poziţie subalternă.

Decebal trădat şi părăsit, Vitalian trădat şi ucis, Gelu părăsit şi uitat, Ahtum trădat şi ucis şi aşa mai departe, Vlad Dracul, Vlad Ţepes, Ion Vodă, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Horea, Tudor, Avram Iancu, Ion Antonescu s.c.l. Au rezistat ca lideri la români cei foarte norocoşi şi cei ce au ştiut să-i scurteze de cap pe „hicleni”. Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Petru Rareş s.c.l., dar acestora li s-a dus vestea de „degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat”.

Ţara a rămas aceeaşi şi a îndurat şi mai departe, suportându-şi fatalist boierii pe care Macarie îi definea la 1538, pentru eternitate, drept „minţi oarbe pentru cele ce vor veni, dornici doar să-şi însuşească averile altora, iar pe ale lor să le înmulţească cu mijloace nedrepte”, prea rar săturându-se de reformă şi sculându-se împotriva „balaurilor ce ne înghit de vii” (Tudor Vladimirescu)! Ba chiar acceptând periculoasa idee că nu am fost şi nu suntem în stare să facem nimic decât „sub bici”!

Soarta noastră ar fi fost alta şi va putea fi alta dacă am fi înţeles ori vom înţelege că, în numele INTERESULUI NAŢIONAL ar fi trebuit sau va trebui, odată decizia luată şi liderul ales, să acţionăm uniţi nu numai prin vorbe, de la “opincă la vlădică”, pentru ţelul propus, fără să acordăm prioritate intereselor personale sau de Dovada că două milenii de istorie de experienţe catastrofale, de pierderi irecuperabile, de la Herodot citire la trezirea conştiinţei naţionale, n-au schimbat într-adevăr nimic, stă în plângerea „reformiştilor” de la 1769, care-şi doreau exact ce ne dorim şi NOI astăzi:

„În cele patru părţi ale lumii
Prea numiţi erau românii
Ca sunt escusiţi la fire
Dar n-au între ei unire.
Şi dintr-a lor neunire
Va veni a ţării pieire.”

(Istoria ţării Româneşti dă la let 1769)

Iar dacă cei ajunşi, cel mai adesea pe nemerit, în fruntea bucatelor, au subordonat aproape întotdeauna INTERESUL NAŢIONAL, lăcomiei: setei de putere, ambiţiilor lor meschine, poporul sa făcut în egală măsură vinovat de a se fi complăcut, adaptându-se fără ambiţii oricărei situaţii şi făcând din complăcere şi adaptabilitate un modus vivendi.

În 1736-1739, unul din cumplitele războaie ruso-austro-turce, decise să rezolve „Chestiunea Orientală” (nerezolvată nici astăzi cu toate bombardamentele din Kosovo), ne-au însângerat pentru a mia oară ţara, excese deosebite petrecându-se în Banat, acolo unde românii luptau atât în armata romano-germană, cât şi în armata turcă si, cei mai mulţi pe cont propriu, ca haiduci împotriva coloniştilor catolici.

Cu stupoare notau agenţii imperiali că, la hore, duminica, jucau alături de ţărani, haiduci şi soldaţi români în uniforme nemţeşti sau otomane chiuind „Ţine Doamne tot aşa, nici cu turcu nici cu neamţu ! Ţine Doamne tot aşa!” Haosul devenise stare naturală, iar urmaşii cuceritorilor Lumii Vechi – un popor de supravieţuitori !

Trădările şi ambiţiile personale, lipsa de unitate au făcut ca planul unirii tuturor românilor, conceput atunci, la jumătatea veacului XVIII, să tot fie amânat, până Europa s-a încăierat, miza fiind tocmai bogăţiile noastre, şi – Războiul Crimeei a pus capăt celei de-a „n-“ a „Noi Ordini” continentale introdusă cu tunul de „Sfânta Alianţă”.

Condusă de tineri cu pregătire militară, dar şi şcoliţi în revoluţiile europene, generaţia paşoptistă a reuşit să-şi impună voinţa vechilor „boieri” şi să realizeze, dintr-o ficţiune numită „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”, printr-o luptă tenace, în perioada 24 ianuarie 1859 – 11 decembrie 1861, unirea reală, într-un singur stat numit ROMÂNIA. Ne va dezvălui secretul scrisoarea din 13 ianuarie 1856 a lui Mihail Kogălniceanu către C.A. Rosetii: „am îndemnat pe toată lumea şi sper să fi reuşit, ca fiecare să lase deoparte orice duşmănie, orice părere de mâna a doua şi să ne ţinem hotărât şi uniţi sub marele şi nobilul steag al Unirii”!

Printr-un efort de voinţă surprinzător, care a dovedit că se poate, unitatea a rezistat atunci până la împlinirea obiectivului Unirii având deci ca liant camarazii de arme şi idei, dar a capotat ulterior în faţa magicului cuvânt „Reformă”. Proiectul de reformă agrară din 1862 i-a făcut pe cei ce purtau în suflet germenul parvenirii şi demonul lăcomiei, să devină peste noapte, din „marxisti”, boieri. Este cazul lui I.C. Brătianu, dacă nu artizanul, cel putin sufletul „Monstruoasei coaliţii” care a dus la răsturnarea ctitorului României moderne, Alexandru Ioan Cuza, punând sub semnul întrebării însăşi Unirea în perioada 11 februarie – 10 mai 1866 !

În locul lui Cuza care a acceptat sacrificiul de dragul INTERESULUI NAŢIONAL, a fost adus un străin şi inoculată criminala idee că nu suntem în stare să ne guvernăm singuri. Că, ne trebuie un mediator străin pentru a realiza ceva ! Nemaivorbind de faptul că NOI cei născuţi într-o Republică devenită „imperium mundi” am acceptat reîntoarcerea de la democraţie la barbarie prin „regalitatea” reintrodusă într-o Europa unită şi civilizată de germanici (franci, ostrogoţi, vizigoţi, vandali, saxoni) la începuturile evului întunecat!

Uităm adesea, datorită meritelor minore incontestabile ale lui I.C. Brătianu, în continuarea operei cuziştilor, de modernizarea structurilor statale, uităm că, la apusul carierei, el a fost alături de Carol I, partizanul şi semnatarul unui tratat secret de alianţă a României cu Austro-Ungaria-Viena, 18/30 octombrie 1883) îndreptat nu numai şi împotriva Franţei, Marii Britanii şi Rusiei, dar şi a INTERESULUI NAŢIONAL care cerea eliberarea teritoriilor celor 4 milioane de români supuşi de Ungaria dualistă genocidului etnic şi cultural şi Unirea lor cu ţara!

Ca o ironie a sorţii însă, cel ce va relua munca lui Mihail Kogalniceanu şi Cuza, în perspectiva primei mari conflagraţii mondiale, avea să fie tocmai fiul său, Ionel Brătianu, adevăratul artizan, alături de Regina Maria, a Marii Uniri din 1918. Cu diplomaţie dar şi cu duritate, el a explicat generaţiei sale că „În chestiunile cele mari, în acele de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare şi de naţionalitate, nu pot fi preţuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate ca să te hotărască a le compromite, coborându-te de pe tărâmul înalt şi sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor şi anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplătirii!”

De ce era necesara o astfel de punere la punct ? Pentru că adevărul în privinţa elitei noastre politice din primele decenii ale veacului trecut, elita idealizată de„urmaşii” săi întru totul de astăzi, diferă ca Cerul de Iad de ceea ce ni s-a înoculat prin educaţie, şi fără cunoaşterea acestui adevăr, am ajuns să facem scump plătita greşeală din 1996, când ne-am dat pe mâna celor „15.000 de specialişti”, adică propriilor noastre himere!

În cuvinte cumplit de actuale, unul dintre analiştii politici lucizi, făcea din interior, radiografia elitei politice româneşti a anilor 1914-1919 definind-o drept Turn Babel… în care cele mai scârboase ambiţii căutau să-şi facă locul la adăpostul declaraţiilor patriotice… Toată lumea făcea politică europeană şi nimeni românească, adică toată lumea se preocupa de soarta Europei şi nimeni de a României.

„Românii se împărţeau în francofoni şi germanofili şi cereau intrarea noastră imediat în război, după cum simpatiile lor se îndreptau spre unii sau alţii din beligeranţi, fără să se ocupe de interesele româneşti. Nimeni nu mai simţea româneşte.”! (C. Argetoianu).

Dacă am fi cunoscut şi acceptat acest adevăr am mai fi fost oare nevoiţi să o luăm iarăşi de la capăt sau să suportăm orăcăiala bicisnică a unor falşi profeţi botezaţi „analişti politici”? Fiindcă Europa nu a permis Unirii celei Mari, plătită cu un milion de martiri, cărora, în loc de Rememberance Day, le dăm astăzi Valentine’s Day, să existe decât 20 de ani, după care, în anul trădării generale 1940, când diplomaţii leşinară ca midinetele, semnându-i decesul, când regele, politicienii şi generalii, şi-au pus limba în ghips ne primind ordinul de luptă, armata ţării s-a retras de la toate fruntariile fără să fi tras (suprema umilinţă) un foc de armă!

Cu o singură excepţie – maiorul Valeriu Carp, simplu comandant de batalion care s-a jertfit INTERESULUI NAŢIONAL, oprindu-i pe ruşi cu foc în faţa Putnei! Iar răsplata ia fost pe măsură! Proclamat de Rusia „criminal de război” figurează încă pe lista infamiei, în ţara în care, o justiţie chioară i-a declarat eroi pe spionii „defectori”, care, văzând secrete economice şi militare „n-au trădat poporul român, ci pe Ceausescu” ( ! ! ! !)

În aceeaşi situaţie se afla Reintregitorul, militarul care a reînviat virtutea română, angajându-i pe români într-un RĂZBOI NAŢIONAL FĂRĂ ALIAŢI CONSFINŢIŢI PRIN TRATATE! şi a făcut-o ridicând prin proclamaţia „Către români” din ianuarie 1941, steagul lui Mihail Kogalniceanu, Cuza şi Ionel Brătianu: „Fii om, fii drept şi recunoaşte că deasupra ambiţiilor şi intrigilor şi urilor este Patria, este veşnicia Neamului şi că acolo trebuie să ne întâlnim întotdeauna chiar dacă nu înţelegem de fiecare dată.”! (Ion Antonescu).

Pentru că nu Unirea pământurilor noastre într-un tot a fost “cheia de bolta” a edificiului nostru naţional ci „unirea în cuget şi-n simţiri”, unitatea care ne-a lipsit aproape întotdeauna şi ne lipseşte şi astăzi când suntem pe cale să cedăm pentru eternitate, parţi din teritoriul rămas, fără se ne punem, orbi la colapsul spre care ne îndreptăm că neam, întrebări.

Ai voie ?
Ai voie în dispreţul majorităţii, urmând doar propriul interes, să calci în picioare jertfa generaţiilor trecute şi viitorul generaţiile nenăscute? Ai voie să te substitui lui Dumnezeu, decizând unilateral ca binele general nu ţine de voinţa majorităţii dispreţuite, ci de voinţa celor puţini şi (auto) „aleşi”, despre a căror moralitate şi calităţi reale ar fi multe de spus? Ai voie să vinzi în detrimentul INTERESULUI NAŢIONAL suflete de români, pământ românesc, păduri, păşuni, ape, fabrici, holde, mine, drumuri, flote, bănci? Gândeşte-te, spunea geniul naţional şi el hulit astăzi de epigoni, că „Ţara este rodul muncii unor zeci de generaţii şi aparţine altor zeci de generaţii care vor veni.” (Mihai Eminescu).

Iar INTERESUL NAŢIONAL este liantul fără de care ne-am înceta existenţa ca fiinţă etnică, este coloana noastră vertebrală, este ceea ce ne face demni şi egali în rândul celorlalte naţiuni, amintindu-le că avem, NOI „o misie a împlini în lume.” (Nicolae Bălcescu). Cu singura condiţie de a ne ţine „hotărât uniţi” sub steagul lui! Cine s-a săturat de România este liber să plece unde o vedea cu ochii! Dar fără pământul morţilor noştri şi al pruncilor noştri nenăscuţi, pe tălpi ! Pentru că nimeni nu are dreptul să ia decizii pentru alţii !

De mii de ani ne lamentăm! De mii de ani clădim scenarii şi ne ucidem, din indolenţă sau invidie visele. De mii de ani sperăm că, poate o nouă generaţie va avea curajul să se privească sincer în oglinda sufletului şi să extirpeze, în sfârşit cancerul din NOI!

Românul… duşmanul românului! Singurul etern! De mii de ani adormim cu speranţa că generaţia copiilor noştri va fi poate cea aleasă, aceea care va găsi soluţia nu în “isme”, nu pe pământ străin, ci în sine! Să fii sosit oare clipa? Să se fi născut în sfârşit o generaţie de români soldaţi, după atâtea generaţii de români – Napoleoni şi „împăraţi”?

O generaţie unită, capabilă să-i schimbe mentalul, genetic moştenit, de „supravieţuitor”, într-unul de „cuceritor”? Şi, dacă aceasta este generaţia, va întelege ea, oare, că nu Canada trebuie cucerită, nu Statele Unite, nu Germania, ci ROMÂNIA.

Dr. Mircea DOGARU

08/02/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: