CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

  „Legenda neagră” şi distorsionarea atentă a istoriei naţiunii, perpetuată de inamicii României pentru a o învinge

 

 

Imagini pentru planuri de distrugere a romaniei photos

 

 

Planuri de distrugere a României promovate de laboratoarele propagandei antiromâneşti.

Istoricul spaniol Alfredo Alvar Ezquerra definea „legenda neagră” ca fiind „distorsionarea atentă a istoriei unei naţiuni, perpetuată de inamicii ei, pentru a o învinge.

O distorsionare cât mai monstruoasă posibil, cu scopul de a atinge un anumit scop: descalificarea morală a unei naţiuni (…) în orice mod posibil.” 

Practic, acesta este programul aplicat cu succes României de Moscova şi Budapesta de câteva secole încoace, în legătură cu care, profesorul Theodor Codreanu prezintă în lucrarea sa, “Basarabia eminesciana”, revelaţii extraordinare despre “nimicirea României”.

  „Legenda neagră”

Ceauşescu l-a sancţionat post-mortem pe Gheorghiu-Dej pentru condamnarea la moarte a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, care fusese prea „naţionalist” în anii când Moscova avusese toate mijloacele de a nu tolera nimic în acest sens.

Va continua însă politica de independenţă a lui Gheorghiu-Dej, asociind-o cu câţiva ani de reală deschidere spre adevăr, între 1966-1971, şi-n interior, nu numai spre exterior.

Momentul de glorie va fi anul invaziei trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, 1968.

În acei ani, România mediase tratativele dintre America şi China, apoi în Laos, Vietnam şi în Orientul Mijlociu, fiind singura ţară din Bloc care nu a rupt relaţiile cu Israelul.

Devenise şi primul stat socialist care deţinea preşedinţia Adunării Generale ONU, prin Corneliu Mănescu, ţara fiind socotită „cea mai independentă din estul Europei”. W. Averell Harriman se arătase impresionat de abilitatea de mediator a Bucureştiului.

Propaganda sovietică nu slăbise însă cu nimic. Brejnev a resuscitat problema Transilvaniei, unde nu s-ar respecta „drepturile minorităţilor”, România replicând că situaţia din Basarabia este infinit mai dramatică.

Inversând din nou lucrurile, Moscova acuză România de „iredentism”, motivând că liderii români ar extinde  denumirea Basarabia la toată RSS Moldovenească, pe când Basarabia nu e decât porţiunea sudică aparţinând Ucrainei, „transfer” care nu întâmplător se produsese simultan cu înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare, în 1952!

Exact invers, aşadar, decât manevraseră oamenii ţarului cuvântul la 1812.

La 6 mai 1966, cu prilejul aniversării a 45-a a înfiinţării Partidului Comunist din România, Ceauşescu critică dur preluarea directivelor Kominternului de destrămare a României Mari.

Imediat, Brejnev face o escală la Bucureşti pentru a protesta, convorbirile oficiale nefiind date publicităţii.

În schimb, Ceauşescu transmite presei  occidentale că prezenţa trupelor sovietice în ţările din Estul Europei nu mai este necesară, încât chestiunea ar trebui să fie reglementată pe cale diplomatică bilaterală.

Mai mult, spre uimirea conducătorilor sovietici, propune ca să se facă prin rotaţie comanda supremă a trupelor Tratatului de la Varşovia, punându-se capăt monopolului sovietic.

Şi ca lucrurile să bată mai departe, consideră că trebuie sprijinită reunificarea Germaniei (dacă nu şi a RSSM cu ţara-mamă!).

România uzase şi de dreptul de veto, stopând acordarea de ajutor economic ţărilor arabe aflate în conflict cu Israelul.

Drept urmare, s-au luat noi măsuri antiromâneşti, Chişinăul fiind iarăşi folosit ca agresor propagandistic. Protejatul lui Brejnev, Ivan I. Bodiul, acuză, în 1965, România de „minciuni şi denaturări despre Moldova”, calificând răspândirea textelor lui Marx şi Engels despre Basarabia ca „propagandă naţionalistă”.

Serghei Romanovici Savcenko, şeful KGB-ului moldovenesc, viitor coordonator al mobilizării forţelor Tratatului de la Varşovia împotriva Cehoslovaciei, avea ca principală sarcină combaterea „propagandei” „de peste graniţă”, care schimbase axa abordării istoriei şi care „ofensase” şi Budapesta, ideologul şef István Szirmai, fost membru al PCR., reacţionând concertat.

Bodiul însuşi descinde în arenă, polemizând, la 16 februarie 1967, în Sovetskaia Moldavia:

„Este necesar să spunem că tăcerea şi pasivitatea noastră sunt folosite de către falsificatorii burghezi ai istoriei care, în publicaţiile lor, în mod conştient (…) suprimă faptele şi evenimentele care au caracterizat aspiraţiile străvechi ale poporului moldovean pentru unirea cu Rusia şi pentru reunirea cu statul rus.”

„Aspiraţii” vechi, desigur, de la 1812! Radio Moscova, secţia română, cataloga administraţia românească drept „criminală”, invocând, cu indignare,  evenimentele de la Tatar Bunar, din 1924, când „zeci de alte sate” au fost „rase din temelii” de către „jandarmii români şi trupele de ocupaţie”, mii de revoluţionari fiind ucişi şi azvârliţi în Nistru.  (1)

Bineînţeles, nu putea fi ignorat primul dintre „inocenţii” lui Willi Münzenberg, Henri Barbusse, care a descris „tragedia de la Tatar Bunar”, revoltând întreaga planetă contra „teroarei şi violenţei din Basarabia”.

Ucraina a intrat simultan în cor, demascându-i pe „demonii” români care „înşfăcaseră Bucovina” (de la cine?) şi „instituiseră un regim sălbatic de teroare şi de opresiune politică şi economică”.

 Bodiul a mobilizat masiv şi pe „academicieni”, pe oamenii de cultură şi elitele politice, presa, radioul şi televiziunea, drept urmare destituindu-l pe V.K Barbulat, şeful propagandei, pentru inactivitate. Între eminenţele academice ale lui Bodiul, se găsea şi Nikolai Lebedev, care aducea acuzaţii grave României, elitelor ei „orbite” de „ura de clasă”, de „natură fascistă”, împotriva URSS.

Pusă pe acelaşi plan cu China în programul de monitorizare INTERKIT, între 1962 – 1969, România este atacată chiar din sânul administraţiei de la Washington prin resuscitarea teoriei „calului troian”, utilizată întâia oară în 1956.

Acum, „mitul independenţei” României este „demascat” prin „dezertorul” Anatoli Goliţân, care, în decembrie 1961, cerea azil în Statele Unite, fiind, în realitate, unul dintre cei mai eficienţi agenţi sovietici ai dezinformării.

Obţinând sprijinul şefului Departamentului de contrainformaţii CIA, James Jesus Angleton, el relansează teoria „calului troian”, cu un succes durabil, fiind invocată, de-acum încolo, de numeroşi propagandişti ai Moscovei, până în zilele noastre, până la Ion Mihai Pacepa, Vladimir Tismăneanu, Victor Dumitriu şi alţii. Teoria a paralizat, în bună măsură, „operaţiunile de spionaj împotriva URSS”, cu impact şi în Marea Britanie, mai ales când Goliţân, nemulţumit de ezitările CIA, a plecat să se stabilească în Anglia, după ce l-a prezentat şi pe W. Averell Hariman (cunoscător al adevărului) ca pe un spion al Moscovei.

Goliţân prezenta independenţa României ca pe înşelătoria secolului, întrucât Bucureştiul ar acţiona exclusiv la comanda Moscovei, ca sluga ei cea mai fidelă. Influenţa acestei teorii a fost extraordinară, ducând la apogeu „legenda neagră” privitoare la România, legendă pe care ţarismul, bolşevismul şi maghiarismul o întreţineau de câteva secole, rivalizând cu „legenda neagră” a Spaniei din epoca medievală.

  Spania devenise, pentru aproape patru secole, în ochii Europei, simbolul reacţiunii, al brutalităţii, al intoleranţei politice şi religioase, al înapoierii culturale, cum arăta, în 1971, Philip Wayne Powell. Spaniolii înşişi ajunseseră să împărtăşească imaginea „legendei negre”, căzând în păcatul urii de sine, ceea ce ar fi putut să-i autonimicească moraliceşte şi ca etnie.

De la maghiari, în plină epocă medievală, apoi de la Rusia Ţaristă şi de la Engels, spaţiul românesc a fost invadat de spiritul „legendei negre”, mondializat de propaganda sovietică după Al Doilea Război Mondial.

Goliţân reuşise să agraveze serios imaginea României în sânul CIA, susţinând că toate acţiunile ţării „primeau anticipat binecuvântarea Blocului Sovietic”, orice făcându-se cu ştiinţa şi încuviinţarea  Moscovei, ceea ce arată, remarcă Larry L. Watts, „incapacitatea occidentalilor de a «urmări fondurile» din spatele Cortinei de Fier”.

Deşi Gomułka şi Kádár erau „satrapii” fideli ai Moscovei, ei treceau drept „independenţi”, pe când Ceauşescu, nu, cu toate că România „Era singura ţară care avea relaţii cu S.U.A., Germania Federală, Iugoslavia şi Cehoslovacia” deopotrivă, Bucureştiul făcând demersuri să înfiinţeze o Mică Antantă cu Cehoslovacia şi Iugoslavia, idee rapid ridiculizată şi etichetată ca „bârfă diplomatică” (James G. Hershberg, 1967).

Problema e că România, cu toate eforturile întreprinse, era încă pătrunsă de agenţi sovietici, alogeni şi autohtoni, atât în interior, cât şi din exterior, în această viclenie goliţâniană fiind atraşi mulţi români, fie rămaşi fideli idealurilor cominterniste, fie din exil.

Cea mai intensă ostracizare, în spiritul „legendei negre”, s-a făcut, în jurul anului 1968 şi după, la postul de radio „Europa Liberă”, care nu era, în realitate, condus de românii din exil, deşi unii dintre redactori rămăseseră fideli spiritului naţional.

Se voia „debarcarea” lui Ceauşescu chiar şi-n anii lui de nesperată deschidere.

Deşi Statele Unite, care finanţa postul, a transmis, la Paris, ca emisiunile să încurajeze „tendinţele independente ale României”, Biroul din capitala Franţei a refuzat să părăsească linia lui Goliţân.

Nici după reinstalarea la conducerea postului a lui Noël Bernard, în 1965, lucrurile nu s-au schimbat, dimpotrivă, redacţia românească va declanşa o „ofensivă polemică neîncetată”, feroce, împotriva României:

„Politica editorială a lui Bernard intra în contradicţie nu numai cu analizele pertinente ale REL realizate de specialişti în zonă, precum Jim Brown, Fritz Ermarth şi Robert R. King, dar şi cu politica SUA.

«Maniera mult prea personală şi încărcată de prejudecăţi utilizată pentru criticarea membrilor conducerii României» era în completă contradicţie cu tratamentul acordat de secţiile REL care emiteau pentru celelalte state membre ale Blocului Sovietic şi a atras plângeri frecvente din partea guvernului SUA.

Este demn de amintit că această politică anti-Ceauşescu a fost adoptată într-o perioadă în care regimul promova liberalizarea (pe lângă acţiunile de sfidare a Moscovei).”

 În vreme ce administraţia SUA voia ameliorarea relaţiilor cu Bucureştiul, acesta era prezentat ca „inamicul nr. 1” al Washingtonului (Puddington, 2003).

Unul dintre cei mai zeloşi colportori al „legendei negre” a fost Emil Georgescu, fost feroce procuror stalinist, devenit chiar procuror-şef al capitalei între 1967-1971, fugar în 1974, ajuns imediat redactor la „Europa Liberă”.

Surpriza e că această atitudine a „Europei Libere” a lui Noël Bernard nu a fost fără legătură cu Basarabia.

O enigmatică întâmplare pe această temă ne-o relatează Paul Goma.

În ianuarie 1978, Noël Bernard voia să-i încredinţeze noului sosit din România o emisiune pe tema drepturilor omului.

Goma i-a pus însă o condiţie: să-l angajeze la „secţia Basarabia”, argumentând că aici el ar fi putut face mai mult pentru România întreagă, destrămată abuziv de Uniunea Sovietică prin raptul din 1940.

Goma a mai invocat şi faptul că se afla în relaţie de prietenie cu preşedintele Jimmy Carter, deci beneficiul pentru ţară ar fi crescut.

Noël Bernard a râs, tratându-l ca pe un inocent şi replicându-i că,  în atare privinţă, Carter nu contează, neavând vreo putere de a decide „peste capul vicepreşedintelui Comitetului pentru «Europa liberă»”. Cum aşa!? s-a mirat Goma.

Exista un Superman peste preşedintele american? A venit „lămurirea” cine e Supermanul: „Evreu de-al meu, basarabean de-al dumitale, un tip redutabil. Când careva de la noi l-a întrebat de ce nu se vorbeşte despre Basarabia la Europa liberă, l-a repezit, i-a spus că nu e treaba lui, Basarabia nu a fost niciodată românească şi că nici ruşii nu au dreptul la ea…” 

Dreptul asupra Basarabiei stătea în puterea unui anume Yarrow, adept de nezdruncinat al teoriei colonizării Daciei de către evrei, „cu câteva secole înaintea românilor”!

Aşadar, ecourile teoriei lui Johan Kaspar Bluntschli (1879) şi Bernard Stambler (1913), cărora Nicolae Iorga le dăduse o replică pe măsură, în Istoria Evreilor în Ţările noastre (1917), nu dispăruseră!

Această teorie, supravieţuitoare la „Europa liberă” în anii ’70 ai secolului trecut era împărtăşită, când tacit, când la vedere, nu doar de anumiţi evrei, ci, sub influenţa lor, şi de lideri americani şi europeni încă de la începutul secolului, cu prelungire între cele două războaie mondiale şi mai târziu.

Relatări, dintr-un interviu mai vechi al lui Şerban Micloveanu  readuc în memorie faptul că, la conferinţa de pace de la Paris, preşedintele american Woodrow Wilson ar fi venit cu propunerea înfiinţării unui stat evreiesc european cu capitala la Lemberg (azi, Lvov), care ar fi trebuit să cuprindă Galiţia, Slovacia, Maramureş, Bucovina, Moldova, Basarabia şi o porţiune a Ucrainei.

Aici ar fi trebuit să se adune evreii din Europa, inclusiv din Rusia. Proiectul ar fi fost respins de către Franţa şi Anglia din pricina costurilor.

Nici Congresul american n-ar fi agreat planul, tot din pricini financiare, banii trebuind să fie furnizaţi de America după refuzul european.

O minoritate hegemonică, estimată la 30%, într-un conglomerat de popoare ar fi avut nevoie de un imens aparat represiv pentru a-şi impune voinţa politică şi culturală.

Cerea costuri prea mari. Proiectul n-a mers, fiind dat repede uitării, consumat la nivel de simple discuţii, nereţinute de istorici, dar ideea a rămas de rezervă, anumiţi lideri gândindu-se la un teritoriu mai mic.

Astfel, ochii  au fost aţintiţi asupra Basarabiei, ca teritoriu „al nimănui”. Aici s-ar ascunde „secretul” Basarabiei, păzit, după război, de Yarrowi şi consimţit, tacit, de marile puteri, încât, hotărârea Marii Uniri de la Alba Iulia a fost recunoscută la nivel parlamentar de acestea, dar nu şi actul unirii Basarabiei de la 27 martie 1918.

În actul final apartenenţa Basarabiei la România este acceptată doar la nivel de guverne, rămânând ca validarea parlamentară să se facă mai târziu, României impunându-i-se şi condiţia să plătească băncilor occidentale o parte din creditele nerecuperate de la Uniunea Sovietică.

Aceste bănci creditaseră industria şi înarmarea Rusiei ţariste, credite nerecunoscute de guvernul bolşevic.

România ar fi acceptat şantajul occidental plătind, între 1922 – 1926, ceea ce i se ceruse, cu speranţa că apartenenţa Basarabiei va fi recunoscută de parlamentele marilor puteri, ceea ce a făcut, în 1927, doar Italia.

Ideea aceasta a compensării cu recunoaşterea parlamentară a Basarabiei prin achitarea creditelor occidentale către Rusia este atinsă şi de alte surse.

Duiliu Zamfirescu (anticipând parcă rezultatele negocierilor de pace), într-o scrisoare deschisă, din 14 iulie 1918, către Ministrul Finanţelor M. Săulescu, dădea sugestia ca masa rublelor emise de guvernul imperial rus, prezentă în Basarabia, să fie scoasă din circulaţie prin primirea echivalentului „de către creditorii statului rus”, care erau occidentali.

Revenind la părerea lui Şerban Micloveanu, acesta conchidea astfel asupra a ceea ce el numea „secretul Basarabiei”:

„Acesta este secretul Basarabiei: Basarabia era destinată să devină Israelul european, cu capitala la Chişinău, stat binaţional, cu evreii clasa conducătoare şi exploatatoare, şi cu bieţii basarabeni clasa subordonată şi exploatată.”

Stalin însuşi se va folosi, propagandistic, de ideea înfiinţării unei Republici Sovietice Socialiste Evreieşti între Prut şi Nistru pentru a-şi împlini ţinta recuperării Basarabiei, dar nu pentru evrei, ci pentru Uniunea Sovietică.

Aşadar, triplă dispută asupra Basarabiei: România, Rusia Sovietică şi Basarabia lui Yarrow, despre care acesta din urmă nu dorea să se vorbească la secţia română a „Europei Libere”!

În schimb, Moscova nu va ezita să pună în mişcare morişca propagandei antiromâneşti chiar de la Chişinăul bolşevizat, în perfectă consonanţă cu Budapesta, cea îndrăgostită de Transilvania.

Aşa se face că, în 1968, Kádár trecea drept cel mai apropiat susţinător al independenţei Cehoslovaciei, nicicum România. Atât de „prietenoşi” erau cei cinci din Tratatul de la Varşovia, care se întruniseră să „salveze” Cehoslovacia, încât Todor Jivkov era preocupat de metodele cele mai eficiente „care vor permite să restabilim ordinea în Cehoslovacia, România şi, ulterior, în Iugoslavia” (Günter Bischof, Stefan Karner, Peter Ruggenthaler) .

În mai 1968, după întrevederea de la Moscova a celor cinci, CIA încă se mai iluziona că Ungaria e în tabăra României şi Cehoslovaciei. A crezut mai mult în summit-ul maghiaro-cehoslovac decât în sprijinul României.

La 4 mai 1968, The Economist cataloga poziţia României drept „cinică”: „sprijinul lui Ceauşescu pentru liberalizările lui Dubček” – „o mascaradă politică”, teză goliţâniană reiterată aidoma de Vladimir Tismăneanu, la 28 iunie 2008, la Radio „Europa Liberă”. Ceva mai înainte, în 1996, Victor Dumitriu, fost ambasador în Franţa, în anii ’60, dovedit, apoi, ca agent sovietic, vehicula, sus şi tare, că Nicolae Ceauşescu, în calitate de „om de încredere al serviciilor de securitate ale armatei sovietice”, a mers la Praga nu spre a-l ajuta pe Dubček, ci pentru a-l „intoxica”.

Pregătirea invaziei era consecinţa directă a „doctrinei Brejnev”, cristalizată cu acest prilej şi pusă în practică. Dacă sprijinul iugoslav a fost formal şi ambiguu (Tito îl sfătuia pe Dubček că nu e bine „să ofenseze pe celelalte ţări socialiste”, Mihai Retegan), Ceauşescu a vizitat Praga pe 15-16 august 1968, încheind tratatul de sprijin reciproc, în tradiţia anilor 1919 şi 1938 al Acordului de la München.

Ezitant, în conjunctură, se va dovedi mai degrabă Alexander Dubček, care încă mai spera la „înţelegere” din partea „prietenilor” sovietici, fraţi de sânge slav.  Şi Dean Rusk, secretarul de stat american, „îi considera în continuare pe sovietici ca fiind cei mai buni prieteni ai lor”.

 Însoţindu-l pe Ceauşescu la aeroport, la despărţire, Dubček i-ar fi spus, dacă e să-i dăm crezare lui Ion Stănescu (Silagy), unul dintre „magnificii” Moscovei: „Dacă vor veni tovarăşii sovietici, îi vom primi cu flori.” 

 De altfel, Dubček era pe deplin conştient că, în situaţia unei invazii, ţara n-avea nici o şansă de rezistenţă, fiindcă armata cehoslovacă era croită pe calapod sovietic, controlată de oamenii pregătiţi la Moscova. Ca şi în preajma Revoluţiei române din 1989, în Cehoslovacia deja intraseră destui „turişti” sovietici care, la primul semnal, au lepădat hainele civile îmbrăcând uniforma militară.

După Cehoslovacia, urmau România şi Iugoslavia, în proiecţia şefului KGB, Iuri Andropov. Spionajul militar olandez ştia că pentru 22 noiembrie 1968, ora 4, existau ordine „la o invazie, şi nu la un exerciţiu”, în România. Basarabia şi Odesa erau bazele de lansare a atacului:

„Trupele speciale aeropurtate, staţionate permanent la Chişinău şi Tiraspol, în RSS Moldova, în Districtul militar Odessa, aveau misiunea de a ocupa aeroporturile, televiziunea, radioul, poşta, sediul Comitetului Central şi Marea Adunare Naţională…”

 De-a lungul Prutului, din nord până la Albiţa şi Reni, erau masate trupele, făcând exerciţii de intimidare. La fel, în sudul Dunării – bulgarii, iar spre vest, trupele maghiare.

Spre deosebire de Praga, conducerea românească era hotărâtă să apere ţara, inclusiv prin înfiinţarea Gărzilor Patriotice: „Dacă se ajunge la o confruntare militară, forţa poate birui în cele din urmă, dar nu se pune problema să cedăm şi să acceptăm subjugarea ţării.” (Nicolae Ceauşescu).

Printre cei care s-au opus rezistenţei armate, ca zadarnică, au fost şi doi dintre viitorii semnatari ai „Scrisorii celor şase” din 1989, Alexandru Bârlădeanu şi Corneliu Mănescu, ultimul recunoscând, în 2008, că a recomandat, la ONU, să nu se facă propagandă în jurul unei primejdii din partea Tratatului de la Varşovia. Totodată, el a asigurat administraţia americană, contrar situaţiei reale, că nu există vreo intenţie din partea sovietică de a ameninţa România.

Aceeaşi poziţie a avut-o şi ambasadorul la Washington, Corneliu Bogdan, care a tratat ideea invaziei ca pe un simplu „zvon”. „Oricare ar fi fost motivaţia acestei induceri în eroare, faptul că diplomaţii români au fost evident nesinceri cu oficialităţile americane prietene a împiedicat dezvoltarea relaţiilor SUA – România şi a avut ca efect descurajarea sprijinului american.” 

Celebra cuvântare a lui Ceauşescu de condamnare a invaziei în Cehoslovacia a fost catalogată la Budapesta drept „isterică”.

Deşi Iugoslavia era ea însăşi vizată, Tito s-a arătat ezitant, opinând că socialismul nu trebuie pus în primejdie:

„Obiectivele noastre sunt comune cu ale Uniunii Sovietice.” (Nora Beloff, 1985).

„Anihilarea” României devenea iminentă. Că nu s-a întâmplat, se datorează Statelor Unite şi Chinei. Bucureştiul a solicitat ajutor Chinei, dar primii care au intervenit au fost americanii.

Directorul CIA, Richard Helms, secretarul de stat, Dean Rusk şi însuşi preşedintele Johnson au pus stavilă declanşării în practică a unei noi invazii.

Pe 23 august, la o întâlnire a Consiliului de Securitate Naţională, Helms a atras atenţia că România „a adoptat una dintre cele mai ferme poziţii publice luate de vreun guvern în ce priveşte Cehoslovacia”, exprimând temerile pentru o reacţie sovietică .

Tot atunci, Dean Rusk îl avertizează telefonic pe ambasadorul Anatoli Dobrânin să nu atace România, fiindcă „ar fi fost prea mult”, convocându-l urgent la o întrunire, la ora 21.

Lyndon Johnson însuşi va atenţiona  pe Alexei Kosâghin că nu trebuie sloboziţi „câinii războiului”. Apoi, a venit şi avertismentul Chinei.

Campania militară nu s-a produs, însă a fost înlocuită cu una de dezinformare. Susţinerea cauzei pragheze ar fi fost un simplu foc de paie, repede stins, Ceauşescu redevenind ceea ce era: pionul fidel al Moscovei. Uniunea Sovietică nici nu şi-a pus mintea cu o ţară lipsită de „importanţă strategică”. Autorităţile de la Bucureşti ar fi protestat în chestiuni minore, fără nici o miză majoră. CIA va începe să se îndoiască: „Există oare dovezi clare că se va produce invazia sovietică?”

Existau cu vârf şi îndesat. România era înconjurată de multe divizii gata de atac, pe Prut, la Odesa, Kiev, în Carpaţii cehoslovaci, pe Tisa şi la sud de Dunăre.

Dar, încet-încet, s-a creat convingerea că pericolul de nouă invazie a fost nul, deşi scenariul viza nu doar cucerirea României, ci şi dezmembrarea ei:

„În mai puţin de şase săptămâni, dezinformarea a reuşit să remodeleze imaginea foarte populară a României, care sfida deschis Moscova, în cea a unei ţări fragile şi gata să capituleze. Şi a reuşit să vândă această imagine celor mai înalţi experţi din Departamentul de Stat al SUA.” 

 Grăitor e faptul că America nu a avut agenţi infiltraţi în România în 1968, încât dezinformarea a fost lesnicioasă. În schimb, delegaţia britanică din NATO ştia de 150 000 de ostaşi gata de invazie, România, la rândul ei, identificând o armată de 235 000 la graniţa de nord-est.

Între timp, în august, Moscova a lansat teoria reconcilierii româno-sovietice, declanşând negocieri cu partea română, în cadrul Tratatului de la Varşovia, cu următoarele obiective: acceptarea staţionării permanente a trupelor Pactului pe pământ românesc, dreptul de tranzit al trupelor pe teritoriul naţional.

Dreptul de organizare de exerciţii militare în România. Evident că Ceauşescu nu a acceptat nimic, nici la tentativa din 29-30 octombrie. Ba a ridicat obiecţii în legătură cu statutul Tratatului de la Varşovia, care ar fi trebuit schimbat.

Dimpotrivă, Moscova milita pentru adoptarea şi a unui Statut de război, prin care îşi rezerva dreptul de a decide „în numele tuturor aliaţilor”, asumându-şi comanda directă a tuturor armatelor naţionale,ţintă la care nu renunţase încă nici Mihail Gorbaciov, în 1988.

În 1969, la Budapesta, România a blocat adoptarea acestei variante de Statut, în pofida presiunilor extraordinare ale lui Brejnev. Henry Kissinger va constata în legătură cu întrunirea de la Budapesta: „un observator obiectiv ar fi trebuit să ajungă la concluzia că la conferinţa din 1969 se marcase un nou stadiu în declinul autorităţii sovietice asupra colegilor comunişti de peste hotare.” 

Şi asta datorită exclusiv poziţiei României. Bodnăraş va spune că românii „salvaseră celelalte ţări socialiste să nu se predea”, Ceauşescu replicând că „nu era obligatoriu să fi «salvat» pe cineva din moment ce «erau liberi să se predea» separat şi în secret, aşa cum o făcuseră şi în trecut”.

Bunăoară, Praga se va preda semnând un nou tratat sovieto-cehoslovac, prin care se obliga să participe „la orice război la care Uniunea Sovietică devenea parte, inclusiv un război chino-sovietic”. Sovieticii şi ungurii au prezentat lumii ca pe un mare triumf conferinţa din 1969.

Privitor la România, se aduc noi acuzaţii că vrea părăsirea Tratatului. Ba, Emil Bodnăraş îşi permisese să vorbească despre „primitivitatea” armatei sovietice. Partea română a motivat refuzul Statutului de război şi prin invocarea nerespectării Convenţiei de la 1877 de către ruşi, ceea ce a reînviat acuza de iredentism cu Basarabia, contrapunându-se, ca „argument”, teoria etnogenezei slave al cărei adept era Artem M. Lazarev:

„Istoria României era prezentată în totalitate ca venală, iar politicile sale ca jefuitoare, în parte pentru a asigura ca acele relaţii ce erau independente de controlul Moscovei să nu mai poată fi refăcute, dar şi pentru a nu repune anatema pe ţelurile strategice sovietice.” 

Petru a-i aţâţa pe bulgari, serviciile secrete sovietice au lansat zvonul că România pregăteşte un atac asupra Cadrilaterului. La fel, cu incitarea Ungariei:

„Cu o duplicitate cinică înfiorătoare, Moscova încuraja Ungaria să-şi clameze dreptul de a interveni în favoarea coetnicilor de peste hotare, în baza unui principiu pe care refuzaseră să-l admită în cazul României, referitor la coetnicii din R.S.S. Moldovenească (sau RSS Ucraina).” 

România mai era prezentată ca principală piedică în calea păcii mondiale! S-a reuşit blocarea relaţiilor economice cu Statele Unite, vehiculându-se furtul de tehnologie în beneficiu moscovit. Au fost atacate legăturile franco-române şi s-a trecut la remobilizarea agenţilor sovietici în România, a rivalilor lui Nicolae Ceauşescu.

Între aceştia, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol, Alexandru Drăghici, Ion Gheorghe Maurer, Paul Nuculescu-Mizil, Emil Bodnăraş, Constantin Pârvulescu, Silviu Brucan, Sergiu Celac, Corneliu Mănescu, Corneliu Bogdan, Victor Dumitriu, Nicolae Doicaru, Ion Stănescu, Ion Mihai Pacepa, Mihai Cararman, generalul Ioan Şerb ş.a.

Cu unii dintre ei nu s-a reuşit (Maurer, Bodnăraş, Niculescu-Mizil), alţii au rămas în adormire. Spre a-şi atinge scopul, Brejnev a încercat să resuscite memoria pozitivă a lui Gheorghiu-Dej, „maculată”, după moartea lui, de Ceauşescu din pricină că apărase „internaţionalismul proletar”.

S-a discutat chiar, în Biroul Politic moscovit, despre ridicarea unei statui a lui Gheorghiu-Dej, la Moscova. S-au mulţumit, în cele din urmă, cu redifuzarea cuvântărilor prosovietice rostite de Gheorghiu-Dej, cele de dinainte de 1963.

Recrutările erau făcute la vedere, încât, în timpul vizitei de la Moscova, din 1970, delegaţia României a pus direct problema în faţa lui Brejnev , acesta întrerupând discuţiile timp de douăzeci de minute, pentru a ieşi din starea de nervozitate.

În august 1971, Edward Gierek spunea limpede: „Nu pot să cred că putem exercita influenţă asupra activului Partidului Comunist Român. (…) Măcar acum să identificăm persoanele din România pe care ne vom putea baza în viitor.”

 În noiembrie 1973, mareşalul Andrei Greciko raporta că „Armata Sovietică este pregătită şi operaţiunea ar putea avea loc mai rapid decât în cazul Republicii Socialiste Cehoslovacia.” 

Cert e că liderii comunişti din Tratatul de la Varşovia considerau România ca pierdută nu numai pentru Pact, ci şi pentru socialism. Unul dintre ofiţerii autohtoni ai DSS (principala oficină românească prosovietică) se adresa unui ofiţer KGB, în primăvara lui 1972: „Ceauşescu e un trădător [care]  nu dă doi bani […] pe socialism sau pe prietenia cu Uniunea Sovietică.

Noi, cei din organele de securitate, începem să realizăm că va trebui îndepărtat.” 

Într-adevăr, România părea coaptă să părăsească sistemul comunist. Valul de solidaritate a naţiunii cu liderul, în 1968, era semnul renaşterii.

Atunci, numeroşi intelectuali au cerut intrarea în partid, exemplul emblematic fiind Paul Goma, spiritul cel mai eminescian al vremii, cu atât mai mult cu cât întrupa drama Basarabiei româneşti cu asupra de măsură.

De altfel, Paul Goma va fi de-acum înainte barometrul speranţelor româneşti, dar şi al eşecului catastrofal al politicii ceauşiste de după 1978, imediat după alungarea în exil a basarabeanului.

Acest eşec va înlesni ducerea la bun sfârşit a planului serviciilor secrete promoscovite, anunţat de ofiţerul DSS în 1972.

Theodor Codreanu / Ziaristi Online

Basarabia eminesciana, Editura Junimea, Iasi, 2013

 

NOTĂ :

(1) Cazurile izolate ale unor fapte comise de jandarmi mai zeloşi au devenit componentă a „legendei negre” împotriva României în arsenalul propagandistic al NKVD şi KGB, legendă care slujeşte şi astăzi românofobiei cultivate în Basarabia, după 1989.

Ce  este odios e că o parte dintre intelectualii actuali ai României s-au lăsat contaminaţi de „legenda neagră” propovăduită de KGB.

Doar un singur exemplu: Neagu Djuvara, care a reuşit să-şi creeze o aură de cap luminat al istoriei contemporane.

În realitate, Neagu Djuvara este un bun filosof al istoriei (Civilisation et les lois historiques. Essai d’étude comparée des civilisations, Paris, 1975), dar un istoric mediocru şi fantezist, care-şi etalează carenţele de informaţie şi de interpretare şi-n dialogurile cu George Rădulescu (Un secol cu Neagu Djuvara, Cuvânt înainte, de Andrei Pleşu, postfaţă, de Mihai Răzvan Ungureanu, Editura Adevărul, Bucureşti, 2010).

În imaginarul lui Neagu Djuvara, face prozeliţi ideea moscovită că România şi-a bătut joc de Basarabia, tratând-o ca pe un soi de „Siberie” în care erau trimişi cei pedepsiţi, neglijându-se cvasitotal dezvoltarea provinciei după Marea Unire.

România n-ar fi reparat drumurile, ar fi lăsat învăţământul de izbelişte etc.

„Sunt… – replică un riguros cunoscător în materie, Ioan Adam – exact tezele folclorului românofob de ieri şi de azi. E întristător să vezi un «anticomunist focos» enunţând teze similare cu acelea ale bolşevicilor.” (Ioan Adam, Afinităţi selective, Editura Biblioteca, Târgovişte, 201, p. 287). Iată contraargumentele lui Ioan Adam:

„Altminteri e de reţinut că în 1918 nu exista peste Prut nici o şcoală primară românească, deşi majoritatea locuitorilor din «gubernie» erau români. În 1940 fiinţau 2628 şcoli primare cu 7581 învăţători. Învăţătorii erau mai bine plătiţi decât cei«din ţară», precedentul fiind creat în timpul primului guvern (efemer!) al lui Alexandru Averescu.

Tot atunci, populaţia şcolară se ridica la 347.747 elevi, număr care întrecea cu mult pe acela al tuturor ştiutorilor de carte basarabeni indicaţi de recensământul ţarist din 1897: 301.174 locuitori.

Sub români s-au pus  peste Prut bazele învăţământului superior, prin înfiinţarea facultăţilor de Agronomie şi Teologie.

O şcoală de Arte Frumoase, o Pinacotecă şi un Teatru Naţional, o Bibliotecă Centrală şi un post de radiodifuziune completau acest patrimoniu spiritual remarcabil.

La Chişinău s-a realizat, graţie eforturilor lui Gala Galaction şi Vasile Radu, a doua mare traducere a Bibliei din cultura noastră. / «Nu reparasem drumurile»?

Altă acuză infamantă, din fericire fără suficient fundament.

După 106 de «oblăduire» rusească, ţarismul lăsase doar 150 km de şosele continue. În doar două decenii românii au construit 312 km şosele, cu 4105 poduri; în plus, s-au construit şi pavat numeroase drumuri astfel că în 1940, când «ţarii roşii» «eliberau» iarăşi Basarabia, lungimea şoselelor pietruite şi pavate depăşea 1.100 km.” (pp. 287-288).

La fel şi cu căile ferate, pentru care s-au alocat două miliarde de lei.

 

 

 

 

08/03/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un semnal de alarmă – Planuri de distrugere a integrităţii teritoriale a României şi a unităţii poporului român

 

Imediat după crearea statului român modern, în anii ’20-’30 ai secolului trecut, au apărut planuri de distrugere a integrităţii  sale teritoriale şi a unităţii noastre naţionale. Aceste planuri s-au dezvoltat în timp şi s-au adaptat conjuncturilor internaţionale existente în momentele istorice în care au fost promovate.

În anul 1924, Uniunea Sovietică, prin intermediul Kominternului, a creat diversiunea de la Tatar Bunar (în Basarabia), potolită în forţă de către armata română. În iunie 1940, URSS a ocupat Basarabia şi Bucovina de nord, la 30 august 1940, prin Diktatul de la Viena, Germania nazistă şi Italia fascistă au transferat Ungariei horthyste jumătatea de nord-vest a Transilvaniei, iar la 7 septembrie 1940, sub presiune externă, România a fost obligată să cedeze Bulgariei Cadrilaterul.

În cele trei decenii scurse de la evenimentele din decembrie 1989, România a scăpat de dezmembrare, însă nu şi de planuri şi scenarii instrumentate în diverse medii geopolitice, care să o aducă în pragul prăpastiei. Cu cât timpul se scurge, iar regimul politic instaurat în decembrie 1989 îşi epuizează resursele informaţionale, materiale şi umane şi nu este capabil să-şi reproducă funcţiile sociale, cu atât pericolul pentru naţiunea şi statul român este mai mare. Nimeni nu mai trebuie să se bizuie doar pe miracolul salvator cu care a fost dăruit de Pronie poporul român.

După căderea Cortinei de Fier, în Europa doar Germania s-a unificat, în timp ce alte ţări s-au dezmembrat. Dezmembrarea României ar satisface numeroase interese în Ungaria, Germania, Ucraina şi Rusia, dar şi în Uniunea Europeană, motiv pentru care scenariile prezentate în serialul nostru urmează a fi grupate după acest criteriu al intereselor geopolitice.

Un scenariu-avertisment potrivit căruia dezmembrarea României ar putea deveni realitate, prin transformarea Transilvaniei într-un teritoriu autonom și prin federalizarea țării, a fost lansat de Alexandru Cumpănașu, președintele Coaliției pentru Modernizarea României.

 

 

 

 

 

Planurile de separare a Transilvaniei urmată de federalizarea a ce a mai rămas din România reprezintă UN PERICOL REAL şi  de aceea astfel de AVERTISMENTE MERITĂ PUBLICATE ȘI DISCUTATE

Cumpănașu: „Scenariul ar arata aşa: formarea unui nou stat independent Transilvania pe baza multietnicitatii, a faptului ca furnizeza peste 50 la suta din PIB si a unei afilieri cultivate intens faţă de spaţiul germanic, care evident nu se limitează la Germania. O astfel de noua Republică cerută de cetăţenii „transilvăneni” ar rupe forţa şi puterea României de azi şi ar uşura substanţial misiunea de distrugere a unui stat ce se incapăţânează să ramână UNITAR, NAŢIONAL şi INDIVIZIBIL”.

Am lansat in ultimii ani mai multe ipoteze despre escaladarea tensiunilor dintre marile puteri, unele fiind considerate la vremea respectiva ireale sau apocaliptice … si din pacate in mare parte devin tot mai mult o realitate.

Scenariul pe care il prezint are la baza informatii acumulate in timp din toate mediile posibile interne si externe. M-am hotarat sa fac public acest plan deoarece observ tot mai multi pasi spre indeplinirea sa, iar actiunile de punere in aplicare au devenit aproape evidente si „transparente” …

Acest scenariu a existat în diverse etape ale istoriei de 98 ani a Romaniei ca stat unitar, insa niciodata nu a avut un sprijin tacit sau activ atat de larg precum astazi.

Nemultumirea Ungariei, a Austriei si a Rusiei de-a lungul timpului fata de Actul Unirii de la 1 Decembrie 1918 erau firesti, nemaiavand teritorii importante de „muls” pentru economiile lor. Ne-am obisnuit asadar cu frustrarile celor ce au „rupt” din trupul tarii de-a lungul timpului, insa azi nu mai vorbim numai de ei …

România trece prin cea mai grea incercare pentru menținerea statului naţional unitar român.

Unitatea, caracterul national si indivizibilitatea României sunt cuvintele din Constituţia României care ard   mâinile unora dintre duşmanii noştri.

Pe Lista de argumente valide ale lui Alexandru Cumpănașu privitoare la existenţa unor astfel de planuri, sunt evidente mai ales acestea:

A. Crearea unei Europe Federale bazată pe Euroregiuni, O europa Federală din care Statele Naționale vor dispărea 

B. Crearea unei Europe Federale și Progresiste în care Internaționalismul, Ateismul Agresiv și Amestecul Etnic Programat și Forțat Bazat pe o Imigrație Masivă vor fi principalele direcții de acțiune ale aşa zişilor progresiști europeni și mondiali.

C. Aducerea la putere în România a unei unei rețele mondialiste opusă statului naţional unitar 

1. Atitudinea uluitoare a Germaniei in cadrul negocierilor privind Transnistria, în care au acelasi punct de vedere cu Rusia referitor la recunoașterea de catre Chişinău a independenței Transnistriei.

2. Eliminarea românismului, a culturii şi distrugerea istoriei şi învățământului naşional

3. Editarea unor manuale de istorie si limba română – care să  nu mai aibă nimic in comun cu istoria reala si identitatea noastră, care să sugereze prin însăşi denumirea lor că nu mai este nevoie sa fim români.

4. Posturi radio si tv în Transilvania conduse de cetățeni români, dar cu surse de finantare neclare,  vorbesc tot mai dur despre nevoia de „autoguvernare” a Transilvaniei.

5. Demonstrarea incapacităţii a Romaniei de a se autoadministra care ar demonstra astfel nevoia de un „proctectorat” al unora dintre marile puteri.

6. Eliminarea oricarei forme de leadership politic, administrativ, economic, dar mai ales cultural şi crearea unui haos bine organizat, vor putea reprezenta un alt argument pentru ca romanii sa accepte mai ușor „viitorul”.

7. Propgramarea majorităţii investitiilor din spatiul germanic în Transilvania şi aproape nimic in restul României.Exact acesta este argumentul: investim in Transilvania pt ca la un moment dat (cum se intampla deja) cetăţenii români de acolo să işi dorească ruperea de trupul țării.

8. Legat de punerea în aplicare a acestui plan, este suficient sa vedem germenii unei revolte tacite, dar atent cultivate, de inrăire a transilvanenilor faţă de  aşa zişii „mitici” de la București, incapabili să imparta „echitabil” bogatia pe care  ardelenii  o trimit înspre capitală.

9. Cumpărarea, acapararea  cvasi totalității capitalului românesc, impunerea în funcții de decizie a unor vasali ai multinaționalelor din țările – care iși doresc o Românie rupta, slaba și docilă.

10. Mergând mai departe, acest plan nu include doar crearea unei Republici Independente Transilvănene, dar si o FEDERALIZARE a restului Romaniei, nu inainte de a rupe – daca este posibil – şi Moldova din România cu Basarabia pentru o noua Republica Independentă „Europeană” … Cu sau fără ruperea Moldovei, planul include federalizarea restului ţării si disparitia caracterului naţional al Statului Român.

11. O Românie formată din 3 republici guvernate şi administrate regional reprezinta ultimul act pentru „desavârşirea” ambiţiilor, frustrărilor si intereselor diversilor actori regionali sau globali in raport cu Romania.

Cele 3 state federale ar fi: Moldova (dacă nu este alipita Basarabiei), Dobrogea – Oltenia – Muntenia, grupate intr-un singur stat, plus Transilvania care are ambiții să devină INDEPENDENTĂ și să se rupă de această federație.

12. O Românie divizată este în beneficiul tuturor neprietenilor săi: a vecinilor (mult mai mici decat Romania), a Rusiei revanşarde, dar si tarilor din Spaţiul Germanic, care nu au nevoie in Europa de state mari si puternice care sa incurce socotelile „greilor” europeni.

 

 

 

 

Dezbembrarea Romaniei - Ungaria mare - Moldova mare

 

 

 

 

Ultimul act al acestui plan pervers este invrăjbirea sau distrugerea instituţiilor care au ţinut statul român în graniţele sale până acum, respectiv, serviciile de informaţii, armata, parchetul şi justiţia.

Faptul ca exista acest PLAN nu inseamna ca ROMANII de peste tot se vor fi resemnat, precum baciul mioritic sa li se ia tara, ci dimpotriva este datoria noastra sa reactionam, sa fim uniti, sa ne intarim statul si cultura.

Cu toţii iubim acest pamânt şi putem ţine piept duşmanilor noştri. Trebuie doar să ii ţinem pe liderii nostii aproape de patrie şi să respingem orice exces şi pretext menit să facă pe plac „stăpânilor lor”.

Profesorul Mircea Coșea scria, într-un editorial pentru DCNews, că informațiile primite de Cumpănașu pe canale diplomatice nu fac altceva decât să confirme analizele economice bazate pe informații din surse publice.

Conceptul general pe care se bazează dezmembrarea este acela al creării cadrului de incompatibilitate economică și socială între zonele și regiunile unei țări până la punctul în care acestea, ” în mod natural și necesar” se despart.

Despărțirea este prima fază a unei centrifugări prin care zonele devenite ” autonome” sunt atrase spre zone mai dezvoltate economic sau mai potente politic, aflate înafara granițelor fostului stat unitar și suveran, scrie Mircea Coșea.

Întrebarea pusă de prof. Coșea pleacă de la aceste decalaje de dezvoltare, care pot conduce la dezmembrarea teritorială a țării. Dacă politica de reducere a decalajelor la nivel regional a fost inexistentă atunci trebuie să ne punem întrebarea : se explică prin prostia sau prin trădarea celor care au guvernat și guvernează?

Iată, integral, editorialul scris de prof. Mircea Coșea pentru DCNews:

Comentariu la scenariul domnului Alexandru Cumpănașu

Domnul Alexandru Cumpănașu a publicat cu câteva zile în urmă o foarte interesantă analiză a posibilului pericol în care se află integritatea teritorială a României (”Marele Plan: Transilvania, independentă! Restul, România Federală”).

Domnia sa prezintă un scenariu conform căruia dezmembrarea României ar putea deveni o realitate într-un viitor extrem de apropiat, atât prin transformarea Transilvaniei într-un teritoriu autonom cât și prin federalizare țării.

Nu ar fi corect să nu spunem că astfel de scenarii circulă mai demult pe piața analizei politice și că unii reprezentanți importanți ai acesteia au spus în limbaj gazetăresc ” cu subiect și predicat” că în 2018 este posibil să nu sărbătorim marea unire ci să asistăm la marea destrămare a României.

Analiza domnului Cumpănașu nu demonstrează doar ” cu subiect și predicat” această posibilitate de dispariție a României ci și cu informații credibile prin accesul pe care acesta îl are în sferele înalte ale diplomației.

Eu nu am acces la aceste sfere și, în consecință, nu am nici informații prin canale diplomatice dar am propria mea analiză care, din păcate, merge în aceiași direcție cu scenariul domnului Cumpănașu.

De altfel, informațiile pe canale diplomatice nu fac altceva decât să confirme ” informațiile ” pe care zi de zi și la vedere oricare cetățean român le poate avea prin simplul său contact cu realitatea românească .

Realitatea cotidiană a fiecăruia dintre noi ne demonstrează, printr- o infinitate de aspecte, faptul că distrugerea României ca stat și dezmembrarea sa teritorială este un obiectiv urmărit cu asiduitate și finanțat generos de importante forțe antiromânești încă de la începutul anilor 1990.

Conceptul general pe care se bazează dezmembrarea unei ţări  este acela al creării cadrului de incompatibilitate economică și socială între zonele și regiunile unei țări până la punctul în care acestea, ” în mod natural și necesar” se despart.

Despărțirea este prima fază a unei centrifugări prin care zonele devenite ” autonome”sunt atrase spre zone mai dezvoltate economic sau mai potente politic aflate înafara granițelor fostului stat unitar și suveran.

În perioada postbelică, în anul 1948 România a fost nevoită să cedeze Uniunii Sovietice Insula Şerpilor, fiind astfel primul şi singurul stat din lagărul socialist şi din Europa căruia i s-a luat o bucată din teritoriu, în afara acordurilor internaţionale de Pace încheiate la Paris după înfrângerea coaliţiei naziste.

Scenariile dezmembrării teritoriale au mai fost prezente în România prin anii 60 ai secolului trecut prin așa numita ” doctrină Valeev”, un plan subversiv  prin care fosta URSS dorea dezmembrarea teritoriului ţării noastre  prin crearea unor ” zone de integrare și specializare economică”. Conform acestei doctrine, Moldova urma să creeze împreuna cu Republica Sovietică Moldovenească o zonă integrată, Transilvania crea o zonă împreună cu partea de est a Ungariei, Dobrogea crea o altă zonă cu partea de nord a Bulgariei.

Așa-numitul „Plan Valev” care viza alcătuirea unui „complex economic interstatal” în zona Dunării de Jos, care ar fi înglobat sudul URSS (Basarabia şi sudul Ucrainei cu o suprafaţă de 12.000 km2), sud-estul României (100.000 km2) şi nordul Bulgariei (38.000 km2), şi cu o populaţie de 12 milioane de locuitori. Bulgaria a acceptat „Planul Valev”, dar conducătorii României au reacţionat violent.

Ceea ce ar mai fi rămas din România urma să se numească ” Zona Dunării de Jos” , specializată exclusiv pe agricultură și ar fi cuprins Muntenia, Banatul și Oltenia.

Trebuie subliniat  că, din punctul meu de vedere, ceea ce se poate întâmpla acum este total diferit de perioada doctrinei Valeev. Atunci a existat o impunere ” din afară” prin intermediul presiunilor societice via CAER ceea ce a declanșat o stare de revoltă la nivelul cetățeanului , un spirit de unitate națională pe fundalul puternicului sentiment anti sovietic. Acest suport popular a permis conducerii comuniste să respingă pericolul dezmembrării teritoriale.

Și acum, dacă Rusia sau oricare altă putere străină ne-ar impune cu forța militară sau cu orice alt instrument coercitiv de politică externă dezmembrarea (autonimizare sau federalizare) , reacția populară ar fi teribilă, oricare dintre noi devenind instantaneu , indiferent de orientări politice sau statul social, un combatant activ pentru respingerea pericolului.

Incompatibilitățile, instrumente moderne pentru federalizare

Tocmai pentru a evita o astfel de stuație, instrumentele moderne ale dezmembrării au devenit de natură internă prin, așa după cum am arătat mai sus, dezvoltarea incompatibilităților economice și sociale dintre regiuni. Incompatibilitățile sunt efectul inegalităților, al decalajelor de dezvoltare dintre regiuni și colectivități.

Nu întâmplător, cele mai importante analize ocidentale nominalizeaz inegalitățile/decalajele ca fiind cea mai importantă cauză a posibilelor transformări nu numai la nivelul polurilor de putere globală ci și la nivelul ” redesenării granițelor inter statale” ( vezi ” Raportul Comisiei Stiglitz” sau ” Thomas Piketty ” Capitalul secolului XXI”).

România este poate cel mai reprezentativ loc din Europa unde condițiile dezmembrării ( autonomizare, federalizare) sunt ”cele mai coapte”. Inegalitățile dintre marile regiuni ale țării sunt atât de evidente încât nu este de neglijat ” reacția internă” a instituțiilor locale sau grupuri de interese în favoarea dezmembrării.

Nu mă refer la grobianismul politic de tip UDMR care vorbește deschis despre ”dezlipirea ” de București, despre comentariile anti miticiste ale unor formatori de opinie sau despre antiromânismul golănesc de pe siturile de socializare ci la efectele materiale ale unei difrențe de dezvoltare care nu pot să nu genereze interesul pentru o alternativă , considerată aptă de a rezolva problemele pe care statul unitar nu le-a putut rezolva.

Trădare sau prostie?

Inegalitățile/decalajele dintre regiunile României 2016 sunt oricând capabile să explice dorința de rezolvare printr-o alternativă, alta decât a statului unitar. Nu voi da cifre în materialul de față dar recomand analizele extrem de detaliate ale sitului Curs de Guvernare pe această temă.

Voi cita doar o concluzie din acestea :”aproape invariabil, cu cât o parte a țării a fost mai săracă, ea a recuperat mai puțin față de media europeană nu doar în termeni absoluți dar, surprinzător, și în termeni relativi. Ceea ce marchează dezechilibrele existente și explică adâncirea decalajelor.

Datele prezentate de Eurostat arată că politica de reducere a decalajelor la nivel regional în România a fost inexistentă”.

Dacă decalajele pot conduce la dezmembrarea teritorială a țării și dacă politica de reducere a acestora la nivel regional a fost inexistentă atunci trebuie să ne pune întrebarea : inexistența unei astfel de politici vitale pentru națiunea română se explică prin prostia sau prin trădarea celor care au guvernat și guvernează?

Ungaria și „frontiera de 1000 de ani”

Cercuri guvernamentale din Ungaria visează la falsa şi ridicola „frontieră de 1000 de ani” și dorește o reeditare a celui de-al doilea Diktat de la Viena, drept pentru care face un lobby intens. Agitaţiile şoviniste create de adepţii aşa-zisului „Ţinut Secuiesc” privind autonomia acestuia sunt sprijinite pe faţă de autorităţile de la Budapesta. Dezmembrarea României a fost şi este visul ultranaţionaliştilor deghizaţi în democraţi, aflaţi la conducerea Ungariei.

Aceştia mizează şi pe faptul că intelectualii români s-au grăbit să declare „decesul naţionalismului”, fiindcă n-au înţeles că nu se poate pune semnul egalităţii între „naţionalism” şi „extremism”. Orice om raţional poate observa că la Budapesta se doreşte dezmembrarea României, acest scop fiind urmărit cu obstinaţie de către iredentişti, care vorbesc „cu mare durere în suflet” despre Tratatul de la Trianon.

Ungaria, stat membru NATO şi UE, nu emite în mod oficial pretenţii asupra unor teritorii din România care au aparţinut odinioară regatului medieval al Ungariei sau Imperiului austro-ungar, dar a elaborat şi a început să aplice o strategie care utilizează toate tipurile de resurse şi scenarii posibile pentru realizarea obiectivului propus: partide extremiste, care să facă agitaţie şi să sensibilizeze forurile europene, formaţiuni paramilitare care să bage groaza în românii ardeleni şi planuri secrete de ocupare paşnică, fără violenţă, a Ardealului.

Autorităţile ungare sunt conştiente că în condiţiile actuale anexarea Ardealului prin mijloace politico-militare este imposibilă. De aceea, au schimbat tactica, trecând la aplicarea unui „Plan secret pentru anexarea Ardealului”: recucerirea pe cale paşnică a Ardealului. Pocedura principală este: întabularea dreptului de proprietate obţinut de către unguri sau organizaţii, fundaţii ale acestora, pe calea împroprietăririlor ilegale şi a retrocedărilor de terenuri arabile, păduri şi imobile bazate pe acte false. În acest război asimetric, atipic, împotriva României, statul ungar are drept aliaţi formaţiunile politice cu caracter etnic maghiar din Romînia, precum şi bisericile maghiare. Astfel, sub privirile nepăsătoare ale clasei politice româneşti, întabularea Ardealului de către unguri se face atât pe cale laică, în beneficiul unor indivizi ori fundaţii, cât şi pe cale religioasă, în favoarea bisericilor maghiare (romano-catolică, reformată, unitariană şi luterană).

Cu imobilele care aparţin de drept statului român este împroprietărit ilegal Statusul romano-catolic, respectiv biserica romano-catolică, adică Ungaria. Unii lideri extremişti maghiari, precum Laszlo Tőkes, susţin că, la momentul potrivit, Ardealul se va duce cu pământ cu tot la Ungaria. Aceştia scontează pe laşitatea politicienilor români, pe neputinţa autorităţilor politico-militare române, dar mai ales pe ajutorul prietenilor lor din Occident. Deocamdată agenţii Ungariei acţionează subversiv, la limita sau prin încălcarea legislaţiei statului român, pe următoarele direcţii principale:

– acordarea rapidă şi gratuită de către Ungaria a dublei cetăţenii pentru românii get-beget;

– dobândirea dreptului de proprietate asupra a peste 60% din bunurile (clădiri, terenuri agricole şi păduri) din Transilvania de către Ungaria, prin persoane juridice şi persoane fizice ungare;

– falsificarea istoriei poporului român, a istoriei Ungariei şi, mai ales, a istoriei Transilvaniei, dând prioritate ungurilor şi prezentându-i pe români ca „venetici”, primiţi din milă pe moşiile nobililor unguri;

– intensificarea lobby-ului unguresc împotriva României şi pentru anexarea Ardealului, în capitalele importante ale lumii: Washington, Berlin, Londra, Paris, Moscova, Roma, Viena, Bruxelles, şi, mai ales, la Vatican;

– pregătirea paramilitară a tinerilor unguri din Ardeal şi existenţa depozitelor cu armament şi muniţii.

Presa din Ungaria a scris cu sârg despre împroprietăririle şi retrocedările reuşite de unguri în Ardeal. De pildă, în anul 2007, presa din Ungaria aprecia că 1/3 din Ardeal era revendicat de nepoţii grofilor unguri, în numeroase procese de retrocedare. În acelaşi timp, mass-media din România, dar mai ales publicaţiile româneşti din Ardeal au semnalat numeroase cazuri de împroprietăriri nelegale ale Statusului romano-catolic şi de retrocedări ilegale de imobile către bisericile maghiare, pe bază de acte false. Însă Parchetul şi Direcţia Naţională Anticorupţie nu s-a implicat decât în foarte mică măsură, accidental, pentru a curma ilegalităţile comise în Ardeal pe tema retrocedărilor în natură.

Pentru dobândirea Ardealului fără război cu România şi încorporarea lui la Ungaria, autorităţile ungare acţionează uneori la vedere, dar de cele mai multe ori ocult, prin intermediul formaţiunilor sau partidelor politice create în România pe baze etnice maghiare, precum şi a unor formaţiuni paramilitare formate mai ales din tineri maghiari care s-au născut şi trăiesc în Romînia şi sunt cetăţeni ai statului român.

 Acţiuni ale formaţiunilor politice cu caracter etnic maghiar, coordonate de Budapesta

În avangardă sunt două formaţiuni politice, una moderată, de largă „respiraţie” democratică, numită Uniunea Democrată Maghiară din România (UDMR, în limba maghiară Romániai Magyar Demokrata Szövetség), alta violentă, asumată sau renegată de comunitatea maghiară, în funcţie de conjuncturi, intitulată Partidul Civic Maghiar (PCM), care şi-a construit şi o formaţiune paramilitară intitulată Garda Maghiară.

Acestea se sprijină pe mass-media de limbă maghiară, precum şi pe organizaţii şi fundaţii cu caracter social, care potrivit legislaţiei româneşti se manifestă slobod în toată România după dorinţă şi voinţă.

Entităţi politico-administrative preconizate

 a) „Ţinutul Secuiesc”

Ţinutul Secuiesc este, în accepţiune istorico-etnografică, ţinutul din sud-estul Transilvaniei, locuit în majoritate de secui (subgrup etnic cu o conţtiinţă istorică aparte, cu un anumit specific etnografic, respectiv de dialect) şi care cuprinde teritoriile fostelor „scaune” secuieşti. Teritoriile respective se găsesc incluse în momentul de faţă în judeţele Alba, Bacău, Cluj, Covasna, Harghita şi Mureş.

 Astăzi, sub aspect etno-politic, sub denumirea „Ţinutul Secuiesc” se înţelege teritoriul format din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, cu centrul la Târgu Mureş. Acest oraș a fost, pe rând, reşedinţa Scaunului Mureş, apoi a Comitatului Mureş-Turda, apoi a Regiunii Autonome Maghiare, iar în prezent este reşedinţa judeţului Mureş.

Privind harta României, amplasarea „Ţinutului Secuiesc” în inima României readuce în memorie spărtura din „tricolorul românesc”, adulată din ignoranţă de către „poporul din stradă” la „zavera” din decembrie 1989.

b). Partium

Partium (Partium regni Hungariae, în traducere „partea regatului Ungariei”) se referă la teritoriul din afara Transilvaniei propriu-zise, recunoscut în anul 1541 de sultanul Soliman Magnificul ca aparţinând principelui Ioan Zapolya, pretendent al coroanei regale a Ungariei în contra împăratului Ferdinand. 

În anul 1570, prin Tratatul de la Speyer, fiul lui Ioan Zapolya, Ioan Sigismund Zápolya, a renunţat la pretenţiile regale şi s-a numit în continuare „Transilvaniae et partium regni Hungariae princeps”, adică principe al Transilvaniei şi al părţii din Regatul Ungariei. Titlul de principe i-a fost recunoscut deopotrivă de sultan şi de împărat.

Partium a fost constituit iniţial din comitatele Maramureş, Solnocul Interior, Crasna, Bihor, Ţara Chioarului, Banatul de Severin şi Zarandul de est. Regiunea Partium a fluctuat în timp şi a fost ocupată în mare parte de trupele Imperiului Otoman în anul 1660, dar a revenit la Transilvania la sfârşitul secolului.

În secolul XVIII (în Marele Principat al Transilvaniei) zona Partium s-a redus la comitatul Solnocul Interior, comitatul Crasna, ţinutul Chioar şi o porţiune din comitatul Zarand. Prin reorganizarea administrativă a Regatului Ungariei de la mijlocul secolului XIX, teritoriul numit Partium a fost încorporat în regat.

Prin Tratatul de la Trianon din anul 1920, regiunea Partium a fost divizată între Regatul României, Cehoslovacia şi Ungaria. Astăzi, denumirea de Partium se referă la teritorii din actualele judeţe Arad, Bihor, Caraş-Severin, Maramureş, Satu Mare, Sălaj şi Timiş din România, din judeţul Hajdu-Bihar din Ungaria şi din regiunea Transcarpatia din Ucraina.

Pentru înfiinţarea regiunii „Partium” a strâns semnături Partidul Popular Maghiar din Transilvania. În concepţia liderilor acestui partid, regiunea respectivă ar urma să cuprindă judeţele Bihor şi Satu Mare, dar şi o parte din judeţele Sălaj şi Maramureş.

Deputatul UDMR Attila Cseke a susţinut că regiunea „Partium”, cu centrul la Oradea, ar trebui să apară pe noua hartă a României, întrucât este o entitate cu cultură şi istorie, cu criteriul geografic foarte clar, despărţită de Cluj prin Piatra Craiului. De altfel, la sfârşitul lunii ianuarie 2013, filialele bihorene ale celor cinci partide parlamentare au semnat o declaraţie comună în care au acceptat să acţioneze unitar pentru o regiune cu capitala la Oradea.

Caii troieni „mânați” din Germania și Ungaria

În Germania există indicii privind reactivarea unei „Coloane a V-a” în ţările cu minoritate germană, iar pe forumurile de comunicare circulă mesaje transmise în scopuri propagandistice, secesioniste.

Cercuri din această ţară ajută Ungaria în realizarea pretenţiilor ei revizioniste şi sprijină de la distanţă divizarea României. Din nefericire, pe lângă etnicii germani sau unguri sunt şi români care nu se sfiesc să pună umărul la dezmembrarea României.

Pe coordonatele separării Transilvaniei şi Banatului de România au fost create mai multe organizaţii, ligi, dintre care se evidenţiază: Liga Transilvania-Banat, „Liga Transilvania Democrată” şi Asociaţia „Drum Nou” (Neuer Weg).

 

 

 

Surse:

 

Dr. Aurel V. David/ Revista Vitralii, nr. 24/2015 (a ACMRR-SRI) via Ziaristi Online

secretulcunoasterii.ro

https://www.dcnews.ro/marele-plan-transilvania-independenta-restul-romania-federala_519981.html

http://fluierul.ro/jsp/article/indexDisplayArticle.jsp?artid=882379&title=alexandru-cumpanasu-marele-plan-transilvania-independenta-restul-romania-federala-

15/01/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O istorie a României nefalsificată, din preistorie și până în prezent. Primul Război Mondial. VIDEO

 

Un film care trece în revistă aproape complet istoria României, nefalsificată, din preistorie și până în prezent.

Cei care l-au făcut, au realizat o muncă imensă, căutând în toate documentarele și materialele pe care le-au găsit, și în majoritatea lor spun lucruri despre care istoria oficială tace sau minte.
Deși pe fiecare din aceste subiecte se mai pot spune multe, ceea ce transmite acum acest film este cea mai aproape de adevăr realizare documentară despre istoria României, făcută ca un tot unitar, din trecutul indepartat  până în prezent.

Documentarul are 16 episoade.

URMARITI TOATE  EPISOADELE .

 

 

 

 

23/09/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: