CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

În ciuda propagandei deșănțate la care se dedau neomarxiștii progresiști în politică și mass-media, românii rămân printre cei mai religioși din lume. VIDEO

Recent,mai mulți consilieri și un Primar aparținând partidului neomarxist USR-PLUS, pretins ”de dreapta”, au refuzat să depună jurământul cu mâna pe Biblie, iar unul a refuzat pur și simplu să jure la ceremonia de învestire în funcție care a avut loc după alegerile locale.

Neomarxiștii ar fi bine să reflecteze asupra faptuluică 90,2% din români cred în Dumnezeu, în ciuda tuturor presiunilor și amenințărilor anticreștine la care s-a dedat în trecut propaganda comunistă și încă se mai dedă în zilele noastre propaganda atee neomarxistă!

Românii sunt printre cei mai religioase popoare din lume, peste 90,4 dintre ei declarând că se consideră persoane religioase, transmite Romanian Global News ,  citând studiul realizat de Centrul de Cercetări Sociologice LARICS, în parteneriat cu Secretariatul de Stat pentru Culte şi Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române, prezentat miercuri în Aula Academiei Române.

Originile si implicatia ortodoxiei in istoria poporului roman  CrestinOrtodox.ro

Indiferent de confesiune, românii cred în Dumnezeu într-un procent covârşitor, de 90,2%, în timp ce numai 5,7% au răspuns că „nu se poate răspunde aşa de simplu la această întrebare”. 68,2 dintre români se roagă zilnic sau aproape zilnic.

Românii merg la biserică pentru a participa la slujbe o dată pe săptămână sau mai des în proporţie de 36,1%, în vreme ce 21,7% – doar ocazional, la unele sărbători, evenimente din familie, 18% – doar la sărbătorile mari şi 17,2% – cam o dată pe lună.
În privinţa educaţiei religioase în şcoli, 72,8% dintre respondenţi consideră că este necesară, în timp ce 22,3% răspund că părinţii decid în acest caz, iar 4,8% spun că nu trebuie să existe educaţie religioasă în şcoli.
Sondajul, realizat pe baza unui chestionar aplicat telefonic, a fost realizat în perioada 30 noiembrie – 7 decembrie, pe un eşantion multi-stratificat, probabilistic, de 1.000 persoane şi este reprezentativ pentru populaţia României, neinstituţionalizată, cu vârsta de 18 ani şi peste 18 ani.
Eroarea maximă admisă a datelor este de plus/minus 3%, la un grad de încredere de 95%.

19/12/2020 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Câți silovki sunt în Rusia?

 Wikipedia ru.scrie că siloviki (cиловики) sunt angajații agențiilor de aplicare a legii, ai organizațiilor de informații, ai forțelor armate și ai altor structuri ale statului rus care au dreptul legal de a folosi forța.

În Rusia, instituțiile de forță au în rândurile lor un număr de cca. 5 milioane de angajați, relatează publicația de limbă rusă  http://ttolk.ru/articles/skolko_v_rossii_silovikov

Această țară continuă să funcționeze în baza unui sistem bazat pe modelul prusac, adoptat sub Petru I.

Cheltuielile cu armata, poliția și serviciile secrete reprezintă mai mult de 30% din bugetul federal și o parte semnificativă din bugetele regionale. 

Rusia a fost întotdeauna considerată un stat interesat prioritar de tot ceea ce ține de război.

Țarul Petru I, fondatorul Rusiei moderne, a copiat pur și simplu modelul prusac. 

Atunci, la începutul anilor 1700, alegerea nu a fost întâmplătoare fiind considerată cea mai reușită opțiune care a făcut posibilă în scurt timp crearea unei armate, a unui complex militar-industrial și a unor întreprinderi care să le deservească. 

Statul a fost „setat” pentru război – și așa a rămas în următorii 300 de ani. Toate celelalte ramuri ale economiei au fost considerate ca auxiliare ale efortului de război.

 Școala e necesară pentru ca soldatul să fie alfabetizat, medicamentele servesc readucerii soldatului cât mai curând posibil, la condiția de apt combatant, după ce a fost rănit.

Industria este necesară -pentru a construi nave și tunuri.

„Rusia democratică” a modelului Putin, ar trebui să scape de această traumă a începuturilor ei și cu toate acestea, principala prioritate a acesteia rămâne același model stabilit de Petru I – armata și controlul exportului de materii prime. Omul este în continuare o rotiță într-o mașinărie și tot ceea ce era valoros în vremea lui Frederick și Ecaterina cea Mare continuă să se aplice în sistemul actual.

Să încercăm să calculăm mărimea vehiculului poliției militare rusești.

Efectivele paznicilor de închisori numără acum cca. 347,5 mii de persoane. 

Numărul angajaților Ministerului Afacerilor Interne s-a atinge și depășește 1,3 milioane de oameni . În aceeași structură există 200 de mii de angajați ai trupelor Ministerului de Interne.

Este imposibil să se afle numărul de agenți de spionaj ai FSB, întrucât informațiile despre acest serviciu sunt clasificate, dar potrivit unor date disparate cifrele variază de la 80 la 120 de mii de persoane, fără a lua în calcul angajații Serviciului de frontieră. 

Împreună cu ei, depășește efectivele depășesc 200 de mii de oameni. 

Numărul angajaților SVR (o agenție care se ocupă de colectarea informațiilor în afara Comunității Statelor Independente și  raportează direct președintelui Rusiei) este de asemenea, secret – dar conform estimărilor, se ridică la 20 de mii de persoane. 

Numărul agenților FSO (o agenție cu sarcini legate de protecția funcționarilor de stat de rang înalt, inclusiv președintele rus, precum și de anumite proprietăți federale), este de asemenea clasificat, deși mass-media apelează de la 10 mii la 25 mii persoane.

În comparație cu URSS stalinistăa anului 1953, Rusia de azi este un stat superpolițist. 

Ținând cont de diferența de populație, FSB are astăzi aproape de două ori, iar Ministerul Afacerilor Interne cu 60% mai mulți angajați,

Serviciul vamal rus are 68 de mii de oameni.

Ministerul Situațiilor de Urgență are  371 de mii de oameni (inclusiv 19,5 mii de soldați ai Apărării Civile), în protecția împotriva incendiilor – alte 280 de mii.

Personalul sistemului judiciar este format din 23.172 de judecători federali ai instanțelor de jurisdicție generală și 6779 de judecători de pace. În total, aproape 30 de mii de oameni.

Personalul procuraturii este de 63 de mii de persoane (din care aproximativ 20 de mii activează în cadrul serviciilor de investigații).

FSKN (poliția anti-drog) angajează 40 de mii de cadre.

Serviciul federal al executorului judecătoresc are 23 de mii de persoane, cu toate acestea, executorul șef adjunct al Federației Ruse a declarat în urmă cu ceva vreme că serviciul ar avea nevoie de 60 de mii de angajați.

Serviciul de curierat este considerat a fi destul de slab ca număr – doar 4475 de persoane.

Serviciul fiscal (deși nu este încadrat oficial în sistemul de securitate al statului) are 166 de mii de angajați.

Cea mai numeroasă este componența Ministerului Apărării – 1,16 milioane de cadre militare plus 860 de mii de funcționari publici. 

Cu toate acestea, numărul militarilor contractuali este puțin peste 55% (din care 12% sunt soldați și subofițeri). 

Astfel, numărul cadrelor militare profesioniste este de 638 mii persoane care, împreună cu funcționari publici ai Ministerului Apărării ajung la un total de 1,5 milioane de oameni.

Serviciul federal de migrație  are 34,3 mii de angajați.

În plus, și „armatele civile” ale corporațiilor de stat pot fi clasificate drept oficiali de securitate. Astfel, doar securitatea paramilitară a Căilor Ferate Ruse numără 80 de mii de oameni. Și împreună cu „armatele” Gazprom, Transneft, Rosatom etc.  se poate depăși numărul de 150 de mii de persoane.

Astfel, numărul total al oficialilor de securitate din Rusia este de 4,6-4,65 milioane de oameni. Este mult sau puțin? 

Populația totală cu vârstă de muncă a Rusiei este de 87 de milioane de oameni, dintre care aproximativ 42 de milioane sunt bărbați. 

Excluzând cele aproximativ 38 de milioane de persoane cu dizabilități și persoanele aflate în închisoare, forțele de securitate din țară reprezintă aproximativ 12% din totalul celor apți de muncă, sau fiecare al optulea om. 

Acum să vedem cât costă întreținerea unei astfel de armate de oficiali de securitate.

Astfel, cheltuielile  pentru Departamentul Apărării se cifrau în anul 2011 la 1 trilion și 517 miliarde de ruble. 

Funcționarea aparatului de aplicare a legii necesita 1 trilion 56 miliarde de ruble. 

Capitolul de cheltuieli bugetare federale ” destinate FSB, SVR și altor servicii speciale s-a ridicat în 2010 la suma uriașă de 1 trilion, 40 de miliarde de ruble.

Așadar, cheltuielile totale pentru aceste trei organisme s-au ridicat la 3 trilioane 613 miliarde de ruble, ceea ce reprezintă aproximativ 36% din toate cheltuielile bugetului federal care se cifrează la 9,9 trilioane ruble.

Cu toate acestea, nu trebuie să uităm că cheltuielile pentru securitatea oficialilor din conducerea statului sunt evidențiate în capitolele ”civile” secrete ale bugetului federal, în secțiunile „sociale”. 

În total, aceasta reprezintă zeci de miliarde de ruble.

În plus, cheltuielile poliției secrete și ale poliției sunt incluse în bugetele regionale. Iată doar un exemplu.

 În regiunea Magadan, cheltuielile bugetului regional din 2010 pentru securitatea națională și aplicarea legii  s-au cifrat la 630,5 milioane de ruble, inclusiv cele destinate afacerilor interne – 207,5 milioane de ruble (bugetul total al regiunii era de 15,3 miliarde de ruble) …

Ca urmare, zeci, sau chiar mai mult de o sută de miliarde de ruble, sunt incluse la articolul „întreținerea funcționarilor de securitate”. Totodată, există și diverse fonduri extrabugetare și „publice” destinate Ministerului Afacerilor Interne, FSB, FSO etc., însă la cât se cifrează ele nimeni nu știe.

În principiu, cheltuielile militare ale bugetului Rusiei sunt comparabile cu cele ale bugetului SUA.

Cu toate acestea, să nu se uite că Statele Unite duc de ani buni două războaie la scară largă în Afganistan și Irak iar dimensiunea armatei acestui stat este de aproape 1,5 ori mai mare decât cea rusă.

05/10/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cum au devenit românii din Bucovina minoritari pe propriul lor pământ?

 

 

 

 

Imagini pentru bucovina harta"

 

 

 

 

Cum au ajuns românii minoritari în Bucovina?

 

  Etimologic, cuvântul derivă de la denumirea slavă a fagului (buch = fag; Bucovina = ţara fagilor, ţara de fagi). Ţinut atestat din cele mai vechi timpuri, locuit de triburile dacilor Costoboci şi Carpi, pomeniţi în nordul şi nord-estul Daciei de Claudios Ptolemaios şi Cassius Dio Cocceianus. Tot la est de Carpaţi, tradiţia localizează „Ţara Sipeniţului” şi „Codrii Cosminului”, grupând aşezările întărite din secolele IX-XI, idenntificate în jurul localităţii Cernăuţi, sau „Ţara Bolohovenilor” în secolul XII, care din punct de vedere etno-cultural, aparţin „populaţiei vechi româneşti”.

Intrată apoi sub autoritatea lituano-polonezilor, ea va reveni în stăpânirea domnilor români, sub formă de gaj, în urma împrumutului de 3000 de ruble, acordat de domnul Moldovei, Petru Muşat în 1388 regelui poloniei Wladyslav Jagello pentru care i s-a dat amanet voievodului moldovean, Haliciul cu teritoriul aferent, inclusiv Pocuţia. Wladyslav trabuia să plătească datoria în trei ani, iar neachitarea ei îl determină pe urmaşul lui Petru, Roman I, să ocupe teritoriul în gaj.

Acţiunea lui Roman era îndreptăţită ţinând cont de faptul că suma împrumutată regelui polon, echivala în epocă cu 493 Kg de argint sau 52 Kg de aur.

Destinul a făcut, ca peste vremuri, această regiune să servească de mai multe ori ca monedă de schimb între marile puteri. Astfel în urma Convenţiei1 turco-austriece din 1775 de la Constantinopol, Bucovina este cedată habsburgilor. Ea reprezenta de fapt preţul neutralităţii austriece în războiul ruso-turc din 1768-1774. Ideea a apărut în 1772 la Viena şi scopul a fost încredinţat generalului Karl von Enzenberg pentru a culege informaţii asupra Bucovinei.

După ce a fost tratată de o comisie mixtă austro-turcă, în vara lui 1776 s-a semnat acordul prin care Bucovina, cu 10441 Km2 şi 71770 de suflete, a fost cedată Austriei, fiind instituită o administraţie militară, care depindea direct de Consiliul Aulic de Război.

Primul guvernator al Bucovinei după ocupare a fost generalul Gabriel von Splény (1775-1778), succedat de generalul Enzenberg (1778-1786). După 10 ani, în 1786, austriecii au recurs printr-un rescript la renunţarea administraţiei militare în Bucovina. În acelaşi timp este alipită la Galiţia.

Populaţia românească din Bucovina a ridicat numeroase proteste materializate prin memorii (1791), unul din conducătorii acestei mişcări şi autor al memoriului fiind boierul bucovinean, Vasile Boşi.

Politica austriacă în Bucovina viza două aspecte:

 

1) deznaţionalizarea, 2) catolicizarea.

Acum începe să se schimbe raportul de populaţie; înainte de 1775 erau 77% români şi 16% ucraineni, 6% evrei, armeni şi ţigani, ajungându-se în 1990 la 15% români.

 

Bazându-se pe rapoartele lui G. Splény, istoricul Ion Nistor arăta că la monumentul anexării, în Bucovina locuiau 11099 familii de români, 2373 familii de ruteni şi huţuli, 526 familii de evrei, 294 familii de ţigani şi 58 familii de armeni – totalizând 71750 persoane 2.

Procentual aceste cifre ridică numărul românilor la 77,34% în timp ce ucrainienii reprezintă doar 16,54%, iar 6,12% erau evrei, armeni şi ţigani.

Evoluția populației

 

Potrivit recensământului austriac din 1775, provincia avea o populație totală de 86.000 de locuitori (ea includea și populația celor 56 de sate, care au fost returnate ulterior Principatului Moldova). Recensământul a înregistrat numai statutul social și unele grupuri etno-religioase. În 1919, istoricul Ion Nistor a susținut că românii constituiau o majoritate covârșitoare în 1774, aproximativ 64.000 de (85%) din populația totală de 75.000 de locuitori. Existau, de asemenea, aproximativ 8.000 (10%) de ruteni și 3.000 (4%) de locuitori ce aparțineau altor grupuri etnice.

Pe de altă parte, o analiză antroponimică a informațiilor furnizate de recensământul rus al populației Moldovei din 1774 susținea că în zona Bucovinei locuiau 68.700 de persoane în 1774, dintre care 40.920 (59,6%) erau români, 22.810 ruteni și huțuli (33,2%) și 7,2% evrei, romi și armeni.

Rutenii locuiau mai ales în partea de nord-vest a Bucovinei, în special în zona cuprinsă între Prut și Nistru, iar huțulii erau concentrați în zona montană din partea de vest a provinciei, mai ales în zona dintre râurile Ceremuș și Putila.

În 1787, funcționarii imperiali austrieci au menționat existența la Cernăuți a 153 de case românești, 84 de case germane, 76 de case evreiești și un număr mai mic de case armenești, cehe, grecești, poloneze, ungurești și albaneze.

Reformistul luminat promovat de Iosif al II-lea şi bazat pe centralizare, germanizare, colonizare şi dominaţia bisericii de către stat, urmărea de fapt transformarea imperiului multinaţional într-un stat în care toţi locuitorii, indiferent de etnie, să devină cetăţeni supuşi şi utili, având aceleaşi drepturi şi obligaţii idiferent de apartenenţa etnică sau confesională.

Identificăm aici acelaşi principiu impus cândva de romani prin „pax romana”, sau mai târziu cel al statului comunist sovietic, de a forma un cetăţean fidel statului, „homo sovieticus”, fără etnie şi fără religie, supus statului şi conducătorului său.

Un prim pas în procesul de deznaţionalizare a românilor a constat în desfiinţarea formelor de organizare socială autohtone şi integrarea nobilimii bucovinene în structurile imperiale şi în clasa dominantă austriacă – obiectivul urmărit fiind germanizarea  elitelor autohtone şi transformarea lor într-un puternic sprijin al Casei de Habsburg.

La 14 martie 1787 apare decretul imperial care desfiinţa vechile ranguri şi titluri moldoveneşti, înlocuindu-le cu titlurile de conte, baron, cavaler.7

 Istoricul Mihai Iacobescu, arăta că în prima jumătate a secolului al XIX-lea, au obţinut titlul de cavaler 165 de proprietari din Bucovina, 6 familii de boieri au obţinut titlul de baron şi exista un singur titlu de conte,8 mulţi români refuzând atât titluri, cât şi funcţii sau locuri în dieta poloneză, preferând să-şi păstreze naţionalitatea şi confesiunea.

9 Îndepărtarea autohtonilor din funcţiile administrative a fost dublată de favorizarea de către Guberniul de la Lemberg a acaparării proprietăţilor funciare şi a loturilor ţărăneşti de către arendaşii veniţi din Galiţia, treptat întreaga activitate economică fiind concentrată în mâinile meşteşugarilor germani, evrei, armeni, poloni etc., habsburgii susţinând politica de colonizare şi stimulând în acelaşi timp migrările în Bucovina.

Chiar împăratul Iosif al II-lea indica funcţionarilor ca sporirea populaţiei să se facă pe toate căile, folosind toate mijloacele, dar „fără cheltuieli însemnate”10.

Curtea de la Viena era interesată să susţină colonizarea, dar fără cheltuieli însemnate, fapt pentru care vor fi încurajaţi să emigreze în Bucovina în special ţărani care erau mai puţin pretenţioşi în ceea ce priveşte scutirea de impozite şi alte privilegii, nu cereau să li se construiască locuinţe şi veneau cu animalele şi uneltele proprii.

Coloniştii veneau din toate teritoriile aflate sub stăpânirea imperiului austriac, dar şi din Moldova, Ucraina şi Rusia. Cei veniţi din Transilvania şi Moldova se aşezau de regulă în zona de la sud de Prut, în timp ce ucrainenii vor coloniza partea dintre Prut şi Nistru, iar ţăranii polonezi se aşează în extremitatea nordică. Fuga ţaranilor galiţieni în Bucovina a luat o asemenea amploare încât a îngrijorat autorităţile austriece, dovadă fiind o scrisoare a nunţiului papal la Viena, Joseph Grampi, către baronul Püchler, secretarul de taină al coregentului Iosif al II-lea, căruia la 9 martie 1780 îi semnala următoarele:

„De la un timp oarecare s-a anunţat din Leopol (Lemberg – n.n.) că un mare număr  de ţărani greco-catolici emigrează continuu din Galiţia şi trec în Bucovina, unde, nefiind decât biserici schismatice (ortodoxe – n.n.), ei toţi apelează în cele divine la preoţii ţării şi prin aceasta devin în realitate schismatici, fără să-şi dea seama”.11

Una din etniile a cărei emigrare în Bucovina a fost stipulată şi susţinută material şi moral de către stăpânirea austriacă a fost cea armeană, datorită faptului că erau vestiţi comercianţi şi meşteşugari, iar Viena era interesată să atragă comerţul din ţările turceşti, fapt pentru care stimulează venirea lor în Bucovina.

Nu trebuie uitaţi nici ţiganii al căror număr a crescut de la 294 de familii sedentare, în momentul anexării (1775), la 627 de familii în anul 1800.12

În timp ce din regiunile învecinate emigrau în Bucovina un număr mare de oameni de diferite etnii, românii bucovineni plecau în Moldova, nedorind să rămână sub o stăpânire străină care atenta la valorile lor spirituale, culturale şi naţionale. Exodul românilor bucovineni a început chiar de la anexare, dar va lua amploare după 1800, când politica Vienei de germanizare şi catolicizare se accentuează, la acestea adăugându-se şi recrutările pentru armata imperială, mulţi români refuzând să se înroleze şi să lupte pentru o cauză care le era străină, preferând să treacă în Moldova.

Între 1803 şi 1814 au trecut în Moldova peste 20000 de bucovineni 13, însuşi guvernul vienez recunoscând că numărul persoanelor care s-au strămutat din Bucovina în Moldova, în 1815 ar fi de 16000, cei mai mulţi emigrând pentru a nu fi recrutaţi în armata imperială.14

La 1848, locuitorii Sucevei arătau că de la ocuparea provinciei de către austrieci, „multe mii de suflete, astfel că se zice că mai mult de jumătate din locuitorii săi, s-au împrăştiat în Moldova vecină”.15

Efectul politicii imperiale de colonizare, germanizare şi catolicizare a Bucovinei a fost că, la mijlocul secolului al XIX-lea românii nu mai reprezentau decât 40,4Î în timp ce ucrainenii reprezentau 35,3Î, evrei 9,3Î, germanii 9,2Î, polonezii 4,5Î.

Următoarea direcţie în care a acţionat politica integratoare austriacă a fost împotriva Bisericii Ortodoxe, care alături de limbă şi tradiţie reprezenta liantul de menţinere al legăturilor între români, şi în acelaşi timp o piedică în calea înfăptuirii politicii austriece de deznaţionalizare şi transformare a Bucovinei într-o provincie imperială, supusă şi utilă.

Prima încercare de introducere a catolicismului în Bucovina are loc în 1780, când prefectul seminarului greco-catolic din Viena, abatele Iosafat Batassich, invocând pretinsa moarte a episcopului Dositei Herescu şi declarând „vacant” postul de Episcop al Rădăuţiului cere prin două memorii adresate împărătesei Maria Theresia şi respectiv nunţiului papal J. Grampi, numirea în pretinsul post „vacant” al unui episcop catolic sau măcar al unuia greco-catolic16. În acelaşi an Conferinţa de la Viena (4-7 aprilie) propune ridicarea unor biserici greco-catolice la Suceava, Cernăuţi, Siret, Sadagura, Vijniţa şi Câmpulung Moldovenesc, însă Consiliul Aulic de Război căruia i-au fost remise ambele proiecte, le apreciează irealizabile, ţinând cont de realităţile din Bucovina, dominată de ortodoxism, ca şi de posibilitatea unor reacţii din partea Constantinopolului şi a Rusiei, cu care Austria nu dorea înrăutăţirea relaţiilor.

Prima comunitate greco-catolică în Bucovina a fost organizată în 1811 la Cernăuţi, când Emisarul unit A. Stupniţki a reunit emigranţii din Galiţia, în număr de 563 de persoane la acea dată, iar prima biserică greco-catolică din piatră a fost ridicată la Cernăuţi în anii 1820-1821.17

După 1780, Iosif al II-lea, în virtutea politicii „luminate” va acorda libertate religioasă tuturor confesiunilor prin patenta imperială din 13 octombrie 1781, afirmând că: „Libertatea religioasă o înţeleg eu astfel că aş primi serviciile fiecăruia, fără privire la credinţa religioasă”18. Totuşi, biserici catolice au fost ridicate în toate oraşele pentru a deservi numeroşii funcţionari şi militari austrieci, şi după cum arată M. Iacobescu,19 pentru aceste biserici au fost luate chiar clopotele din unele biserici ortodoxe de pe lângă mănăstirile desfiinţate, cum s-a întâmplat la Voroneţ şi Moldoviţa în 1811, iar în posturile vacante din parohiile ortodoxe, autorităţile habsburgice numeau preoţi greco-catolici.20

O altă direcţie în care habsburgii au acţionat în vederea distrugerii elementului românesc, a fost învăţământul.

neascDeşi în prima fază, „Regulamentul administraţiei bisericeşti şi al şcolilor din Bucovina”, din 29 aprilie 1786, favoriza accesul românilor la cultură, stabilind ca limbi de predare „numai germana sau moldoveneasca”, în fapt el nu urmărea decât o integrare lentă a Bucovinei în cadrele Austriei pentru a nu stârni nemulţumiri din partea populaţiei autohtone. Însă răscoala populară din 1784 condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, a demonstrat Vienei că nu se pot face experimente cultural-politice cu populaţia românească.21 De aceea, cultura şi religia, cele mai puternice elemente ale unei conştiinţe unitare, trebuiau controlate şi apoi desfiinţate.

În urma decretului imperial din 6 august 1786, Bucovina a fost încorporată provinciei imperiale Galiţia. Alipirea la Galiţia şi revocarea reformelor iosefiniste după 1790, a permis polonezilor să pornească un adevărat război împotriva învăţământului românesc din Bucovina. Astfel, în 1795, locotenenţa imperială din Lemberg a dispus anularea obligativităţii învăţământului primar. Urmarea a fost că în acel an, în Bucovina au fost desfiinţate 11 şcoli rurale, măsură care a lovit direct în populaţia românească.

Legea învăţământului primar, adoptată în 1804 sub numele de „Constituţia politică a şcolilor germane în provinciile ereditare cezaro-regeşti” prevedea că şcolile să fie întreţinute de domeniile de pământ a mănăstirilor, iar clerul trebuia să sprijine statul în supravegherea şcolilor. Efectul legii a fost de fapt trecerea majorităţii şcolilor primare sub dependenţa directă a Consistoriului catolic din Lemberg.

În 1811 Comisia Aulică de Studii cerea guberniului galiţian să prezinte propuneri privind înfiinţarea de şcoli triviale în comunele rurale din Bucovina, în urma cărora împăratul a aprobat în 24 decembrie 1813 înfiinţarea a 17 şcoli.

Cu toate acestea, contrar aşteptărilor Austriei, numărul elevilor ortodocşi care frecventau şcoala a scăzut foarte mult; în oraşul Cernăuţi, în 1829, din 3.500 copii ortodocşi de vârstă şcolară (6-14 ani), doar 59 frecventau şcoala, iar în toată Bucovina, în anul 1831, din 41.689 copii de rit ortodox de vârstă şcolară, frecventau şcoala după 700.22

Refuzul ortodocşilor de a studia şcolile înfiinţate de administraţia austriacă se explică atât prin eliminarea limbii române din procesul de instrucţie cât şi prin catolicizarea şcolilor.

La 27 iulie 1820 Consistoriul romano-catolic de la Lemberg cerea învăţătorilor bucovineni să dea copiilor o educaţie religios-morală şi să efectueze ritualurile bisericeşti în stil catolic.23

 În anul 1924, învăţătorilor li se cerea să utilizeze limba maternă a elevilor numai „cât e de lipsă pentru explicarea lecţiei (…) spre a fi înţeleasă de şcolari, în rest să folosească doar limba germană”,24 iar în 1839, acelaşi Consistoriu dispunea ca „şcolarii să participe în fiecare zi la liturghie (catolică n.n.) şi numai în caz de mare frig sau de ploaie cumplită să fie dispensaţi de la această datorie”.25

În aceste condiţii nu e de mirare că numărul copiilor români ortodocşi care frecventau şcoala a scăzut atât de mult. De altfel şi profesorul de teologie Mihai-Miron Călinescu consemna mai târziu: putea oare să „lase cu bucurie şi cu zel pre copii săi a lua parte la învăţătura în astfeliu de şcoale, unde se propune copilului numai cât limbi străine şi neînţelese, de astfeliu de învăţători, cari nu-şi pute câştiga încrederea poporului şi a tinerimei nici prin legătura năciunei nici prin cea a religiei”.26

Preoţii şi învăţătorii catolici şi greco-catolici erau favorizaţi spre deosebire de cei ortodocşi fiind mai bine salariaţi şi mult mai repede numiţi în funcţii. Se încerca de asemenea, prin diverse metode, atragerea spre convertire la unire cu biserica romano-catolică, după cum reiese dintr-o scrisoare a unui învăţător din Suceava, Ioniţă Botezat, adresată Episcopului ortodox al Bucovinei, în care arată cum fiul său Samuil, încercând fără succes să obţină un post de dascăl în orice parohie din Bucovina, este sfătuit de pedagogul său, Panchievici, în mod semnificativ:

„De vei lua lege catolicească, apoi degrabă vei fi aşezat (…). Văzând el atâta gonire asupra legii greceşti şi înţelegând din unii şi alţii aceasta cum că, care nu se face catolic, nu se pute aşeza în slujba dăscălească”, a plecat în Moldova.27

Politica promovată de Habsburgi în Bucovina şi materializată prin măsuri ce favorizau colonizarea, catolicizarea şi omogenizarea societăţii prin distrugerea elementului românesc şi crearea unei societăţi aetnice care să servească intereselor imperiului a dat rezultate în timp, numărul românilor reducându-se simţitor. Reducerea numerică a românilor nu a însemnat însă şi distrugerea românismului, din contră, a întărit şi mai mult legăturile între români, unindu-i la greu şi mai ales la acţiuni îndreptate împotriva măsurilor antiromâneşti şi antiortodoxe luate de autorităţile imperiale.

Mişcarea antihabsburgică cu caracter naţional românesc a îmbrăcat diferite forme şi s-a manifestat în multe feluri, dar întotdeauna a avut ca deziderat afirmarea identităţii naţionale şi egalitatea în drepturi a limbii române cu cea germană şi bisericii ortodoxe cu cea catolică şi cea greco-catolică.

Sprijinul puterii „protectoare a ortodoxiei” era inexistent, Rusia urmărind de fapt propriile interese prin această politică. Ca întotdeauna de altfel, românii au rămas singuri în faţa vitregiilor soartei. Patrioţi de excepţie vor perlua conducerea luptei pentru realizarea dezideratelor naţionale. Între aceştia, de cea mai bună reputaţie se bucură peste timpuri familia Hurmuzachi. Din această familie primul reputat este Eudosiu, care în 1786 s-a stabilit la Cernăuca. Fiii acestui Eudocsiu, cinci băieţi şi două fete, vor reprezenta o valoroasă generaţie pentru istoria Bucovinei.

În sprijinul Bucovinei se înscriu şi acţiunile a numeroşi români din celelalte provincii româneşti, de remarcat fiind intervenţiile în cadrul Dietei imperiale a delegatului românilor din Transilvania, A. Şaguna şi a lui Al. Mocioni, delegatul Banatului, care alături de acţiunile bucovinenilor, pe fondul modificării situaţiei politice din Austria, au făcut ca prin Constituţia din 26 februarie 1861, Austria să recunoască autonomia Bucovinei, ceea ce îi permitea să aibă cinci reprezentanţi în Dieta imperială, şi o Dietă provincială proprie compusă din 30 de membrii.28

 Tineri precum I.G. Sbiera, A Berariu, L. Popescu, studenţi fiind la Viena, la 2 martie 1861, au lansat un apel către bucovineni, îndemnându-i să nu voteze în Dieta provincială forţele pro-galiţiene ce încercau să-şi asigure controlul asupra Bucovinei:

„Bucovinenilor! Feriţi-vă de toţi străinii, veneticii, bocănarii şi mişeii, care poartă crucea în sân şi vă gogolesc cuvinte dulci de pe limbă, iar în inima lor au pe dracul. Aceste fiinţe rele, dacă îţi alege de deputaţi de dietă, vă vor vinde cu trup şi suflet”.29

 

În cursul secolului al XIX-lea, autoritățile politice ale Imperiului Austriac au încurajat un aflux masiv de imigranți (autoritățile austriece au încurajat imigrația, în scopul de a dezvolta economia, mai ales de germani, polonezi, evrei, unguri, ucraineni (menționați la acea dată ca ruteni din Galiția), precum și români din Transilvania.

Recensămintele oficiale ale Imperiului Austriac (ulterior Austro-Ungaria) nu au înregistrat informații etno-lingvistice până în 1850-1851. H. F. Müller precizează că Bucovina avea în 1840 o populație de 339.669 în scopul conscripției militare.

Potrivit lui Alecu Hurmuzaki, 55% din populație era românească la 1848. Recensământul austriac din 1850-1851, care a înregistrat, pentru prima dată, informații cu privire la limbile vorbite, menționa că 48,50% dintre locuitori vorbeau limba română și 38,07% limba ruteană. În anul 1843 limba ruteană a fost recunoscută, alături de limba română, ca „limbă a poporului și a Bisericii din Bucovina”.

Conform estimărilor și datelor recensămintelor  austriece, populația Bucovinei a evoluat după cum urmează:

 

 

 

An Români Ruteni (ucraineni) Alți
1774 40.920 – 64.000 59,6% – 85,33% 8.000 – 22.810 10,6% – 33,2% 3.000 – 4.970 4,0% – 7,2%
1848    209.293    55,4% 108.907 28,8% 59.381 15,8%
1851    184.718    48,5% 144.982 38,1% 51.126 13,4%
1880    190.005    33,4% 239.960 42,2% 138.758 24,4%
1890    208.301    32,4% 268.367 41,8% 165.827 25,8%
1900    229.018    31,4% 297.798 40,8% 203.379 27,8%
1910    273.254    34,1% 305.101 38,4% 216.574 27,2%

 

 

 

 

Autonomia provinciei a permis desfăşurarea a unor intense activităţi culturale şi sociale care au dus la modernizarea societăţii civile, dar şi la o mai puternică afirmare a aspiraţiilor naţionale româneşti, culminând cu revenirea Bucovinei la Patria Mamă, România, în 1918.

Din păcate însă, procesul de deznaţionalizare din timpul stăpânirii austriece a lăsat urme adânci în structura etnică a Bucovinei, ceea ce a servit drept motiv, mai târziu, pentru alte puteri, să revednice şi să ocupe cu forţa acest teritoriu, atât de năpăstuit de soartă.

 

 

Surse:

 

Profesor Popescu Ioan Dorin – https://www.dacoromania-alba.ro

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ducatul_Bucovinei

 

 

 

NOTE

 

1. Vezi „Documente privind istoria României”, colecţia Eudoxiu de Hurmuzacki (serie nouă) Rapoarte consulare ruse (1770-1796), I. Bucureşti, 1962 (sub. Red. Acad. A. Oţetea), p. 106-107.

2. I. Nistor, „Istoria Bucovinei”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 16-17;

3. Ştefan Purici, „Mişcarea naţională românească în Bucovina”, Ed. Humanitas, Suceava, 1998, p. 30.

4.  P. Ţugui, „Populaţia Bucovinei între anii 1772-1774”, „Academica”, Revistă de ştiinţă, cultură, artă, (Bucureşti), 1992, nr. 4(16), p. 5.

5. I. Popescu, „De ce românii din Ţara Fagilor sunt trataţi în conformitate cu legea lui Murphi: adevărul învinge totdeauna în trei din şapte cazuri. I. Populaţia Bucovinei de până la răpire în lumina recensămintelor feldmareşalului Rumianţev, „Glasul Bucovinei”, I, 1994, nr. 2, p. 17.

6. C. Ungureanu, „Populaţia Bucovinei în preajma anexării ei de către Austria”, „Ţara Fagilor”, Almanah cultural-literar al românilor nord-bucovineni, Cernăuţi – Târgu Mureş, V, 1996, p. 12.

7. Vezi textul diplomei la I. Nistor, op. cit. p. 53-55.

8. Mihai Iacobescu, „Din istoria Bucovinei”, vol. I, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 263-264.

9. Pentru amănunte, vezi Gh. Sbiera, „Familia Sbiera după tradiţie şi istorie şi amintiri din viaţa autorului”, Cernăuţi, Societatea Tipografică Bucovineană, 1899, p. 158.

10. Emil I. Eamandi, C. Şerban, „Contribuţii de geografie istorică la cunoaşterea fenomenului demografic în nord-vestul Moldovei la sfârşitul secolului al XVIII-lea”, Suceava, Anuarul Muzeului Judeţean, X, 1983, p. 495.

11. Dimitrie Onciulescu, „O încercare de catolicizare a Bucovinei” (cu anexe documentare), Cernăuţi, Ed. Glasul Bucovinei, 1939, p. 61.

12. Adolf Ficker, „Die Ziegeuner in der Bukovina”, „Statistische Monatschrift”, 1880, nr. 5, p. 255.

13. Ionel Dârladă, „Conştiinţa naţională a românilor din Bucovina”, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie” <A.D. Xenopol> din Iaşi, II, p.178.

14. I. Nistor, op. cit. p. 129.

15. „Suceava – Anuarul Muzeului judeţean”, File de istorie, p. 667.

16. D. Onciulescu, op. cit., doc. nr. 2, p. 53.

17. M. Iacobescu, op. cit., p. 301.

18. D. Onciulescu, op. cit. p. 9.

19. M. Iacobescu, op. cit. p. 297.

20. Şt. Purici, op. cit. p. 86.

21. Vezi H. Hofbauer, V. Roman „Bucovina, Basarabia, Moldova”, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995, p. 24.

22. Şt. Purici, op. cit. p. 93.

23. Simeon Reli, „Politica religioasă a Habsburgilor faţă de Biserica ortodoxă – română în secolul al XIX-lea în lumina unor acte şi documente inedite din arhiva Curţii imperiale din Viena”, Cernăuţi, 1929, p. 33.

24. Ibidem, p. 35.

25. Ibidem, p. 34.

26. „Calendarul pentru ducatul Bucovinei… pentru anul 1861”, f.19.

27. „Suceava – Anuarul Muzeului judeţean”, X, 1983, p. 636.

28. Teodor Bălan, „Redobândirea unei autonomii”, în „Revista Arhivelor”, VII, 1946, nr. 1, p. 63

29. Vezi textul integral în I.G. Sbiera, op. cit. p. 135-139.

16/11/2019 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: