Nikita Hrusciov declara în memoriile sale că ”dacă Statele Unite nu ne-ar fi ajutat, nu am fi câștigat războiul”

Uniunea Sovietică nu ar fi supraviețuit în Al Doilea Război Mondial fără ajutor american

Istoria măsluită de propaganda sovietică și mai târziu cea rusă de astăzi prezintă URSS ca o victimă a războiului mondial, deși, în fapt, asemenea Germaniei naziste acest imperiu criminal a fost un stat agresor.

Rușii numesc cel de-al Doilea Răzoi Mondial, Marele Război pentru Apărarea Patriei. Pentru ei conflictul a început pe 22 iunie 1941, cu trădarea lui Hitler și nicidecum pe 1 septembrie 1939, după invadarea Poloniei de către naziști. Se uită cu bună știință că pe 17 septembrie 1939, Polonia spulberată de blitzkriegul german, a fost invadată dinspre est și de Armata Roșie și că cei doi aliați, nazist și comunist, își împărțeau Europa. 

Retorica rusă cu privire la Marele Război pentru Apărarea Patriei transformă Moscova dintr-un agresor în victimă. Dar paradoxul e că Patria rusă a fost apărată cu ajutorul Occidentului, în special cu ajutorul și finanțările americanilor, scrieistoricul și publicistul Tudor Curtifan în publicația https://www.defenseromania.ro.

Narativul rus prezintă Moscova ca „vioara întâi” în victoria împotriva Germaniei naziste, aducând mereu argumentul celor aproape 30 de milioane de sovietici, soldați și civili, morți în timpul conflagrației mondiale.

Nu pot fi negate atrocitățile comise de naziști în Est după invadarea URSS-ului, însă devărul e că cifrele uriașe a numărului morților sovietici sunt și cauza unui fapt cât se poate de cinic: Kremlinul nu a pus niciodată un preț prea mare pe proprii cetățeni. Spre deosebire de Occident, pentru Stalin factorul uman nu era decât o resursă, iar morții – simplă statistică. 

Fără ajutorul Occidentului, Armata Roșie nu ar fi ajuns niciodată la Berlin

Istoria contrafactuală – istoria lui ce-ar fi fost dacă – nu își are locul în cercetarea istorică , dar e greu de crezut că fără imensul ajutor venit din partea Occidentului, ofensiva sovietică înspre Vest ar fi fost încununată de succes.

Fără livrările masive de medicamente, alimente și tehnică de luptă trimise de SUA Armatei Roșii, e aproape imposibil să ne imaginăm că soldații lui Stalin ar fi putut să reziste Germaniei pe frontul de Est, iar despre ofensiva din 1944, intrarea pe teritoriul german și mai apoi în Berlin în 1945, nici nu putea fi vorba.

Ambasada Statelor Unite la București a reamintit de ajutorul acordat de SUA către URSS, un ajutor care, calculat la valoarea din 2016, se ridica la 180 de miliarde de dolari.

„Din 1941 până în 1945 au fost livrate 400.000 de jeepuri și camioane, 14.000 de avioane, 13.000 de tancuri, arme, muniție, tehnică militară, medicamente, pături, încălțăminte, milioane de tone de produse petroliere și mâncare, toate în valoare de 11,3 miliarde de dolari (180 de miliarde la valoarea din 2016).

Mult mai important este altceva – faptul că americanii au livrat o uriașă cantitate de materii prime industriale și echipament industrial și foarte multe alimente.

Ei au furnizat câteva milioane tone de alimente, ceea ce a fost vital pentru sovietici,care aveau sub arme milioane de soldați în timp ce mare parte a teritoriului european al acestei țări, care furniza țării cea mai mare parte din produsele agricole, era ocupat de Germania și aliații ei.

Foto: Alimente livrate de americani URSS în cadrul programului american Lend-Lease

Legea de împrumut și închiriere (engleză Lend-Lease Act) a fost o lege promulgată de Franklin Delano Roosevelt în timpul celui de-al doilea război mondial la 11 martie 1941, care dispunea vânzarea, închirierea sau împrumutarea oricărei categorii de mijloace militare în primul rând către URSS.

În memoriile sale, Nikita Hrușciov a descris modul în care Stalin a subliniat valoarea ajutorului: „El a declarat direct că, dacă Statele Unite nu ne-ar fi ajutat, nu am fi câștigat războiul” – se arată într-o postare a ambasadei..

Ajutorul ca ajutorul. Dar pentru americani, care s-au trezit la finele celui de-al Doilea Război Mondial în plin Război Rece cu URSS, a fost mai greu după ani de alianță cu sovieticii, să explice propriei populații că între Stalin și Adolf Hitler se impune semnul egalității.

În fond, Iosif Vissarionovici Stalin fusese declarat personalitatea anului 1943 și apărea pe coperta celebrei reviste americane Time.

Ironia a făcut ca lucrurile lucrurile să se schimbe radical în numai doi ani.

Publicitate

Cine pe cine face prost,ticălos,hoț,corupt, nespălat?

„Nu suntem mai proști, mai ticăloși, mai nespălați sau mai corupți decât ei!”

Ne-am obișnuit să ne auto-etichetăm în fel și chip. „Asta-i țara!”, „românul e prost”, „românul e hoț”, „suntem nespălați”, „România e coruptă” s.a.m.d. Vă sunt cunoscute toate aceste șabloane!

La fel ca imbecilitatea „vreau o țară ca afară”, care, de altfel, a primit și-o melodie în tembela campanie de spălare a creierelor românilor.

Ultima bagatelă pe care-o folosesc ticăloșii este pasarea vinei pe români pentru  așa-zisul eșec în lupta cu pandemia, constată Dan Diaconu în publicația online https://trenduri.blogspot.com.

În fapt, după cum vom vedea, tocmai comportamentul românilor a făcut ca țara să nu cunoască efectele cele mai grave prin care trec acum foștii campioni.

Conform unei anchete jurnalistice efectuate de „Le Parisien”, în Franța corupția e în floare în ceea ce privește vaccinarea. Pe scurt, pentru 300 EUR primești certificat de vaccinat și scapi de campania idioată a celui mai prost și ticălos președinte din istoria Franței.

Acum să-mi fie cu iertare, dar în ciuda imbecilităților de care avem parte, n-am auzit până acum de o asemenea corupție pe aici.

Știți, Franța e țara care a sponsorizat la noi așa-zisa campanie anticorupție, campanie al cărei scop a fost lichidarea tuturor elitelor naționale, fie că vorbim despre politică, justiție, învățământ sau, în special, medicină. S-a speculat tradiționala șpăguță care se dădea în spital – și care ajunsese să fie modică – pentru a trimite la pușcărie personalități de prim rang ale medicinei.

Oameni care făceau minuni au ajuns să fie interpelați de nulități precum Ceaușescu sau Bot. Toată operațiunea de prăbușire a elitelor românești a fost sponsorizată de Franța și SUA. Mai țineți minte medalierea lui Koveși și-a lui Coldea?

Unde s-a văzut, în istorie, ca un procuror șef și-un șef operativ al unui serviciu secret să fie medaliați de o putere externă? Doar în țările bananiere, din care am ajuns să facem parte.

Uite însă că lucrurile nu sunt chiar așa. La francezi corupția e-n floare. Pe-aici nimănui nu i-a trecut prin cap să falsifice vaccinarea. Absolut toate certificatele eliberate aparțin unor persoane vaccinate.

Iată cum „modelul Franța” e unul eminamente corupt până-n măduva oaselor. La fel cum și SUA e coruptă până-n măduva oaselor.

Să mergem însă mai departe pentru a constata cum arată în realitate „campionii” care ne-au fost băgați pe gât. Evreii au fost, cu siguranță, modelul care ni s-a aruncat cel mai obsesiv în față!

În ciuda corupției lui Netanyahu și-a minciunilor pe care acest personaj nefast le debitează cum respiră, operațiunea de vaccinare în masă a fost peste tot apreciată. Chiar și dușmanii săi politici nu o critică. Problema e că Israelul – acest campion mondial al vaccinării – cunoaște o recrudescență a infectărilor.

A reintrodus restricțiile și revenirea la lockdown e deja previzibilă.

Noua Zeelandă e un alt caz-școală. Ăștia au pus botul la toate rahaturile globaliste. De-aia sunt dați ca exemplu prin toate ziarele: Noua Zeelandă campioana ecologiei, a cinstei, a liniștii s.a.m.d. La fel și în lupta cu COVID-ul.

Doar că apriga campioană, întrucât i-a obligat pe copii să poarte mască peste tot, s-a trezit acum cu un vârf al îmbolnăvirii celor mici. Explicația e simplă: obligându-i să poarte mască i-ai ferit de interacțiunile cu virușii comuni. Astfel, în momentul în care le-a fost dată jos masca, mult prea sensibilii copii au început să fie loviți de boli grave. Deh, în loc să se acumuleze treptat și să se câștige imunitate naturală, acum virușii provoacă adevărate dezastre printre copii. Iar spitalele sunt pline-ochi.

Chiar și „prea civilizații” coreeni din sud ne-au fost dați ca exemplu. Cum se izolează ei, cum se protejează și câtă atenție dau problemelor medicale. Așa o fi, doar că acum, toată izolarea lor s-a transformat în coșmar. Au de-a face cu recordul absolut al infectărilor: peste 1700! În decembrie vârful absolut fusese de sub 1000.

Exemplele sunt nenumărate. Ceea ce trebuie să înțelegem e o lecție cât se poate de simplă: când ai de-a face cu o pandemie n-ai altceva de făcut decât să dai piept cu ea. Într-adevăr, e tragic însă nu trebuie să uităm niciodată că singura certitudine a acestei lumi e faptul că mai și murim. Nimeni n-a scăpat și nimeni nu va scăpa de chestia asta, în ciuda faptului că niște descreierați zănatici se tot iluzionează sperând contrariul.

Ceea ce-au făcut românii, chinuindu-se să se comporte normal în ciuda demenței celor de la putere, este un fapt admirabil. Într-adevăr, s-au mai și îmbolnăvit, poate că unii cărora le sosise sorocul au murit. Însă așa se întâmplă de când lumea. E cât se poate de prostesc să te ascunzi precum un șobolan sperând să nu iei boala. N-ai cum! Dacă e pandemie, indiferent cât de izolat ai sta, tot ajungi să iei boala. Știți, e proverbul acela: „mai bine o zi vultur decât o viață porumbel”.

Majoritatea românilor a ales instinctiv vulturul și de-aceea acum la noi totul e normal în timp ce-n alte părți e nebunie.

„Viitorul val e valul nevaccinaților” – se repetă aberant pe toate posturile. Sunt curios, dacă într-adevăr vom avea un al patrulea val, va avea cineva curaj să facă o statistică a cazurilor de vaccinați îmbolnăviți? Nu de alta, dar Anglia, vaccinată în proporție de 80%(!!!), cunoaște o nouă creștere a infectărilor. Sunt peste 47000 de îmbolnăviri pe zi, în condițiile în care vârful din decembrie a fost doar cu 10000 mai mare! Și la ăia tot nevaccinații se îmbolnăvesc?

Acum, la final, nu vă mai cer decât să mai citiți încă o dată titlul. Și fiți mândri că sunteți români!

Autor: Dan Diaconu

Sursa: https://trenduri.blogspot.com/

CONTURAREA „IDENTITĂȚII TRANSNISTRENE” ȘI GENERAȚIA POST- CONFLICT DIN R.MOLDOVA

TRANSNISTRIA ÎNTRE CHIȘINĂU ȘI MOSCOVA. GENERAȚIA POST-CONFLICT ȘI CONTURAREA „IDENTITĂȚII TRANSNISTRENE” ÎN MANUALELE ȘCOLARE

În timpul Uniunii Sovietice, pe teritoriul fostei Republici Sovietice Socialiste Moldovenești (RSSM), astăzi, Republica Moldova, împreună cu teritoriul din stânga Nistrului, alipit de Stalin în 1940, toată atenția în domeniul educației era acordată vorbitorilor de limba rusă.

Nici măcar ucrainenii nu beneficiau de condiții pentru studierea limbii lor în școală.

Accentul impus de la centru, Moscova, cădea pe dezvoltarea interetnică în stil leninist, iar băștinașii români, vorbitori ai unei limbi neolatine, cu istorie și tradiții similare cu a românilor din statul vecin, România, s-au pomenit într-o situație dificilă: limba lor nu se mai dezvolta, lipseau școlile și grădinițele de copii în limba maternă, nimeni nu mai citea ziare și reviste românești.

Abia după ce și-a declarat independența de U.R.S.S., noul stat Republica Moldova a renunțat la utilizarea limbii române cu litere rusești sau așa-zisa „limbă moldovenească” scrisă în chirilică, adoptând limba română cu alfabetul său firesc, cel latin, drept limbă de studiu în școli (deși în continuare o numește în Constituție „limbă moldovenească în grafie latină”).

Procesul de transformare a sistemului de educație publică a continuat cu introducerea studierii istoriei românilor și a celei universale, dedicată populației majoritare și minorităților, cu anumite amendamente pentru minorități.

În Transnistria, cu excepția celor opt școli care se află sub coordonarea Ministerului Educației din R. Moldova, s-a studiat și continuă să se studieze în limba rusă. Pregătirea cadrelor și perfecționarea lor au loc în cadrul fostului institut pedagogic din Tiraspol.

Curriculum-ul este inspirat în proporție de peste 90% din cel rus. Școlile cu predare în limba română sunt calificate drept „străine”.

Toate aceste concluzii l-am desprins după o cercetare calitativă realizată în regiunea separatistă, prin metoda interviu, cu experți de generații diferite.

Cercetarea noastră a mai fost însoțită de o analiză calitativ-comparativă a manualelor de istorie și geografie din care au studiat elevii după anul 1990.

Studiul sociologic ne arată că această generație, numită, în continuare, generația post-conflict, nu a trăit evenimentele din vara anului 1992 și nu a avut posibilitatea să învețe foarte multe lucruri despre semenii lor de pe celălalt mal al Nistrului.

În manualele de geografie și istorie din stânga Nistrului, Republica Moldova este o țară străină, iar în manualele din Republica Moldova aproape că nu se găsesc informații despre trecutul, viața și activitatea comunității de peste Nistru.

Prin urmare, aceste scăpări intenționate periclitează securitatea Republicii Moldova și confirmă confruntarea pentru legitimitate a celor două entități.

În acest timp, clasa politică de la Chișinău ignoră faptul că noua generație de pe cele două maluri ale Nistrului exprimă manifestări sociale care nu converg – adică, simt, cred, știu, vorbesc diferit.

Tinerii cu vârsta cuprinsă între 18-29 de ani din cele două societăți au atitudini și valori total diferite. Vorbim despre o filiație ruptă și greu de recuperat între ele. Explicația pe care o putem oferi are legătură cu factorii ce au intervenit asupra cultivării acestei generației. Fiecare grup social a fost influențat din sensuri opuse.

Miturile, simbolurile, ritualurile, limba, sentimentul de mândrie față de trecut a celor din dreapta Nistrului au fost alimentate, făcând abstracție de unele sincope sau pauze, dinspre București. Pentru cei din stânga Nistrului influența a venit din cultura, mass-media, istoria și limba rusă, adică, dinspre Moscova. În esență aceste grupuri sociale nu îndeplinesc condițiile de bază pentru a constitui generația unită al aceleiași societăți.

Datele culese de către Centrul de Investigații Sociologice și Marketing „CBS AXA” pentru Fundația Universitară a Mării Negre, prin intermediul sondajului de opinie, în regiunea transnistreană, ne indică următoarea configurație. 

Populația tânără cu vârste cuprinse între 18 și 29 de ani, generația pe care o supunem analizei în articolul de față, asociază Transnistria cu termenul de „european” în proporție de doar 1,2 %, iar cu „lumea rusă” în proporție de 36%.

Foto: captură din Sondajul de opinie, „Opinia locuitorilor din Transnistria față de situația socio-economică din regiune”, realizat de către Centrul de Investigații Sociologice și Marketing „CBS AXA” pentru Fundația Universitară a Mării Negre în 5 raioane ale unității administrativ-teritoriale din stânga Nistrului, Chișinău, 2018).

 În același timp, în Republica Moldova, așa cum arată rezultatele ultimului sondajului efectuat la comanda International Republican Institute (IRI), tinerii cu vârste cuprinse între 18 și 29 de ani, au declarat în proporție de 64% că își doresc aderarea statului în care locuiesc la Uniunea Europeană. 

În cel mai clar mod cu putință, datele ne arată că opțiunile celor două grupuri sociale de vârste aproximativ egale nu converg, iar ca să putem discuta despre o așa-zisă coeziune la această generație avem nevoie „de un mediu spiritual propriu creat nu prin ştiinţă, ci mai ales prin credinţe şi idealuri”.

Studiile sociologice ne indică imaginea unui stat cu două grupuri sociale mari și deosebite, cu o nouă generație educată diferit, la a cărei divizare a contribuit atât sistemul educațional, cât și simbolurile, modelele sau practicile culturale.

În analiza de astăzi, ne vom opri asupra educației, pe fond, asupra conținutului manualelor de istorie (în prima parte) și geografie (în partea a doua) din Republica Moldova și regiunea separatistă.

 Educație în dezbinare. Analiza manualelor de istorie

Educația în Republica Moldova este împărțită în două subsisteme: un sistem educațional național și un sistem organizat în Transnistria, în conformitate cu normele regimului separatist. Regimul separatist de la Tiraspol a păstrat sistemul și manualele sovietice în primii ani.

Mai târziu a adoptat standardele sistemului educațional din Federația Rusă. Pentru educația istorică (folosind aceeași programă școlară, cu același număr de ore și aceleași manuale de istorie).

Aria curriculară istoria cuprinde două discipline: istoria universală și istoria Patriei, care se referă la istoria Rusiei, a URSS și a Transnistriei. Un alt curs este dedicat istoriei locale: istoria radnogo kraja – istoria plaiului natal (Sergiu Musteață (2009), Predarea istoriei în școlile din regiunea separatistă nistreană, în A. Galben, Gh. Postică (ed.), Probleme actuale de istorie naționale. Studii în onoarea profesorului Pavel Parasca, Chișinău: ULIM, p.335-345, apud. Sergiu Musteață (2018), Noi despre vecini și vecinii despre noi: manualele de istorie în Republica Moldova, România și Ucraina, Târgoviște, Cetatea de Scaun, p. 46).

De peste 27 de ani, cele două societăți separate de râul Nistru și o frontieră instabilă, învață lucruri aproape opuse despre trecutul lor.

Diferențele dintre manualul intitulat Istoria românilor și universală din R. Moldova și Istoria plaiului natal din regiunea transnistreană sunt enorme.

Am selectat patru evenimente istorice importante.

1. Prima anexare a Basarabiei

„Pământul transnistrean, după includerea în Imperiul Rus la sfârșitul secolului al XVIII-lea, s-a subordonat unei serii de diviziuni și guverne teritoriale, care au făcut parte din Rusia încă din 1775” (Babilunga N. V., Bomeshko B. G. (2005), Istoriya radnovskogo kraya, Tiraspol, RIO GIPK, 2005, p. 5), așa începe manualul de istorie din care învață elevii din regiunea separatistă.

Mai apoi, anexarea fâșiei de pământ alipită din Țara Moldovei la Imperiul Rus în anul 1812, cu limitele geografice între Nistru și Prut, este prezentată de autorii tiraspoleni ca o ispășire pentru populația autohtonă.

„Teritoriul dintre Prut și Nistru s-a pomenit sub protecția unei Rusii puternice care, din punct de vedere economic și socio-politic, a fost, fără îndoială, mai avansată decât Imperiul Otoman.

În Basarabia au apărut toate condițiile pentru dezvoltarea cu succes a industriei, transportului și comerțului, creșterea producției agricole, ridicarea nivelului cultural și educațional al populației”. Fragmentul descrie, în limba rusă, evenimentul istoric care a avut loc în Principatul Moldovei după Războiul ruso-turc.

Între timp, vecinii lor din Republica Moldova susțin, despre același eveniment, cu totul altceva.

„În anii 1812-1830 economia Basarabiei a trecut printr-o perioadă de ruinare și stagnare, determinată de consecințele războiului ruso-turc și de instalarea noului regim. Fuga masivă a moldovenilor peste Prut, cu toate că a fost interzisă de autoritățile țariste, a dus la depopularea multor sate.

Pentru a redresa situația, guvernul de la Sankt Petersburg a inițiat un proces de colonizare cu reprezentanți ai altor etnii (germani, elvețieni, bulgari, găgăuzi, sârbi ș.a.) (Vezi în N. Chicuș, I. Șarov, I. Ojog, P. Cerbușca, V. Pâslariu, M. Dobzeu, T. Nagnibeda-Taverdohleb, Istoria românilor și universală, Manual pentru clasa a XI-a, Chișinău, Cartdidact, 2014, p. 26).

Foto: captură din manualul de istorie clasele 8-9 din regiunea transnistreană.

2. Acțiunile Rusiei în regiune

Pe tot cuprinsul manualului de istoria românilor și universală din care se învață în Republica Moldova, Rusia este prezentată drept un stat agresor, care a anexat o parte din teritoriul Moldovei lui Ștefan cel Mare, iar poporul rus este portretizat ca un popor asupritor în raport cu băștinașii.

În manualul de la Tiraspol, Rusia ocupă un loc aparte, de frate mai mare. Ea apare ca un stat prezent în zonă dintotdeauna, cu o implicare firească în treburile interne ale celor din regiune.

Autorii sugerează că Rusia a fost o entitate statală care s-a bătut cu alte puteri pentru a-și menține acest teritoriu care, conform narațiunii autorilor separatiști, îi aparține, dar, uneori, a fost nevoit să-l cedeze. Imperiul Rus mai este prezentat drept garantul exercitării dreptului la autodeterminare a popoarelor situate dincolo de Nistru.

În narațiunea lor, cei doi autori, chiar și atunci când tratează perioada de până la 1924, anul nașterii acestei republici mai degrabă ucrainene, întăresc existența unui „popor transnistrean” constituit din mai multe etnii.

Babilunga și Bomeshko includ teritoriul de dincolo de Nistru ca parte al Basarabiei, respectiv al Rusiei, iar după 1924, anul constituirii R.A.S.S. Moldovenești, tratează cele două teritorii ca pe două entități statale distincte.

Sesizăm acest lucru din utilizarea conceptelor de „noi” și „ei”, tratate în mod diferit. În cele mai multe cazuri, conform explicației istoricului Sergiu Musteață, „noi” este înțeles ca cel care deține poziția dominantă, ca un grup eroic sau, în unele situații, ca victime ale „celuilalt”. „Celălalt”, între timp, este prezentat ca un stat, un grup puternic sau o armată, ca o grupare etnică, religioasă sau culturală.

3. Revoluția rusă din 1917

De exemplu, lovitura de stat de la Petrograd și preluarea puterii de către bolșevicii lui Lenin este prezentată în manualul de istorie din regiunea separatistă ca fiind un eveniment istoric deosebit și binevenit. Autorii sugerează o prezentare cât mai activă a organizațiilor bolșevice locale din orașele Dubăsari, Bender sau Tiraspol.

Pe Vladimir Ilici Lenin aceștia îl prezintă drept principalul teoretician și conducător al partidului bolșevic, „un lider ca nimeni altul din rândurile contemporanilor săi, unul care a reușit să evalueze cursul evenimentelor, alinierea forțelor politice clasice, a cărei accedere la putere se datorează realismului analizei sale în ce privește starea de spirit a maselor muncitoare”.

În schimb, pomenesc foarte puține evenimente legate de violențele bandelor bolșevice.

Accentul este pus, exclusiv, pe organizarea sovietelor, iar interbelicul este prezentat, întru totul, din unghiul de vedere al istoriografiei sovietice. Narațiunea lor susține că România a cucerit Basarabia prin forța armelor, că statul român este agresorul și inamicul care a profitat de momentul 1917-1918 pentru a se extinde în aria ce revine, de drept, Moscovei.

Manualul de istorie de la Chișinău redă abdicarea țarului, ca urmare a revoluției din februarie 1917 și proclamarea republicii în Rusia, ca pe un eveniment neprielnic, care a incitat spiritele în rândul ostașilor ruși de pe frontul român.

„La frecventele mitinguri se adoptau rezoluții contra continuării războiului. Puciul bolșevic de la Petrograd din noiembrie 1917 a aprofundat spiritul de anarhie printre soldații ruși de pe frontul român. Debandada a căpătat astfel de proporții, încât nici chiar comandanții bolșevici nu mai constituiau o autoritate și nu erau ascultați de nimeni”.

Soldații ruși sunt prezentați cu o ușoară tentă negativă, „ei părăseau în masă linia frontului, punând în mare dificultate armatele române”. În continuare, istoricii de la Chișinău susțin că „unitățile rusești se retrăgeau în dezordine peste Prut”.

Elevii din dreapta Nistrului învață că soldații ruși „au întreprins acțiuni armate împotriva statului român, iar Armata română a fost nevoită să intervină în forță”.

La toate aceste aspecte se adaugă și cel mai disputat moment din istoria relațiilor româno-ruse, cel legat de tezaurul românesc de la Moscova. Manualul Istoria românilor și universală prezintă situația ca pe o răzbunare a bolșevicilor.

„Regimul bolșevic de la Petrograd, iritat de aceste măsuri, a arestat personalul diplomatic român de la Petrograd, a sechestrat tezaurul român depus la Moscova în 1916 și a rupt relațiile diplomatice cu România”.

Antagonismul relatărilor se resimte din ce în ce mai intens și crește o dată cu apropierea de evenimentele din anul 1918.

Foto: captură din manualul de istorie utilizat în Republica Moldova

4. Unirea Basarabiei cu România

Această perioadă este prezentată elevilor din regiunea separatistă într-un text intitulat „Ocupația românească și austro-germană (martie-noiembrie 1918)”. Noua putere de la Petrograd este prezentată pe post de victimă în fața agresorului român și german, după cum am putut sesiza și din titlu. „Primele lovituri, spun ei, asupra victorioasei puteri sovietice le-au provocat forțele armate române”.

În timp ce românii moldoveni i-au cunoștință despre o armată românească ce le-a apărat teritoriul și integritatea,  elevii din stânga Nistrului învață despre o existență aproape apocaliptică sub administrația din perioada respectivă.

„7 februarie forțele române au ocupat orașul Bender. Locuitorii lui au trăit zile groaznice”, povestesc autorii de la Tiraspol. „Cotropitorii au distrus cazărmile lucrătorilor feroviari care au luat parte la apărarea orașului, au ucis și rănit oamenii săi.

A avut de suferit și populația civilă: câte 5 oameni erau duși în câmp la atelierele feroviare, iar fiecare al douăzecilea era împușcat. Au murit peste 250 de persoane”, continuă ei.

Textul încropit în manualul de istorie a regiunii separatiste justifică apariția Transnistriei prin așa-numita „problemă a Basarabiei”, pe care autorii o definesc „anexarea Basarabiei de către România”.

Mai târziu, autorii tiraspoleni scot în evidență organizațiile ilegale bolșevice, bandele de partizani, o serie de lideri bolșevici, din care se evidențiază Grigore Ivanovici Cotovshi (Revoluționar bolșevic născut în orașul Hîncești, cunoscut drept activist politic comunist din Basarabia).

În manualul de la Chișinău momentul Unirii de la 1918 este intitulat „Mișcarea de eliberare națională din Basarabia și Transnistria în anul 1917”.

În text este stipulat faptul că, inițial, provincia tindea spre o autonomie politică, iar mai apoi, „ca urmare a disoluției armatei ruse pe frontul românesc și a pretențiilor teritoriale ale Radei ucrainene asupra Basarabiei care deveneau tot mai amenințătoare”, s-a reorientat către unirea cu Regatul României.

În continuare, conținutul din manual nu stipulează nimic despre românii din stânga Nistrului.

Singurul fragment pe care autorii îl dedică acestora se intitulează „Revigorarea conștiinței naționale a moldovenilor din Transnistria”.

Pasajul evidențiază faptul că „mii de transnistreni au fost înrolați în armata rusă și au luptat pe diferite fronturi ale Primului Război Mondial. Contactele cu soldații din armata română le-au demonstrat că, alături de românii basarabeni și de românii din dreapta Prutului, ei fac parte dintr-un singur popor”.

Aceeași secțiune sugerează că moldovenii din această regiune ar fi dorit o unire cu România și, imediat, explică de ce nu a mai avut loc. „În decembrie 1917, la Tiraspol și-a ținut lucrările Congresul Românilor Transnistreni, care s-a pronunțat pentru utilizarea limbii române în învățământ, justiție, biserică. În școlile moldovenești se preconiza utilizarea alfabetului latin.

Delegații la Congres au revendicat unirea teritoriilor din stânga Nistrului cu Basarabia. Realizarea acestui deziderat n-a fost posibilă, deoarece în Transnistria s-a instaurat regimul bolșevic, pe care l-a substituit ulterior ocupația militară austro-ungară, urmată de cea a Antantei și a lui Petliura și din nou de cea bolșevică”.

Autorii moldoveni accentuează, fără intenție, diferența dintre cele două teritorii, atribuindu-i celui din stânga Nistrului numele de Transnistria, așa cum i se spune astăzi, deși el făcea parte la vremea respectivă din teritoriul Ucrainei.

Gândim diferit, vedem diferit, simțim diferit

Foto: Sărbătoare în Tiraspol, capitala așa zisei Republici Moldovenești Transnistrene

Analiza noastră subliniază faptul că unul din factorii care va îngreuna și mai mult soluționarea conflictului transnistrean este modul cum percep părțile aflate în conflict memoria istorică.

În actualele condiții, când domnitorul român al Țării Moldovei, Ștefan cel Mare, desemnat de locuitorii României, în urma unei campanii media, cel mai mare român al tuturor timpurilor, ajuns să monopolizeze imaginarul politic din Republica Moldova, este considerat erou al poporului doar de 4% din respondenții generației post-conflict din regiunea transnistreană, nu poți fi optimist nici dacă ești moldovenist „pro-rus”. 

În acest caz, întrebarea firească ce trebuie adresată celor care se preocupă de o eventuală reintegrare a regiunii transnistrene în R. Moldova, este cum intenționează să integreze un grup social care îl consideră erou al poporului în proporție de 68,8% pe generalul rus Alexandr Suvorov, iar de Mihai Eminescu aproape că n-a auzit?

În concluzie, atunci când președintele Republicii Moldova, I. Dodon, a declarat că este aproape de soluționarea conflictului transnistrean și că lucrurile în acest sens se pot mișca destul de repede deoarece actuala situație internațională este favorabilă pentru reglementarea conflictului, nu s-a bazat pe nimic concret sau calculat.

În urma studiilor efectuate de Fundația Universitară a Mării Negre înțelegem că cele două maluri ale Nistrului nu sunt pregătite să coexiste într-un singur stat.

Mai grav este că timpul și acțiunile trec în defavoarea realizării acestui obiectiv. Exemplul manualului de istorie nu este singular.

Curriculum de geografie ne dă lesne de înțeles că cele două societăți învață să locuiască separat.

Despre asta vom vorbi într-un material separat.

Datele prezentate în acest material fac parte din cadrul proiectul de cercetare demarat de Fundaţia Universitară a Mării Negre (FUMN) – „A Demystified Transnistria. Giving the Public Opinion a Voice”, implementat  în perioada mai, 2018-martie, 2019, cu sprijinul financiar al the Black Sea Trust for Regional Cooperation.

Studiului integral al opiniei publice din Transnistria va fi lansat pe 27 martie, 2019, la Bucureşti. Pentru detalii urmăriţi pagina de Facebook a FUMN şi site-ul fumn.eu.

Opiniile exprimate în acest material nu reflectă în mod neapărat poziţia the Black Sea Trust sau a partenerilor săi.

*Radu Cupcea este cercetător în cadrul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I.C. Brătianu” al Academiei Române și doctorand al Universității din București.