Geopolitica perpetuă a Rusiei

 

 

 

 

IMAGINE: Petru cel Mare de Hippolyte (Paul) Delaroche, 1838. 

 

Timp de jumătate de mileniu, politica externă a Rusiei a fost a fost caracterizată de ambiții crescânde care au depășit capacitățile țării.

Începând cu domnia lui Ivan cel Groaznic în secolul al șaisprezecelea, Rusia a reușit să se extindă la o medie de 50 de kilometri pătrați pe zi timp de sute de ani, acoperind în cele din urmă o treime din solul pământului. Până în 1900, a fost a patra sau a cincea cea mai mare putere industrială din lume și cel mai mare producător agricol din Europa, însă PIB-ul pe cap de locuitor a atins doar 20% din cel al Regatului Unit și 40% din cel al Germaniei. 

Durata medie a vieții ruşilor la naștere a fost de doar 30 de ani, fiind mai mare decât cea din India Britanică (23 de ani), dar aceeași cu cea din China și mult mai mică decât cea a cetăţenilor Regatului Unit (52), a Japoniei (51) și a Germaniei (49). 

 Aceste comparații erau bine cunoscute de responsabilii politicii ruse, care călătoreau frecvent în Europa și acţionau adesea împotriva liderilor lumii (lucru care este valabil și astăzi).

Istoria înregistrează trei momente mai importante ale ascensiunii rusești: victoria lui Petru cel Mare asupra lui Carol al XII-lea și o  diminuare a importanţei Suediei la începutul anilor 1700, fapt care a dus la implantarea puterii ruse la Mărea Baltică și în general în afacerile europene; 

Victoria ţarului Alexandru I asupra lui Napoleon, în timpul celui de-al doilea deceniu al secolului al XIX-lea, care a adus Rusia la Paris ca arbitru al marilor afaceri internaţionale; 

Şi victoria lui Stalin asupra lui Adolf Hitler în anii 1940, care a dus Rusia la Berlin, la crearea unui imperiu în Europa de Est, dându-i un rol central în noua ordine globală de după război.

Cu toate acestea, Rusia a fost aproape întotdeauna o mare putere relativ slabă. A pierdut războiul din Crimeea din 1853-56, o înfrângere care a pus capăt stralucirii sale post-napoleoniene și a forțat o emancipare întârziată a iobagilor. 

A pierdut războiul ruso-japonez din 1904-1905, prima înfrângere a unei țări europene de către o țară asiatică în epoca modernă. 

A pierdut primul război mondial, o înfrângere care a provocat prăbușirea regimului imperial şi a pierdut Războiul Rece, o înfrângere care a ajutat la prăbușirea succesorului sovietic al regimului imperial.

De-a lungul timpului, țara a fost bântuită de rămânerea în urmă relativă a sa, în special în sfera militară și industrială. 

  Majoritatea analiștilor au presupus că vechiul model politic a fost abandonat în anii 1990, odată cu abandonarea marxismului-leninismului și a opţiunii politice favorabile competitivităţii și economiei capitaliste, dar impulsul din spatele strategiilor tradiţionale ale Rusiei nu s-a schimbat.

Politica externă a Rusiei a fost mult timp caracterizată de ambiții expansioniste, care au depășit capacitățile țării.

Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice în 1991, Moscova a pierdut aproximativ două milioane de kilometri pătrați de teritoriu suveran – mai mult decât echivalentul întregii Uniuni Europene (1,7 milioane de mile pătrate) sau al Indiei (1,3 milioane).

 Rusia a pierdut Germania pe care o cucerise în al doilea război mondial, și pe ceilalți sateliți din Europa de Est – care sînt acum membri ai alianței militare occidentale (NATO), împreună cu unele foste regiuni ale Uniunii Sovietice, cum ar fi statele baltice. 

Alte foste posesiuni sovietice, cum ar fi Azerbaijan, Georgia și Ucraina, cooperează îndeaproape cu Occidentul în probleme de securitate. 

În ciuda anexării forțate a Crimeei, a războiului din estul Ucrainei și ocupării de facto a Abhaziei și Osetiei de Sud, Rusia a trebuit să se retragă din majoritatea teritoriilor așa-numitei  Noii Rusii cucerite de a Ecaterina cea Mare, în stepele sudice și din Transcaucazia. Și, în afară de câteva baze militare, Rusia a plecat și din Asia Centrală.

Rusia este în continuare cea mai mare țară din lume, dar este mult mai mică decât a fost, iar mărimea   teritorială a unei țări contează mai puțin în zilele noastre pentru statutul de mare putere, comparativ cu  dinamismul economic și dimensiunea capitalului uman în care Rusia a scăzut, de asemenea. 

PIB-ul denominat în dolari SUA al Rusiei atinsese un nivel maxim de 2 trilioane de dolari în 2013, dar a ajuns la aproximativ 1,2 trilioane de dolari datorită scăderii prețului petrolului și a cursului de schimb al rublelor.

 Desigur, contracția sa economică  măsurată în paritatea puterii de cumpărare a fost mult mai puțin dramatică. Însă, în termeni denominați în dolari,economia rusă se ridică la doar 1,5% din PIB-ul mondial și reprezintă doar a cincisprezecea parte din economia americană. Rusia suferă și din cauza  faptului că este cea mai coruptă țara dezvoltată în lume.

Mediul geopolitic internaţional a devenit din ce în ce mai provocator în timp, cu continuarea supremației globale a SUA și creșterea dramatică a Chinei, iar răspândirea Islamismului politic radical ridică preocupări, întrucât aproximativ 15% din cei 142 de milioane de cetățeni ai Rusiei sunt musulmani, iar unele dintre regiunile predominant musulmane ale țării sunt confruntate cu neliniștea socială și fărădelegi. 

Pentru elitele rusești, statutul țării lor și chiar supraviețuirea acestuia depind de atitudinea Occidentului, iar limitele cursului actual ar trebui să fie evidente.

Rușii au avut întotdeauna sentimentul coerent de a trăi într-o țară cu o misiune specială – o atitudine adesea raportată la Bizanț, al cărei  moștenitoare imperiul Rus pretinde că ar fi. 

  În timp această pretenţie a fost exprimată în mai multe feluri – a Treia Romă, imperiul pan-slav, sediul mondial al Internaționalei Comuniste. 

Versiunea actuală este aceea a eurasianismului, o mișcare lansată în 1921 printre emigranții ruși, care îşi teoretizau că Rusia nu este nici europeană, nici asiatică, ci o fuziune sui generis.

Un alt factor care a influențat rolul Rusiei în lume, a fost geografia unică a acestei țări care nu are granițe naturale, cu excepția Oceanului Pacific și a Oceanului Arctic (acesta din urmă devenind acum  un spaţiu contestat ). 

De-a lungul întregii sale istorii, Rusia s-a simțit în permanență vulnerabilă și a manifestat adesea o  agresivitate defensivă.

În mod paradoxal, eforturile de a construi un stat puternic au condus  invariabil la dezvoltarea unor instituții subversive și la o conducere personalistă a statului.

Rusia astăzi nu mai este o putere revoluționară care amenință să răstoarne ordinea internațională. 

Moscova operează într-un cadru familiar de relații internaționale, unul care acordă prioritate spațiului de manevră asupra moralității și care presupune inevitabilitatea conflictului, supremația puterii brute și a cinismului în faţa motivelor altora. 

În anumite locuri și în anumite chestiuni, Rusia are capacitatea de a contracara interesele Statelor Unite, dar nici măcar nu abordează la scară amenințarea reprezentată de Uniunea Sovietică, deci nu este nevoie să răspundă la ea printr-un nou Război Rece.

Adevărata provocare se reduce astăzi la dorința Moscovei de recunoaștere din partea Occidentului a   unei sfere ruse de influență în fostul spațiu sovietic (cu excepția statelor baltice). 

Acesta este prețul pentru a ajunge la înţelegere cu Putin, a fost motivul care a împiedicat cooperarea durabilă după 11 septembrie şi rămâne o concesie pe care Occidentul nu ar trebui să o acorde niciodată. 

Cu toate acestea, nici Occidentul nu este în stare să protejeze integritatea teritorială a statelor aflate  în sfera de influență şi interes  a Moscovei. Deci, ce trebuie făcut?

Nu a existat niciodată o perioadă de relații bune între Rusia și Statele Unite.

Unii îi invocă pe George Kennan și cheamă la o renaștere a restricționării, argumentând că presiunea externă va ține Rusia în gol până când regimul său autoritar se va liberaliza sau se va prăbuşi.

Cu siguranță, multe dintre viziunile lui Kennan rămân pertinente. 

Adoptarea gândirii sale acum ar presupune menținerea sau intensificarea sancțiunilor, ca răspuns la încălcările dreptului internaţional făcute de Rusia, întărirea politică a alianțelor occidentale și modernizarea pregătirii militare a NATO. 

Dar o nouă izolare a Rusiei ar putea deveni o capcană, ridicând din nou acest stat la poziţia de superputere rivală .

  Nu este clar cât timp Rusia își poate juca mâna slabă în opoziție cu Statele Unite și UE, înfricoșându-și vecinii, distrugându-i pe cei mai importanți parteneri comerciali şi distrugând propriul climat de afaceri.

Soluţia este să fie menținută o linie fermă atunci când este necesar – cum ar fi refuzul de a recunoaște o sferă privilegiată a Rusiei, chiar și atunci când Moscova este capabilă să adopte o poziţie militară – oferind în același timp negocieri doar de pe o poziție de forță și evitând confruntările inutile și contraproductive în alte probleme. 

Surse:

  Stephen Kotkin –  https://www.foreignaffairs.com/articles/ukraine/2016-04-18/russias-perpetual-geopolitics

Publicitate