S-au împlinit 650 de ani de când Vladislav I (Vlaicu Vodă), domnitor al Ţării Româneşti, menţiona într-un hrisov domnesc oraşul – port Brăila şi privilegiile comerciale ale braşovenilor la sud de Carpaţi. VIDEO

 

 

 

Vladislav I (n. 1325 – d. 1377), cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă, a fost domn al Țării Românești între 1364 și 1377, fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. 

A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude în Ardeal, ţinuturile Amlaș, Severin și Făgăraș. Noul voievod va adăuga la titlurile moștenite și pe acelea de Ban de Severin (1368) și Duce de Făgăraș (1369), deși s-a aflat, încă de la urcarea pe scaunul domnesc  sub amenințarea permanentă a coroanei angevine maghiare.

Aşa se face că în 1365, într-o proclamație regală maghiară, Vlaicu era considerat uzurpator, deoarece nu a prestat omagiul de vasalitate și și-a însușit un titlu ce nu-i aparținea.

În 2018 comemorăm 650 de ani, de când Vladislav I (Vlaicu Vodă), domnitor al Ţării Româneşti, confirma braşovenilor privilegii comerciale la sud de Carpaţi.  

Privilegiul comercial pentru brașoveni, dat de Vladislav Vlaicu la 20 ianuarie 1368, atesta în acelaşi timp oraşul comercial port Brăila ca așezare importantă a Țării Românești.

Documentul emis în limba latină de cancelaria domnească este cel mai vechi privilegiu comercial acordat de un domnitor român şi atesta intensificarea comerţului pe „drumul Brăilei”, o cale comercială ce lega Braşovul cu Dunărea, confirmând implicit şi existenţa Brăilei, menționată ca Brayla.

În 1463 cronicarul grec Laonic Chalcocondil scria despre Brăila ca fiind „orașul dacilor, în care fac un comerț mai mare decât în toate orașele țării”.

În secolul al XV-lea numele Brăilei a fost amintit şi sub numele Breil, într-o mențiune a Cancelariei Voievodului „Tibor din Transilvania”.

Orașul a fost ocupat de turci în 1538-1540, şi a devenit (raia sau kaza) de la 1554 până la sfârșitul războiului ruso-turc din 1828 – 1829, perioadă în care era numit Ibrail.

Perioada de maximă înflorire a Brăilei a fost la începutul secolului XX, când era un important port de intrare-ieșire a mărfurilor din România, accesibil navelor maritime de dimensiuni mici și medii.

Vladislav I a fost fiul voievodului muntean Nicolae Alexandru  şi a urmat la domnie după moartea tatălui său, luând conducerea ţării la data de 6 noiembrie 1364.

Nu se ştie cu exactitate până la ce dată Vlaicu Vodă a condus destinele Munteniei, cel mai probabil a stat pe tronul acestei ţări române până undeva între anii 1374 şi 1377, anul morţii sale.

Vlaicu Vodă a moştenit de la tatăl său o relaţie încordată cu vecinii unguri, nerecunoscând suzeranitatea regelui maghiar Ludovic, ceea ce l-a făcut pe acesta din urmă să îi declare război. 

Relaţiile Munteniei cu Ungaria s-au  îmbunătăţit, în anul 1366 Vladislav I primind chiar de la regele maghiar Amlaşul, Severinul şi Făgăraşul şi recunoscând suzeranitatea regelui Ludovic. Î

În anul 1367 sau 1368 Vladislav I este chiar aliat în luptă cu Ludovic, împotriva turcilor, care îi atacaseră pe bulgari, aceasta fiind  prima luptă dată de românii de la nord la Dunăre împotriva turcilor.

Acesta a fost contextul în care voievodul muntean a acordat privilegii negustorilor saşi braşoveni din Transilvania.

 Relaţiile bune cu ungurii vor dura până în anul 1373, când se vor deteriora din nou. În anul 1373-1374 muntenii se vor alia  chiar cu turcii împotriva lui Ludovic al Ungariei.

Nu se cunosc prea multe despre ce s-a mai întâmplat până la sfârşitul domniei lui Vladislav I în relaţiile dintre ţările din această parte a Europei şi sunt cunoscute puţine  date referitoare  relaţiile sale cu Moldova.

În 1377 Vladislav I s-a stins din viață, fiind succedat la tron de fratele sau, Radu I.

 

 

 

 

 

Publicitate

Istoria noastră. Biserica ingropată de la Giurgiu

Fotografii diacon Ioan Grigore / Catedrala din Giurgiu

 

 

Biserica de sub Catedrala din Giurgiu

 

 

La Giurgiu, in acest străvechi oraş dunărean, o veche biserică îngropată sub actuala catedrală, cheamă tainic, prin puţinele artefacte care se mai păstrează de la ea, la veşnică mărturisire ortodoxă.

 

Frumoasa asezare vlăsceană ce dainuie de veacuri pe malul stang al Dunarii, este atestata documentar la 23 septembrie 1403 printr-un act ce poarta semnatura marelui voievod Mircea cel Bătrân   (1386-1418), isi are radacinile mult mai adanc infipte in istorie, dupa cum arata marturiile scoase la iveala de-a lungul timpului, locurile acestea inscriindu-se printre cele in care s-a nascut poporul roman.

 „Fie că i s-a spus Trimamius în timpul romanilor, fie că genovezii, în trecerea lor, l-au botezat Santo Girgio, oricâte hoarde barbare ar fi trecut, oricâte pustiiri ar fi suferit, ori de câte ori s-ar fi rezidit, în parte sau întreg… viaţa lui a depănat un mai mare număr de ani decât îşi poate cineva închipui, şi ea nu a fost niciodată întreruptă timp atât de îndelungat cum s-a putut crede.

Un popor poate suferi o prefacere, un amestec cu alte popoare, modificarea graiului, schimbarea portului, poate chiar să-şi schimbe numele, dar niciodată nu piere“, spunea la 1935 Scarlat Stănescu, primarul de atunci al Giurgiului, cu privire la oraşul său.

Acelaşi lucru s-a întâmplat  cu credinţa creştinilor de aici.

Cucerită de turci la 1420, cetatea Giurgiului a fost transformată în raia pentru patru sute de ani, cu scurte perioade în care domnitorii Ţării Româneşti, apărători ai creştinătăţii, au reuşit să recucerească pământurile care le aparţineau de drept.

Neîngăduit deasupra a fi zidită

Până la Tratatul de la Adrianopol din 1829, creştinilor din Giurgiu nu li s-a îngăduit să-şi ridice lăcaşuri de cult deasupra pământului şi nici să aibă clopote în ele.

De aceea, pentru a nu-şi pierde credinţa, ei s-au îngropat în pământ, cu Biserica şi cu cimitirele lor.

O mărturisesc documentele vremii (Cartografia bisericilor bucureştene pe anul 1810, o hotărâre a tribunalului turcesc din Giurgiu din 1806), dar mai presus de toate, inscripţia cioplită în piatră, în limba română, cu caractere chirilice, care se găsea la intrarea în  sfântul lăcaş, păstrată astăzi în muzeul episcopiei, care spune aşa:

„Inscripţie deasupra monumentului/ Sub acest monument zidit/ Jertfelnic biserici vechi existând/ La anul 1806 în pământ clădită/ Cu hramul Adormirii Maicii Domnului slăvită/ Sub oblăduire otomană fiind/ Neîngăduit deasupra a fi zidită/ La anul 1851 din nou s-a înfiinţat/ Sub acel hram înălţat/ Şi cea veche s-a stricat/ Prin îndemnul părintelui protopop/ Anume Dragan Mirodat/ Sub îngrijirea dumnealor/ Manole Grabobici şi Daniile Denea/ Epitropii acestei biserici/ În a jertfelnicului mărire/ Întru veşnică pomenire/ Scriitor Dascălu Dumitru, an 1859“.

Simbol al libertăţii şi al credinţei

Lucrările de specialitate, precum şi un sondaj arheologic consemnează că biserica îngropată de creştinii giurgiuveni ai veacului al XIX-lea şi urmele cimitirului lor subteran se află parte în latura dreaptă a actualei catedrale, parte în părculeţul din faţa sa.

„Această frumoasă şi monumentală catedrală este simbolul eliberării de sub stăpânirea otomană. În perioada ocupaţiei turceşti, deşi au existat întotdeauna biserici, în Giurgiu, acestea  au fost semiîngropate sau chiar îngropate.

În biserica de sub actuala catedrală, «biserica din groapă», cum era denumită în trecut, se adunau creştinii, care reuşeau astfel să-şi păstreze identitatea ortodoxă şi cea de neam şi să o transmită generaţiilor viitoare.

Catedrala de astăzi, ridicată printr-o decizie a generalului Pavel Kiseleff în 1840-1852, are în fundaţia ei pietre şi elemente de construcţie care provin din zidurile fostei cetăţi a Giurgiului. Asemenea biserica Schitului «Sfântul Nicolae» din oraş.

Ea a fost înălţată după eliberarea oraşului de sub stăpânirea otomană, când locuitorii şi autorităţile au simţit nevoia ridicării unui monument al dezrobirii neamului. Biserica îngropată este prezentă în conştiinţa noastră, pomenirea ei făcându-se cu prilejul hramului istoric, «Adormirea Maicii Domnului», pe care îl moşteneşte şi actuala catedrală, şi al hramului nou, «Sfântul şi Marele Mucenic Gheorghe».

Din biserica veche se mai  păstrează inscripţia în piatră, câteva icoane, montate pe actuala catapeteasmă, şi câteva sfeşnice şi candele.

După înfiinţarea Episcopiei Giurgiului şi alegerea ca prim episcop al acestei eparhii a Preasfinţitului Părinte Ambrozie, au fost făcute demersuri pentru decopertarea şi cercetarea sitului arheologic. Dar, până în prezent, nu s-a reuşit mare lucru, identificându-se doar amplasamentul bisericii îngropate.

Suntem însă încrezători în ajutorul Domnului şi al Sfântului Gheorghe şi sperăm că autorităţile ne vor sprijini în demararea unui proiect de punere în valoare a acestui atât de preţios lăcaş subteran“, a mărturisit părintele Marian Ciocănel, parohul Catedralei din Giurgiu.

ziarullumina.ro/