CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O DEZINFORMARE ORDINARĂ: Stalin a fost un vizionar pacifist !

Stalin

© Foto: EPA-EFE/MAXIM SHIPENKOV

5 martie 2021 – Un susținător al partidului comunist participă lângă zidul Kremlinului din Piața Roșie de la Moscova la ceremonia de depunere a coroanelor de flori la mormântul sângerosului dictator Iosif Stalin.

DEZINFORMARE: Destrămarea URSS a fost un eșec al omenirii, Stalin a fost un vizionar pacifist

Potrivit publicației rusești Sputnik, Puciul de la Moscova din 19 august 1991, care a dus la destrămarea Uniunii Sovietice, a fost o greșeală ce a condus la o mare pierdere pentru umanitate.
Promovarea acestei narațiuni false se înscrie într-un proces mai amplu de revizionism istoric și cosmetizare a imaginii și acțiunilor criminale petrecute în fosta URSS, scrie https://www.veridica.ro/dezinformare/fake-news.
ȘTIREA: „Chiar dacă finalul oficial al URSS a fost în ziua de Crăciun a aceluiași an, când Mihail Sergheevici Gorbaciov și-a dat demisia din fruntea ”unui stat care mai exista”, data de 19 august a marcat înfrângerea ultimei încercări de supraviețuire a ”Puterii sovietelor”.
Este vorba de ”puciul de la Moscova”, în care un grup de conducători politici și militari au încercat chipurile să ia puterea, ținându-l pe Gorbaciov prizonier, dar ”uitându-l” pe Boris Elțîn, liber să strângă în jurul lui un grup de fideli, inclusiv de generali de prim rang.
Sunt multe detalii care ridică de atunci întrebări, dubii majore, cu privire la acel puci […] Practic, referitor la acele dubii, pare că 19 august a fost mai curând un prilej de a ridica pe culmi puterea noului conducător, Boris Elțîn – ciudat de dorit și de Occident.
De fapt, nu era deloc ciudat – pentru că Occidentul cunoștea bine personajul și slăbiciunilor lui – așa încât cred că adevărata cădere a ”Puterii sovietelor” nu s-a oficializat prin demisia lui Gorbaciov, ci prin alegerea lui Boris Elțîn.
A urmat un adevărat purgatoriu pentru Rusia și majoritatea statelor sovietice, întrerupt de apariția providențială a structurii de putere cu Vladimir Putin în vârf […] Pe scurt, să amintim că URSS apare în cea mai frământată perioadă, în care capitalismul occidental, ajuns la un punct de răscruce, dorește o reîmpărțire colonială.
O reîmpărțire pentru care nu contau vieți, distrugeri, orori! […] Ei bine, apariția URSS a fost un fenomen fulminant – pentru că statul proletarilor dădea speranță zecilor de milioane de exploatați din întreaga lume; acum nu mai erau singuri, izolați, ci exista un pol de putere, pe care îl considerau al lor. Un far, care știa bine să lumineze printr-o propaganda gândită, atrăgătoare, dar și o lumină preluată de jurnaliști, scriitori și alți intelectuali din întreaga lume […]
Pentru că așa început epoca marelui creator al URSS, ”pragmaticul nostru gruzin” (cum îl numea Lenin), Iosif Vissarionovici Stalin, omul de oțel pentru care nu a existat imposibilul.
Stalin vede tabloul de ansamblu cu ochii unui spirit cultivat, cu pregătire solidă teologică, subpusă bizar ideologiei marxiste, excelent ziarist (a fondat ziarul ”Pravda”) și care înțelegea importanța armei propagandistice, dar și un om de acțiune, gata să folosească arma.
Stalin este, fără îndoială, creatorul URSS, este cel care înțelege că puterea și echilibrul unei națiuni nu se clădește numai cu speranțe, ci cu realism vizionar”, scrie Sputnik Moldova.
Stalin Society – The defence of Stalin and the achievements of the Soviet  Union

Realitatea

NARAȚIUNI:

1. Dezmembrarea URSS a fost un dezastru pentru omenire.

2. Comunismul a fost un curent politic aplecat spre nevoie oamenilor.

3. Iosif Stalin a fost un vizionar și un pacifist.

CONTEXT/ETOS LOCAL: Recent au fost aniversați 30 de ani de la Puciul de la Moscova, o tentativă de răsturnare de la putere a ultimului președinte sovietic, Mihail Gorbaciov, de către elemente dure ale Partidului nemulțumite de politicile liderului și de pierderea imperiului european (în statele fostului Tratatului de la Varșovia regimurile comuniste fuseseră îndepărtate).

Gorbaciov a supraviețuit puciului grație intervenției energice a președintelui Rusiei, Boris Elțin, dar avea să demisioneze câteva luni mai târziu, pe 25 decembrie 1991, pecetluind, astfel, destrămarea URSS-ului.

Prăbușirea Imperiului Sovietic și pierderea statutului de mare putere a fost greu de acceptat atât de elemente ale fostului regim, cât și de o parte a populației. Dificultățile economice din anii ’90 au dus la accentuarea unui sentiment de nostalgie față de URSS, idealizată prin contrast cu prezentul dificil.

După venirea la putere a lui Vladimir Putin, un exponent al unei caste de elită a URSS – temutul KGB – care chiar a declarat că destrămarea Uniunii Sovietice a fost cea mai mare catastrofă geopolitică din secolul XX, Rusia s-a angrenat într-un proces de cosmetizare a trecutului sovietic.

Cea mai mare atenție i-a fost acordată epocii staliniste și celui de-Al Doilea Război Mondial; la Stalin a început un proces de reabilitare prin care se caută transformarea sa într-un mare om de stat, în timp ce în cazul războiului, se încearcă ștergerea faptelor care nu convin narativului oficial, cum ar fi responsabilitatea pe care URSS a avut-o în declanșarea conflagrației, agresiunile acesteia, cooperarea cu Germania nazistă până în 1941.

Eforturile de cosmetizare a istoriei reprezintă un aspect al efortului mai amplu de dezinformare și manipulare prin care Rusia încearcă să își atingă obiectivele politice.

OBIECTUL DEZINFORMĂRII: Crearea unui sentiment de nostalgie față de Uniunea Sovietică și glorificarea cultului lui Iosif Stalin, conducătorul URSS până în 1953.

DE CE SUNT FALSE ACESTE NARAȚIUNI ?

Stalin este considerat a fi unul dintre cei mai mari criminali ai secolului XX și ai istoriei în general, iar unii istorici îl consideră responsabil de moartea a până la 20 de milioane de persoane.

Dictatorul a devenit centrul unui cult al personalității iar în URSS a fost instaurat un climat general de teroare. Au avut loc execuții, foamete cauzată de politicile lui Stalin, mase de oameni au ajuns în sistemul penitenciar Gulag, populații întregi (moldoveni, ceceni, tătari) au fost deportate.

Numai în perioada 1926-1937, conform recensămintele din Uniunea Sovietică au murit între 5-10 milioane de oameni, marea lor majoritate în timpul foametei din 1931-1934. Circa 3,5 milioane dintre ei au fost ucraineni.

Soviet CCCP USSR Stalin kindness illuminates Children Classic Wall Stickers  Canvas Painting Vintage Poster Home Bar Decor Gift|Wall Stickers| -  AliExpress

În timpul „Marii Epurări” dintre 1936-1938, Stalin a primit nu mai puțin de 383 de liste cu numele a mii de lucrători din partid, soviete, organizaţia de tineret Komsomol, armată şi întreprinderi.

Au urmat crimele produse de sovietici în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, care a izbucnit odată cu invadarea de către Germania și URSS, a Poloniei (e de notat masacrul de la Katyn, în aprile-mai 1940, când peste 22.000 de ofițeri polonezi au fost uciși din ordinului lui Stalin), anexarea statelor baltice și a teritoriilor românești Basarabia și Bucovina de Nord, invazia Finlandei, iar exemplele pot continua.

De altfel, în 2019, Parlamentul European a adoptat o rezoluție prin care atribuie responsabilitatea pentru izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial în egală măsură Germaniei și Uniunii Sovietice și amintește că ambele regimuri totalitare sunt vinovate de crime în masă.

Chiar și dincolo de perioada stalinistă, URSS a fost un imperiu totalitar creat pe scheletul fostului Imperiu Țarist, fără a ține cont de aspirațiile popoarelor componente (multe dintre acestea și-au manifestat alte opțiuni, independența sau alipirea la alte state, imediat după Primul Război Mondial). Uniunea Sovietică a impus, totodată, regimuri totalitare comuniste în întreg estul Europei, țările din această regiune fiind simpli sateliți ai Moscovei, care a intervenit brutal de fiecare dată când i-a fost amenințată hegemonia (Ungaria, 1956, Cehoslovacia, 1968).

Imperiul Sovietic, menținut zeci de ani prin teroare, s-a prăbușit din cauza incapacității sale de a ține pasul cu Occidentul și a crizei economice prelungite pe care a traversat-o.

La final s-a văzut că regimul nu beneficia nici măcar de sprijin popular – statele din estul Europei au trecut prin revoluții anti-comuniste și, ulterior, au optat pentru Uniunea Europeană și NATO; subiecții URSS au ales independența atunci când controlul centrului a slăbit; majoritatea populației Rusiei a respins comunismul (puciul din 1991 a eșuat grație mobilizării populare împotriva puciștilor).

Acolo unde Rusia și-a menținut influența a făcut-o prin intermediul unor regimuri corupte (Ucraina sub Ianukovici) sau autoritare (Belarus), ori prin conflictele înghețate pe care le-a alimentat (Georgia, Republica Moldova).

CUI ÎI SERVEȘTE NARAȚIUNEA?

Fără NICI O ÎNDOIALĂ Kremlinului angajat în încercarea de cosmetizare a imaginii URSS, ca parte a campaniei de dezinformare pe care o duce.

01/09/2021 Posted by | analize | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ce s-ar fi putut întâmpla, dacă România nu accepta arbitrajul germano-italian din 30 august 1940, cunoscut sub numele de „Dictatul de la Viena”

Dictatul de la Viena, dincolo de Wikipedia: „Dacă nu acceptam, dispăream de pe hartă”

Transilvania ocupată de Ungaria, Moldova și Dobrogea, de URSS și Muntenia de Germania nazistă. Acesta ar fi cel mai plauzibil scenariu pentru ceea ce s-ar fi putut întâmpla, dacă România nu accepta arbitrajul germano-italian din 30 august 1940, cunoscut la noi în țară sub numele de „Dictatul de la Viena”.

Anul acesta, la 30 august, se împlinesc 81 de ani de la pierderea de către România în timpul celui de al doilea război mondial, a Transilvaniei de Nord.

Decizia a rămas în istorie ca „Dictatul de la Viena”.

Cu ajutorul istoricului  Ottmar Trașcă, specializat în perioada celui de-al doilea război mondial,  publicaţia Transilvania Reporter a încercat să reconstituie jocul politic internațional al acelei veri funeste, când România a cedat Basarabia, Transilvania de Nord și Cadrilaterul.

Privind cu detașarea pe care ți-o imprimă cele trei sferturi de veac trecute, cu luciditatea impusă de rigoarea cercetării, dar și cu sensibilitatea unui ardelean, istoricul spune tranșant: dacă România nu ceda Transilvania de Nord în 1940, dispărea ca stat.

În istoriografia străină, decizia de la 30 august 1940 este numită arbitraj, al doilea arbitraj de la Viena, deoarece a mai fost un arbitraj, cel din 2 noiembrie 1938, între Ungaria și Cehoslovacia. Și în România, această decizie a fost numită arbitraj până în 1945.

Abia după această dată începe să se vorbească de un dictat germano-fascist, sau fascisto-nazist sau germano-italian, prin care României i s-au răpit 42.000 de kilometri pătrați, iar ulterior s-a încetățenit acest termen.

A fost vorba de un arbitraj internațional cerut de statul român şi există documente care arată că încă de la sfârșitul lui iunie 1940, guvernul român avea în vedere obținerea unui arbitraj al Germaniei în litigiul cu Ungaria privind granița dintre cele două țări.

România a trebuit să negocieze atunci și cu Bulgaria pentru Cadrilater (sudul Dobrogei), și cu Ungaria, pentru Transilvania. Dacă în primul caz, cedarea teritoriului nu a creat o mare emoție în rândul opiniei publice, în cazul Transilvaniei, lucrurile nu au fost așa de simple, deoarece această regiune era văzută, pe de o parte, ca leagănul civilizației române, dar și pentru maghiari, cea mai dureroasă pierdere prin Trianon a fost Ardealul.

Transilvania a fost percepută de maghiari ca o pierdere mai dureroasă decât sudul Slovaciei.

În plus, trebuie să ne punem și în situația liderilor maghiari. Cei mai mulți oameni politici importanți din lumea politică maghiară proveneau din Transilvania, Bethlen, fostul prim-ministru, Teleki Pal, prim-ministrul de atunci, Csaky, ministrul de Externe. Oamenii aceștia erau extrem de interesați de redobândirea provinciei istorice pierdute.

Galeazzo Ciano și Joachim von Ribbentrop, la o defilare în Como, în 1939

Galeazzo Ciano și Joachim von Ribbentrop la Como, în 1939

În iulie, partea română, prin guvernul de extremă dreaptă pro-german al lui Ion Gigurtu, încearcă să obțină sprijinul Germaniei în litigiul cu Ungaria. Dar Germania era în continuare neîncrezătoare în Carol al II-lea, iar Hitler transmite guvernului român că trebuie să se înțeleagă pe cale directă cu cel ungar și că este vremea ca „pretențiile legitime” ale Ungariei să fie îndeplinite, dar pe cale pașnică.

În 26 iulie, Gigurtu și ministrul de externe, Mihail Manoilescu, se întâlnesc cu Hitler, la Berchtesgaden, și acesta le repetă acest lucru. La această întâlnire, partea română pune întrebarea dacă Germania ar fi de acord să arbitreze disputa cu Ungaria, iar Hitler spune nu.

Și a spus chiar așa: noi avem experiența unui arbitraj care a nemulțumit pe toată lumea – e vorba de primul arbitraj de la Viena, cel dintre Ungaria și Cehoslovacia – și nu ne mai trebuie unul.

În august, Ungaria face presiuni prin note diplomatice și se ajunge la tratativele dintre România și Ungaria de la Turnu Severin, care nu duc niciunde.

Aici e interesant că cele două delegații, română și maghiară, erau conduse de câte un ardelean, Valer Pop și, respectiv, Andras Hory, care era clujean.

Aici s-au confruntat două puncte de vedere diametral opuse. Guvernul român, speriat de reacția opiniei publice în cazul cedării unei părți mari din Transilvania, sau a întregii Transilvanii, a încercat să tergiverseze lucrurile, să câștige timp, propunând prima dată un schimb de populație, urmând ca apoi să delimiteze un teritoriu de-a lungul frontierei, care să fie cedat Ungariei, pentru a fi locuit de populația maghiară strămutată.

Ungurii aveau însă o cu totul altă perspectivă. Ei spun că acceptă o soluție, „de compromis”, adică nu cer toată Transilvania, ci doar cam două treimi din aceasta, până la linia Mureșului,  dar și dincolo de ea, pentru a cuprinde Secuimea și inclusiv Brașovul.

Toate acestea reies dintr-un schimb de note diplomatice care sunt preambulul tratativelor de la Turnu Severin.

În 16 august, la prima întâlnire de la Turnu Severin, Andras Hory prezintă linia de frontieră agreată de maghiari, cu 66.000 de kilometri pătrați din Transilvania, deci două treimi, care urmau să revină Ungariei, urmând ca apoi să aibă loc un schimb de populații.

La auzul acestei revendicări, ai noștri au un șoc, cer un răgaz de trei zile, se discută, și vin cu contrapropunerea: prima dată schimbul de populații, și, ulterior, eventual, trasarea unei noi linii de frontieră. Negocierile se împotmolesc și în 24 august se încheie, fără niciun rezultat.

Soluționarea pe calea tratativelor a disputei teritoriale a eșuat la Turnu Severin şi în acest moment, maghiarii încep să se gândească la atacarea României, deja în 23 august 1940, armata maghiară elaborează un plan de atacare a României.

Mai mult, în 24 și 25 august, guvernul maghiar ia legătura cu Moscova, sondând atitudinea acesteia față de un conflict militar româno-maghiar, iar  Molotov răspunde : „simpla existență a României a fost o jignire pentru Uniunea Sovietică, Bulgaria și Ungaria”.

În acest context, în care URSS își declară din nou atitudinea binevoitoare față de revendicările Ungariei, la frontiera sovietică cu România încep concentrări de trupe și au loc incidente de frontieră. Această situație îl face pe șeful statului major român să ceară guvernului: „faceți ceva, că ne vom trezi atacați și de maghiari și de ruși”.

Inclusiv serviciul de informații german raportează în același sens, că maghiarii urmau să atace pe 28 august, dimineață. Dar marea temere a lui Hitler era că în momentul în care se vor pune în mișcare trupele maghiare, vor ataca și rușii, aceștia vor ocupa Moldova până la Carpați și poate și regiunea petroliferă din zona Ploieștiului.

Așa că și nemții își luaseră măsurile lor de prevedere, pentru a proteja rezervele de petrol de importanță strategică.

Astfel, ei pregătesc o divizie de parașutiști, pe care să o lanseze deasupra regiunii petrolifere și câteva divizii blindate erau pregătite să mărșăluiască dinspre Viena spre România, pentru a face joncțiunea cu trupele de parașutiști și a preveni o ocupație sovetică.

Și totuși, cum s-a ajuns la arbitrajul Germaniei?

Hitler, confruntat cu această viziune catastrofică, acceptă ca Germania să arbitreze diferendul româno-maghiar. Viziunea lui era aceea ca arbitrajul să satisfacă într-o oarecare măsură pretențiile maghiare, dar nici statul român să nu fie prea tare lovit, ca să intre în colaps. Și atunci se ajunge la soluția aceasta de la Viena, cu 42.160 de kilometri pătrați cedați, cu o populaţie de 2 388 774 locuitori, din care românii reprezentau 50,2 %, maghiarii 37,1% iar germanii 2,7% .

În schimb, potrivit datelor statistice maghiare teritoriul obţinut de Ungaria la Viena era de 43 104 km2, locuit de 2 577 000 locuitori din care 1 343 000 maghiari (52,1%), 1 069 000 români (41,5 %), 47 000 germani (1,8%) şi 116 000 alte naţionalităţi (4,6%) .

Din cifrele prezentate mai sus se poate constata lesne că soluţia aleasă de Hitler în diferendul teritorial româno–maghiar nu a urmărit reglementarea aspectelor demografice complexe din regiunea aflată în litigiu.

A doua rundă de negocieri a avut loc la palatul Belvedere din Viena, iar cei care au „arbitrat” diferendul româno-maghiar si au decis au fost Italia fascistă a lui Mussolini și Germania nazistă a lui Hitler

Era un compromis între cei 14.000 de kilometri pe care România s-a arătat dipusă să-i cedeze, în timpul întrevederii din 26 iulie de la Berchtesgaden și cei 66.000 de kilometri pătrați ceruți de partea maghiară la negocierile de la Turnu Severin.

Însă, această linie e trasată foarte prost, pentru că din punct de vedere economic, într-adevăr, cele mai multe bogății rămâneau României, dar pe de altă parte, din punct de vedere al transportului feroviar, de exemplu, frontiera a fost o calamitate, pentru că linia de cale ferată care mergea în Ținutul Secuiesc trecea de cinci ori linia de frontieră!

Se poate afirma că frontiera trasată la Viena de arbitrii germano-italieni a urmărit, în principal, satisfacerea intereselor politice, economice şi militare ale celui de-al III-lea Reich, respectiv prevenirea izbucnirii conflictului româno-maghiar şi implicit îndepărtarea spectrului unei posibile intervenţii a Armatei Roşii în România, asigurarea controlului german asupra obiectivului strategic reprezentat de Carpaţii Orientali (prin intermediul Ungariei), protejarea regiunii petrolifere de la Ploieşti şi, nu în ultimul rând, subordonarea din punct de vedere politic a celor două state, fapt ce permitea Berlinului manevrarea lor pe viitor în conformitate cu cerinţele proprii .

În acest sens, relevantă este caracterizarea deciziei de la Viena, făcută de ministrul de Externe german Joachim von Ribbentrop omologului său bulgar:

„Ce poate adeveri mai pregnant justeţea arbitrajului de la Viena decât faptul că după pronunţarea lui, ministrul de Externe român a leşinat, iar ministrul de Externe maghiar şi–a anunţat demisia” . 

Preluarea nordului Transilvaniei, care îi revenea Ungariei, s-a făcut  între 5 și 13 septembrie. În perioada asta, administrația românească a evacuat zona retrăgând inclusiv armatae.

Automat, în loc s-a instlat stăpânirea maghiară. În prima fază, până în noiembrie, a venit o administrație militară.

La nivelul unui oraș asta însemna că  exista și primar, dar deasupra lui exista comandantul orașului. Ulterior, din noiembrie încolo, se introduce administrația civilă.

Toate denumirile devin maghiare, categoric. Străzi, piețe sunt denumite în limba maghiară. Conform arbitrajului, populația română din nordul Transilvaniei, la fel ca și cea maghiară din sudul Transilvaniei, avea dreptul de opțiune vreme de șase luni, dacă voiau să se stabilească în cealaltă țară.

Numai că nici guvernul român, nici cel maghiar nu au încurajat acest lucru. Ele nu aveau niciun interes ca populația să plece.

De exemplu, dacă pleacă populația română din Transilvania de Nord, cum să mai emiți apoi pretenții asupra teritoriului? Nu mai ai legitimitate, pentru că nu mai sunt români acolo. Exact la fel și guvernul ungar, în ce îi privește pe maghiarii rămași în România, pentru că spera pe mai departe că va obține la un moment dat toată Transilvania.

Viața de zi cu zi a românilor din Transilvania s-a schimbat. Avem asasinate, masacre, avem expulzări. Apoi, din octombrie începe așa numita politică de retorsiune, care se aplică de fapt până în 1944.

Adică, dacă maghiarii încep expulzările, la fel fac și românii cu maghiarii, și invers. De exemplu, în Cluj, comandantul orașului a luat 300 de nume la întâmplare, din cartea de telefon și i-a expulzat. Bine, maghiarii invocau la rândul lor expulzări făcute de guvernul român. De exemplu, e un caz la Simeria, unde 300 de muncitori feroviari maghiari au fost obligați să plece.

Toată povestea asta se răsfrânge asura minorităților, adică asupra populației maghiare din sudul Transilvaniei și a celei românești din nordul provinciei.

Comunitatea germană a fost de asemenea ruptă în două – sașii bistrițeni, treceau la Ungaria, iar ceilalți, grosul, rămâneau în România.

Germanii erau protejați în ambele cazuri, dar fără doar și poate, situația minorităților era mai grea în Ungaria decât în România.

După cum s-au exprimat de mai multe ori conducătorii Reichului, în România nu s-a întâmplat niciodată, ca în Ungaria, ca un Muller să devină Molnár…

Ministerul de Externe al Ungariei, Istvan Csaky, semnând arbitrajul

Ministrul de Eeterne al Ungariei, Istvan Csaky, semnând arbitrajul

Există un curent de opinie care condamnă faptul că armata s-a retras fără un foc de armă… dar se trece cu vederea faptul că România nu avea nici șansă! Decizia de acceptare a arbitrajului, după părerea istoricului a fost salutară.

Altfel, dispăream de pe hartă. Noi am avut un moment în care nu trebuia să cedăm, trebuia să luptăm, și acela a fost 27 iunie, când am primit ultimatumul sovietic pentru părăsirea Basarabiei.

Acolo trebuia să luptăm, nu aveam voie să cedăm fără luptă. Cedând fără luptă, de fapt, noi am încurajat revendicările maghiare și bulgare.

Mihail Manoilescu: „Voi fi blestemat de toți țăranii din Ardeal pe care  i-am iubit așa de mult”

Foto sus: Ministrul român de Externe, Mihail Manoilescu (stânga), și Valer Pop, au în față harta cedărilor teritoriale pe care România a trebuit să le facă Ungariei : ” De acum înainte voi fi blestemat de toți țăranii din Ardeal, pe care i-am iubit aşa de mult, pe care dovedisem că-i iubesc…”.

Însă, în momentul august 1940, dacă noi încercam să rezistăm, ne aștepta soarta Poloniei

Polonezii au șarjat într-adevăr împotriva tancurilor… au luptat vitejește, dar care a fost rezultatul, până la urmă? Ei au fost marii sacrificați ai războiului: partea germană a ajuns un câmp pentru experimente rasiale, iar partea ocupată de sovietici, unul pentru experimentele sociale.

Acolo s-au ciocnit cele două ideologii, iar rezultatul a fost exterminarea evreilor, fiindcă cea mai mare populație evreiască exterminată acolo a fost, nu mai vorbim de exterminarea intelectualilor de către sovietici. Ei, în momentul august 1940, dacă nu acceptam arbitrajul, Ungaria ne ataca, pentru asta nu există dubii.

Dacă rămânea un conflict  româno-maghiar, șansele ca Ungaria să învingă nu erau mari. Nu cred că putau să ne învingă. Numai că toate indiciile conduc spre concluzia că am fi fost atacați și din Est, de sovietici.

De asemenea, Germania era pregătită cu o divize de parașutiști  și cu două divizii blindate, pentru a asigura zona petroliferă. În momentul în care nu am fi acceptat arbitrajul, acea divizie de paraşutişti ar fi fost lansată deasupra Ploieștiului, asta spun documentele germane. S-ar fi ajuns la ciopârțirea României.

Pentru că Ungaria, probabil, ar fi luat Transilvania, sovieticii ar fi luat Moldova, Delta Dunării și restul Dobrogei, pentru a face legătura cu Bulgaria, și Muntenia ar fi fost poate ocupată de Germania.

Cei care susțin că noi puteam rezista, că brava armată română… astea sunt povești de adormit copii. Nu aveam absolut nicio șansă, am fi fost pur și simplu distruși. Faptul că regele a acceptat decizia, după părerea mea, a salvat statul român.

Revenind la viața de zi cu zi a oamenilor în acei ani, s-a pus în anii 1980 accentul pe oprimarea la care au fost supuși românii.

Toată istoria din punctul de vedere al istoricilor din acei ani s-a redus la Ip și Treznea, din păcate mai sunt corifei și în ziua de azi, care susțin același lucru. Or, pentru a ști exact ce se întâmplă, trebuie să cercetezi mult mai multe surse. Viața de zi cu zi a fost la fel de grea și pentru români și pentru maghiari.

Scumpetea, foametea a lovit și pe unii, și pe alții. Au rămas școli în limba română, dar numărul lor a scăzut drastic. Există rapoarte și sinteze voluminoase din 1940 și 1942, care detaliază situația școlilor sau a bisericilor.

Au fost obligați mulți intelectuali români să plece. Cea mai lovită biserică a fost cea ortodoxă.

Au fost dărâmate unele biserici ortodoxe, în Ținutul Secuiesc. Altele, au fost transformate în magazii. Însă nu poți generaliza. Au fost cazuri și cazuri, localități și localități.

Existau încă școli în limba română, existau secții române la universități, dar cu cifre de școlarizare mult reduse. Evident, tendința a fost clară, de diminuare a ponderii și influenței bisericilor și școlilor. Dar, dacă e să spunem lucrurilor pe nume, și Guvernul Antonescu a făcut la fel cu biserica unitariană, de exemplu.

S-a ajuns până acolo încât maghiari din Transilvania de Sud și români din Transilvania de Nord să se adreseze guvernelor român, respectiv maghiar, spunându-le să nu mai ia măsuri împotriva minorităților, deoarece totul se răsfrânge asupra lor, printr-un efect de bumerang.

În vara lui 1942 situația s-a deteriorat încât nu a lipsit mult să înceapă un război între cele  două țări. Acest lucru  nu s-a întâmplat, însă, deoarece, Germania, vă dați seama, angajată într-un efort de război pe Frontul de Est, numai de un conflict militar aproape de casă nu avea nevoie, și încă între doi aliați alături de care lupta pe frontul sovietic.

Comunitatea germană a fost de asemenea ruptă în două – sașii bistrițeni, în Ungaria, iar ceilalți, grosul, în România.

Germanii erau protejați în ambele cazuri, dar fără doar și poate, situația minorităților era mai grea în Ungaria decât în România. După cum s-au exprimat de mai multe ori conducătorii Reichului, în România nu s-a întâmplat niciodată, ca în Ungaria, ca un Muller să devină Molnar.

Deşi conducerea celui de-al III-lea Reich a sperat că arbitrajul din 30 august 1940 va contribui la dezamorsarea situaţiei tensionate şi relansarea colaborării economice şi politice dintre Bucureşti şi Budapesta , evoluţia ulterioară a raporturilor româno-maghiare a infirmat categoric aceste speranţe.

În perioada 30 august 1940-23 august 1944, relaţiile dintre România şi Ungaria nu numai că nu s-au îmbunătăţit, ci, dimpotrivă, s-au deteriorat rapid şi ireversibil.

În acest interval de timp raporturile dintre cele două state vecine pot fi caracterizate prin existenţa unui război rece, care, nu de puţine ori a fost pe punctul de a se transforma într-unul cald .

În consecinţă, raporturile dintre România şi Ungaria în intervalul de timp amintit au stat sub semnul consecinţelor (politice, economice, sociale etc.) nefaste ale sentinţei arbitrale din Viena, respectiv sub semnul competiţiei acerbe declanşate între cele două state în scopul obţinerii „bunăvoinţei” Germaniei în vederea soluţionării definitive a chestiunii Transilvaniei.

Pe de altă parte, cel de-al doilea arbitraj de la Viena a avut repercusiuni majore inclusiv asupra situaţiei interne din România, respectiv în privinţa evoluţiei relaţiilor dintre Bucureşti şi Berlin.

Guvernul român care a acceptat Dictatul de la Viena a căzut imediat după aceea, iar la dată de 6 septembrie a fost instaurat un guvern condus de generalul Ion Antonescu.

Antonescu a contestat Dictatul de la Viena inclusiv în discuţiile cu Adolf Hitler şi Benito Mussolini, dar nu a obţinut decât o vagă promisiune de revizuire a acestuia în primăvară lui 1944 din partea lui Adolf Hitler.

După lovitura Regelui Mihai de la 23 august 1944 şi  întoarcerea armelor contra fostului aliat, Germania, armata română a participat la luptele pentru eliberarea nordului Transilvaniei în toamna anului 1945, apoi, prin participarea la luptele din Ungaria şi Cehoslovacia.

Cu toate acestea, Uniunea Sovietică nu a acceptat reinstaurarea administraţiei civile româneşti în Ardeal decât în martie 1945, după instaurarea guvernului prosovietic condus de dr. Petru Groza.

Pe durata Conferinţei de Pace de la Paris, guvernul Ungariei a urmărit să păstreze chiar şi o mică parte a teritoriului acordat prin Dictatul de la Viena.

Aceste demersuri au rămas fără rezultat, astfel că articolul 1, punctul 2 al Tratatului de Pace cu Ungaria şi articolul 2 al Tratatului de Pace cu România, prevedeau nulitatea deciziilor sentinţei de la Viena din 30 august 1940 şi restabilirea frontierei dintre România şi Ungaria aşa cum exista la data de 1 ianuarie 1938.

Surse:

Surse:

http://transilvaniareporter.ro/esential/dictatul-de-la-viena-dincolo-de-wikipedia-decizia-de-acceptare-a-arbitrajului-a-fost-salutara-altfel-dispaream-de-pe-harta/

http://www.clujulcultural.ro/istorie-politica-despre-arbitrajul-de-la-viena-sau-al-iii-lea-reich-si-noul-curs-politica-externa-romaniei-iulie-august-1940/

Istoricul Ottmar Trașcă/ Foto: Bogdan Stanciu

Foto: Istoricul Ottmar Trașcă/ Foto: Bogdan Stanciu

Cine este Ottmar Trașcă ?

Istoricul Ottmar Trașcă, autorul considerațiilor de mai sus, este un transilvănean get-beget. Vorbește maghiara, are un prenume nemțesc și când se referă la România spune „ai noștri”.

Cu un bunic sas, o bunică unguroaică, o mamă jumătate-jumătate și un tată român, istoricul a făcut școala alternativ, în română și maghiară și a efectuat numeroase stagii de cercetare în Germania. și-a dat doctoratul în istorie cu teza „Relațiile politico-militare româno-germane. Septembrie 1940-august 1944” și este specializat în cercetarea relațiilor româno-germane și româno-maghiare în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial și în timpul acestuia.

A fost în mai multe rânduri bursier al unor institute prestigioase din  Germania și este autorul mai multor lucrări științifice. 

A fîcut cercetări profunde de arhivă în Rusia, Moldova, România, Austria, Ungaria și alte țări.

A scris și editat mai multe cărți de istorie extrem de bine documentate, fapt ce a dus la premierea lui de către Academia Română.

30/08/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

„Miracolul de pe Vistula”și stavila pusă de poporul polonez expansiunii bolșevice spre inima Europei în ziua de 13 august 1920

Foto: Tabloul „Miracolul de pe Vistula” de Jerzy Kossak (1930)

În noiembrie 1918, Polonia revenea pe harta Europei, atunci când pe acest continent nu se stinsese încă focul Marelui Război și când unul nou s-a aprins în est – Revoluția bolșevică. La vremea respectivă, nimeni nu a putut prezice însă cât de mare va deveni amenințarea ideologiei comuniste pentru Polonia renăscută, dar și pentru întreaga Europă.

În 1918 când Polonia independentă renăștea, existența tânărului stat a fost grav amenințată de o invazie a Rusiei sovietice, care, proclamând autodeterminarea națiunilor, dorea de fapt să impună lumii ideologia totalitară comunistă. Polonia a reprezentat o primă etapă în calea agresiunilor puse la cale de sovietici. Polonezii luptau să-și apere independența proaspăt câștigată, pe care o pierduseră în 1795 după dezmembrarea țării de către vecinii mai puternici: Imperiul Rus, Prusia și Imperiul Habsburgic.

Comandantul polonez Józef Piłsudski, Bătălia de la Varşovia Comandantul sovietic, Mihail Tuhacevski, Bătălia de la Varşovia
Comandantul polonez Józef Piłsudski Comandantul sovietic, Mihail Tuhacevski

Viitorul Poloniei s-a aflat în mare cumpănă în august 1920 în timpul bătăliei de la Varșovia, care s-a terminat cu o victorie miraculoasă pentru armata poloneză, aceasta însemnând nu numai înfrângerea Armatei Roșii, ci și o stavilă pusă sovietizării popoarelor Europei prin răspândirea „revoluției proletare”.

Nu greșim dacă spunem că acțiunile armatei poloneze conjugate cu ofensiva victorioasă a Armatei Române împotriva Republicii Sovietice Ungare, au salvat Europa de ofensiva ”ciumei roșii” bolșevice și a întârziat prăbușirea sistemului de la Versailles în fața atacurilor revizioniste.

Pierderile poloneze în războiul antibolșevic din 1919-1920 au fost enorme pentru o țară sleită de Primul Război Mondial care abia se încheiase: 100.000 de morți și dispăruți și de două ori mai mulți răniți.

Detașamente de voluntari pentru războiul polone-bolșevic, fotografie realizată la începutul lunii august 1920

Bătălia de la Varșovia (uneori numită și Miracolul de pe Vistula, în limba poloneză Cud nad Wisłą), a reprezentat încleștarea finală a Războiului Polono-Sovietic, un conflict care se declanșase la scurtă vreme după încheierea primului război mondial (la 1919) și a fost încheiat prin Tratatul de pace de la Riga din 1921.

Bătălia a început pe 13 august 1920 și s-a sfârșit pe 25 august 1920. Forțele Armatei Roșii comandate de Mihail Tuhacevski s-au îndreptat către capitala Poloniei, Varșovia, și către fortăreața Modlin aflată în vecinătate.

Pe 16 august, forțele poloneze conduse de Józef Piłsudski au contraatacat dinspre sud, forțând trupele rusești să se retragă în dezordine către est, traversând râul Niemen.

Soldați polonezi prezentând drapele de luptă sovietice capturate în Războiul Polono-Sovietic

S-a estimat că bolșevicii au pierdut 10.000 de soldați uciși, 500 dispăruți și 10.000 de răniți, 66.000 de militari fiind luați prizonieri. Prin comparație, polonezii au pierdut 4.500 de soldați morți, 10.000 dispăruți și 22.000 răniți.

Înainte ca Miracolul de pe Vistula să se petreacă, majoritatea experților străini considerau Polonia practic înfrântă.Mai înainte de bătălia de la Varșovia, propaganda sovietică apreciase ca iminentă căderea capitalei Poloniei, iar victoria în această luptă era privită ca un semnal pentru începerea unei revoluții comuniste pe scară largă în Polonia, Germania și alte țări vest-europene devastate economic de urmările primului război mondial. Înfrângerea sovietică din fața Varșoviei a reprezentat și o înfrângere a unora dintre liderii sovietici (inclusiv a lui Lenin), care visaseră la declanșarea unei revoluții mondiale comuniste în țările zdruncinate de urmările războiului mondial.

Victoria neașteptată și uluitoare în Bătalia de la Varșovia a distrus forțele invadatoare dând o lovitură grea planurilor bolșevice.

În lunile care au urmat, o serie de noi victorii poloneze au asigurat independența țării și i-au securizat frontierele.

Defensiva poloneză la Milosna, lîngă Varşovia

Respingerea atacului trupelor bolșevice asupra capitalei Poloniei a fost crucială pentru consolidarea Poloniei independente și a altor state naționale nou create în Europa Centrală.

Totodată, această bătălie poartă un mesaj universal despre necesitatea ca popoarele să se opună dictaturilor și despre prețul sacrificiilor pentru apărarea libertății.

Lordul Edgar Vincent D’Abernon, un diplomat englez, membru al Misiunii Inter-Aliate de la Varșovia și martor al evenimentelor din august 1920, le-a descris în cartea intitulată „A optsprezecea bătălie decisivă în istoria lumii. Varșovia, 1920″ (The Eighteenth Decisive Battle of the World. Warsaw, 1920), comentându-le astfel:

„dacă Carol Martel nu ar fi oprit invazia sarazinilor la Tours, Coranul ar fi fost predat astăzi în școlile din Oxford. (…) Dacă Piłsudski și Weygand nu ar fi reușit să oprească marșul triumfal al Armatei Roșii în apropiere de Varșovia, am fi asistat nu numai la o transformare periculoasă în istoria creștinismului, ci și la o amenințare fundamentală pentru întreaga civilizație occidentală.

Bătălia de la Tours i-a salvat pe strămoșii noștri de jugul Coranului; este probabil ca bătălia de la Varșovia să fi salvat Europa Centrală și unele părți ale Europei de Vest de un pericol mult mai mare: fanatica tiranie sovietică”.

„ Istoria modernă a civilizației cunoaște puține evenimente de o importanță mai mare decât Bătălia de la Varșovia din 1920. Dar nu cunoaște niciunul care să fie atât de subapreciat. „

Surse:

http://www.istoria.md;

https://www.gov.pl;

https://www.historia.ro ;

13/08/2021 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: