ROMANII DE LA EST DE NISTRU SI IMPERIALISMUL RUS

 

 

 

 

 

 

 

ROMÂNII MARTIRI DIN TRANSNISTRIA ȘI RUSIA IMPERIALISTĂ

 

 

DE LA NISTRU LA BUG: TRANSNISTRIA

 

 

 

 

Transnistria inseamna mai mult decit teritoriul secesionist, autoproclamat in 1990 sub numele de Republica Moldoveneasca Nistreana; este de fapt, laboratorul unde imperii succedante, albe, rosii si federate au lucrat neostoit la “identitatea si limba moldoveneasca”.

Sanda Galopentia a sintetizat miezul “proiectului transnistrean” : „moldovenii sunt slavi”, iar romani sunt doar cei din Valahia, care vorbesc o limba “salonica”, deformata de imprumuturi din limba franceza.

Romanii vor “inrobirea “ moldovenilor, atit cei din Moldova si cei din Basarabia, cit si pe cei din “republica”…

Moldovenii, la rindul lor, au misiunea de a-i “dezrobi” pe toti moldovenii de sub dominatia romanilor imperialisti ( Editura Enciclopedica,2006,p.LXX )

Pina spre sec. 15 pusta de dincolo de Nistru se impartea intre Podolia litvana, apoi poloneza si tatarii Olatului Oceacovului ( Ucraina Hanului, spre deosebire de Ucraina cazacilor zaporojeni intinsa dincolo de Bug, pina la Nipru si Don).

Atunci, drumul comercial catre Caffa genovezilor (Feodosia) trecea prin Olatul tataresc, drum care pina spre 1600 se numi “szlak valahicus”, adica sleahul romanesc.

 

La 1455, sub Petru Aron, cetatea Lerici era moldoveneasca. Prin 1703 tirgusoarele Rascov si Camionca facea parte din zestrea Ruxandrei, fata lui Vasile Voda.

Romanii moldoveni patrunsesera in toata Transnistria si chiar dincolo, spre est, in Transbugia.

In 1679 domnul Moldovei devine hatmanul Ucrainei, caci, zice cronica anonima a Tarii Moldovei : “vezirul dadu Ucraina cea mica Ducai Voda”.

Voda isi ia in serios hatmania si-si stabileste curti (resedinte) la Tiganauca pe Nistru si Pecera pe Buh.

Lucrurile se schima in 1792 cind Rusia obtine Ucraina Hanului, iar Nistrul devine hotarul dintre Moldova si Rusia.

Dupa ocuparea in 1812 a Basarabiei, Soroca mai tine o vreme Rascovul si Movilaul, iar moldovenii colonizeaza , pentru stepa transnistreana, intemeind satele Catargi, Cantacuzinesti, Cantacuzinovca.

Administrativ, regiunea e alocata insa guberniilor Podoliei, Ekaterinoslavului si noii oblastii a Oceacovului.

 

Tinuti in pumnul strins al panslavismului rus, romanii au presimtirea istoriei si cer unirea in cadrul unui stat national unitar (Kiev,1916).

La Congresul invatatorilor moldoveni, Justin Fratiman revedinca dreptul la folosirea lb. romane in scoala si biserica (Odesa, mai 1917).

Congresul soldatilor moldoveni, solicita, din nou, prin Toma Jalba, unirea si recunoasterea lb. romane (Chisinau, oct.1917). La Congresul romanilor transnistreni (Tiraspol, dec.1917) revendicarile sunt explicite: unire si lb. romana in administratie, spital, scoala si biserica.( Motivarea lor este induiosatoare :

“ Rugaciunea …sa fie pi limba norodului moldovenesc ca fiistecare batrin sau tinar santaleaga cu ci fel di rugaciunie marge preutul patru dinsii in-naintea lu’Dumnadzau.”).

Neajutorati, romanii din Transnistria ramin in afara Unirii din 27 martie 1918.

Credeti ca asta-i tot? Ei bine nu : abia acum se asterne intunericul.

Printr-o simetrie perversa, granita problematica de la Prut isi gaseste perechea la hotarul insingerat de la Nistru.

Actuala “republica moldoveneasca nistreana” acopera doar o parte a Transnistriei lui Duca Voda, restul ramine un drept de superficie al Ucrainei.

 

Cum s-a ajuns aici ?

 

Puterea sovietelor nu se impaca cu actul Unirii din 1918 si dupa o diversiune esuata (“rascoala” de la Tatar Bunar), Moscova creeaza pe data de 12 octombrie 1924 Republica Sovietica Socialista Autonoma Moldoveneasca, cu capitala la Balta (mutata in 1929 la Tiraspol), unitate administrativa subordonata pe linie de partid si de stat Republicii – surori, nu fratesti – Sovietice Socialiste Ucrainiene.

Stalin recunoaste astfel, indirect, ca intre Nistru si Bug, traiesc peste 300.000 de romani ( peste 60% din populatia regiunii).

In 1933 functioneaza aici si o “Uniune de lupta pentru  eliberarea Basarabiei de sub jugul ocupantilor romani”.

Partidul Comunist Roman adera si pina la podul de flori de la Prut din 1990, nu a incetat sa sustina”ideea” cu neclintita consecventa revolutionara…

Pe data de 9 noiembrie 1924 are loc la Birzula prima sedinta a Comitetului Central al noii republici. Tovarasul Soncev incheie sedinta cu entuziasta lozinca : “Traiasca si infloreasca Republica Autonoma Sovietica Socialista Moldoveneasca, leaganul Romaniei sovietice.”

 

 

 

 

 

Harta „Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldovenesti”creata in 1924, la rasarit de Nistru

 

 

 

Acum, intelegeti?

 

 

Reinstalati in Basarabia, dupa Ultimatumul din iunie, sovieticii adopta pe 2 aug.1940, la a 7-a sesiune a Sovietului Suprem “Legea cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Unionale Moldoveneasca”, venind, bineinteles,” in intimpinarea doleantelor oamenilor muncii… dupa principiul dezvoltarii libere a nationalitatilor”.

Frontiera o stabileste Sovietul Suprem al R.S.S.Ucrainiene.

Mentionam momentul 1990 al infiintarii Republicii Moldovenesti Nistrene si avem astfel toate etapele unui proiect, inghetat intre extremitatile Asiei si periferia Europei, pe linia de centura a unei anume Federatii…

 

LOCALIZAREA TRANSNISTRIEI. TRANSNISTRIA IN ANTICHITATE

 

Transnistria își derivã numele de la rîul Nistru, rîu ce timp de secole a fost hotarul de răsărit al Principatului Moldovei.

Numele este de origine celticã, fiind înrudit cu Istrul (Dunãrea), Niprul și Donul și însemnînd curs de apă. Grecii antici îi spuneau Tyras, la fel ca și cetății de la vărsarea lui în Mare, viitoarea Cetate Albã.

Conform informațiilor oferite de Ptolemeu în cartea a III-a a Îndreptarului geografic, Nistrul se afla la marginea de răsărit a marelui regat al Daciei:

„Dacia se mărginește la miazănoapte cu acea parte a Sarmației europene [regiunea dintre Vistula și Don], care se întinde de la muntele Carpatos pînă la cotitura pomenită a fluviului Tyras […], la apus cu iazigii metanaști, pe lîngă rîul Tibiscos (Tisa) pînă la Axiopolis de unde, pînã în Pont și la gurile sale, Dunărea se numește Istru…” (Iazigii metanaști locuiau între Tisa și Dunăre.

Numele de metanaști a fost dat de greci și ar însemna “dupã mutare”. Asta pentru că grecii i-au cunoscut pe vremurile cînd locuiau în răsăritul Daciei, împreunã cu roxolanii, înainte de a se muta.) și prezența romană este atestată dincolo de Nistru, celebrul Val defensiv al lui Traian împotriva barbarilor tăindu-l mai sus de vărsare și oprindu-se către gura Bugului (dupã Dimitrie Cantemir, la Don).

Românii în Transnistria în evul mediu. Documente ale domnitorilor Moldovei în mod formal, în Evul mediu de la acest rîu la est se întindea Marele Ducat al Lituaniei.

Mulți români locuiau însă și antestepele mai de la răsărit ale Transnistriei (Pămîntul de peste Nistru), risipiți în mici comunități, rurale în special.

Transnistria a fost în trecut o regiune aridă și subpopulată, ea începînd să fie colonizată spre anul 1500 în special de către țărani moldoveni care treceau Nistrul în căutare de pămînt liber și de către ceva tătari, granițele acestei regiuni nefiind pe atunci, nici măcar vag, delimitate în maniera în care sînt delimitate părțile unui întreg teritoriu.

Vecinătatea la răsărit cu alte state a fost pentru Moldova mai degrabă teoretică decît efectivă pînă către secolul XIX.

La răsărit de Nistru menționările vieții românești se întîlnesc pe întregul parcurs al Evului Mediu.
Cea mai veche posesiune moldoveneascã atestatã la est de rîul Nistru a fost castelul Lerici de la intrarea în estuarul Niprului (unde mai tîrziu va fi cetatea Vozia – Oceakov), castel capturat de pirații moldoveni de la genovezi în timpul domnitorului Petru Aron (în 1455).

 

Cetatea Mangop din îndepãrtata Crimee a avut și ea legături cu Moldova, fiind stăpînită de cumnatul lui Ștefan cel Mare. Domnitorul moldovean s-a căsătorit cu prinþesa de ilustră ascendență bizantinã Maria de Mangop, căsătorie care i-ar fi justificat dreptul la titlul de împărat al Bizanțului în momentul unei eventuale eliberări a Constantinopolului printr-un efort creștin concertat, vis pentru care Ștefan a lucrat neobosit aproape o jumãtate de veac.

 

 

 

Duca Vodă

 

Un singur domn moldovean, Duca Vodă, a stăpînit în Evul Mediu regiunea  împreunã cu Ucraina (scaunul ucrainean fiind la cetatea Nemirova – Niemirow în poloneză, pe Bug). Gheorghe Duca (d.1685) a fost domn al Moldovei    de trei ori: septembrie 1665 – mai 1666; noiembrie 1668 – 10 august 1672; noiembrie 1678 – 25 decembrie 1683 , și al  tarii Romanesti : noiembrie/decembrie 1674 – 29 noiembrie 1678.

În 1680 a devenit Mare hatman al Ucrainei.

Totuși, nici o organizare aparte nu este cunoscută pentru Transnistria pînă ceva mai aproape de zilele noastre, și asta în primul rînd deoarece era aproape pustie.

Pe lîngă specificul oarecum uscat al regiunii, al doilea motiv pentru care nordul Mării Negre a rămas slab populat pentru mult timp a fost și prezența tătărască, atît militară cît și civilă, care îngreuna încercările de întemeiere a unei vieți civilizate de tip est european și împiedica înfiriparea unei continuități propice extinderii spre est a statalității efective moldovenești ori eventual poloneze.

S-ar putea pune problema dacă românii așezați în vechime în Transnistria și descendenții lor pot căpăta (sau păstra) numele de moldoveni, cîtă vreme teritoriul lor nu a fost decît vremelnic și parțial posesiune a Principatului numit Moldova.

Cel mai probabil numele de moldoveni le este potrivit, deoarece în zdrobitoarea lor majoritate, românii transnistreni au venit din Moldova de dincoace de Nistru, au ținut legături culturale și de sînge cu cei din apus și au vorbit aceeași limbã și același grai cu ei.

Păstorii ardeleni, al căror larg areal de circulație cu turmele este bine cunoscut (Dobrogea, Balcani, stepele de la răsărit) trebuie să fi avut o contribuție neglijabilă la elementul român de peste Nistru.

Există mențiuni ale prezenței negustorilor munteni în Transnistria, dar numărul acestora trebuie să fi fost de asemenea neglijabil.

 

DESPRE APARITIA RUSIEI LA NISTRU

 

Aproximativ de la începutul secolului al XVI-lea, Rusia a avut mereu mai mult teritoriu decît populație, și ca atare a efectuat colonizări masive din aproape toate popoarele Europei, uneori strămutînd populația unor regiuni întregi cu forța („sila”!) între granițele ei.

În această idee, merită menționat că în urma războiului ruso-turc dintre 1735 și 1739, generalul rus Burkhard Christoph von Munnich (de origine germană, născut în Oldenburg) a ridicat „toț oamenii din ținutul Hotinului și di pe marginea Cernăuțului”, aproximativ o sută de mii de oameni și s-a retras în Rusia cu armatele și această pradă.

Ion Neculce ne mai spune „și împărțè pre oameni ca pre dobitoaci. Unii le lua copii, alții bărbații, alții muierile.

Și-i vindè unii la alțîi, fără leac de milă, mai rău decît tătarîi. Și era vreme de iarnă. Bogate lacrămi era, cît s-audze glasul la cer.”

Pînă astăzi au rămas aceste regiuni sărace în populație românească, urmare a „samavolniciilor” (cuvînt de origine slavă) rusești.
Ca pas premergător în planul de a recrea regatul Daciei, un regat supus Rusiei, țarina Ecaterina a II-a a colonizat spațiul gol din sudul „Rusiei Noi” (Novorussia), cu români nu doar din Moldova, ci și din țara Românească și Transilvania.

Românii erau atrași de scutiri de taxe, scutirea de serviciu militar, decontarea cheltuielilor de strămutare, promisiunea de autonomie cu păstrarea legilor, limbii, organizării bisericești și chiar a pecetei moldovenești cu cap de bour. Demersul a început în 1769 și a fost soldat cu colonizarea a mii de familii de o parte și de alta a rîului Bug.

Alexandru Mavrocordat fusese desemnat să stăpînească în numele împărătesei această intenționată „Moldovă Nouă”. Alexandru al II-lea Mavrocordat Firaris domnise în Moldova în anii 1785 și 1786.

De aici el plecase în Rusia. I s-a spus Firaris (fugarul), poate pentru a-l deosebi de vărul său Alexandru I Mavrocordat zis Delibei, care și el a domnit în Moldova între 1782 și 1785.

 

Imperiul Rusesc nu a atins Nistrul înainte de 1792, anul în care întreaga „Transnistrie” a trecut sub administrație rusească.

Extinderea teritorială pînă la linia Nistrului a fost făcută sub comanda mareșalului Suvorov.

Alexandr Suvorov este unul din cei mai cunoscuți mareșali din istoria Rusiei, remarcîndu-se în special prin victorii asupra unor forțe superioare, în bătălii purtate atît în estul cît și în centrul Europei.

În 22 septembrie 1789 Suvorov a învins la Mărtinești (în apropiere de Rîmnicu Sărat) trupele turcești conduse de marele vizir Koca Yusuf Pașa – luptă care i-a adus titlul de conte de Rîmnic din partea țarinei Ecaterina cea Mare a Rusiei.

Cam la jumătatea drumului dintre Rîmnicu Sărat și Focșani există un monument care celebrează victoria marelui general.

Armate rusești au staționat în principatul Moldovei cu prilejul diverselor războaie și înainte de 1792, și după. Petru I cel Mare a ajuns la Iași cu armatele sale în 1711, ca aliat și prieten al lui Dimitrie Cantemir.

Trupe rusești au mai staționat în principat și în 1739, între 1769 și 1774, 1789 și 1792, 1806 și 1812, cînd ocupația s-a soldat cu raptul teritorial al unei jumătăți întregi a Moldovei, de la rîul Prut pînă la Nistru. Între 1828 și 1834 a fost ocupată atît Moldova cît și țara Românească.

Au urmat ocupațiile dintre 1848 și 1849, 1853 și 1856. Războiul de Independență împotriva Imperiului Otoman, în care Rusia a fost aliată a României (născută ca stat modern în 1859 prin unirea celor două principate autonome românești), s-a soldat cu o ocupație militară (1877-1878) și somații dure din partea rusă, punînd armatele aliate în poziții adverse.

Recunoscînd inferioritatea militară și lipsită de suport internațional, România a cedat ca urmare a somațiilor Rusiei cele trei județe românești din stînga Prutului, Cahul, Izmail și Bolgrad, retrocedate principatului Moldovei în 1856 prin tratatul de pace succesiv războiului Crimeei.

Ultima ocupație a spațiului românesc a durat din 1944 pînă în 1957, mascată de o falsă prietenie româno-sovietică născută peste noapte și garantînd prin prezența armatei ruse practic vasalitatea necondiționată a României.

Pămîntul de dincolo de Nistru – Transnistria – poartă acest nume abia din secolul XX. Atît în accepțiunea românească cît și în cea rusească, Cisnistria se subînțelege ca fiind partea dreaptă, de apus, dinspre România a Nistrului, Transnistria (Prednistrovia) fiind partea stîngă, dinspre răsărit.

Rusia țaristă a intenționat să dea noii gubernii din răsăritul Nistrului numele de Moldova Nouă, ulterior însă decizia a rămas pentru Rusia Nouă.

 

 

RAUL NISTRU

 

Orașul Tiraspol a fost întemeiat chiar în anul mutării frontierei – 1792, pe locul unei mai vechi așezări de pescari moldoveni numită Sucleia Veche, față în față cu cetatea Tighina, fortificată de turci și important punct otoman de presiune militară începînd cu prima jumătate a secolului al XVI cînd Moldova a pierdut-o în timpul lui Petru Rareș.

La început a fost un fort de lemn purtînd numele de Sredneaia – De Mijloc – apoi capătă numele de Tiraspol prin ucazul țarinei Ecaterina a II-a.

 

Pe măsura avansării către sud și vest, rușii au dat peste vestigiile civilizației vechilor greci, care i-au fascinat deosebit.

Astfel se explică denumirea de Tiraspol pentru noua așezare după numele grecesc din antichitate al rîului Nistru și al Cetății Albe de la vărsarea în Marea Neagră.

În mod similar și-a primit numele Odesa (întemeiată în 1794, peste așezarea Hagi-bei), de la vechea cetate grecească Odessus (azi Varna în Bulgaria), Ovidiopol (întemeiată în 1792, peste așezarea Hagi-dere), de la poetul roman exilat la Tomis.

Alte toponime create în aceeași perioadă au fost Herson (1788), Eupatoria, Leukopol, Sevastopol, Simferopol, Phanagoria, Theodosia (vechea cetate Caffa), Olbiopol (1781) de la cetatea Olbia de la gura Bugului.
Orașul Tiraspol a fost parte a guberniei Rusiei Noi (Novorosia – 1795), Nikolaev (1802) și Herson (1806).

Colonizările în sudul nou al imperiului au început între Don și Nipru (stepa Nohai) după 1792, între Bug și Nistru (stepa Edisan) după 1793. În 1812 deja Rusia își mutase frontiera mai departe, înglobînd jumătate de Moldovă ca gubernie a Basarabiei.

După 1812 deci a început și colonizarea cu alogeni a Moldovei răsăritene, în special în zona Basarabiei propriu zise, adică în stepa Bugeacului (de la Dunăre și mare pînă la Tighina).

Numele de Basarabia (folosit totuși forțat în acest caz) a fost potrivit ales, dat fiind că un stat numit Moldova continua să existe, iar Basarabia era o denumire românească autohtonă.

În plus, alipirea Basarabiei la Rusia ridica mai puține suspiciuni și adormea vigilența polilor de putere mai slab informați în chestiunea românească dar care ar fi putut interveni în apărarea teritoriului și intereselor românești grav lezate de ocupația rusă din 1812.

La est de Nistru colonizările nu au fost făcute doar cu alogeni. În țara Edisan, numită și Ucraina Hanului (Ucraina înseamnă zonă de frontieră), țarina Ecaterina a împărțit după 1792 domenii și la numeroși boieri moldoveni (fiecăruia între zece mii și douăzeci și cinci de mii de hectare) din familii ilustre precum Cantacuzino, Sturza, Catargiu, Balș și altora.

Aceste împroprietăriri au dus la crearea a aproximativ douăzeci de noi sate prin colonizarea a patru mii de moldoveni veniți din dreapta Nistrului.

În 1799 consilierul țarist Sumarokov nota în vizita sa în teritoriile nou anexate „în Ovidiopol locuitorii mai toți sînt moldoveni și greci și numai puțini ruși. Toți sînt negustori cu marfă de la Akkerman [Cetatea Albă].

Tiraspolul are numai 350 de case, iar locuitorii sînt: maloruși [ruși mici, adică ucrainenii de astăzi], moldoveni, munteni, evrei și țigani.” Despre tîrgul Dubăsari spune că este locuit în primul rînd de moldoveni, apoi de greci, bulgari, evrei și „numai cîțiva ruși” – fiind vorba probabil de administratorii nou sosiți. Consilierul menționează în trecerea sa că toate satele din răsăritul Nistrului sînt moldovenești (trece personal prin Mălăiești, Butor, Tașlîc, Puhăceni).

Coloniștilor alogeni în Moldova li s-au oferit de către Rusia țaristă condiții cît se poate de bune, pentru a atrage cît mai mulți și a schimba realitatea etnică din teritoriu.

Fiecărei familii de coloniști ruși, ucraineni, bulgari sau nemți i s-a oferit o suprafața de pînă la 50 de hectare de pămînt, inventar agricol și alte înlesniri.

Moldovenilor li se ofereau condiții similare doar dacă plecau din Moldova pentru a coloniza Crimeea, Caucazul sau Siberia îndepărtată. Mulți au plecat împinși de sărăcie și politica rusească a populației, întemeind sate din Crimeea pînă la fluviul Amur.

Mihai Frunză, un conducător de geniu al Armatei Roșii din timpul Revoluției din 1917, era descendentul unei astfel de familii românești din Basarabia sau Transnistria. S-a născut în Asia Centrală, la Bishkek, în Kyrgyzstanul de astăzi.

A murit în 1925, iar în 1926 numele său a fost dat capitalei Kyrgyzstanului, sub forma Frunze, rămînînd astfel pînă în 1991 cînd a revenit la Bishkek – după ce statul unde s-a născut și-a dobîndit independența.

Atît numele său cît și al capitalei poate fi găsit doar sub forma Frunze în cărți sau pe hărți, deoarece în rusă nu există nici sunetul ă și nici litera care să îl redea.

 

 

TRANSNISTRIA LA SFIRȘITUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

 

 

 

 

Moldovenii rupți de țarã în 1812, organizați într-o Republicã Democraticã Moldoveneascã, s-au unit cu Regatul României la 27 Aprilie / 9 Mai 1918.

Organul legiuitor care a hotărît Unirea cu țara s-a numit Sfatul Țării, fiind un parlament de largă reprezentare democratică.

Sfatul Țării a luat naștere ca urmare a Congresului ostașilor și ofițerilor moldoveni care a avut loc la 20 octombrie 1917 la Chișinău, congres la care s-a hotãrît autonomia Basarabiei precum și convocarea Sfatului Țării și configurația acestuia.

Din partea moldovenilor din Transnistria s-a adresat congresului delegatul Toma Jalbă, cu următoarele cuvinte: „…vă întreb pe domniile voastre, fraților, frații mei și neamurile mele – că sîntem noi moldoveni dintr-un sînge, – cui ne lãsați pe noi moldovenii?

De ce sîntem rupți din coasta Moldovei și trăim pe celãlalt mal al Nistrului?

Noi rãmînem ca șoarecii în gura motanului? Frații noștri !

Nu ne lãsați, nu ne lepădați și nu ne uitați. și dacă ne veți uita, noi malul Nistrului îl vom săpa și vom îndrepta apa pe dincolo de pămîntul nostru.”

Toma Jalbã a primit aclamațiile delegaților ridicați în picioare, care strigau „Nu vă vom uita!”

Ion Buzdugan i-a dat la tribunã răspunsul la rugăminte, promițînd „Nu vă lăsăm, fraților, veniți în brațele noastre.

Nistrul îl vom săpa împreună și vom îndrepta apa lui pe dincolo de hotarul sufletului românesc, pentru ca nimic să nu ne mai despartã.”

Ca urmare a discuțiilor purtate de Congresul ostașilor și ofițerilor moldoveni, componența Sfatului Țării a fost hotãrîtă a fi 70 % moldoveni (84 de locuri), 30 % celelalte naționalități (36 de locuri).

S-a hotãrît ca, în plus peste aceste 120 de locuri, să se acorde 10 locuri românilor transnistreni.

Tratatul de pace de la Versailles a lăsat mulți români în afara granițelor etnice și istorice ale pãmîntului românesc.

La est de Nistru, în special în imediata apropiere a rîului, locuiau un important număr de români în mase compacte.

Românii transnistreni au dorit și au reușit să obțină recunoașterea autohtoniei și identității lor prin crearea unei Republici Autonome Socialiste Sovietice Moldovenețti în 1924.
Originile statalității transnistrene pot fi căutate însă în 1917, cînd are loc la Tiraspol Congresul moldovenilor de dincolo de Nistru (17 – 18 decembrie).

Delegatul Sfatului Țării din Basarabia, G. Mare, a fost prezent la lucrările congresului transnistrean, aducînd în dar un steag tricolor care a fluturat pe clădirea congresului.

A înmînat acest steag zicînd: „Acesta este steagul neamului nostru românesc și pentru izbînda lui luptăm cu toții în aceste vremuri de mari prefaceri.

Neamul nostru care a fost pînă acuma apăsat de străini nu trebuie să mai fie de aici încolo rob nimănui.”

Deputații transnistreni pretind condiții de autonomie (în situația destrămării Imperiului Rusesc); ei mai cer alipirea Transnistriei la Basarabia. Ei mai spun „Vrem să ne soedinim [lipim] la Basarabia”.

În ciuda acestor năzuințe, românii transnistreni au rămas în afara țării după semnarea tratatele de pace, în interiorul Rusiei Federative (mai tîrziu redenumită U.R.S.S.).

 

 

 

REPUBLICA AUTONOMĂ SOCIALISTĂ SOVIETICĂ MOLDOVENEASCĂ

 

 

 

Urmînd deciziei Guvernului Sovietic de la 3 august 1923 privind naționalitățile și libera folosire a limbii materne, delegații satelor românețti au ținut un congres la 3 septembrie, același an, în orașul transnistrean Balta.

Ca urmare a acestor demersuri, la 12 octombrie 1924 se creeazã Republica Autonomã Socialistă Sovieticã Moldovenească în cadrul Ucrainei, capitală fiind orașul Balta. Era prima entitate statală a Transnistriei.

În aprecierea acestui act trebuie luată în seamă, pe lîngă deschiderea democratică din Uniunea Sovieticã, și intenția Rusiei Sovietice de a folosi crearea noului stat ca mijloc de agitație politică atît în stînga Nistrului (în fosta gubernie țaristă a Basarabiei, 1812 – 1917) cît și pe plan internațional în vederea unei ulterioare expansiuni către vest.

Declarativ, frontiera vestică a Republicii Autonome Socialiste Sovietice Moldovenești a fost fixată pe rîul Prut, în inima Moldovei istorice. RASSM se întindea de-a lungul frontierei de est a României, din dreptul județului Hotin pînă la limanul Nistrului.

 

Congresul Pan-Moldovenesc a fixat granițele noii republici și constituția la Bîrzula în aprilie 1925.

Conform statisticii sovietice, republica nou creată avea o componențã etnicã de 46% ucraineni și 32% români, întinzîndu-se pe un teritoriu de 8100 de kilometri pãtrați, împãrțit administrativ în 11 raioane: Balta, Bîrzula, Camenca, Crut, Dubăsari, Grigoriopol, Ananiev, Ocna Roșie, Rîbnița, Slobozia și Tiraspol. În 1928 capitala a fost mutată de la Balta la Tiraspol.

Deși existența RASSM a constituit o amenințare ideologică pentru statul român, republica moldovenească a asigurat întîrzierea procesului de ucrainizare și rusificare, conservarea limbii și elementului etnic românesc.

În acest spațiu au funcționat 145 școli românești gimnaziale, 18 școli românești de rang liceal, un institut agronomic, unul pedagogic și unul politehnic, toate cu predare în limba română. Populație școlară românească era de 24.200 din care 800 studenți. Un important număr de ziare în limba română au existat în republică, la fel un teatru și un radio românesc.

Din 1933 grafia folosită în „Transnistria” a fost grafia latină, pentru care Republica Unională Moldovenească (actuala Republicã Moldova) a trebuit să lupte zeci de ani, pînă în pragul obținerii Independenței.

De asemenea demn de menționat este și faptul cã glotonimul folosit în republica autonomã interbelicã a fost limba românã, după cum reiese din paginile săptămînalului transnistrean „Plugarul roșu” din 21 august 1924 : „s-a hotărît ca în școale, case și în așezãminte de culturã româneascã sã se întrebuințeze limba româneascã”.

Teoria etnicitãții și limbii moldovenești ca opuse etnicității și limbii române trebuie deci căutată în perioada mai nouă.

Această teorie pseudoștiințificã are și azi susținătorii ei, în zdrobitoare majoritate rusofili, în întreaga Republica Moldova (dar mai ales în zona separatistă transnistreană) și țintește să arate ca justificată separația politică a românilor din Moldova răsăriteană de ceilalți români.

Încercarea din 1996 a președintelui Republicii Moldova, domnul Mircea Snegur, de a schimba denumirea limbii de stat din moldoveneascã în românã s-a soldat cu eșec.

Deși limba de stat este numită moldovenească, limba utilizată de facto în Republica Moldova în instituții și publicații nu este idiomul moldovenesc al limbii române (care a avut rolul decisiv la formarea limbii române literare actuale), ci aceeași limbã românã literarã folositã și în statul român.

În 1937 a avut loc o schimbare importantă în politica sovietică, ca urmare a acestei noi direcții intelectualitatea din RASSM fiind acuzată că a făcut jocul dușmanului de clasã și fiind exterminată.

 

Guvernul republicii și numeroși scriitori transnistreni au fost executați (între ei Nicolae Smochină, Toader Mălai, Nicolae Țurcanu, Simion Dumitrescu, Petre Chioru, Mihai Andreescu, Mitrea Marcu, Alexandru Caftanachi, Iacob Doibani, Ion Corcin, Dumitru Bătrîncea, Nistor Cabac).

Atrocitățile staliniste au atins și mediul rural, în satul Butor din raionul Grigoriopol de pildă fiind împușcați 167 bãrbați din cei 168 existenți (al 168-ulea fiind denunțătorul).
Un mare număr de transnistreni au fugit în această perioadă în România stabilindu-se la Chișinău, Iași și Cluj.

Mulți au fost împușcați de grănicerii ruși la trecerea Nistrului, masacrarea lor fiind subiect de scandal internațional (cum a fost de pildă uciderea a 40 bărbați, femei și copii din satul Olănești la 23 februarie 1932).
Colonizările de alogeni au fost intense în mica republică moldoveneascã, fiind cauzate în mare parte de lipsa forței de muncă specializate și de lipsa intelectualității.

Ca urmare a imigrației, în 1928, din 14.300 de muncitorii industriali numai 600 erau moldoveni.

În mediul rural situația a fost inversã: ca urmare a colectivizãrii forțate, 2.000 de familii au fost deportate în Kazakhstan.

Crearea unui minuscul stat românesc în Uniunea Sovieticã a fost privitã cu suspiciune în țară; oarecum surprinzător, o părere aparte, puțin naivă ce e drept, a avut istoricul Nicolae Iorga, care afirma plin de optimism că gestul Uniunii Sovietice este binevenit, el arătînd clar întregii lumi că pretențiile României la tratatele de pace nu s-au apropiat nici pe departe de punctul pînă la care ar fi putut ajunge.

Ocuparea Basarabiei de către URSS. Republica Unională Socialistă Sovieticã Moldovenească
Lipsit de aliați și pus în incapacitatea de a valorifica garanțiile obținute după tratatele de pace care au încheiat primul război mondial, statul român cedează ca urmare a celor două ultimatumuri sovietice teritorii importante din trupul principatului Moldovei: Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herța, ultimul niciodată situat în afara granițelor naționale pînă în odiosul an 1940.

Ca act normal pe firul evenimentelor, a urmat unificarea RASSM cu pretinsele teritorii sovietice pînă la rîul Prut.

Moscova a înaintat propunerea ca în componența Ucrainei să intre județul basarabean al Hotinului, ținutul bucovinean al Cernãuților (niciodată de la fondarea Moldovei în posesie ruseascã pînã în 1940), precum și două raioane transnistrene din fosta Republică Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească, restul pămîntului moldovenesc urmînd să constituie noua republică unională moldovenească.

Ucraina însă, prin președintele Sovietului Suprem al Ucrainei, solicita, pe lîngă Cernăuți și Hotin, și ținutul basarabean al Cetății Albe și nu mai puțin de opt din raioanele vechii RASSM, adică marea lor majoritate.
La 2 august 1940 Sovietul Suprem al URSS a adoptat legea formării Republicii unionale Socialiste Sovietice Moldovenești în varianta propusă de Ucraina.

Prima capitalã a RASSM, Balta, trecea în componența Ucrainei. La 10 mai 1941 s-a dat curs cererii doar a două sate de a trece din componența Ucrainei în componența Moldovei sovietice, din mai multe care înaintaseră această solicitare.

Toți românii din Uniunea Sovietică rămași în afara granițelor noii republici și-au pierdut autonomia și drepturile de a-și utiliza oficial limba maternă.

 

JUDEȚELE ROMÂNEȘTI DIN TRANSNISTRIA

 

Mai jos amintim cîteva din localităților din fosta RASSM care treceau la Ucraina: Lunga, Hîrtop, Visterniceni, Borș, Dabija, Carlești, Șerpa, Culmea Veche și Nouă (în raionul Bîrzu), Valea Hoțului, Tocila, Grecu, Perișori, Handrabura, Șalpani (în raionul Nani), Păsat, Holmu, Pîrlita, Pãsăþel, Mironi, Bãnzari, Bursuci, Moșneanca, Raculova, Herbina (în raionul Balta), Budăi, Buza, Strîmba, Broșteni, Slobozia, Buchet, Timcău, Ploþi, Șerbi (raionul Crutîi), Ocna Roșie, Clăveni, Tiscolung, Tiscol, Odaie, Ideia, Coșari, Dihori, Mironi, Slobozia, Dubău, Țîbuleanca, Sahaidac, Topala, Ciorna, Perlicani, Basarabia, Bahta, Mălăieși, Ilie, Brînza, Untilovca, Găvănosu (raionul Ocna Roșie). Multe din toponimele românești vor fi schimbate pentru a se pierde informațiile asupra întemeierii lor și a da o altă coloratură etnică: Bîrzu în Kotovsk, Mãrculeni în Dimovka, Voloșca în Pisariovka, Întunecata în Svetloe, Nani în Ananiev, Vrabie în Vradievka, Valea Hoþului în Dolinskoie, Mãlai în Karataevka, Urîta în Elenovka și așa mai departe.

 

 

TRANSNISTRIA IN TIMPUL CELUI DE – AL DOILEA RAZBOI MONDIAL

 

În timpul celui de al doilea rãzboi mondial România a administrat Transnistria dintre Nistru și Bug împărțind-o tot în județe (treisprezece la număr), însă neîncorporînd regatului provincia, ci punînd un guvernator în fruntea ei.

Aceste județe erau: Ananiev, Balta, Berezovca, Dubăsari, Golta, Jugastru, Movilău, Oceacov, Odesa, Ovidiopol, Rîbnița, Tulcin și Tiraspol. Suprafața Transnistriei românești era de 39.733 kilometri pătrați, avînd cele 13 județe amintite, 1292 de comune și două municipii, Odesa și Tiraspol.

Populația era în 1942 de 2.326.226, față de 3.492.552 înainte de război (trebuie ținut cont de incorporările făcute de armata sovietică).

Administrația românească a însemnat pentru transnistreni întoarcerea creștinismului și o gură de aer proaspăt pentru elementul românesc.

Din cele peste 1.000 de biserici desființate de comuniști, în 1943 nu erau încã reparate doar 76. Alături de 219 preoți localnici mai slujeau 250 preoți din țarã. Merită să ne amintim că războiul României în răsărit s-a desfãșurat sub semnul crucii, el numindu-se „Războiul sfînt împotriva bolșevismului”.

S-au organizat cursuri pentru 800 cadre didactice românești din Transnistria, au apãrut publicații numeroase și s-au creat cinematografe în Tiraspol, Ananiev și Odesa.

La Tiraspol s-a înființat Liceul românesc Duca Vodã. În satul Hîrjău au fost repatriați români din Kuban (504 familii de dincolo de Bug au fost repatriate între Prut și Bug la începutul acțiunii).

În 1943, la Muzeul Militar Național din București, a sosit de la Odesa un steag trimis de mitropolitul Visarion, șeful Misiunii Române Bisericești pentru Transnistria.

Steagul a fost identificat ca aparținînd lui Constantin Ipsilanti, domn al Moldovei (martie 1799 – iunie 1801) și al Țării Românești (între 1802 și 1807, cu întreruperi).

Descoperirea unui astfel de steag în Transnistria, steag atît militar cît și bisericesc, confirmă strînsele legături culturale existente între cele două maluri ale Nistrului din Evul Mediu pînă spre epoca modernă.

Cu toate că administraþia româneascã a emis în timpul celui de al doilea război mondial timbre poștale destinate exclusiv Transnistriei, nici un fel de monedã metalicã aparte nu este cunoscută pentru spațiul în cauză înainte de încetarea războiului de la Nistru (1992).

Au existat doar bancnote, emise de INFINEX – Institutul de Finanțare Externă, care au circulat în Transnistria în timpul celui de al doilea război mondial.

Trei emisiuni poștale au fost emise, în 1941, 1942 și 1943, douã cu Duca Vodă și una cu Miron Costin. Conform revistei Filatelia (numãrul din noiembrie-decembrie 1990) aceste timbre au fost puse în circulaþie doar prin oficiile poștale transnistrene.

 

DESPRE AUTOPROCLAMATA REPUBLICA MOLDOVENEASCA TRANSNISTREANA

 

Nașterea autoproclamatei republici transnistrene este strîns legate de prezența în spațiul moldovenesc a Armatei a paisprezecea Sovietice (din 1956).

Armata a paisprezecea Rusă a rămas pînă azi pe teritoriul fostei republici unionale, actuala Republică Moldova, păzind probabil cel mai mare depozit european de armament stocat în vestul Uniunii Sovietice în expectativa unei a treia conflagrații mondiale.

În 1984 cartierul general al Armatei a paisprezecea a fost mutat de la Chișinău la Tiraspol.

Prezența acestei mîini de fier a încurajat și generat crearea unui pol de putere rusă și rusofilă pe malul stîng al Nistrului.

La 2 septembrie 1990, în epoca U.R.S.S. adică, republica moldovenească transnistreană a fost proclamată unilateral, țintind ca minuscula regiune dominată de Armata a paisprezecea Sovietică să devină republică unională, adică egală a RSSM în cadrul Uniunii Sovietice.

 

 

 

 

 

 

Formal, președintele U. R. S. S. Mihail Gorbaciov a declarat această proclamare nulă.

 

La 25 august 1991 Republica Moldova se proclamă independentă. O dată cu Independența Republica Moldova solicită guvernului U.R.S.S. să pună capăt ocupației și să-și retragă armatele de pe teritoriul național.

Independența este urmată de redobîndirea principalelor valori naționale pierdute vreme de cincizeci de ani: culorile naționale, limba și literatura națională, leul ca monedă. Imnul devine chiar Deșteaptă-te române pentru o vreme.
În Tiraspol, important oraș estic al Republicii Moldova s-a aflat și se mai află încă o importantă bază militară sovietică și acum rusească.

Procesul de rusificare fiind mai puternic pe fîșia estică, atît rușii cît și cei nu neapărat ruși însă simțind Rusia mai aproape de inima lor sînt predominanți.

În mod evident, comunității rusofile nu i-au convenit schimbările firești prin care trecea de acum independenta Republică Moldova.

Susținuți și înzestrați de puternica Armată a 14-a Rusă cu sediul la Tiraspol, alogenii din regiune au lansat un puternic asalt asupra autorităților statale, intenționînd să răstoarne complet conducerea Republicii Moldova.
Abia după ce Republica Moldova devine membră O.N.U., președintele Mircea Snegur (1990 – 1996) autorizează acțiuni militare împotriva rebelilor care atacau posturile de poliție moldovenești pe malul stîng al Nistrului și în zona orașului Tighina.

Întîi guvernul Moldovei dă minorității rusești din Transnistria două zile pentru a depune armele, prin Apelul Guvernului Republicii Moldova către locuitorii din raioanele de pe malul stîng al Nistrului publicat la 17 martie 1992 în Moldova suverană, apoi la 1 aprilie același an trimite grupuri de polițiști în orașul Tighina.

 

Textul apelului:

 

CONCETĂȚENI!

 

In pofida eforturilor perseverente ale conducerii Republicii Moldova, orientate spre soluționarea prin mijloace pașnice a conflictului din raioanele de pe malul stîng al Nistrului, liderii de la Tiraspol au împins aventura lor politică extremistă, cu un caracter net antipopular, pînă la sfîrșitul ei logic – războiul civil.

In ultimele zile, au fost declanșate atacuri fără precedent prin amploarea lor asupra structurilor legale ale puterii, populația civilă este terorizată, au loc diversiuni banditești.

Astfel, la 14 martie, au fost aruncate în aer podurile de peste Nistru în zona localităților Vadul-lui-Vodă și Dubăsari, iar în noaptea de 14 spre 15 martie, teroriștii și cazacii mercenari au capturat o cantitate mare de armament.
Ca urmare a agravării situației, conflictele armate capătă un caracter general, antrenînd in ele tot mai mult populația pașnică. Crește numărul victimelor.

În această situație, adresăm populației de pe malul stîng al Nistrului chemarea de a sprijini structurile legale ale puterii, în efortul lor de a constrînge formațiunile banditești să depună armele, iar pe mercenari – să părăsească republica noastră.
Ne adresăm, de asemenea, cetățenilor care prin forța împrejurărilor au nimerit sub influența puciștilor tiraspoleni și au pus mîna pe arma: încă nu e tîrziu să înceteze acest război absurd, înca nu e tîrziu să se dea dovadă de înțelepciune și de conștiință civică.

Propunem ca timp de 48 de ore, începînd cu orele 18.00 ale zilei de 15 martie a.c., să fie predate benevol armele către organele legale ale puterii. În caz contrar, organele republicane de menținere a ordinii vor lua toate măsurile necesare pentru apărarea cetățenilor, indiferent de naționalitate, împotriva samavolniciilor dezlănțuite.
Facem apel către militari să respecte principiile neamestecului în treburile interne ale republicii noastre, să respecte legile ei și să contracareze cu hotărîre încercările de capturare prin violență a armelor și de folosire a lor împotriva populației pașnice.

Concetățeni!

În acest moment hotărîtor și de grea încercare, de fiecare dintre noi depinde dacă vom împinge republica în hăul războiului civil sau ne vom da seama și vom proceda la munca pașnică făuritoare întru binele poporului Moldovei.

În apărarea separatiștilor apar mercenari cazaci care călătoresc nestingheriți prin Ucraina către Republica Moldova. Armata a paisprezecea furnizează armament rebelilor, care astfel depășesc cu mult în dotare capacitatea Republicii Moldova de a face față unui război fratricid; noul stat suveran nu avea armată ci doar forțe slab înarmate ale Ministerului de Interne.
Vicepreședintele rus Aleksandr Ruțkoi comite pe față un grav amestec în treburile interne ale statului moldovean, vizitînd Transnistria la 5 aprilie și cerînd independența regiunii separatiste.

Ruțkoi declară: „Sîntem la un pas de un război total”.

 

 

 

Presedintele moldovean Mircea Snegur

 

La 22 iulie președintele Mircea Snegur spune în parlamentul Moldovei că republica este practic în război cu Rusia. Generalul Lebed, comandantul armatei a paisprezecea din iunie 1992, a declarat că poate fi în București cu armata sa la 24 de ore după emiterea ordinului, țintind să descurajeze orice posibilă tentativă din partea statului român din dreapta Prutului de a sprijini Moldova independentă.

Lebed a fost simultan membru al parlamentului rus și al parlamentului autointitulatei republici transnistrene.

Deși s-au emis și acte de identitate locale, majoritatea parlamentarilor transnistreni au dobîndit cetățenie rusă, nu moldovenească.

Războiul a durat aproximativ șase luni, încetînd o dată cu armistițiul de la 21 iulie 1992, care a confirmat practic pierderea malului stîng al Nistrului pentru statul suveran, membru al O.N.U., Republica Moldova, și a orașului Tighina pe malul drept.
Mulți dintre voluntarii războiului transnistrean erau veterani ai crudului război din Afganistan, ei îmbrăcînd din nou cu ocazia conflictului de la Nistru celebra bluză vărgată pe care au purtat-o soldații sovietici într-un război care nu-i privea, de această dată însă pentru a-și apăra propriul cămin.

Celebrul poet român Adrian Păunescu, născut în 1943 în stînga Prutului, a adus cenaclul său artistic pînă în tranșeele războiului transnistrean pentru a încălzi inimile luptătorilor. Tînăra Republică Moldova nu a primit din partea României sprijin politic efectiv, în ciuda datoriei morale avute de a ajuta pe frații amenințați.

Apărător al statalității moldovenești, Ilie Ilașcu a fost capturat împreună cu alți patru camarazi la 2 iunie 1992 de către autoritățile autoproclamate din Transnistria.

După șase luni de judecată, tribunalul transnistrean l-a găsit vinovat de crime de război și terorism și, ca atare, l-a condamnat la moarte.

 

 

 

 

 

Ilașcu și grupul său au fost judecați ținuți într-o cușcă zăbrelită, ca niște animale de circ.

 

 

La data condamnării, Ilie Ilașcu, al cărui caz devenise deja notoriu, fusese ales ca membru al Parlamentului Republicii Moldova.

Doar o hîrtie purtînd numele său a marcat prezența sa în parlament, Ilie Ilașcu stînd ani lungi în temniță, în izolare și lipsit de asistență medicală.

În anul 2000, încă în închisoare fiind, a fost ales senator de Bacău în Parlamentul României. În această nouă calitate, Ilie Ilașcu a devenit membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, deși aflat încă în captivitate transnistreană.

Abia în 2001 a fost eliberat, probabil ca urmare a presiunii internaționale asupra Federației Ruse, care la rîndul ei a exercitat presiuni asupra autoproclamatei republici din stînga Nistrului. Ultimii camarazi de luptă ai lui Ilie Ilașcu au fost eliberați din detenția ilegală de la Tiraspol de-abia în iunie 2007, după 15 ani de închisoare.

Un status quo destul de greu de înțeles s-a instaurat de atunci în Republica Moldova, un microstat de expresie rusă autoproclamîndu-se peste două orașe avînd împreună pînă la 300.000 de locuitori și peste cîteva localități mărunte.

Ca și statul țarist și cel sovietic, autoritățile tiraspolene de azi preferă pentru Tighina denumirea turcească, mai recentă, de Bender (însemnînd port). Republica Moldovenească Nistreană, după cum de altfel se autointitulează, este practic ultimul loc din Europa de azi unde secera și ciocanul au fost păstrate ca semn al autorității.

Fără a fi recunoscută (formal cel puțin) de vreo autoritate internațională sau de măcar un alt stat, Transnistria are totuși președinte și parlament (Soviet Suprem).

Armata a 14-a continuă să se afle la Tiraspol, în ciuda intenției formale de a părăsi teritoriul Republicii Moldova, astfel că Moscova păstrează la îndemînă un șah mat pentru autoritățile din Chișinău.

 

 

 

 

 

 

Generalul Lebed, șef al acestei armate în timpul războiului și după războiul de la Nistru, deși cetățean rus, a devenit membru al parlamentului autoproclamatei republici de la Tiraspol.

Europa dar și alte state democratice evită să se implice într-o problemă în care Rusia s-a implicat mai serios decît la nivel de declarații.

Conform rezultatelor recensămîntului transnistrean din 2004, în Transnistria sînt 31,9 % moldoveni, 30,3% ruși, 28,8% ucraineni și alte variate etnii în proporții neînsemnate.
Formal, întreg teritoriul Transnistriei de azi aparține integral Republicii Moldova.

În fapt, președintele Republicii Moldova, nu poate vizita zona separatistă.

Igor Smirnov, președintele autoproclamatei republici, este un fost muncitor din Kamceatka, adică de la frontiera Rusiei cu Japonia, și este sosit în Moldova abia în 1987.
Războiul de la Nistru a fost pentru Moldova din stînga Prutului un război defensiv.

 

 

 

 

 

Multumită luptelor duse de polițiști și voluntari, statul moldovenesc a fost capabil să își păstreze marea majoritate a teritoriului și un caracter românesc pînă în prezent.

 

 

Încheiere

 

 

La o privire retrospectivă critică asupra evului mediu românesc și a epocii moderne, trebuie remarcat faptul că Imperiul Otoman a avut o importanță covîrșitoare în conservarea identității și existenței ca națiune a românilor după căderea sub suzeranitate turcească a Țării Românești, apoi a Moldovei și ulterior și a Transilvaniei.

Cu toate că cei aproape 400 de ani de suzeranitate turcă au dus la diminuarea importanței politice a românilor în Europa Evului Mediu și la sărăcirea nefirească a țărilor locuite de ei, la ținerea în ignoranță a maselor largi și la gravarea în psihicul românesc a unor metehne orientale grave, de care nici astăzi nu se pot dezbăra, cu toate acestea, prezența otomană a protejat sute de ani spațiul românesc de expansionismul rus și apoi austriac.

 

Stăpînirea turcească nu a impus colonizări de popoare străine în principate, nu a reușit să forțeze schimbarea confesiunii creștin ortodoxe sau a orînduirii statale și bisericești, nu a folosit deznaționalizarea ca mijloc de control politic și s-a soldat doar cu pierderi teritoriale (zonele raialelor Giurgiu, Brăila, Hotin și Bugeacul-Basarabia propriu-zisă).

Marile pierderi teritoriale suferite de români, inima istorică a Moldovei (1775) ce a fost botezată de austrieci Bucovina și apoi jumătatea de la est de Prut a principatului (1812) botezată de ruși Basarabia au fost posibile doar pe fundalul slăbirii puterii otomane în Europa (împotriva căreia s-au luptat cei mai iluștri voievozi români !) și apoi a dispariției acesteia.

Destrămarea treptată a imperiului european otoman a condus încet dar sigur la desființarea principatului Transilvaniei, la dispariția aproape completă a elementului românesc (și tătărăsc) în Transnistria, la dezrădăcinarea și risipirea puternicei tulpini aromânești din Grecia ulterioară războaiele balcanice și din statele învecinate.

Ceea ce a caracterizat în mare măsură Imperiul Otoman este astăzi un concept modern, obligatoriu în oricare stat al lumii și impus atît de principiile umanitare cît și de marile puteri: toleranța etnică și religioasă.

În scenariul prăbușirii dominației otomane în Europa cu o sută de ani mai devreme, la începutul mileniului al treilea situația elementului românesc ar fi putut fi în Republica Moldova similar cu cel din Transnistria de azi iar în România de azi similar cu cel din Republica Moldova.

 

basarabialiterara

 

Publicitate