Statul Român şi aşa numita „cestiune israelită”

Gândirea politica a lui I. L. Caragiale

 

Addenda (justificarea unor expulzări)

(I)

Europa, în urma rasboiului ruso-româno-turc, a reclamat dela Statul român sa adopte principiul absolutei tolerante religioase, ca o dovada ca acest tânar Stat, ce pretindea sa fie admis a conlucra în marginile mijloacelor sale la opera de civilizatie a continentului, voeşte a îmbratisa în totul principiele de drept public ale lumii moderne.

Asfel, tratatul dela Berlin, a reclamat dela Statul nostru a ridica din Constitutia sa impedimentul din cauza de deosebire de cult la câstigarea cetateniei române.

Statul nostru a recunoscut cât era de îndreptatita exigenta aceasta unanima a puterilor; el a voit sincer a renunta în viata lui publica la un principiu de care odata avusese nevoe, dar care anume, în noua faza în care intra, ca Stat de sine statator, nu-i mai era de nicio trebuinta.

A modificat deci articolul respectiv din constitutie în sensul strict al exigentei Europei, deschizând poarta cetateniei române, fara nicio consideratie religioasa, tutulor acelora cari ar putea sa o merite si s’o câstige pe calea legala.
Cu aceasta s’a închis odata pentru totdeauna asa numita cestiune israelita, care desi nu era provenita decât numai din cauze economice, era cel putin interpretata de rauvoitorii nostri în sensul de intoleranta religioasa.

S’a modificat art. 7, s’a înlaturat toata posibilitatea unei asemenea false si rauvoitoare interpretatii, si, aceasta ultima exigenta europeana satisfacuta, Europa a recunoscut unanim independenta Statului român.
Odata principiul modern admis de noi în art. 7, el se aplica cu sinceritate de atunci încoace: o multime de israeliti, cari au întemeiat cererile lor de încetatenire pe merite si pe drept, au devenit pe cale legala cetateni români; ei sunt comercianti, profesori, advocati, medici si chiar ofiteri în armata, functionari publici; în fine sunt ceeace, fara deosebire, poate fi orice cetatean român, ei sunt români si ca atari se bucura si dânsii de toate drepturile si private si publice de câte se bucura tot cetateanul român. Care va sa zica, Statul român avea tot dreptul sa creaza ca a resolvat în sfârsit cestiunea israelita.

Ce s’a întâmplat însa? O seama de evrei dela noi, în genere de provenienta galitiana, – oameni pribegiti aci din cauza scurerii de acolo a acestui element, ce se înadusa traind multa vreme în masa la un loc prea stramt pentru libera miscare a pornirilor lui de rapacitate, – au început sa agite din nou cestiunea israelita, odata resolvata strict dupa litera tractatului dela Berlin.

Si agitarea aceasta noua si-au întemeiat-o tot pe falsa insinuare ca Statul nostru se conduce de principiul intolerantei religioase.
Aceasta noua agitare, mai întâiu ascunsa, a început sa iasa câte putin la iveala, apoi sa se produca fatis si în fine sa ia niste proportiuni, daca nu primejdioase, dar cel putin ofensatoare pentru autoritatea Statului nostru.

S’a facut întâi agitari la sinagoge si la scolile confesionale; de aci apoi au trecut chiar în presa; s’au fundat ziare în acest scop: în fine lucrurile au ajuns la protestul nerusinat, si infam si ridicul, dela Londra.

S’a comandat apoi în strainatate un agitator dibaci, care sa vie numaidecât sa provoace o miscare de un nou soiu, cu scopul de institui aci o societate semitica, cu o directiune generala, recunoscuta de Stat, si care sa reprezinte puterea populatiei israelite în relatiile sale cu puterea Statului. Si cu ce ton, cu ce aere, s’au facut toate acestea ?
Ziarele evreesti au pornit contra Statului pe fata un rasboiu, care, daca n’ar fi cunoscut cineva traditionala impertinenta biblica, ar fi crezut ca este pornit din dementa.

Citind acele foi cineva, care n’ar fi cunoscut situatia evreilor în raport cu Statul român, ar fi crezut ca acesti evrei sunt aci poporul autochton, locuitorii stravechi ai acestor tari, si ca Românii sunt niste cuceritori de curând tabarâti aci, contra carora se ridica azi o formidabila lupta de revendicare a poporului autochton întemeiata pe un netagaduit drept istoric.
S’a aruncat asupra Statului si natiunii române prin acele foi fara nicio sfiala tot veninul si ura mozaica, tot clasicul foetur judaeicus: Natiunea româna? – inculta, intoleranta si stupida; Statul român ? – Stat asiatic, inuman si barbar.
Curat, pe fata, textual.
Si cine, cine cuteaza sa ia atitudine fata cu Statul nostru? Acei oameni streini cari, adapostiti aci la noi de furtunile si mizeria de aiurea, n’aveau înca drepturile de cetatenie.

Si din ce pricina aceasta furie semitica? Din dorinta de a capata acele drepturi.
Nu; înca odata: daca nu si-ar gasi lucrul explicare în traditionala impertinenta biblica, atunci nu ar putea avea decât o scuza: dementa.
Iata dar niste copii pribegi ai pamântului, – atât de bogat în deosebite spete de târâtoare necurate si veninoase – goniti de aiurea, si primiti aci la adapostul celei mai largi ospitalitati, maltratati aiurea ca vite si respectati aci ca oameni, nenorociti si mizeri aiurea si prosperi aci între noi, calomniind poporul nostru, batjocorind natiunea noastra si conspirând contra linistei si sigurantei Statului nostru.

Zicem „conspirând contra linistei si sigurantei Statului nostru” pentruca agitatia noua jidoveasca nu s’a marginit la insolente stilistice, la protestul infam dela Londra si la intentiunile smechere de a înfiinta un consistoriu israelit, cu oculte puteri guvernamentale asupra întregei mase israelite din tara.

Lucrul a mers mai departe. Europa, prin împrejurarile ivite în Orient acum în urma, este astazi chemata sa faca o noua punere la cale pentru restabilirea ordinei politice în mult-framântata peninsula balcanica.

În acest scop, conferenta ambasadorilor europeni, chemata a aviza în graba la primele masuri de luat pentru a evita o compromitere a pacii a hotarât ca o noua conferenta a puterilor sa vie a discuta în fond
chestiunea principala si toate chestiunile laterale ei, spre a stabili o ordine de lucruri politice cât s’ar putea mai durabila între statele si nationalitatile orientale.

Si în curând aceasta conferenta îsi va începe lucrarile.
Ei bine, acei streini adapostiti la noi cu omenie, lucrau, în întelegerea si cu ajutorul unor coreligionari din streinatate, la a face sa se ridice iarasi fata cu Europa cestiunea israelita din România, si cu intentia anumita a unei noua revizuiri a articolului 7.

S’au agitat spre a se strânge iscalituri pentru un memoriu, pentru un nou protest-monstru din partea acestor streini, în care
protest se repeta infama calomnie ca Evreii sunt din ura religioasa persecutati la noi, ca scoalele române le sunt închise; ca scoalele lor confesionale sunt susprimate cu brutalitate; ca averile, viata si onoarea – onoarea mozaica! – le sunt amenintate; ca natiunea si Statul nostru se da, fata cu ei, la cele mai extreme violente si cruzimi si ca, pentru restabilirea unei ordine de lucruri conforma cu ideile moderne, trebuesc aceste nenorocite victime sa fie salvate de barbaria Statului român; Europa trebue sa uzeze de toata presiunea posibila asupra Statului nostru spre a’l sili sa faca o colosala spartura în zidurile cetatii, pe unde sa poata intra toata aceasta enorma masa streina, pâna la unul, tot acest element eterogen si disolvant pâna la cea din urma picatura. Iata scopul final al nouei agitari semitice dela noi în capul careia se aflau câtiva belferi si hahami tineri, oameni de litere chip si seama, care, tot cu traditionala imodestie biblica, ne dadea câte odata, noua popor român, pe lânga lectii de toleranta religioasa si liberalism si lectii de limba româneasca.

Si Statul român sa stea nepasator fata cu toate acestea ? Nu, asta nu se poate. Daca natiunea noastra este prea curata ca sa nu se teama de întinarea balelor semitice; daca poporul nostru este prea cu minte ca sa nu rasplateasca ingratitudinea israelita decât cu un suveran dispret, – Statul român nu poate îngadui mai mult asemenea agitatii d’a dreptul criminale: el este dator sa le pilduiasca cu toata asprimea. Vom reveni.

(II)

Daca revenim astazi asupra streinilor carora Statul a trebuit sa le ridice avantajele ospitalitatii sale, din cauza ca ei, ingrati fata cu aceasta ospitalitate, au provocat o agitare pagubitoare linistii si autoritatii lui, nu o facem aceasta pentru a apara masurile luate de guvern fata de acei streini turburatori: guvernul are drept sa ia asemenea masuri, si deci nu mai are nevoe de aparare în aceasta. Revenim pentru alte doua cuvinte.

Întâiu: este la noi în tara o suma mare de streini de deosebitele [sic] confesiuni si nationalitati; numarul cel mai mare îl represinta elementul israelit.

E stiut ca toti acesti streini se bucura la noi de o ospitalitate cât se poate mai omenoasa: ei au ca streini libertatea cultului, a asociatiunilor în scopuri oneste, a scoalelor confesionale, a practicei meseriilor si comerciului ; se bucura în fine, ca si cetatenii români, de toate drepturile politice, pentru capatarea carora le este deschisa o cale legala, fara deosebita consideratie din punct de vedere national sau confesional.

Acesti streini daca sunt onesti si omenosi, daca respecta legile si Statul nostru, sunt respectati si dânsii; ei au relatii foarte strânse cu societatea noastra, care îi primeste în sânul ei cu o cordialitate câte odata chiar prea exagerata.

Ceva mai mult, pentru aceasta nu li se cere niciodata sa renunte la simpatiile lor nationale, sa renege provenienta sau confesiunea lor.

Acestor streini de omenie, fie ei ori de unde veniti, aiba orice religie, Statul si societatea noastra nu le va refuza si de aci înainte ospitalitatea pe care le-a acordat-o pâna acuma. Sada aici, munceasca onest, respecte autoritatea noastra, si vor gasi la noi stima si îngaduinta, pe cari nu le-ar putea gasi nicaeri în cea mai ospitaliera tara din lume. Sa stie însa oricine ca aceasta îngaduinta le-o acordam de buna voe, si nu le-o acordam acelora cari, adapostiti la noi, cuteaza sa nesocoteasca autoritatea noastra, si cu atât mai putin acelora cari agita si fac urziri contra linistii si sigurantei Statului.
Al doilea cuvânt pentru care revenim asupra cestiunii este acesta.
Foile opozitionale dela noi, mai însemnate, toate fara deosebire, s’au ridicat cu toata furia contra masurii luate de guvern fata cu aceia cari batjocoreau zilnic prin foile lor sordide natiunea si Statul, calificând natiunea de inculta, intoleranta si stupida, si pe Statul român de asiatic, infam si barbar si cu aceia cari faceau agitatii si urziri contra intereselor noastre.
Ne aducem aminte ca una dintre aceste foi, România, protestând contra expulsiunii directorului foii franceze L’indépendance Romanie, în luna trecuta, exclama:

„Protestam, ca sunt în tara foi nemtesti, unguresti si ovreesti cari, în toate ocaziunile, insulta institutiunile si demnitatea României si îi combat interesele, fara ca cineva sa se fi gândit a cere sa fie censurate sau pedepsite, necum sa atenteze la existenta lor prin departarea proprietarilor si redactorilor.”

Si astazi, aceeasi Românie, consecuenta neconsecuentei sale cunoscute, protesteaza contra masurii, reclamata de dânsa atunci si luata de guvern acuma, fata cu acei streini, cari, în toate ocaziunile, „insultau institutiile si demnitatea tarii.” Ce poate gândi opinia publica sanatoasa de masura luata de guvern fata cu atitudinea si cu agitarile criminale a acelor streini?

Poate opinia publica sanatoasa, opinia societatii române sa nu aprobe niste masuri luate în interesul ei contra unor streini cari o vrajmaseau si o injuriau prin publicitate în chipul cel mai insolent?

Masura legala luata de guvern contra acelor streini cari au facut aci pe agentii autorilor protestului calomnios si infam dela Londra, contra acelora cari strigau ca Statul român schingiueste pe evrei ca sa le smulga contraproteste, si cari propagau printre evreii linistiti, cari desaprobau sincer protestul dela Londra, ideea ca ei nu cumva sa iscaleasca de buna voe vreun contra-protest, – aceasta masura legala o poate condamna opinia sanatoasa?
Si cu toate acestea, foile opozitionale, care asurzesc lumea cu afirmatia ca ele represinta opinia publica, au gasit cu cale a desaproba aceasta masura legala, îndreptatita de asa hotarâtoare motive.
Marturisim ca oricât am fi crezut de desarta acea afirmatie gratuita a gazetelor opozitionale, oricât de putin simt politic si spirit de autoritate, oricât de putina seriozitate, stiam ca au opozantii nostri, nu am fi banuit ca îsi vor da singuri un testimoniu în care sa se dovedeasca într’un chip asa de clar si de hotarâtor cumca ei spun neadevarul când afirma ca reprezinta opinia publica.

Nu. Acei cari condamna masura luata de guvern nu pot fi reprezentantii opiniei publice române; caci aceasta opinie nu poate decât sa aprobe o masura legala luata pentru apararea linistei, dignitatii si autoritatii Statului si societatii române.

(III)

Ziarele opozitionale continua a face guvernului o vina capitala din aceea ca el a luat o masura legala fata cu niste streini cari agitau contra linistei si autoritatii Statului. Pentru cine urmareste miscarea presei politice dela noi, lucrul nu poate fi de mirare; e stiut: a luat guvernul o masura? Ea trebue numaidecât pentru foile opozitionale sa fie o masura grozav de rea, antipolitica, antipatriotica si antimorala.

Nici nu mai e prin urmare chip sa stea cineva la vorba cu niste oameni pentru care si existenta luminii zilei ar putea face obiectul unei discutii.
Caci sa cercetam înca odata cum sta lucrul.
Erau acei agitatori cetateni români? Nu. Meritau sa fie loviti de masura aspra care i-a lovit? Da. Dar sa raspundem mai pe larg acestor întrebari.
O seama de streini poate sa aiba în orice tara merite netagaduite pentru a capata cetatenia. Niste oameni streini, fie de buna voe, fie goniti de deosebitele împrejurari de aiurea, vin si se aseaza într’o tara dându-se aci, cu îngaduinta Statului, la deosebitele lor industrii.

Aci, traind timp îndelung, respectând societatea care i-a îmbratisat si legile ei, muncesc în pace si onest si nu neglijeaza nici o ocaziune pentru a dovedi ca ei nu mai vor sa se deosebeasca întru nimic de aceasta societate, ca doresc sincer a se contopi individual în masa ei, fara a mai tine câtusi de putin la alte streine relatii politice, fie aceste relatii politice întemeiate pe vreo comunitate confesionala sau de origine.

Acesti streini, oricât ar merita sa capete drepturile de cetatenie, de drept ei nu le pot reclama, pentruca una e meritul si alta e dreptul, si aceasta mai ales acolo unde natiunea si Statul sunt chemati a judeca daca si întrucât acel merit exista sau nu, si pot, dupa socoteala lor, sa acorde sau sa refuze acele drepturi.

Ceva mai mult: acel merit, acel titlu la o deosebita consideratie, scade, ba chiar se pierde cu totul când se traduce în pretentiune si înca violenta: caci este vorba de a dobândi niste drepturi, nu de a le smulge.

Dar înca atunci când pretentia se formuleaza, cu atât mai violent cu cât la spatele ei n’are nici un merit! Caci sa judecam în specie asupra acelor pe cari i-au lovit masura legala de care e vorba.
A turbura ca strein linistea unei societati nationale pacinice, a agita, în coniventa cu streinii din afara, contra autoritatii Statului care te îngadue în sânul sau, si a batjocori în chipul cel mai revoltator prin publicitate, si locala si streina, si societatea si natiunea si Statul, si a le face toate acestea ca un membru declarat al unei asociatiuni politice întemeiata pe comunitatii confesionale, universale si internationale – a face, zicem, toate acestea este oare a merita drepturile de cetatean pe care nu le ai si pe care le reclami ?

Cineva zice: traesc ca strein de îndelungata vreme pe pamântul românesc, ma port bine, iubesc tara, nu am nicio relatie politica cu vreun cerc neromânesc, rog prin urmare ca, în virtutea acestor titluri, sa mi se acorde drepturile de cetatean român, de oarece eu ma bucur de toate calitatile sociale si politice cerute pentru aceasta.

Iata ceva de înteles, ceva care de câte ori s’a pus înaintea locurilor competente nu a întâmpinat decât îndreptatire. Dar sa vie cineva sa zica: eu strein am cu
cutare cercuri streine niste vadite relatii politice întemeiate pe legaturi de origina si de comunitate confesionala; în coniventa cu aceasta, ca membru declarat al lor, ma ridic contra linistii societatii voastre, contra autoritatii Statului vostru, si pretind, numai si numai pe cuvântul ca ma gasesc aici, dreptul de cetatenie; daca nu mi le dati, fac scandal si încerc, cu ajutorul relatiilor mele politice exterioare, sa va smulg aceste drepturi, – este absurd.
Fata cu o asemenea ofensa si cu asemenea agitare criminala, Statul era dator sa dea raspunsul, aspru dar drept, pe care l-a dat.
Si spre a ilustra si mai bine cele ce spunem, vom da aci câteva pasaje dintr’o scrisoare a unui domn doctor în drept, Iosef Dulberg din Londra, – un strein israelit, ce, pe cât pare, a fost odinioara si prin România, – adresata catre primul nostru ministru.
D. dr. Dulberg, în aceasta scrisoare, scrisa în româneste cu câteva greseli de limba caracteristice, pretinde si d-sa drepturi pentru toti coreligionarii d-sale din România. Si sa vedem cum si d. dr. Dulberg îsi formuleaza pretentia.

Dupa ce tinde a demonstra, cu niste traditionale interpretatiuni, ca nu se aplica la noi sincer articolul 7 al Constitutiei modificat conform exigentei art. 44 al tractatului dela Berlin; dupa ce ne acuza de intoleranta religioasa; dupa ce explica ca ovreii „au toata dreptatea sa nu iubeasca Tara româneasca si sa apeleze la interventia streina în afacerile politice ale tarii”, d-sa adaoga textual în scrisoarea d-sale catre primul ministru al regatului nostru urmatoarele: „Se poate zice ca antisemitismul a parasit Germania spre a se aseza în România.

„Iata, d-le ministru care e situatia evreilor din România, situatia care cu totul ca stiu ca va este bine cunoscuta, am pus-o înaintea d-voastra cu scopul de ava arata ca noi în streinatate o
apreciam si ca vom sti la momentul oportun sa facem uz de dânsa.”

Si mai la vale, d. dr. Dulberg mai zice: „O conferinta europeana care se va ocupa înca odata cu toata cestiunea Orientului nu e tocmai asa departe si cu toata ca România este acum un regat independent, posibilitatea nu e exclusa ca în acel viitor congres decisiuni vor fi luate ce vor avea pentru ea o însemnatate mai tot asa de mare ca cele din 1878.”

Si în fine d. dr. Dulberg, simtind poate si d-sa ca a cam mers prea departe, intra la tocmeala: „Nu ar fi mai bine ca ea [România] sa evite amestecarea streina si sa acorde de voe buna etc.”

Oprim citatul, deoarece se întelege îndestul ce pretinde mai departe d. dr. Dulberg.
Ca sa sfârsim, trebue sa spunem ca aceasta scrisoare a fost pornita dela Londra cu trei-patru zile înainte de a ajunge agitarea semitica de aici la momentul ei acut.
Recomandam acest document, interesant atentiunii foilor opozitionale, care, precum am zis mai sus, continua a învinui guvernul pentru masura legala ce el a luat-o fata cu agitatorii streini, si a se da reprezentante ale opiniei publice române.

——————————————————————————–

CESTIUNEA EVREIASCĂ

Iată, în cuvintele lui I. L. Caragiale, imaginea zilei de 5.II.1893:

TRADAREA ROMÂNISMULUI ! TRIUMFUL STREINISMULUI !! CONSUMATUM EST !!!

Asa de june Moftul si deja mâhnit si trist? – iata ce-si va zice desigur publicul vazând foita noastra cernita.
Da, trist ! da, mâhnit ! da, cernit !

Durerea noastra e sobra de cuvinte, este muta Sa tacem dar si sa plângem:

Consumatum est !

Ieri s’a dat în dealul Mitropoliei, cu 95 bile albe, contra 22 negre, lovitura de moarte României !

Onoare celor 22 de bile negre ! ele singure sunt Români adevarati !

Caci – acele 95 bile albe nu sunt albe decât în batjocura: albul nu e coloarea doliului, nu e coloarea asasinatului si a mortii, nu e coloarea tradarii ! ele nu pot fi prin urmare, nu sunt adevaratii reprezentanti ai tarii.

Nu ! acea majoritate care, la amenintarile bancii ministeriale, îsi pleaca botul si da votul; acea majoritate, care odata macar nu e capabila a trece în minoritate, nu reprezinta România ! peste putinta !

A presupune un moment aceasta ar fi sa credem ca o natiune se poate sinucide singura pe sine însasi, si ar fi o nebunie sa banuim macar o clipa o natiune capabila de asa aberatiune ! Protestam energic dar! Iara si Istoria sa judece !

Ieri s’a votat monstruoasa lege a d-lui P.P. Carpp asupra scoalelor profesionale asa cum a voit ministrul neromân, care, ca briganzii, a pus Camerei servile cutitul la gât strigându-i fioros: votul sau viata !

Penibil ! teribil !! oribil !!!

Ieri s’a votat aservirea noastra economica !

Ieri s’a jertfit poftelor streine interesele române, salbaticiei streine corpul României, antropofagiei judaice carnea si sângele Natiunii !

Sarmana Românie !

De opt ori nefericiti iara, caci în adevar esti nefericita de atâtea ori câti sfetnici are Coroana de otel pe care ti-ai smuls-o din gura tunului inamic !

Mizera Românie ! Ai fost tradata, insultata, micsorata, murdarita, batjocorita, tavalita, maltratata, înjosorâta, ruinata, vânduta, calcata, sdrobita de catre regimul de urgie al bunului plac, al violentei faradelegilor, bandelor de puscariasi si de betivi, infamiei, crimei, aberatiunii, ignorantei, nebuniei, tradarii, murdariei, chinorosului!

Ieri, Vineri 5 Fevruarie [18]93, la orele 4 p.m., ieri, zi funesta si blestemata! S’a votat acea lege antisociala, antieconomica, antipatriotica, antinationala, antiromâna, acea lege prin care Evreii saraci nu sunt opriti de a învata vreo meserie !

Am zis ca durerea e sobra de vorbe. Atâta dar !

Iata prin urmare de ce, desi atât de june, Moftul este trist si cernit. Iata de ce Moftul a tinut ca o sfânta datorie fata cu patria sa, cu poporul sau, cu natiunea sa, sa apara astazi în chenarul de rigoare la asa lugubru-solemne ocaziuni !

Si daca mai regretam ceva este ca nu exista o coloare si mai închisa si mai posomorâta decât negrul pentru a reprezenta si mai bine doliul românismului tradat !

 

Surse: miscarea.net; http://foaienationala.ro/

 

 

 

 

Intelectualii români si „chestia evreiasca”

de  Ovidiu Morar

 

L’antisémitisme est plus qu’une opinion en Roumanie, c’est une passion dans laquelle se rencontrent des hommes politiques de tous les partis, les représentants de l’orthodoxie et, on peut ajouter, tous les paysans valaques et moldaves”, remarca în 1900 cu uimire amuzata A. Henry, ambasadorul Frantei la Bucuresti.

Doisprezece ani mai târziu, eminentul critic C. Dobrogeanu-Gherea, într-o scrisoare catre scriitorul rus Vladimir Korolenko, sustinea la rândul lui ca: „întreaga in-telectualitate româneasca (cu exceptia lui P. Carp, presedintele guvernului actual, a raposatului Caragiale si înca a doi-trei oameni mai putin mari), toti au predispozitii antisemite si sunt saturati de spirit antisemit.” (apud L. Volovici, p.41)

Oricât de exagerate ar putea parea acum aceste declaratii, ele reflectau totusi un fenomen real, întâlnit într-o masura mai mare sau mai mica si în alte tari europene si, desi deloc scuzabil, explicabil în contextul socio-cultural de atunci.

Ca evreul a fost dintotdeauna perceput de catre comunitatile traditionale crestine ca un strain indezirabil, demonizat de multe ori si, în consecinta, ostracizat sau, în cel mai bun caz, greu tolerat în ghetouri si mahalale periferice, e un trist adevar istoric.

Iar în acest proces cu urmari atât de grave, factorul catalizator l-au constituit, indiscutabil, foarte multe dintre figurile de prim rang ale intelectualitatii românesti din ultima jumatate a secolului al XIX-lea si primele decenii ale secolului XX, i.e. monstrii sacri ai intelighentiei autohtone.

Istoria antisemitismului doctrinar românesc îsi are începutul, se pare, în momentul recunoasterii externe a independentei României, recunoastere conditionata la Tratatul de la Berlin din 1879 de modificarea articolului 7 al Constitutiei din 1866, care stipula ca „numai strainii de rit crestin pot dobândi calitatea de român”.

Printre intelectualii care s-au opus atunci modificarii acestui articol s-au numarat M. Kogalniceanu, I. Heliade-Radulescu, C. Bolliac, I. Ghica, V. Alecsandri, C. Negruzzi, I. C. Bratianu, S. Barnutiu, B.P.Hasdeu, V.Conta, M.Eminescu, în vreme ce în cealalta tabara s-au situat doar T. Maiorescu, P. Carp si A. Costa-Foru.

În Motiunea nerevisionistilor în cestiunea israelita (Bucuresti, 1879), Alecsandri, de pilda, se arata de-a dreptul indignat: „Ce ne foloseste independenta daca suntem constrânsi a inaugura aceasta independenta printr-un act de supunere? (…) Acel articol 44, prin conditia pusa recunoasterii independentei noastre cuprinde un blam nemeritat de noi, o insulta care loveste demnitatea noastra româna.”

Dupa Alecsandri, a respinge încetatenirea evreilor însemna „a refuza sinuciderea neamului nostru”. (Ibid.)

De notat ca acelasi Alecsandri introdusese, în piesa de teatru Lipitorile satului, cliseul literar negativ al evreului cârciumar si camatar, rapace, înselator si otravitor al taranului, stereotip care, dupa o intensa campanie propagandistica, s-a impus în constiinta publica drept imaginea reala a evreului.

Astfel, de pilda, în dezbaterile din Adunarea generala din 1864 în „cestiunea israelita”, Kogalniceanu evoca „realitatea” din piesa lui Alecsandri pentru a justifica respingerea emanciparii globale a evreilor:

„Domnilor, pentru ca sa cunoasteti pe evreii din Moldova nu aveti decât sa va duceti la teatru sa vedeti piesa Lipitorile satelor si sa credeti ca nu este o fictiune acea piesa, este adevarul cel mai real.” (apud L. Volovici, p.31)

În aceeasi perioada, B. P. Hasdeu vedea în evrei o „hidoasa cununie a trei calitati negative: tendinta de a câstiga fara munca, lipsa simtului de demnitate, vrajmasia contra tuturor popoarelor”. (Studiu asupra Judaismului. Industria nationala, industria streina si industria ovreiasca fata cu principiul concurentei, Bucuresti, 1866, p.30)

Pentru a domina lumea

Tot pentru a respinge modificarea articolului 7 din Constitutie ceruta de articolul 44 din Tratatul de la Berlin, filosoful Vasile Conta, deputat si ulterior ministru al instructiunii publice si al cultelor în guvernul Bratianu, încerca sa fundamenteze „stiintific” discriminarea evreilor, dupa „principiile stiintei moderne”.

Astfel, într-un discurs tinut în Parlament în septembrie 1879 sub genericul Chestia evreiasca, Conta considera ca la baza unui stat si a unei natiuni omogene trebuie sa se afle unitatea de rasa si de religie, astfel încât elementele alogene nu pot fi acceptate decât daca sunt de rit crestin si daca se amesteca prin casatorii cu cel autohton.

„Jidanii” însa reprezinta o exceptie: „Jidanii constituiesc o natiune distincta de toate celelalte natiuni si dusmanii acestora. Mai mult decât atâta: putem zice ca jidanii sunt natiunea cea mai bine constituita si cea mai distincta, din toate natiunile cari sunt pe lume.

„Religia lor este de fapt „o organizare sociala si politica îmbracata cu forma religiunei”, iar scopul lor suprem este sa „robeasca toate celelalte popoare poporului jidovesc”, pentru a asigura „stapânirea lumii întregi de catre jidani”.

Asadar, evreii reprezinta un pericol universal, caci „pretutindeni pe unde au trecut au ruinat, au corupt si au ajuns chiar pâna a nimici poporul în mijlocul caruia au trait”.

Pentru a domina lumea, evreii au organizat mari conspiratii economice, au întemeiat Alianta Israelita Universala (care „nu este în realitate decât un guvern al poporului jidovesc”), au acaparat presa mondiala („trei din patru parti din jurnalistica lumii se afla în mâna jidanilor”) etc.

Apocaliptic, V. Conta îi previne pe români ca evreii au ales România pentru a întemeia „o tara curat jidoveasca, cu alte cuvinte sa stabileasca acea Palestina mult asteptata si anuntata de Talmud”, asadar „…noi daca nu vom lupta în contra elementului jidovesc, vom pieri ca natiune.” (apud L. Volovici, pp.34-35)

Aceeasi atitudine negativa fata de „chestia evreiasca” adopta în acelasi timp si Mihai Eminescu în mai multe articole publicate în ziarele Curierul de Iasi si Timpul, unele de un antisemitism extrem (spre deosebire de Conta, Eminescu îi considera pe evrei o rasa inferioara, care, inexorabil, le corupe si le distruge pe toate celelalte cu care vin în contact).

Întrucât evreii – sustine poetul – sunt „straini de rit necrestin” care „nu se pot contopi cu poporul nostru”, ei nu pot pretinde alte drepturi decât acela de a fi cel mult tolerati, în caz contrar n-au decât sa se duca în tarile civilizate, „ca sa se bucure de toate drepturile posibile”.

Eminescu e însa de parere ca ei se simt mai bine în tarile unde nu se bucura de egalitate, caci acolo e terenul cel mai propice pentru „neagra speculatiune”, singura lor menire fiind aceea de a parazita natiile care-i tolereaza:

„Putem spune cu drept cuvânt si tare: ca pozitia evreilor, în tarile în cari nu se bucura de egalitate e cu mult mai buna decât acolo unde ei se bucura de ea; de aceea geme Rusia de ei, de aceea ne-au inundat pe noi. Oriunde e teren pentru neagra speculatiune, evreul e-acasa, iar vaietele si plângerile contra persecutiunii sunt mofturi cari sa acopere de mai nainte modul neomenos în cari sug tarile pe carile au cazut ca lacusta.” (Iarasi evreii [„Timpul” reproduce…], în Curierul de Iasi, IX, nr.133, 5 decembrie 1876).

Într-un alt articol, publicat dupa un an în aceeasi gazeta, Eminescu vede în evrei un morb social malign, „semnul sigur, simptomul unei boli sociale, a unei crize în viata poporului, care, ca la Polonia, se sfârseste câteodata cu moartea nationalitatii.”

Evreii sunt prin definitie „o semintie care câstiga toate drepturile fara sacrificii si munca”, asadar ei „nu merita drepturi nicairi în Europa”.

Versatilitatea lor funciara îi face sa treaca de partea celui mai puternic, astfel încât e chiar periculos sa li se acorde încredere:

„În toate tarile tin cu cel tare, niciodata cu cel apasat, si se unesc cu acela întru traficarea si esploatarea puterilor pozitive ale poporului. (…) Pâna si ungurii – care numai-n gropi nu dau de cuminti – îsi închipuiau întrun rând o stapânire a Moldovei prin evrei si ceangai, pentru ca stiau ca evreul s-ar asocia cu orisicine împrotiva poporului românesc.”

Pentru a-si dobândi drepturile, evreii sunt gata sa se alieze chiar si cu dusmanii tarii, dovedindu-si prin aceasta, inevitabil, natura de tradatori, astfel încât concluzia „logica” nu poate fi decât una singura: „Merita un tradator drepturi? NU.” (Evreii si conferinta, în Curierul de Iasi, X, nr. 2, 9 ianuarie 1977).

Într-un alt articol, stabilirea evreilor („cea mai mizerabila si mai slugarnica” rasa omeneasca) pe pamântul românesc e vazuta de Emines-cu în imagini apocaliptice, ca o veritabila invazie a unui Eden fabulos de catre o specie inferioara, dezgustatoare:

„(…) Desi dupa dreptul vechi judanii n-aveau voie nici sinagogi de piatra sa aiba, astazi ei au drept în mijlocul capitalei havra lor, iar asupra tarii ei s-au zvârlit ca un pâlc negru de corbi, espropriind palma cu palma pe taranul încarcat de dari, saracit prin împrumuturi spre a-si plati darile, nimicit prin dobânzile de Iuda ce trebuie sa le plateasca negrei jidovimi.

Si asta, în jargonul gazetelor vieneze, se numeste a duce civilizatia în Orient. Oameni a caror unica stiinta sta în vânzarea cu cumpana strâmba si înselaciune au fost chemati sa civilizeze cea mai frumoasa parte a Moldovei. Poporul cel mai liber si mai îngaduitor si-au plecat capul sub jugul celei mai mizerabile si mai slugarnice rase omenesti.

Pamântul cel mai înflorit încape palma cu palma în mânile cele mai murdare, raiul Moldovii se împle de neamul cel mai abject. Si fiindca la toate aceste procese de expropriere agentii de împlinire au tantiemele lor, de aceea jidovimea si judecatorii merg mâna în mâna sub pajura crestina cu doua capete.

Fara a varsa o picatura de sânge, fara munca, fara inteligenta, fara inima o rasa care, în înjosirea ei, nu are asemanare pune astazi mâna pe un pamânt sfânt, a caruia aparare ne-au costat pe noi râuri de sânge, veacuri de munca, toata inteligenta noastra trecuta, toate miscarile cele mai sfinte ale inimei noastre. (…)” ([„La anul 1774″], în Curierul de Iasi, X, nr.106, 30 septembrie 1877 )

Sursa:  http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=7466