L’antisémitisme est plus qu’une opinion en Roumanie, c’est une passion dans laquelle se rencontrent des hommes politiques de tous les partis, les représentants de l’orthodoxie et, on peut ajouter, tous les paysans valaques et moldaves”, remarca în 1900 cu uimire amuzata A. Henry, ambasadorul Frantei la Bucuresti.
Doisprezece ani mai târziu, eminentul critic C. Dobrogeanu-Gherea, într-o scrisoare catre scriitorul rus Vladimir Korolenko, sustinea la rândul lui ca: „întreaga in-telectualitate româneasca (cu exceptia lui P. Carp, presedintele guvernului actual, a raposatului Caragiale si înca a doi-trei oameni mai putin mari), toti au predispozitii antisemite si sunt saturati de spirit antisemit.” (apud L. Volovici, p.41)
Oricât de exagerate ar putea parea acum aceste declaratii, ele reflectau totusi un fenomen real, întâlnit într-o masura mai mare sau mai mica si în alte tari europene si, desi deloc scuzabil, explicabil în contextul socio-cultural de atunci.
Ca evreul a fost dintotdeauna perceput de catre comunitatile traditionale crestine ca un strain indezirabil, demonizat de multe ori si, în consecinta, ostracizat sau, în cel mai bun caz, greu tolerat în ghetouri si mahalale periferice, e un trist adevar istoric.
Iar în acest proces cu urmari atât de grave, factorul catalizator l-au constituit, indiscutabil, foarte multe dintre figurile de prim rang ale intelectualitatii românesti din ultima jumatate a secolului al XIX-lea si primele decenii ale secolului XX, i.e. monstrii sacri ai intelighentiei autohtone.
Istoria antisemitismului doctrinar românesc îsi are începutul, se pare, în momentul recunoasterii externe a independentei României, recunoastere conditionata la Tratatul de la Berlin din 1879 de modificarea articolului 7 al Constitutiei din 1866, care stipula ca „numai strainii de rit crestin pot dobândi calitatea de român”.
Printre intelectualii care s-au opus atunci modificarii acestui articol s-au numarat M. Kogalniceanu, I. Heliade-Radulescu, C. Bolliac, I. Ghica, V. Alecsandri, C. Negruzzi, I. C. Bratianu, S. Barnutiu, B.P.Hasdeu, V.Conta, M.Eminescu, în vreme ce în cealalta tabara s-au situat doar T. Maiorescu, P. Carp si A. Costa-Foru.
În Motiunea nerevisionistilor în cestiunea israelita (Bucuresti, 1879), Alecsandri, de pilda, se arata de-a dreptul indignat: „Ce ne foloseste independenta daca suntem constrânsi a inaugura aceasta independenta printr-un act de supunere? (…) Acel articol 44, prin conditia pusa recunoasterii independentei noastre cuprinde un blam nemeritat de noi, o insulta care loveste demnitatea noastra româna.”
Dupa Alecsandri, a respinge încetatenirea evreilor însemna „a refuza sinuciderea neamului nostru”. (Ibid.)
De notat ca acelasi Alecsandri introdusese, în piesa de teatru Lipitorile satului, cliseul literar negativ al evreului cârciumar si camatar, rapace, înselator si otravitor al taranului, stereotip care, dupa o intensa campanie propagandistica, s-a impus în constiinta publica drept imaginea reala a evreului.
Astfel, de pilda, în dezbaterile din Adunarea generala din 1864 în „cestiunea israelita”, Kogalniceanu evoca „realitatea” din piesa lui Alecsandri pentru a justifica respingerea emanciparii globale a evreilor:
„Domnilor, pentru ca sa cunoasteti pe evreii din Moldova nu aveti decât sa va duceti la teatru sa vedeti piesa Lipitorile satelor si sa credeti ca nu este o fictiune acea piesa, este adevarul cel mai real.” (apud L. Volovici, p.31)
În aceeasi perioada, B. P. Hasdeu vedea în evrei o „hidoasa cununie a trei calitati negative: tendinta de a câstiga fara munca, lipsa simtului de demnitate, vrajmasia contra tuturor popoarelor”. (Studiu asupra Judaismului. Industria nationala, industria streina si industria ovreiasca fata cu principiul concurentei, Bucuresti, 1866, p.30)
Pentru a domina lumea
Tot pentru a respinge modificarea articolului 7 din Constitutie ceruta de articolul 44 din Tratatul de la Berlin, filosoful Vasile Conta, deputat si ulterior ministru al instructiunii publice si al cultelor în guvernul Bratianu, încerca sa fundamenteze „stiintific” discriminarea evreilor, dupa „principiile stiintei moderne”.
Astfel, într-un discurs tinut în Parlament în septembrie 1879 sub genericul Chestia evreiasca, Conta considera ca la baza unui stat si a unei natiuni omogene trebuie sa se afle unitatea de rasa si de religie, astfel încât elementele alogene nu pot fi acceptate decât daca sunt de rit crestin si daca se amesteca prin casatorii cu cel autohton.
„Jidanii” însa reprezinta o exceptie: „Jidanii constituiesc o natiune distincta de toate celelalte natiuni si dusmanii acestora. Mai mult decât atâta: putem zice ca jidanii sunt natiunea cea mai bine constituita si cea mai distincta, din toate natiunile cari sunt pe lume.
„Religia lor este de fapt „o organizare sociala si politica îmbracata cu forma religiunei”, iar scopul lor suprem este sa „robeasca toate celelalte popoare poporului jidovesc”, pentru a asigura „stapânirea lumii întregi de catre jidani”.
Asadar, evreii reprezinta un pericol universal, caci „pretutindeni pe unde au trecut au ruinat, au corupt si au ajuns chiar pâna a nimici poporul în mijlocul caruia au trait”.
Pentru a domina lumea, evreii au organizat mari conspiratii economice, au întemeiat Alianta Israelita Universala (care „nu este în realitate decât un guvern al poporului jidovesc”), au acaparat presa mondiala („trei din patru parti din jurnalistica lumii se afla în mâna jidanilor”) etc.
Apocaliptic, V. Conta îi previne pe români ca evreii au ales România pentru a întemeia „o tara curat jidoveasca, cu alte cuvinte sa stabileasca acea Palestina mult asteptata si anuntata de Talmud”, asadar „…noi daca nu vom lupta în contra elementului jidovesc, vom pieri ca natiune.” (apud L. Volovici, pp.34-35)
Aceeasi atitudine negativa fata de „chestia evreiasca” adopta în acelasi timp si Mihai Eminescu în mai multe articole publicate în ziarele Curierul de Iasi si Timpul, unele de un antisemitism extrem (spre deosebire de Conta, Eminescu îi considera pe evrei o rasa inferioara, care, inexorabil, le corupe si le distruge pe toate celelalte cu care vin în contact).
Întrucât evreii – sustine poetul – sunt „straini de rit necrestin” care „nu se pot contopi cu poporul nostru”, ei nu pot pretinde alte drepturi decât acela de a fi cel mult tolerati, în caz contrar n-au decât sa se duca în tarile civilizate, „ca sa se bucure de toate drepturile posibile”.
Eminescu e însa de parere ca ei se simt mai bine în tarile unde nu se bucura de egalitate, caci acolo e terenul cel mai propice pentru „neagra speculatiune”, singura lor menire fiind aceea de a parazita natiile care-i tolereaza:
„Putem spune cu drept cuvânt si tare: ca pozitia evreilor, în tarile în cari nu se bucura de egalitate e cu mult mai buna decât acolo unde ei se bucura de ea; de aceea geme Rusia de ei, de aceea ne-au inundat pe noi. Oriunde e teren pentru neagra speculatiune, evreul e-acasa, iar vaietele si plângerile contra persecutiunii sunt mofturi cari sa acopere de mai nainte modul neomenos în cari sug tarile pe carile au cazut ca lacusta.” (Iarasi evreii [„Timpul” reproduce…], în Curierul de Iasi, IX, nr.133, 5 decembrie 1876).
Într-un alt articol, publicat dupa un an în aceeasi gazeta, Eminescu vede în evrei un morb social malign, „semnul sigur, simptomul unei boli sociale, a unei crize în viata poporului, care, ca la Polonia, se sfârseste câteodata cu moartea nationalitatii.”
Evreii sunt prin definitie „o semintie care câstiga toate drepturile fara sacrificii si munca”, asadar ei „nu merita drepturi nicairi în Europa”.
Versatilitatea lor funciara îi face sa treaca de partea celui mai puternic, astfel încât e chiar periculos sa li se acorde încredere:
„În toate tarile tin cu cel tare, niciodata cu cel apasat, si se unesc cu acela întru traficarea si esploatarea puterilor pozitive ale poporului. (…) Pâna si ungurii – care numai-n gropi nu dau de cuminti – îsi închipuiau întrun rând o stapânire a Moldovei prin evrei si ceangai, pentru ca stiau ca evreul s-ar asocia cu orisicine împrotiva poporului românesc.”
Pentru a-si dobândi drepturile, evreii sunt gata sa se alieze chiar si cu dusmanii tarii, dovedindu-si prin aceasta, inevitabil, natura de tradatori, astfel încât concluzia „logica” nu poate fi decât una singura: „Merita un tradator drepturi? NU.” (Evreii si conferinta, în Curierul de Iasi, X, nr. 2, 9 ianuarie 1977).
Într-un alt articol, stabilirea evreilor („cea mai mizerabila si mai slugarnica” rasa omeneasca) pe pamântul românesc e vazuta de Emines-cu în imagini apocaliptice, ca o veritabila invazie a unui Eden fabulos de catre o specie inferioara, dezgustatoare:
„(…) Desi dupa dreptul vechi judanii n-aveau voie nici sinagogi de piatra sa aiba, astazi ei au drept în mijlocul capitalei havra lor, iar asupra tarii ei s-au zvârlit ca un pâlc negru de corbi, espropriind palma cu palma pe taranul încarcat de dari, saracit prin împrumuturi spre a-si plati darile, nimicit prin dobânzile de Iuda ce trebuie sa le plateasca negrei jidovimi.
Si asta, în jargonul gazetelor vieneze, se numeste a duce civilizatia în Orient. Oameni a caror unica stiinta sta în vânzarea cu cumpana strâmba si înselaciune au fost chemati sa civilizeze cea mai frumoasa parte a Moldovei. Poporul cel mai liber si mai îngaduitor si-au plecat capul sub jugul celei mai mizerabile si mai slugarnice rase omenesti.
Pamântul cel mai înflorit încape palma cu palma în mânile cele mai murdare, raiul Moldovii se împle de neamul cel mai abject. Si fiindca la toate aceste procese de expropriere agentii de împlinire au tantiemele lor, de aceea jidovimea si judecatorii merg mâna în mâna sub pajura crestina cu doua capete.
Fara a varsa o picatura de sânge, fara munca, fara inteligenta, fara inima o rasa care, în înjosirea ei, nu are asemanare pune astazi mâna pe un pamânt sfânt, a caruia aparare ne-au costat pe noi râuri de sânge, veacuri de munca, toata inteligenta noastra trecuta, toate miscarile cele mai sfinte ale inimei noastre. (…)” ([„La anul 1774″], în Curierul de Iasi, X, nr.106, 30 septembrie 1877 )