CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

12 august 1857 – Poarta Otomană ordonă în urma presiunilor marilor puteri europene anularea alegerilor pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei

                    Alexandru Ioan Cuza al Moldovei, 1859-1866Caimacam Nicolae Vogoride al Moldovei, 1857-1858, caricatura din presa vremii

  Alexandru Ioan Cuza al         Moldovei, 1859-1866

Caimacamul Nicolae Vogoride al Moldovei, 1857-1858, caricatură din presa vremii

Poarta Otomană ordonă anularea alegerilor pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei  

 

Nicolae Vogoride (Vogoridis, Bogoridi), (n. 1820, Iaşi – d. 23 aprilie 1863, Bucureşti), sprijinit de Austria şi Turcia, care-i promiteau lui Vogoride domnia, prin falsificarea listelor electorale de reprezentare în Divanul Ad-hoc al Moldovei, a obţinut funcţia de Caimacam (locţiitor, regent) al Moldovei între 1857 – 1858.

Anterior căimăcămiei, Vogoride, a fost Ministru de Finanţe al Moldovei: 18 decembrie 1856 – 7 martie 1857 sub căimăcămia lui Teodor Balş.

După ce a fost numit Caimacam al Moldovei, Vogoride s-a manifestat ca un antiunionist convins şi dornic de a-şi face partizani.

Compromisul de la Osborne între Napoleon al III-lea al Franţei, susţinut de regina Victoria a Angliei, precum şi de regii Prusiei, Rusiei şi Sardiniei, a contribuit la anularea primelor alegeri în Moldova.

Înţelegerea survenită în timpul discuţiilor franco-engleze de la palatul Osborne pe 9 august n-a fost fixată în termenii unui acord semnat de ambele părţi, iar participanţii la ea au căzut de acord să ţină în secret conţinutul acesteia care se reducea la două puncte.

Primul punct era foarte explicit şi prevedea că guvernul englez şi-a asumat obligaţia să anuleze alegerile din Moldova şi să revizuiască listele .

Cât priveşte al doilea punct, acordul este mai puţin precis, partea engleză şi cea franceză prezentându-ne variante destul de diferite.

      Memorandumul englez susţine că guvernele englez şi francez se vor strădui, pe de o parte, de a garanta suveranitatea sultanului asupra Provinciilor Danubiene şi, pe de alta, de a asigura provinciilor o organizare destinată de a menţine străvechile privilegii şi de a favoriza progresul lor şi prosperitatea lor.

 

 

 

Se preconiza, de asemenea, că, deşi se vor păstra guvernele separate, va exista un sistem comun în ceea ce priveşte toate chestiunile de ordin civil şi militar.

 Franţa promisese aliatei sale să renunţe la ideea unirii desăvârşite şi cea a domnitorului străin, pentru a pleda în schimb pentru o largă unire administrativă a Principatelor Române.

 Cedarea Angliei a fost evidentă pentru toată lumea – acceptarea cerinţei franceze de anulare a alegerilor falsificate din Moldova şi asumarea responsabilităţii de a cere Austriei să se alăture Angliei în convingerea Porţii Otomane în anularea alegerilor din Moldova şi pregătirea listelor electorale noi în baza firmanului interpretărilor adoptate pentru Valahia.

Cât priveşte compromisul din partea francezilor, acesta se rezuma la refuzul de la ideea unui prinţ străin în fruntea Principatelor Române  şi promisiunea de a merge în întâmpinarea aliaţilor săi la viitoarea conferinţă ce urma să se întrunească pentru a decide soarta Principatelor.

Drept urmare, Poarta Otomană a ordonat anularea alegerilor pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei la 12 august 1857 şi organizarea la 18 august de noi alegeri, care de această dată s-au soldat cu o majoritate unionistă.

La 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei care era favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Valahiei şi prin documentele redactate, au fost puse bazele fuzionării celor două principate.

Colonelul Alexandru Ioan Cuza se număra printre deputaţii noi aleşi în Divan, meniţi să dezbată şi viitorul Principatelor.

           

                            Regele Napoleon III-lea al Franţei, 1852-1870Regina Victoria a Angliei, 1837-1901

Regele Napoleon III-lea al Franţei, 1852-1870

Regina Victoria a Angliei, 1837-1901

Ulterioara Unire a Principatelor române îşi datorează înfăptuirea conjuncturii internaţionale favorabile apărute după Războiul Crimeii (1853-1856) şi dorinţei de unire a românilor.

Sesizând momentul internaţional favorabil, elita românească de la acea data, generaţia paşoptistă, a înţeles şansa extraordinară care i se oferă şi a acţionat în consecinţă.

Dorinţa puterilor occidentale era aceea de a bloca Rusia în drumul său spre controlul continentului european.

Congresul de la Paris (13 februarie 1856-18 martie 1856) a încercat să pună bazele unei noi ordini europene după Războiul Crimeii, care avea la bază îngrădirea puterii ruseşti şi a influenţei sale în sud-estul Europei.

Blocarea Imperiului Rus era eminentă, dar în ceea ce priveşte Unirea Principatelor, opiniile Marilor Puteri Occidentale au fost împărţite, în funcţie de interesele lor strategice de politică externă.

În cele din urmă, s-a decis ca Principatele să-şi decidă singure soarta în cadrul unor Divanuri ad-hoc.

 

 

 

 

 

 

 

Şedinţele Divanului ad-hoc din Moldova s-au deschis la 22 septembrie 1857, ulterior a fost deschis şi divanul din Muntenia. 

Având în vedere majoritatea unionistă zdrobitoare din ambele Divane, rezultatul formulat în rezoluţia din 7 octombrie a fost unul clar: Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România şi Prinţ străin, cu moştenirea tronului, ales dintr-o familie domnitoare a Europei şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării.

A doua zi a fost adoptată rezoluţia şi în Muntenia, avînd practic aceleaşi concluzii.

Rezultatele au fost analizate într-un raport de comisari ai Puterilor garante şi dezbătute într-o Conferinţă care a durat trei luni.

La 7 august 1858 a fost semnată Convenţia de la Paris care stabilea viitorul politic al Principatelor.

În fapt, acest document cu rol de constituţie era un compromis între regele Napoleon al III-lea al Franţei şi regina Victoria a Angliei.

S-a stabilit ca unirea să fie una formală, fiecare principat avînd propriile sale instituţii legislative şi executive.

În perioada următoare au avut loc alegerile pentru Adunările Elective din fiecare principat, cele care trebuiau să aleagă domnii, de asemenea, câte unul pentru fiecare principat.

 

 

 

Ţarul Alexandru II-lea al Imperiului Rus, 1855-1881 Sultanul Abdul-Medjid al Imperiului Otoman, 1839-1861Imperatorul Franz Joseph I al Austriei, 1848-1916

 

 

 

Ţarul Alexandru II-lea al Imperiului Rus, 1855-1881

Sultanul Abdul-Medjidal Imperiului Otoman, 1839-1861

Impăratul Franz Joseph I al Austriei, 1848-1916

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/08/12/portretul-unui-tradator-nicolae-vogoride/

Surse:

http://www.istoria.md/articol/557/12_august,_istoricul_zilei

Diana Dumitru, Marea Britanie și unirea Principatelor Române

Wikipedia, enciclopedia liberă

http://enciclopediaromaniei.ro/

http://vladtepescmrr.blogspot.ro/

Publicitate

06/08/2017 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Tânăra Românie și Napoleon al III-lea. VIDEO

Charles-Louis-Napoléon Bonaparte (n. 20 aprilie 1808 — d. ianuarie 1873) a fost primul președinte al celei de a 2-a Republici Franceze în 1848 și a devenit apoi, în urma unei lovituri de stat din 1852, al doilea împărat al francezilor, sub numele de Napoléon al III-lea.

A fost nepotul de frate al împăratului Napoleon I, fiul fratelui său, Louis Bonaparte, care se  căsătorise cu Hortense de Beauharnais, fiica din prima căsătorie a soției lui Napoleon, Joséphine de Beauharnais.

Acesta este un  film documentar despre Napoleon al III-lea și rolul esenţial pe care l-a jucat în formarea României moderne.

În 1856, după victoria Împăratului Francezilor în Războiul Crimeii, Congresul de la Paris a eliminat protectoratul rus asupra Principatelor Române.

Recunoscând suzeranitatea otomană asupra Valahiei şi Moldovei, Tratatul de la Paris a plasat cele două Principate sub protecţia puterilor europene şi indeosebi a Franţei.

În  plus, Valahiei şi Moldovei li se recunoaşte dreptul de a convoca Adunări pentru a decide organizarea lor viitoare. 

Este vorba de primul pas către Unirea din 1859 şi crearea României moderne. Iată un film documentar despre implicarea suveranului francez în unificarea principatelor române şi începutul istoriei moderne a României.

Subiectul este articulat în jurul a cinci teme principale, evocând mai întâi occidentalii care au călătorit în Moldova şi în Valahia în secolele XVIII-lea şi al XIX-lea; se amintește apoi mobilizarea intelectualilor francezi în chestiunea unirii Principatelor.

Implicarea personală a lui Napoleon al III-lea în problematica Orientului este ilustrată prin evocarea Războiului Crimeii şi a Tratatului de la Paris din 1856.

A fost importantă și francofilia primilor conducători ai principatelor unite – Alexandru Ioan Cuza şi Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (viitorul rege Carol I).

Expoziţia universală din 1867 de la Paris a reprezentat o etapă decisivă pentru recunoaşterea Principatelor Unite pe scena internaţională.

29/10/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: