CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

DEZVĂLUIRI. Bătăliile din umbră dintre spionajul sovietic și Occident

 

 

Imagine similară

Pavel Sudoplatov (1907~1996)

 

 

 Pavel Sudoplatov a fost director-adjunct al spionajului extern sovietic între anii 1939-1942. La 15 iulie 1941, el a fost numit director general al Administraţiei Misiunilor Speciale din Ministerul Afacerilor Interne (NKVD) al URSS, departamentul care se ocupa de răpiri, asasinate, sabotaje şi lupte de gherilă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

A condus Direcţia a IV-a din NKVD, însărcinată cu războiul de partizani contra Germaniei naziste, care invadase URSS la 22 iunie 1941.

În perioada 1944-1946, Sudoplatov a fost şeful Biroului de Informaţii al Comitetului Special al URSS pentrul Proiectul Atomic, care a reprezentat principala sursă de informaţii pentru dezvoltarea tehnico-ştiinţifică a armelor atomice sovietice.

Sfera de activitate în care era angajat Sudoplatov a fost realmente extraordinară: răpire şi asasinare; sabotaj şi război de partizani în timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial; înfiinţarea de reţele ilegale de spioni sovietici în SUA şi Europa Occidentală.

Însă domeniul crucial de activitate în care a fost angrenat Sudoplatov a fost spionajul atomic pe teritoriile SUA, Angliei şi Canadei.

Pavel Sudoplatov a fost arestat după căderea de la putere a lui Lavrenti Beria temutul șef al poliției politice sovietice. În pofida torturii şi a izolării complete în închisoare, acesta a refuzat să se „confeseze”, insistând că acuzaţiile aduse contra lui sunt deformări ale activităţilor sale, pentru care fusese decorat şi promovat până la gradul de general-locotenent.

A fost eliberat din închisoare după 15 ani de temniţă grea, dar abia în anul 1992 va reşi să-şi obţină reabilitarea. A rămas un adept al comunismului, el atribuind căderea URSS-ului faptului că oameni inferiori lui Stalin au ajuns la conducerea statului sovietic.

În acest sens el scrie că: „cei care pretind a scrie istoria noastră nu pot reabilita imperiul ţarist şi pe Lenin, cu scopul de a-l prezenta pe Stalin drept un criminal, este prea facil, având în vedere intelectul şi viziunea lui.

 

„Misiuni speciale” este o carte de memorii uimitoare şi un document istoric unic, mărturia unui om care a ştiut cele mai negre secrete ale imperiului sovietic. Autorul cărţii, Jerrold L. Schecter povesteşte că pentru realizarea cărţii a realizat zeci de ore de interviuri, la care participa şi fiul fostului spion; 20 de ore sunt înregistrate video.

Discuţiile aveau loc când Anatoli Sudoplatov avea deja o vârstă înaintată, de peste 80 de ani, iar durata maximă a unui interviu era de trei ore. Autorul punctează că Anatoli Sudoplatov nu a arătat niciodată remuşcări pentru faptele sale, multe şocante, ci dimpotrivă, povestea că acţiunile sale au avut loc în contextul în care Rusia a devenit o mare putere mondială.

Dezvăluirile spionilor sunt întotdeauna incomode pentru ceilalți

 

 

Printre cele mai importante misiuni ale sale s-au numărat asasinarea lui Lev Davidovici Troţki (unul dintre fondatorii  Uniunii Sovietice, mai întâi Comisar al poporului pentru politica externă, iar mai apoi şi primul comandant al Armatei Roşii şi Comisar al poporului pentru apărare), aflarea secretelor bombei atomice, cu ajutorul unor savanţi renumiţi precum Oppenheimer sau Bohr.

Şocante sunt şi dezvăluirile acestuia privind rolul real jucat de soţii Rosenberg în spionajul atomic al URSS; motivul pentru care Stalin a inventat Complotul Medicilor şi conspiraţia sionistă; cine a ordonat masacrul din Pădurea Katyn; cum au organizat Hruşciov şi colegii săi arestarea şi împuşcarea lui Beria.

Aflăm și că Finlanda, mereu dată ca exemplu de curaj și demnitate, a avut de ales între ofeta Rusiei și ce a urmat. A cam ieșit în pagubă!…

De asemenea s-a confirmat că liderul comunist ungur, Imre Nagy, era omul rușilor. Cu soldă lunară. Așa că adevărul despre „revoluția” ungară mai trebuie căutat. 

Alături de alți maghiari, dezertori la ruși din armata imperială, Imre Nagy  făcuse parte din echipa care a asasinat familia țarului Nicolae al II-lea.

 

Mărturiile şocante ale lui Sudoplatov

 

16/04/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

RICHARD SORGE – SUPERSPIONUL CARE A SALVAT UNIUNEA SOVIETICA

 

 

 

Richard Sorge

Foto: Richard Sorge (n. 4 octombrie 1895 la Baku in  Rusia – d.7 noiembrie 1944 in Japonia).

 

 

Unul dintre cei mai cunoscuţi jurnalişti germani din anii 1940, Richard Sorge, membru al partidului Nazist cu faima unui afemeiat şi beţiv notoriu, a fost, de fapt, un ofiţer al serviciului militar sovietic de informaţii externe (GRU) şi  cel mai important spion sovietic din Asia.

Într-un bar din Tokyo, foarte prost dispus şi deja ameţit, Sorge îşi vărsa năduful în băutură. „Hitler este un criminal ticălos! Dar Stalin îi va da o lecţie acestui bastard!”.

Nici barmanul japonez şi nici tovarăşul lui Sorge nu puteau să îl calmeze.

De la un telefon public l-a sunat pe vechiul său prieten Eugen Ott de la ambasada Germaniei ca să îl avertizeze că „Războiul este pierdut!”

Se afla în Tokyo pe 22 iunie, 1941, când a aflat vestea că Germania a invadat Uniunea Sovietică.

Cu doar câteva săptămâni mai devreme, avertismentele sale despre iminentul atac german asupra sovieticilor au fost ignorate la Moscova.

Într-o depeşă trimisă GRU pe 1 iunie, Sorge scria: Începutul războiului între germani şi sovietici va fi în jurul datei de 15, potrivit informaţiilor transmise de la Berlin de locotenent-colonelul Scholl… ambasadorului Ott”.

Răspunsul de la Moscova a fost următorul: „Suspect. Să primeşti telegrame menite ca provocări”.

Un alt avertisment trimis de Sorge a fost respins cu dispreţ de către Stalin ca provenind de la „un rahat care a înfiinţat câteva fabrici mici şi bordeluri în Japonia ca să îşi aranjeze viaţa”.

Sorge a continuat însă să-i spioneze pe germani şi, după atacul Germaniei asupra Moscovei, autorităţile sovietice au început să ia în considerare rapoartele sale.

În câteva luni, acest om, pe care mulţi îl consideră astazi cel mai important spion din timpul celui de-al doilea Război Mondial, a furnizat informaţii care le-au permis sovieticilor să oprească atacul-nazist la porţile Moscovei şi a modificat cursul războiului.

 

 

Născut pentru acest rol

 

La data de 4 octombrie 1895, în mahalaua Sabunchi din Baku, capitala Azerbaijanului, se năştea cel de al nouălea şi cel mai mic dintre copiii lui Wilhelm Richard Sorge, un inginer minier de origine germană, şi al Ninei Semionova Kobieleva, de origine rusa.

După ce contractul de muncă al lui Richard Sorge senior cu compania locală de extragere şi prelucrare a petrolului a expirat, acesta s-a reîntors în Germania alături de întreaga sa familie, unde Sorge a fost crescut.

Superspionul de mai târziu avea doar 3 anişori la acea dată, însă orginile lui ruse l-au influenţat  pe tot parcursul vieţii.

În 1914 s-a înrolat în Armata germană şi s-a îndrăgostit de una dintre asistentele care îi îngrijeau pe soldaţi. Ea şi tatăl ei, adept al lui Marx, i-au inspirat lui Sorge ideile radicale.

În următorii ani, Sorge a făcut studii de economie şi ştiinţe politice, şi a adoptat ideologia marxistă. La sfârşitul războiului, radicalismul în Germania era violent, de aceea Sorge s-a orientat spre stânga.

În 1919 şi-a obţinut doctoratul în ştiinţe politice şi s-a înscris în Partidul Comunist German.

Era un tânăr frumos şi carismatic, irezistibil pentru femei şi admirat de bărbaţi. Nici Christiane Gerlach, soţia unuia dintre foştii profesori a lui Sorge, nu a putut să îi reziste.

“A fost ca şi cum m-ar fi fulgerat! În acel moment s-a trezit ceva în mine care m-a frământat până de curând. Ceva periculos, obscur, inevitabil…”, povesteşte Christiane despre prima întâlnire cu Sorge.

Cei doi au avut o aventură, iar Christiane a divorţat de soţul ei ca să se mărite cu Sorge în 1922. Căsnicia celor doi a durat doar câţiva ani.

Vederile de stânga a lui Sorge i-au adus probleme cu poliţia şi de aceea în 1924 a fugit din Germania şi s-a refugiat în Rusia Sovietică.

S-a alăturat armatei sovietice internaţionale – Cominternul (prescurtarea de la Internaţionala Comunistă), care ţinea legătura cu partidele comuniste din străinătate.

 

 

 

 

 

În 1929, el a început să lucreze ca ofiţer de informaţii militare şi a fost trimis în prima misiune în China. După trei ani de spionaj în China, Sorge s-a întors la Moscova în 1933, unde s-a căsătorit cu Katya Maximova, o studentă la teatru. Această relaţie îi va aduce multe suferinţe tinerei rusoaice.

Următoarea misiune a lui Sorge a fost în Japonia, unde trebuia să formeze o reţea de informaţii în folosul Uniunii Sovietice. În 1932, Japonia a cucerit Manciuria, iar Moscova se temea că următoarea ţintă a japonezilor va fi Estul Îndepăratat al Rusiei Sovietice.

Ca să îşi construiască acoperirea de jurnalist, Sorge a mers în Germania, iar un editor de la un ziar german a acceptat să îi publice câteva articole şi i-a dat o scriscoare de recomandare către colonelul Eugen Ott, noul ofiţer trimis de Germania în Tokyo.

Sorge a ajuns în Tokyo, în septembrie 1933. Articolele publicate în ziarul nazist şi scrisoarea de recomandare din partea editorului german i-au adus recunoaşterea ca expert în Japonia.

În plus, el s-a alăturat Partidului Nazist. În acest fel, a dobândit acces la ambasada Germaniei, unde se reuneau toţi diplomaţii, inclusiv ambasadorul din Japonia la acel momentul, Herbert von Dirksen.

Sorge nu a pretins că este un nazist înfocat şi de multe ori şi-a exprimat dispreţul faţă de excesele naziste şi prostia unor lideri de partid. În mod surprinzător această atitudine i-a adus credibilitate, fiind considerat un savant patriot.

Cele două vicii ale lui Sorge: băutura şi femeile au contribuit, de asemenea, la „acoperirea” lui. Un prieten de pahar al lui Sorge, jurnalist american, a scris mai târziu despre el: „Sorge lăsa impresia că este un playboy, un pierde-vară, opusul unui spion periculos”.

Sorge nu încerca să se ascundă. Locuia într-un cartier rezidenţial liniştit, nu departe de secţia de poliţie, călătorea prin oraşul agomerat pe o motocicletă, de multe ori, sub influenţa alcoolului.

Consilierul „Irezistibil”

Articolele lui au fost însă foarte apreciate de diplomaţii germani şi curând a reuşit să câştige încrederea ofiţerului Ott şi a devenit consilierul lui. Ott l-a primit pe spionul rus în casa lui şi chiar în patul său. Sorge a avut o scurtă aventură cu soţia ambasadorului, Helma, pe care Eugen Ott a decis să o ignore.

Ambasadorul preţuia foarte mult sfaturile lui Sorge şi nu voia să îşi piardă consilierul din cauza acestei „indiscreţii”. Ott îl caracteriza pe Sorge ca “der Unwiderstehliche”-Irezistibil.

În vara anului 1936, Sorge a cunoscut o chelneriţă de 26 de ani, pe nume Hanako Iishi şi a început o relaţie cu ea. Va fi cea mai lungă relaţie din viaţa lui.

Reţeaua din Tokyo condusă de Sorge includea alţi doi agenţi trimişi de Moscova: Branko Vukelic, un comunist iugoslav, care lucra ca jurnalist pentru o agenţie de ştiri franceză şi Max Clausen, un comunist german, care se ocupa de transmisiunile radio către Uniunea Sovietică. Autorităţile japoneze au descoperit transmisiunile radio neautorizate, dar nu au reuşit să depisteze sursa sau să descifreze codul folosit de Clausen.

Un alt membru important al reţelei era Hotsumi Ozaki, un ziarist japonez cu orientare de stânga care avea multe contacte influente. Unul dintre prietenii lui era şeful cabinetului primului ministru Prince Fumimaro Konoye. Ulterior, Konoye l-a angajat pe Ozaki ca şi consultant şi el a primit acces la documente secrete, rapoarte de politică externă şi recomandări din partea guvernului.

Ozaki îi furniza informaţii lui Sorge, pe care acesta le trimitea la Moscova. Spionul rus folosea informaţiile şi pentru a-şi consolida poziţia de expert printre diplomaţii de la ambasada germană.

În primăvara anului 1936, munca lui Sorge în Tokyo a început să dea roade. Eugen Ott a aflat de la contactele sale din armată despre o serie de negocieri secrete care au avut loc la Berlin între Germania şi Japonia, sau Pactul Anticomintern aşa cum a devenit cunoscut ulterior. Ott a împărtăşit aceste informaţii doar cu ambasadorul Dirksen şi cu Sorge, aşa că spionul rus a putut să furnizeze către GRU toate noutăţile despre negocieri.

În 1938, Ott a fost promovat şi a devenit ambasadorul Germaniei în Japonia. Astfel, Sorge a obţinut o poziţie privilegiată în cadrul ambasadei. Ambasadorul îi arăta lui Sorge toate rapoartele şi proiectele sale şi îi cerea părerea înainte de a le trimite la Berlin.

Toţi angajaţii ambasadei au observat relaţia apropiată dintre Ott şi Sorge şi de aceea mulţi dintre ei îi împărtăşeau spionului rus toate informaţiile pe care le aveau.

 

 

Conflictul sovieto-japonez

 

 

În iunie acelaşi an, generalul Genrikh Lyushkov, şef al NKVD (predecesorul KGB) în Estul Îndepărtat, a trecut graniţa în Manciuria şi a cerut azil politic în Japonia pentru a scăpa de masacrul lui Stalin asupra conducătorilor Armatei Roşii. Sorge a intrat în posesia unei copii a raportului top-secret care conţine declaraţia generalului Lyushkov.

Lyushkov a susţinut că în Uniunea Sovietică există mulţi oameni nemulţumiţi care încearcă să se opună lui Stalin, iar dacă Japonia va ataca Rusia, Armata Roşie „se poate prăbuşi într-o zi”. Lyushkov a dezvăluit, de asemenea, detalii depre acţiunile militare sovietice şi codurile secrete ale ruşilor. Fireşte, Moscova a schimbat codurile.

Dezertarea lui Lyushkov a dus la un conflict de frontieră sovieto-japonez şase săptămâni mai târziu. Ruşii au acţionat cu agresivitate pentru asigura stabilitatea graniţei şi au trimis sute de soldaţi în luptă. După două săptămâni, bătălia de la Lacul Khasan s-a încheiat, iar Japonia a acceptat termenii Moscovei.

Autorităţile sovietice aveau informaţii de la Sorge şi Ozaki că liderii japonezi, preocupaţi de războiul cu China, nu voiau să se implice într-un alt conflict de amploare şi de aceea au mobilizat foarte mulţi soldaţi.

Un alt conflict care a avut loc la frontiera dintre Mongolia şi Manciuria, s-a desfăşurat în acelaşi mod. Deşi mizele în joc erau mai importante de această dată, Rusia Sovietică a câştigat bătălia de la Khalkhin Gol din august 1939. Din nou, datorită informaţiilor lui Sorge.

Sorge transmitea către GRU şi informaţii despre alianţa militară anti-sovietică între Germania şi Japonia. Aceste informaţii l-au determinat pe Stalin să se întâlnească în august cu Hitler pentru a semna un pact de neagresiune, care va duce la declanşarea celui de-al doilea război mondial, o săptămână mai târziu.

Dintr-o singură lovitură, Stalin a reuşit să instige un război între Germania, Marea Britanie şi Franţa, lăsând Uniunea Sovietică în condiţii de siguranţă pe margine şi a tăiat legăturile Japoniei cu Germania, aliatul său împotriva Cominternului, ca să izoleze ameninţarea militară japoneză. Rapoartele lui Sorge l-au ajutat pe Stalin să elaboreze acestă strategie. Dar cea mai importantă informaţie din parte lui Sorge urma să vină mai târziu.

La sfârşitul anului 1940, Sorge a depistat un plan de acţiuni militare germane care se desfăşura în apropierea graniţelor Uniunii Sovietice. Pe 28 decembrie a trimis la Moscova primul avertisment despre un posibil atac nazist. Mai multe vor urma.

În mai 1941, Sorge şi-a dat seama că războiul era iminent şi a anunţat autorităţile sovietice: „Posibilitatea de a se declanşa cu război în orice moment este foarte mare… generalii germani cred că puterea Armatei Roşii este scăzută şi poate fi distrusă în câteva săptămâni”.

O altă depeşă din 30 mai începe aşa: „Berlinul l-a informat pe Ott că atacul german va începe la sfârşitul lunii iunie. Ott este 95% sigur că războiul va începe”.

Pe 31 mai, locotenent-colonelul Edwin Scholl i-a mărturisit lui Sorge că între 170-190 de divizii germane erau adunate în apropierea graniţelor sovietice şi pregătite să atace pe 15 iunie. Pe 1 iunie, Sorge s-a grăbit să trimită aceste veşti groaznice la Moscova. Cea mai importantă depeşă din cariera sa. Mesajul care a fost considerat „suspicios” şi ca o „provocare” de şefii lui.

Realizând că avertismentele lui erau ignorate, Sorge a mai încercat o dată să îl convingă pe Stalin: „Ott mi-a spus că războiul între Germania şi URSS este inevitabil. Invest (numele de cod pentru Ozaki) mi-a spus că liderii japonezi discută care va fi poziţia Japoniei în război”. Max Clausen a transmis această depeşă pe 21 iunie.

A doua zi, germanii au început invazia şi au surprins Armata Roşie total nepregătită. Următoarele cinci luni au fost dezaastroase pentru Rusia.

 

 

Poziţia Japoniei în război

 

 

Imediat după acest atac, Moscova i-a cerut ajutorul lui Sorge. Autorităţile sovietice i-au cerut spionului să afle poziţia Japoniei în război. Berlinul îl însărcinase pe ambasadorul Ott să se folosească de toate mijloacele pentru a convinge Japonia să atace Uniunea Sovietică. Aceasta nu putea să reziste unui război pe două fronturi.

În Japonia, dezbaterea despre poziţia ţării în acest război era aprigă. Japonia era într-adevăr implicată într-un război de lungă durată cu China, dar oportunităţile din Europa erau numeroase: pe de-o parte, victoriile germanilor în Europa de Vest îi permiteau Japoniei să avanseze în coloniile bogate ale Franţei şi Marii Britanii din Asia de Sud, iar pe de altă parte, armata japoneză putea să intre în Siberia şi să atace Estul Îndepărtat al Rusiei. Japonia trebuia să aleagă, deoarece nu avea suficiente resurse militare pentru a ataca atât în sud cât şi în nord.

Pe 2 iulie, într-un congres imperial, cei mai importanţi lideri politici şi militari din Japonia au luat decizia de a trimite trupele de război în Indochina franceză în primă fază şi să aştepte evoluţia războiului germano-sovietic. Între timp totuşi, Japonia îşi va întări puterea în nordul ţării şi în Manciuria ca să fie pregătită să atace Rusia dacă Armata Roşie va fi învinsă.

Sorge a transmis rapid autorităţilor ruse o depeşă cu un scurt rezumat al dezbaterii şi decizia liderilor japonezi. Şeful adjunct al Serviciului Sovietic de Informaţii a scris pe depeşa lui Sorge: „Având în vedere acurateţea informaţiilor anterioare şi competenţa sursei de informaţii, aceste informaţii pot fi de încredere” şi i-a trimis-o chiar liderului suprem Stalin.

După ce avertismentele Sorge în legătură cu atacul german s-au dovedit corecte, Moscova, chiar dacă cu întârziere, l-a crezut.

Mai târziu, în iulie, trupele japoneze au ocupat Indochina (aflată sub dominaţia olandezilor) şi în acelaşi timp sute de mii de soldaţi au fost trimişi în Manciuria, în apropierea graniţelor sovietice. Sorge şi Ozaki au reuşit să afle planurile liderilor japonezi şi au transmis la Moscova următorul mesaj: „Japonia nu va lansa atacul asupra Uniunii Sovietice anul acesta, repet, nu va lansa atacul anul acesta”.

Într-adevăr, pe 6 septembrie, într-un congres, conducătorii japonezi au hotărât să avanseze pe direcţia de sud şi să intre în război cu Statele Unite şi Marea Britanie, care impuseseră un embargo de ulei asupra Japoniei. Ambasadorul Ott i-a confirmat lui Sorge că eforturile sale de a convinge Japonia să atace Rusia au eşuat, iar spionul a transmis autorităţilor sovietice această veste bună.

În acest context, Stalin a luat decizia de a trimite toate trupele militare din Estul Îndepărtat pe frontul de vest: 15 divizii de infanterie şi trei de cavalerie, 1700 de tancuri şi 1500 de avioane. Aceste întăriri puternice au reuşit să schimbe cursul bătăliei de la Moscova din prima săptămână din decembrie 1941, în acelaşi timp, când Japonia a atacat Pearl Harbor.

 

 

Reţeaua de spionaj este deconspirată

 

 

Victoria Uniunii Sovietice nu se datorează doar reţelei de informaţii condusă de Sorge, dar aceasta a jucat un rol important. Din păcate însă, Sorge nu a avut timp să se bucure de acest succes deoarece reţeaua sa de spionaj a început să se destrame.

În octombrie, poliţia japoneză l-a prins pe unul dintre colaboratorii lui Ozaki, pe nume Yotoku Miyagi. Miyagi a încercat să se sinucidă ca să nu îşi trădeze colegii şi într-un moment de neatenţie din partea gardienilor s-a aruncat pe o fereastră. Căderea nu i-a fost însă fatală şi supus unui interogatoriu agresiv, el le-a dezvăluit japonezilor numele lui Ozaki şi a lui Sorge.

Pe 18 octombrie, Sorge a fost arestat. După o săptămână de tortură, el a povestit toate detaliile despre activitatea sa în Japonia în schimbul eliberării soţiei sale, Hanako Iishi, şi a soţiilor colaboratorilor săi, care erau nevinovate.

Sorge şi-a petrecut următorii trei ani în închisoarea Sugamo din Tokyo, condamnat ca agent sovietic ale cărui activităţi de spionaj au avut ca scop răsturnarea regimului din Japonia şi distrugerea proprietăţii private.

În septembrie 1943, Sorge a fost condamnat la moarte.

El a sperat însă ca autorităţile de la Tokyo îl vor elibera în schimbul unui prizonier japonez capturat de sovietici. De altfel, Japonia a încercat de trei ori să aranjeze acest schimb de prizonieri, dar de fiecare dată, răspunsul de la Moscova a fost acelaşi: „Omul numit Richard Sorge este necunoscut pentru noi”.

Multe ţări nu îşi recunosc spionii, dar Sorge a fost, probabil, condamnat dintr-un alt motiv: el îi amintea lui Stalin că a ignorat avertismentele despre atacul german şi a pus în pericol Uniunea Sovietică.

În faţă indiferenţei autorităţilor sovietice, japonezii l-au spânzurat pe Sorge pe data de şapte noiembrie 1944, în închisoarea din Sugamo.

Soţia lui Sorge, rusoaica Katya Maximova, a murit într-un lagăr de muncă din Siberia. Ea a fost arestată de NKVD în septembrie 1942 sub acuzaţiile, false de altfel, de spionaj pentru Germania.

Adevărata infracţiune a fost, probabil, că era soţia lui Richard Sorge. El nu a ştiut ce s-a întâmplat cu ea.

În schimb, iubita lui Sorge din Japonia, Hanako Iishi, şi-a petrecut restul vieţii, în linişte, în Tokyo. Autorităţile japoneze şi-au onorat angajamentul faţă de Sorge şi au eliberat-o din închisoare.

 

 

Mormantul lui Richard Sorge

 

 

Iishi a reuşit să mute rămăşiţele lui Sorge din cimitirul închisorii unde spionul fusese îngropat, într-un cimitir în suburbiile din Tokyo.

Erou al Uniunii Sovietice

În 1961, un film francez intitulat „Who Are You, Mr. Sorge?” a devenit popular în Uniunea Sovietică. Liderul sovietic Nikita Hruşciov a văzut filmul şi a întrebat KGB-ul dacă povestea era adevărată.

După ce KGB-ul a confirmat povestea spionului rus, Hruşciov i-a acordat lui Sorge titlul de Erou al Uniunii Sovietice, cea mai înaltă distincţie. Ultima soţie a lui Sorge, Iishi, care a murit în anul 2000 la vârsta de 89 de ani, a primit o pensie din partea Rusiei.

Astăzi, titlul de Erou al Uniunii Sovietice este sculptat în piatra funerară din marmură neagră a lui Sorge, o stradă din Moscova îi poartă numele şi timbre comemorative au fost emise în onoarea sa.

În film, ca şi în viaţa reală, Sorge nu a fost un James Bond. Totuşi, Ian Fleming, creatorul lui Bond şi el însuşi un ofiţer de informaţii britanic în timpul celui de-al doilea război mondial, a spus despre Sorge că a fost „cel mai formidabil spion din istorie”.

Informaţiile furnizate de Sorge despre decizia Japoniei de a lovi în sud au salvat literalmente Uniunea Sovietică de la înfrângere.

Dar în mod ironic, refuzul lui Stalin de a crede avertismentele anterioare ale lui Sorge, o decizie care a pus în pericol Uniunea Sovietică, l-a condamnat pe salvatorul ei la moarte.

 

 

SPIONUL CARE A SALVAT RUSIA

Surse: Historynet.com si news.bbc.co.uk

04/02/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Răspunsul României la mecanismele de control sovietic (1949-1964)

 

 Răspunsul României la mecanismele de control sovietic (1949-1964) de Victor Țibrigan

 

 

Controlul sovietic

 

După 1944 în nordul Transilvaniei au fost dislocate mai multe trupe sovietice care jucau rolul de „protectori” ai autorităţilor maghiare din zonă.

În spatele Kremlinului, Budapesta aprobase operaţiuni de infiltrare împotriva PCR ordonând conducătorilor Societăţii Agricole Maghiare din Transilvania [EMGE] şi Societăţii Muzeelor din Transilvania să menţină „cele mai strânse contacte” cu liderii de încredere ai Frontului Popular Democratic Maghiar din Cluj.

Scopul era obţinerea secesiunii Transilvaniei şi încorporarea acesteia în Ungaria prin crearea unui „coridor majoritar maghiar” ce ar lega regiunea secuiască de statul ungar (Nastasă et al., 2002, apud Watts, 2010/2011, 168-169). Astfel, România nu a fost capabilă să-şi exercite suveranitatea deplină asupra regiunii până în 1958.

Totodată, PCR fusese divizat în mai multe „aripi”: aripa basarabeană prosovietică, aripa transilvăneană şi aripa naţionalistă.

Dacă primele două formau „Biroul Moscova” ai căror conducători erau legaţi direct de serviciile de spionaj sovietice (DI)[1], aripa naţionalistă era mai puţin dependentă de sovietici, printre membrii acesteia amintim de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu.

Pe lângă „grupările” PCR aflate într-o permanentă dispută activau şi consilieri sovietici care controlau instituţiile de forţă din România şi cele 16 companii mixte sovieto-române (SOVROM) – înfiinţate pentru plata către URSS a despăgubirilor de război şi funcţionau ca un adevărat mecanism de spoliere a României.

Chiar în fruntea primului serviciu de informaţii (Direcţia Generală de Siguranţă şi Protecţie: DGSP), înfiinţat în 1948, au fost numiţi trei ofiţeri sovietici MGB/KGB: Pantelei Bodnarenko, alias Pantiuşa[2], precum şi adjuncţii acestuia Alexandru Nicolschi, alias Boris Grümberg, şi Vladimir Mazurov (Mazuru) (Watts, 2010/2011, 195).

Serviciul de informaţii externe (Direcţia de Informaţii Externe: DIE), fondat în martie 1951, a fost pus sub conducerea lui Saharovski, consultant sovietic pe probleme de spionaj.

Treptat instituţia devine copia serviciului sovietic de informaţii externe şi trece sub conducerea ofiţerilor ruşi, unguri, bulgari, ucraineni şi germani cu experienţă în cadrul Comintern-ului (Troncotă, 2003, 28-31 şi Bratu, 2001, 43-46 apud Watts, 2010/2011, 195).

La fel şi miliţia, garda de frontieră etc. erau dirijate de consilieri şi experţi cu puteri aproape absolute.

Or, controlul instituţiilor de securitate din România se realiza după un model bine definit: pentru a avea acces într-un post de comandă în cadrul serviciilor de informaţii şi securitate era obligatoriu să ai calitatea de membru al partidului şi să fi absolvit „un curs de specializare la Institutul Felix Dzerjinski din Moscova”, precum şi programele adiacente create special pentru aliaţii sovietici (Troncotă, 1999, 337 apud Watts, 2010/2011, 197), timp în care erau supuşi recrutării fie KGB sau GRU, fie de organele partidului comunist sovietic.

Pentru Gheorghe Gheorghiu-Dej destalinizarea însemna în primul rând lupta contra „Biroul Moscova” şi începutul unui proces de ieşire a României de sub umbrela sovietică.

În urma adoptării unei linii de distanţare de Kremlin, Dej şi Bodnăraş au reuşit să îi câştige pe consilierii sovietici de partea lor la începutul anilor ΄50, însă Stalin nu a putut uita intervenţia lui Dej în favoarea dialogului între URSS şi Iugoslavia, acesta din urmă fiind deseori catalogat de Beria ca „titoist” (Chiriţoiu, 1999, apud Watts, 2010/2011, 173), ceea ce echivala cu „trădător”.

Campania de „românizare” a conducerii PCR a fost iniţiată de Dej şi susţinătorii lui cu mare atenţie începând cu anul 1949 prin epurarea elitelor aservite sovieticilor şi înlocuirea lor treptată cu veterani ai războiului civil şi cadre de etnie evreiască din aripa ucraineano-basarabeană, persecutaţi de Moscova.

Totuşi „Biroul Moscova” era puternic consolidat, iar pentru a spori controlul sovietic asupra României acesta „impune” Regiunea Autonomă Maghiară (RAM). Noua Constituţie a României elaborată de Stalin şi Molotov stipula prin articolul 19 înfiinţarea RAM şi federalizarea statului român.

Anunţul constituirii autonomiei maghiare, publicat pe 18 iulie 1952, i-a nemulţumit pe mulţi lideri de la Bucureşti, mai ales pe Dej.

Prin crearea „Micii Ungarii” Stalin a vrut să se asigure că România nu va aluneca în direcţia Iugoslaviei, sau şi mai rău, într-o direcţie antisovietică. Mai ales că Dej nu se bucura de mare încredere în faţa Kremlinului.

Conducătorul RAM, Lajos Csupor, menţinea legătura permanentă cu reprezentanţii militari sovietici (comandamente militare şi GRU) şi cu consulul sovietic din Cluj, Albert Petrovici Akulov. Comandamentele militare sovietice erau dislocate în cele mai importante localităţi din Transilvania: Târgu Mureş, Sfântu Gheorghe, Miercurea-Ciuc, Cluj, Oradea, Satu Mare, Baia Mare, Sighet, Şimleu Silvaniei, Huedin, Braşov (Stalin), Timişoara, Arad şi Sibiu (Hlihor şi Scurtu, 2000, 54, apud Watts, 2010/2011, 183). Această acoperire a Budapestei de Moscova a constituit factorul determinant în revitalizarea pretenţiilor teritoriale la adresa României.

 

Răspunsul românesc la adresa mecanismului de control sovietic

 

În urma adoptării unei linii de către PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice), în cadrul celui de-al XX-lea Congres, liderul de la Bucureşti a înţeles că, preluând exemplul lui Hruşciov (care câştigase simpatia comunităţii internaţionale prin „procesul” intentat stalinismului), va reuşi treptat să înlăture atât troika – deja condamnată – Ana Pauker, Vasile Luka, Teohari Georgescu, cât şi influenţa directă a Kremlinului asupra României.

„Cei trei, singurii adevăraţi stalinişti, erau vinovaţi – susţinea Dej – de instituirea unui regim de teroare în statul român şi de concentrarea în mâinile lor a unei puteri abuzive folosite împotriva partidului şi a populaţiei” (Secu, 2011, 61). Astfel, „destalinizarea” demarată de Hruşciov în URSS a constituit contextul favorabil pentru demersurile lui Dej de înlăturare a consilierilor sovietici de la conducerea economiei româneşti. Iar la mijlocul anului 1954, România a fost prima ţară din Blocul sovietic care şi-a „răscumpărat” Sovrom-urile.

 

Retragerea trupelor şi consilierilor sovietici

 

La sfârşitul lui octombrie 1956, CC al PCR l-a însărcinat pe primul-ministru, Gheorghe Stoica, ca în cadrul reuniunii a Tratatului de la Varşovia din noiembrie-decembrie de la Moscova să ceară retragerea trupelor şi consultanţilor sovietici (Retegan, 2000, 178, apud Watts, 2010/2011, 205).

Interpretarea acestei intenţii a Bucureştiului de către misiunea diplomatică americană a pornit de pe o pistă greşită: „regimul de la Bucureşti va ţine piept presiunilor populare pentru îndepărtarea trupelor sovietice” (Current Intelligence Bulletin: The Hungarian Situation, apud Watts, 2010/2011, 205).

            Deşi Kremlinul îşi exprimase acordul privind retragerea consultanţilor, Bucureştiul şi-a menţinut presiunea argumentând prin greşelile profesionale, politice şi personale ale acestor „consultanţi” deveniţi între timp „ofiţeri de legătură” a Centralei KGB. Cu toate acestea, pierderea influenţei militare directe şi reducerea numărului de consultanţi sovietici a fost contrabalansată de reţelele de agenţi sovietici – cunoscuţi ca cetăţeni români sau cu dublă cetăţenie aflaţi în poziţii de conducere.

Decizia lui Hruşciov privind retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României a fost privită de KGB ca fiind cea mai mare greşeală a sa, mai ales că Moscova a fost luată prin surprindere de provocarea Bucureştiului, mai ales că reţelele de informaţii sovietice nu erau încă suficient de extinse pentru a compensa această retragere militară.

 

Eliminarea reţelelor sovietice de informaţii din cadrul partidului sau aparatului de stat

 

Eforturile românilor de a elimina în totalitate controlul sovietic nu a încetat nici după retragerea trupelor militare.

Dispunând de o rezervă generoasă de agenţi sovietici în România, Moscova a apelat la „noi reţele formate din ofiţeri de armată şi informaţii (precum şi din activişti de partid), instruiţi în URSS începând cu anul 1945 şi ulterior numiţi în funcţii de conducere, precum şi din angajaţi români ai organizaţiilor sovietice din România (Watts, 2010/2011, 207).

Principalele „surse” de recruţi au fost Diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan” întoarse în România în 1944, iar persoanele rezidente în zonele de graniţă româno-sovietică formau „efectiv o armată de spioni secreţi (neoficiali)” (Troncotă, 1999, 479, apud Watts, 2010/2011, 207).

Imediat după retragerea militară, graniţa dintre România şi RSS Moldovenească a fost închisă, iar contactele politice şi culturale întrerupte.

Din 1959, RSS Moldovenească a devenit un adevărat bastion al operaţiunilor clandestine orientate împotriva României. În domeniul spionajului extern, KGB-ul din RSSM a desfăşurat acţiuni de informaţii şi contrainformaţii în România.

Aceste activităţi se desfăşurau doar prin câteva surse ilegale, care investigau starea de spirit a populaţiei şi „propaganda românească” în privinţa Basarabiei.

Datorită „relaţiei speciale” dintre România şi RSSM cererile pentru vizitele particulare la rudele din România erau în prealabil minuţios examinate, iar avizul de placare era acordat cu mare greutate.

Persoanele care primeau totuşi aprobarea treceau printr-o procedură complicată de verificare şi era obligatoriu să lase acasă un membru al familiei (de obicei, unul dintre copii), ca garanţie că nu vor evada din „închisoarea popoarelor” (Moraru, 2008, 180-183).

Primele mişcări de eliminare a agenţilor sovietici s-au realizat în cadrul armatei, acestea fiind coordonate probabil de Bodnăraş.

Modelul trimiterii unui ofiţer superior, mai întâi în producţie şi apoi al demiterii a devenit modul românesc de a scăpa de ofiţerii GRU din forţele armate – eliminarea generalului-maior Constantin Doncea şi generalului-maior Villiam Suder (Sola Pool, 1995, 87-88, apud Watts, 2010/2011, 199).

Conform unui ordin, emis de ministrul Afacerilor Interne la 10 februarie 1959, organele operative trebuiau să efectueze urmărirea:

a) spionilor, diversioniştilor, teroriştilor; (…) l) persoanelor suspecte de spionaj, a celor care au intenţii de trădare, de diversiune şi teroare, a foştilor legionari activi, a membrilor organizaţiilor naţionaliste şi duşmănoase, precum şi a elementelor care desfăşoară o activitate duşmănoasă intensă împotriva Republicii Populare Române, dacă aceste elemente s-au sustras urmăririi informative, dispărând de la domiciliu” (ACNSAS, fond documentar, dosar 111, vol. 4, ff. 25-48, in Moldovan et al., 2007, 445).

Prin intermediul agenţilor săi loiali infiltraţi în forţele armate române şi cele din statele membre ale Tratatului, Kremlinul a reuşit să mobilizeze militarii – miniştri şi generali instruiţi în URSS şi recrutaţi de sovietici – în timpul blocadei Berlinului.

Reacţia Bucureştiului a fost imediată: 1. epurarea corpului de ofiţeri din armată şi din serviciile secrete; 2. reorganizarea modelelor instituţionalizate prin care se păstra influenţa sovietică. „1961 a fost ultimul an în care DSS şi-a trimis agenţii de informaţii la Institutul Felix Dzerjinski (şi programele aferente) din Moscova al KGB pentru instruire.

Ofiţerii DSS care urmaseră anterior cursurile de instruire KGB erau acum „obligaţi să urmeze cursuri de reciclare la ţară”[3] (Troncotă, 1999, 482 apud Watts, 2010/2011, 213).

Astfel principala cale de pătrundere a influenţei sovietice în cadrul instituţiilor de aplicare a legilor statului a fost eliminată.

Singurele ţări din Tratat care au luat astfel de decizii majore au fost Albania (care oricum va ieşi din Tratat) şi România, spre deosebire de Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria şi Bulgaria, care şi-au trimis ofiţerii serviciilor secrete şi ale armatei la cursurile de instruire de la Moscova timp de 30 de ani, ba chiar şi după prăbuşirea comunismului.

 

Măsurile României pentru neutralizarea reţelelor de agenţi sovietici şi blocarea Kremlinului în încercarea de a construi altele

În prima parte a anului 1962 confruntarea între serviciile de informaţii româneşti şi cele sovietice capătă un caracter oficial, mai ales atunci când Gheorghiu-Dej a ordonat crearea unui mic „nucleu”[4] de ofiţeri de contraspionaj şi contrainformaţii, care aveau misiunea să descopere agenţii şi reţelele sovietice.

„Biroul monitoriza activităţile şi contactele personalului de la ambasada sovietică şi desfăşura operaţiuni de supraveghere asupra principalilor recruţi, concentrându-se în această perioadă de început pe foştii cominternişti şi pe veteranii războiului civil spaniol care, fără excepţie, fuseseră iniţial recrutaţi şi instruiţi ca agenţi de informaţii sovietici, dar a căror loialitate actuală nu mai era garantată” (Troncotă, 1999, 480-482, apud Watts, 2010/2011, 219).

Sovieticii au fost blocaţi şi în încercarea de a restabili controlul asupra armatei prin intermediul generalilor Epişev şi Podgornîi, iar relaţiile între serviciile de informaţii din România şi serviciile ţărilor semnatare ale Tratatului de la Varşovia încetau gradual. DSS a fost instruit să nu furnizeze nicio informaţie brută consilierilor străini pentru a combate orice transfer de informaţii către Centrala KGB.

În august 1962 Biroul Ţărilor Socialiste dispunea deja de o listă cu 149 de persoane indentificate ca „agenţi sovietici infiltraţi în România”. Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu şi Emil Bodnăraş s-au angajat direct în închiderea acestor reţele.

Ceauşescu observase că aşa-numiţii „consilieri” sovietici „continuă să recruteze cetăţeni români pentru reţelele de agenţi sovietici pentru a-i folosi în această ţară, şi în străinătate” (Otu, 1999, apud Watts, 2010/2011, 229).

Metoda de desfiinţare a reţelelor KGB a fost aplicată sistematic şi era bine organizată: „ei combinau un „morcov” – iertarea totală a greşelilor din trecut, protecţie fizică şi chiar onoruri – cu un „băţ” – promisiunea unor repercursiuni severe în cadrul unor abateri ulterioare” (Watts, 2010/2011, 233).

 

Mitul „calului troian” românesc susţinut de membrii Tratatului

 

Dinamicile intra-Pact au stat sub eforturile Moscovei şi „familiei socialiste” a Pactului pentru a menţine România în mod formal în cadrul alianţei Blocului Sovietic şi a masca gradul de opoziţie a României faţă de politicile URSS la nivel internaţional.

Această strategie de „disuadare şi blocare” a rămas constantă începând cu Nikita Hruşciov, Brejnev, în scurta perioadă Andropov şi în cea mai scurtă a lui Cernenko, ca şi sub conducerea lui Mihail Gorbaciov.

Cu toate acestea, KGB-ul a reuşit să angreneze membrii Tratatului în strategia de „măsuri active” pentru a exploata un anumit tip de neîncredere: România trebuia să aibă o imagine de „cal troian” sovietic, a cărui independenţă masca o loialitate totală faţă de Kemlin, mai mare chiar decât a celorlalte state aliate Blocului sovietic. Centrala KGB a fost pusă într-o situaţie delicată când a constatat că România punea capăt legăturilor operaţionale de informaţii cu alte servicii ale Tratatului de la Varşovia.

În 1962, Stasi este forţat să oprească o operaţiune comună RDG-România de răpire şi execuţie a emigranţilor şi a dezertorilor, care se derula încă din anii ’50 (Dosarul Balcanilor).

Iar în aprilie 1963 Stasi evită să împărtăşească tehnologia de supraveghere şefului DSS, ajungându-se mai târziu ca ambele servicii secrete să refuze încheierea unui acord (Herbstritt şi Olaru, 2005, 66-67/257-259, apud Watts, 2010/2011, 218, 227).

Atmosfera de la bordul navei Baltica, ce transporta delegaţiile sovietice. maghiare, bulgare şi româneşti spre New York în septembrie 1960, redă situaţia relaţiilor dintre membrii Tratatului: „Toate celelalte delegaţii aveau o atitudine rezervată faţă de Gheorghiu-Dej şi de români, în timp ce Hruşciov, Kádár şi liderul bulgar, Tudor Jivkov, afişau o camaderie destul de strânsă (…) La un moment dat Hruşciov s-a plâns că „ în România, şi chiar în rândurile Partidului Comunist, se dezvoltau atitudini distructive naţionaliste şi antisovietice, care trebuiau tăiate de la rădăcină” (Şevcenko, 1985, 97, apud Watts, 2010/2011, 209).

Centrala KGB a înlăturat DSS când a introdus „relaţiile operaţionale regulate şi directe”, prin care au fost instituţionalizate departamentele de dezinformare în RDG, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria şi Polonia. Tema „calului troian” a fost fabricate cu grijă de serviciile secrete sovietice şi a constituit o lovitură în materie de informaţii atât pentru SUA, cât şi pentru România.

Prejudecata anti-românească în CIA şi Departamentul de Stat era alimentată prin rapoartele experţilor est-europeni care „erau deseori membri ai unor grupuri regionale etnice, care urmăreau în primul rând interesul ţărilor de origine” (Watts, 2010/2011, 224).

Pe tot parcursul Războiului Rece România se opunea politicii externe şi de securitate a Pactului, refuza subordonarea în cadrul alianţei şi manifesta dorinţa de a se apropia de Vest.

Pentru a evita un conflict deschis şi a preveni o posibilă retragere a României din politicile de securitate, Pactul a ascuns diferendele româno-sovietice (Idem, 42-43). Consecinţa a fost o izolare diplomatică faţă de occident a României menţinută chiar şi după căderea Zidului Berlinului.

Astfel, fostul şef al SIE, Flaviu Predescu, în urma unei vizite efectuate pe 14 aprilie 1992 în ţările membre NATO, a fost uluit de atmosfera grea conform căreia România era vinovată de toate relele de dinainte de 1989, iar în noua concepţie asumată la nivel internaţional „nici măcar nu existase vreo confruntare între NATO şi Tratatul de la Varşovia, că doar România otrăvise relaţiile internaţionale” (Predescu, 2011, 93). În nota informativă a şefului ZAIG referitoare la situaţia din România se spune că:

„Utilizarea continuă a tuturor posibilităţilor statelor membre ale comunităţii socialiste pentru a acţiona în Republica Socialistă România, cu scopul menţinerii şi intensificării legăturilor existente dintre România şi Tratatul de la Varşovia şi CMEA, precum şi contactele bilaterale, ar trebui avute în vedere în activitatea operaţională politică” (Herbstritt şi Olaru, 2005, 361-362 apud Watts, 2010/2011, 42).

 

Impactul disidenţei României asupra relaţiilor ostile sovieto-americane

 

Întâlnirea de vârf de la Geneva, din 1955, a arătat o realitate fundamentală: Statele Unite şi Uniunea Sovietică erau încleştate într-o competiţie geopolitică. Era vorba despre un joc cu sumă nulă, unde câştigul pentru una dintre părţi era larg perceput ca fiind o pierdere pentru cealaltă.

În cele din urmă, America a fost antrenată în Europa prin sfera sa de influenţă ţinând în frâu aventurismul sovietic (Kissinger, 1994/2010, 456).

Pe măsură ce divergenţele între România şi celelalte ţări CAER se acutizau pe tema planificării supranaţionale şi specializării, Dej devine tot mai prudent în a critica alte partide, mai ales pe cel iugoslav şi chinez.

Mai mult decât atât, Bucureştiul se plângea permanent de problemele sale în relaţiile cu URSS şi celelalte ţări socialiste, primind înţelegere din partea iugoslavilor, trecuţi de mai multe ori prin divergenţe acute cu Moscova. Iată ce declara Gheorghiu-Dej despre problema agenturii sovietice în 1963:

„Există o mare preocupare de spionomanie la ei [sovietici – n.n.]. În această direcţie, Hruşciov a spus că vin de la Securitate la el şi-i spun: uite ce se petrece în România.

Îi vin cu diferite chestiuni pe cap, că de ce s-a desfiinţat şcoala NKVD, aceştia vin cu o serie întreagă de probleme, deci sunt alimentaţi cu spionomanie de parcă la noi în ţară s-ar întâmpla nu ştiu ce fel de lucruri prăpăstioase ca şi în ţările capitaliste.

Aparatul lor este orientat unilateral, vin la noi şi caută nod în papură, nu vin să vadă munca oamenilor, partea aceasta a orientării, speră să găsească şi inventează lucruri care nu există în realitate, tendenţioase, pentru că sunt preocupaţi de spionomanie, preocupaţi de lucruri care nu au nici în clin, nici în mânecă cu relaţiile frăţeşti dintre ţările socialiste” (Stanciu, 2010, 23).

După războiul sino-sovietic din 1962, Bucureştiul s-a implicat activ pe cale dimplomatică în medierea dintre părţi, deşi era un negociator nedorit de Kremlin.

Aşa s-a făcut că, pe 6-7 iunie 1962, la cea de-a XVI-a sesiune CAER de la Moscova apar primele neînţelegeri româno-sovietice cu privire la adoptarea unei politici economice comune (Watts, 2010/2011, 235). Astfel încât, în anul următor, la şedinţa CAER, delegatul român Alexandru Bârlădeanu a sfidat în mod deschis statutul hegemonic al Uniunii Sovietice, ridicând problema „spolierii economiei naţionale prin Sovrom-uri” (Secu, 2011, 63).

În acelaşi an, România încheie primele acorduri economice bilaterale cu China şi cu Franţa, precum şi unul cu Germania de Vest, determinând nemulţumirea est-germanilor (Herbstritt şi Olaru, 2005, 80-81, apud Watts, 2010/2011, 235).

Atitudinea Statelor Unite vizavi de chestiunea românească a fost una pasivă: „O premisă centrală a politicii de îngrădire fusese aceea de a lăsa eliberarea Europei de Est pe seama timpului şi de a nu face opoziţie frontală controlului sovietic” (Kissinger, 1994/2010, 482-483). Pe lângă aceasta, acţiunile sovietice aveau rolul de a distrage atenţia de la Bucureşti şi lansarea imaginii României de „cal troian” sovietic.

 

O parte din zvonurile lansate constau în „afirmaţii, conform cărora, pentru Moscova, România nu avea o importanţă strategică, în timp ce Cvartetul strategic din zona de nord a Tratatului – Republica Democrată Germană, Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia – erau de importanţă capitală[5] (Watts, 2010/2011, 241).

Însă realitatea a fost alta: în încercarea de a garanta securitatea graniţelor sovietice, liderii de la Kremlin s-au preocupat intens de crearea/păstrarea unui glacis strategic alcătuit din state socialiste.

Moscova urmărea cu maximă atenţie mişcările sateliţilor din glacis, hotărâte să nu permită nici cea mai neînsemnată abatere de la tiparele modelului sovietic (Constantiniu, 2010, 243).

Încordarea din timpul crizei rachetelor şi construirea Zidului Berlinului au permis autorităţilor de la Bucureşti să se îndepărteze de Moscova permiţând ralierea politicilor strategice ale SUA. Totodată, decizia preşedintelui John F. Kennedy de a oferi asistenţă României pentru „a urma o cale independentă” (J.F. Kennedy Library apud Watts, 2010/2011, 246) l-a determinat pe Dej să-i trimită preşedintelui american o scrisoare secretă prin care-l informa că: „ţara sa nu susţinea decizia sovietică privind amplasarea de rachete şi nu va participa la nici un conflict armat provocat de Moscova”.

El a subliniat faptul că Moscova încălcase articolul 3 al Tratatului, atunci când, fără a-i consulta pe ceilalţi membri anterior luării deciziei, hotărâse amplasarea armelor nucleare în Cuba şi mobilizarea forţelor Tratatului de la Varşovia.

Dej a asigurat Washingtonul că nu va permite amplasarea de armament nuclear sovietic pe teritoriul României, oferind SUA „posibilitatea să folosească orice metodă pentru a proba aceste declaraţii” (Garthoff, 1995, 35, apud Watts, 2010/2011, 245-247). Şi cererile sovieticilor de sporire a bugetului militar au întâlnit o opoziţie din partea Bucureştiului, care a venit cu contra-argumentul că o eventuală expansiune militară nu este necesară, deoarece nu ar exista un pericol real de agresiune dinspre Occident.

Decizia României de a opta pentru o cale naţională a desăvârşirii comunismului a fost oficializată la 26 aprilie 1964, prin publicarea de către organul de presă a PMR, „Scânteia”, a Declaraţiei cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale.

Data adoptării textului, 22 aprilie, nu era întâmplătoare având în vedere că în aceeaşi zi era sărbătorită cea de-a 94 aniversare a lui Lenin. Această „Primăvară de la Bucureşti” oferea României statutul de „insubordonat” în cadrul alianţei apărând poziţiile care erau suspect de apropiate Vestului şi dădea toate semnele că va proceda astfel şi pe viitor:

 „Militând pentru promovarea unor relaţii economice normale, reciproc avantajoase, fără condiţii politice, fără restricţii şi discriminări, Republica Populară Română, ca şi celelalte state socialiste, îşi dezvoltă legăturile economice cu toate statele, indiferent de orânduirea lor socială” („Scânteia, 23 apr. 1964 in Magazin istoric, an XI, nr. 116, aug. 2011, 65).

 Aspectul unic al Primăverii de la Bucureşti a fost că România şi-a redactat „declaraţia de independenţă” într-un moment în care Moscova desfăşura deja „măsuri active” de a încadra România nu numai în categoria statelor socialiste „deviaţioniste” (Iugoslavia, Albania şi China), cât şi alături de adversarii NATO.

Eforturile liderilor sovietici au fost canalizate spre ascunderea scopului „declaraţiei” şi diminuarea apelului „prezentând-o ca o propunere egoistă făcută în avantajul României” (Watts, 2010/2011, 248).

Nici măcar decretele 176, 310 şi 411, adoptate de Dej în aprilie-iulie 1964, prin care au fost eliberaţi ultimii deţinuţi politici (potrivit cifrelor oficiale, aproximativ 10 000 de persoane), nu au scăpat de aparatul de dezinformare sovietic. Conform relatărilor de mai târziu ale fostului ministru al Afacerilor Externe al RPR, Corneliu Mănescu[6], decretele de eliberare a deţinuţilor politici nu reprezentau altceva decât o decizie politică prin care Gheorghiu-Dej îşi îndeplinea două obiective: convingea Vestul că poate fi un partener viabil pe scena internaţională şi căştiga sprijinul românilor împotriva Kremlinului:

„Era, de fapt, o măsură politică în conses cu „reabilitările” victimelor stalinismului din celelalte ţări. Numai că Dej i-a eliberat pe toţi, nu doar pe câţiva, cum s-a întâmplat în Uniunea Sovietică, spre exemplu.

 

Ceea ce i-a atras un mare capital politic în Occident. Aş vrea să spun că Dej a acceptat să dea curs acestor intervenţii deoarece şi-a dat seama că va rămâne de pe urma acestor măsuri şi cu un prestigiu crescut pe plan extern şi cu anumite avantaje de la cei pe care-i eliberase” (Betea, 2001, 102, apud Secu, 2011, 63).

Conform rapoartelor CIA „experimentul” românesc viza „înlăturarea controlului sovietic” (CIA Board of National Estimates, apud Watts, 2010/2011, 248), însă atenţia Occidentului s-a concentrat mai mult asupra aspectelor economice ale declaraţiei.

Nici dezicerea de Planul Valev şi nici poziţia oficială conform căreia „suveranitatea statului socialist presupune ca el să deţină în mâinile sale totalitatea pârghiilor de conducere a vieţii economice şi sociale” nu au atras atenţia Washingtonului.

 

Or, în rapoartele sale, CIA ajunsese la concluzia că autorităţile de la Bucureşti „se convinseseră aparent, de faptul că URSS nu poate exercita presiuni politice serioase sau sancţiuni economice şi că aceasta nu  va interveni pe cale militară” (Romania’s Position in the Soviet Bloc, 22 apr. 1964, apud Watts, 2010/2011, 250-251).

Autor: Nicolae Ţîbrigan

 

Sursa foto: Adevărul.ro

 

 

Bibliografie

  • Constantiniu, Laurenţiu. (2010). Uniunea Sovietică între obsesia securităţii şi insecurităţii. Bucureşti: Corint.

  • Declaraţie cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste  şi muncitoreşti internaţionale adoptată de Plenara lărgită a C.C. al P.M.R. din aprilie 1964, Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român. În Historia, an XI, nr. 116, august 2011.

  • Kissinger, Henry. [1994](2007). Diplomaţia (trad. Mircea Ştefancu şi Radu Paraschivescu). Bucureşti: ALL.

  • Moldovan, Silviu, B., Anisescu, Cristina şi Matiu, Mirela. (2007). „Partiturile” Securităţii. Bucureşti: Nemira & Co.

  • Moraru, Pavel. (2008). Serviciile secrete şi Basarabia (1918-1991). Dicţionar. Bucureşti: Editura Militară.

  • Predescu, Flaviu. „Cum a predat Talpeş americanilor „fantomele” Securităţii”, Lumea, an XVII, nr. 12 (225), 2011.

  • Secu, Ioana Elena. „Lumina nu mai vine de la Răsărit. Vine de la Gheorghiu-Dej!”, Historia, an XI, nr. 116, august 2011.

  • Stanciu, Cezar. „Când tovarăşii români şi sârbi îi bârfesc pe tovarăşii sovietici”, Historia, an X, nr. 107, noiembrie 2010.

  • Watts, Larry, L. [2010](2011). Fereşte-mă, Doamne, de prieteni…Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România (trad. Camelia Diaconescu). Bucureşti: Editura RAO.

 


[1] În timpul războiului (1941-1945) DI a funcţionat sub numele Departamentul de Informaţii Internaţionale (OMI) sub comisarul politic şef al lui Stalin, Şerbakov, cu Dimitrov şi Manuilski ca adjuncţi. Printre sarcinile sale se numărau controlul şi finanţarea acoperită a partidelor comuniste străine, crearea şi diseminarea propagandei scrise şi radio, dezinformare, managementul grupurilor internaţionale de pe front şi al comitetelor antifasciste, comunicare şi relaţii externe, şi spionaj direct.

[2] La 28 august 1948, când Direcţia Generală a Securităţii Poporului a fost înfiinţată oficial prin Decretul nr. 221 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare România, Pantelei Bodnarenko (deşi era cetăţean sovietic) a devenit, printr-un decret emis în aceeaşi zi, primul ei director general, cu gradul de general-locotenent de securitate (Art. I – Domnul Pintilie Gheorghe se numeşte pe data de 15 august 1948 în gradul de general-locotenent de securitate, cu funcţiunea de Director General, clasa 15 de salarizare şi se însărcinează cu conducerea DGSP). Belu Zilber, fost militant comunist, spunea despre Pantelei că luptase ca soldat în cavaleria lui Budionîi şi că „zeci de ani ucisese cu mâna lui mulţi duşmani de clasă”.

Totodată a structurat instituţia DGSP după modelul NKVD înţesând-o cu membri ai vechilor reţele de spionaj sovietice din România. Anii în care a condus DGSP (1948-1952) au fost marcaţi de cele mai masive represiuni de natură politică înregistrate vreodată în România. Soţia lui, Ana Toma (Grossman), era o versată agentă a Direcţiei de Informaţii Externe a NKVD (vezi Moraru, 2008, 201-203).

[3] Ofiţerii DSS şi cei din armată care se întorseseră din URSS de la cursurile de instruire cu soţii rusoaice/sovietice – toate păstrându-şi legătura cu Moscova – aveau posibilitatea fie de a divorţa, fie de a le trimite înapoi, fie de a părăsi serviciul.

[4] Acest „nucleu” era cunoscut sub denumirea de „Biroul Ţărilor Socialiste” evoluând ulterior în unitate pentru Serviciile de Informaţii Socialiste (sau unitatea anti-KGB) cunoscută oficial prin denumirea UM 0920/A (1969-1978) şi UM 0110 (1978-1990).

Unitatea a fost condusă în perioada 1963-1965 de către ofiţerul de contraspionaj Aurel Mirce. În 1965 colonelul Constantin Iosif  l-a înlocuit pe Mirce ocupând funcţia până  în 1978, când a fost descoperit ca fiind agent sovietic în urma dezertării lui Mihai Pacepa.

[5] Rapoartele asupra insignifianţei României ieşeau la iveală în perioadele de vârf ale antagonismului sovieto-român. Conceptul „cvartetului” de importanţă strategică din aripa nordică a Pactului a fost dată în circulaţie pentru prima oară când în mass-media occidentală se vorbea despre tentativa KGB-ului de asasinat a lui Dej în timpul zborului pe o rută peste Himalaya, unde sovieticii nu au cerut în mod intenţionat aprobarea din partea Beijing-ului pantru tranzit. Drept urmare, avionul risca să fie doborât de autorităţile chineze. Gheorghiu-Dej remarca atunci: „Hruşciov avea nevoie de cadavrul meu ca să dovedească lumii că dreptatea e de partea lui, în disputa cu Mao” (Watts, 2010/2011, 235).

[6] Corenliu Mănescu a fost comisar politic pregătit la Moscova şi condusese o perioadă în anii ’50 Direcţia Politică a armatei. Conform unor rapoarte, acesta „urmase o şcoală specială de securitate din Uniunea Sovietică”, după care „a colaborat strâns cu Alexandru Drăghici la Ministerul de Interne” (Romanian Unit, 1967, apud Watts, 2010/2011, 239).

07/07/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: