Un profesionist basarbean in arta informatiilor – Zaharia Ion (Zinovie) Husărescu, şeful Siguranţei Generale din Basarabia româneasca

 

BIOGRAFIA UNUI PROFESIONIST BASARABEAN IN ARTA INFORMATIILOR – Zaharia Ion (Zinovie) Husărescu (1876 – 1959)

Cunoscut şi sub numele de Zinovie, Zaharia Ion Husărescu a fost unul din cei mai remarcabili profesionişti din arta informaţiilor.

A ajuns în fruntea Siguranţei Generale din Basarabia, fiind precedat de Dumitru Zahiu (1919-1920) şi urmat de  Constantin Maimuca (1930-1940).

S-a născut la 6 iulie 1876, în com. Kitai, jud. Ismail (n.r. Gubernia Basarabia) iar peste doi ani s-a stabilit împreună cu părinţii săi (şi fratele său Dumitru) la Tulcea, după cedarea in favoarea  Rusiei a celor trei judeţe basarabene – Ismail, Bolgrad şi Cahul – în schimbul Dobrogei (conform tratatului de la San-Stefano de la Berlin din 1878).

În anul 1899 a fost încadrat de Cercul de recrutare Galaţi în Armata română, în Regimentul 11 Artilerie, de unde a fost demobilizat cu gradul militar de soldat. În 1906 a absolvit Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. Cunoştea limbile franceză şi rusă. A fost căsătorit cu Elena Husărescu şi a avut un fiu – Dinu Husărescu.

Şi-a dedicat viaţa activităţii poliţieneşti, parcurgând toate treptele ierarhiei: a lucrat în poliţia din or. Galaţi, or. Râmnicu Vâlcea, or. Sinaia, or. Alexandria, or. Corabia, or. Sulina, or. Roşiori de Vede, or. Buzău. În perioada Primului Război Mondial a fost delegat al Siguranţei Generale a Statului pe lângă Armatele a IV-a şi a IX-a ruse şi conducător al biroului de contrainformaţii.

După încheierea Primului Război Mondial şi Unirea Basarabiei (n.r. fosta Gubernie Basarabia) cu România şi-a dorit să activeze în acest teritoriu, de unde nu a mai plecat cu serviciul. Cariera sa în Basarabia a început prin transferul din 1 iulie 1918 de la Poliţia din Buzău la Poliţia punctului de frontieră Cetatea Albă. Apoi, a fost inspector de poliţie la Prefectura poliţiei Chişinău, prefect de poliţie clasa I-a la Prefectura poliţiei Cetatea Albă, subinspector general clasa I-a în Subinspectoratul General al Siguranţei din Basarabia al Direcţiei Poliţiei de Siguranţă (din 15 iulie 1920), subinspector general al Siguranţei în Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale a Statului, însărcinat cu conducerea Subinspectoratului General al Siguranţei din Basarabia (n.r. România) (din 21 aprilie 1921).

 La 23 iulie 1921, este numit inspector general clasa a II-a în Direcţiunea Poliţiei de Siguranţă, dar însărcinat cu conducerea Inspectoratului General al Siguranţei din Basarabia; la 2 aprilie 1924 este încadrat în Administraţia centrală, însă detaşat cu acelaşi gard şi însărcinat cu conducerea Inspectoratului General al Siguranţei din Chişinău (10 februarie 1928); apoi, este detaşat la conducerea Inspectoratului General al Siguranţei din Craiova, însă nu a apuca să plece la Craiova, căci s-a revizuit decizia de detaşare şi în locul lui a plecat Raliu Giorman de la Inspectoratul din Chişinău); a urmat detaşarea cu acelaşi gard la Direcţiunea Generală a Poliţiei şi Siguranţei (din 1 aprilie 1930), iar mai târziu – mutat disciplinar în funcţia de inspector general clasa I-a la Inspectoratul Regional de Poliţie Cernăuţi (din 22 decembrie 1930).

 La 12 decembrie 1930, a fost trecut oficial în retragere, apoi mutat, pentru o scurtă perioadă de timp la Inspectoratul de la Cernăuţi, iar la 31 decembrie a fost pensionat.

Printre pedepsele disciplinare înregistrate în dosarul său personal, sunt doar două, la sfârşitul carierei sale: 1) suspendare din funcţie prin decizia ministerială nr. 32.586-S din 26 mai 1930 a Comisiei Disciplinare de pe lângă Ministerul de Interne şi 2) ridicarea suspendării aplicându-se în loc, excluderea din serviciu pe timp de 6 luni de zile cu pierderea salariului şi mutarea pe cale disciplinară la Inspectoratul Regional de Poliţie Cernăuţi, începând cu 22 decembrie 1930.

În timpul cât s-a aflat în funcţiile înalte din organele Siguranţei Statului a beneficiat doar de 93 de zile de concediu (primite în perioada 21 martie 1920-9 august 1929).

În perioada conducerii Siguranţei din Basarabia, l-a avut în subordine pe fratele său, Dumitru Husărescu, care era la şefia Brigăzii de siguranţă Ismail. De remarcat este că, în corespondenţa de serviciu dintre Siguranţa de la Ismail şi Inspectoratul General al Siguranţei din Basarabia, nu există nici un indiciu care să vorbească despre relaţia de rudenie dintre Dumitru şi Zaharia Husărescu.

Acest lucru îl găsim doar într-un singur document – în „fişa biografică” a lui D. Husărescu („Este fratele Dlui Z. Hisărescu, fost Inspector General de Poliţie al Basarabiei). Nu s-a atestat documentar, ca Zaharia Husărescu, în calitatea sa de inspector general al Siguranţei din Basarabia, să fi intervenit vreodată în favoarea fratelui său pentru diverse favoruri.

Am găsit doar o singură telegramă de serviciu care ne vorbeşte despre relaţii ceva mai apropiate dintre cei doi: „Aci Husărescu. Salutare. Dl. Inspector este acasă? […]”. Şi nimic mai mult. O altă telegramă este foarte mare, în care sunt expuse multe amănunte neînsemnate, pe care un subaltern nu i le-ar spune şefului, dacă nu ar avea relaţii foarte apropiate.

Cât s-a aflat în fruntea Siguranţei din Basarabia, Zaharia Husărescu a coordonat activitatea Brigăzilor de Siguranţă din judeţele basarabene, contribuind enorm la penetrarea informativă a spaţiului sovietic de interes, la combaterea activităţilor comuniste din Basarabia, dar şi la acţiunile de contraspionaj. În acest sens, a colaborat cu aşa personalităţi precum Ion Inculeţ, ministrul de Interne, Romulus P. Voinescu şi Eugen Cristescu de la conducerea Siguranţei, care reprezentau autorităţile centrale ale organelor afacerilor interne. Periodic pleca la Bucureşti pentru noi instrucţiuni, iar în cazuri urgente primea telegrame pentru a se prezenta „imediat la direcţiune în interes de serviciu”.

Unul din cele mai cunoscute cazuri de contraspionaj coordonate de Z. Husărescu a fost al lui Victor Precup. Acesta, în 1922, cu gradul militar de maior, a devenit şef al Biroului 2 Informaţii al Comandamentului militar al Basarabiei, cu sediul la Chişinău. Deşi era şef al unei structuri de informaţii a Armatei, V. Precup a intrat în atenţia Siguranţei.

Primele piese ale dosarului „Victor Precup” au fost constituite pe timpul lui Z. Husărescu şi în care se spunea că, „s-a ocupat cu traficul de persoane refugiate din Rusia Sovietică şi a lucrat cu rea credinţă în cercetări comuniste, punând în libertate comunişti periculoşi…”; „numitul a fost suspectat de organele acestei Direcţiuni (a Poliţiei şi Siguranţei Generale – n.n.) încă din 1921 când era maior, fiind bănuit de spionaj”.

Husarescu îl mai semnala pe Precup ca fiind autorul moral, iar în unele cazuri ca autor direct, al unor asasinate şi jafuri comise la frontiera de pe Nistru.

Despre aceeaşi perioadă vorbea şi Constantin Maimuca, fost şef al Inspectoratului Regional al Siguranţei din Basarabia: „...Z. Husărescu, inspector general al Siguranţei Statului din Basarabia avusese repetate conflicte cu Precup, care pe acea vreme era maior, şef al Biroului 2 la Corpul de armată.

Din rapoartele aflate în acest dosar se desprindea că, maiorul Precup exercita o adevărată teroare la frontiera Nistrului şi că era autorul principal a numeroase asasinate şi jafuri îndreptate contra refugiaţilor ruşi, care treceau frontiera clandestin în România.

 Aceştia, după ce erau despuiaţi de valorile pe care le aveau asupra lor, erau asasinaţi şi aruncaţi în apă de Precup sau oamenii lui”. În 1923, a fost cercetat de Comandamentul Corpului 3 Armată, dar cauza a fost clasată la 9 decembrie 1925, pentru „lipsă de probe materiale”.

La 30 septembrie 1921, Z. Husărescu a primit o scrisoare de la generalul de divizie Nicolae Rujinschi, comandantul Corpului 3 Armată din Basarabia, în care generalul îşi exprima recunoştinţa şi-i mulţumea lui Z. Husărescu pentru aportul adus la menţinerea liniştii şi ordinii în sectorul acestei mari unităţi, dislocată în teritoriul dintre Prut şi Nistru.

În adresarea sa, Nicolae Rujinschi menţiona: „Am onoare a vă face cunoscut, că faţă de marele concurs, ce acel Inspectorat, cât şi Brigăzile de Siguranţă respective, au dat Corpului III Armată în toate împrejurările critice, prin care au trecut autorităţile din Basarabia, mă simt obligat a aduce viile mele mulţumiri întregului corp al siguranţei generale a Basarabiei, în fruntea căreia se găseşte Dl Inspector Husărescu.

Totdeauna corpul Siguranţei a fost primul, care a căutat ca pentru binele întregii naţiuni să-şi sacrifice odihna, familia şi viaţa.

Mulţumită abilităţii agenţilor de sub ordinele D-voastră s-au putut descoperi şi prinde comploturi, agenţi şi organizaţii comuniste…

Datorită spiritului (manifestat de Siguranţă – n.n.) de a putea pătrunde şi prinde firul oricărei discuţiuni, acest Comandament a avut totdeauna prilejul ca să fie informat de tot ceea ce se petrece în Chişinău, cât şi în întreaga zonă de supraveghere a Inspectoratului General de Siguranţă (din punct de vedere al chestiunilor cu caracter discret).

Munca depusă de D-voastră s-a putut vedea în lucrările trimise nouă, în cari se dezvoltă pe larg şi în mod clar, întreaga organizare şi activitate a „Zacordaturilor” (Biroul de Externe al Internaţionalei Comuniste şi al Partidului Comunist (bolşevic) Ucrainean – Закордонное Отделение Коминтерна –, care se ocupa în perioada interbelică de spionaj, propagandă şi alte activităţi subversive, în vederea „exportului de revoluţie” – n.n.).

Graţie sârguinţei, devotamentului şi sacrificiului, cu cari fiecare funcţionar din instituţia D-voastră este înzestrat, am putut ca în scurt timp să liniştim populaţia Basarabiei, cari era înspăimântată de jafurile şi ameninţările tuturor cetelor de bandiţi.

Mulţumesc din suflet D-lui Husărescu, cât şi întregului corp al siguranţei din Basarabia, pentru munca depusă şi ajutorul ce ni l-a dat, în îndeplinirea grelei însărcinări, ce am avut-o în sectorul Comandamentului meu, din ţinutul Basarabiei”.

O altă recunoştinţă, pentru buna activitate a Siguranţei în Basarabia, a venit pe numele lui Zaharia Husărescu la 11 mai 1926, din partea Statului francez. Consulul Seguineau i-a remis din partea guvernului Franţei, Ordinul Legiunii de Onoare în gradul de Cavaler, „pentru serviciile aduse cauzei aliaţilor la Nistru”.

 La aflarea acestei veşti îmbucurătoare, directorul general al Siguranţei Statului, Romulus P. Voinescu, l-a felicitat telegrafic: „Din toată inima şi mândru de un colaborator ca tine, te felicit pentru bine meritata şi marea distincţiune primită din partea Franţei. Să trăieşti!”.

A avut însă, un sfârşit de carieră pe care nu-l merita. La mijlocul lunii mai 1930, Z. Husărescu, venind la serviciu, a avut să constate că, atât casa de fier din biroul său, cât şi un dulap dintr-un alt birou, au fost violate şi din care „ar lipsi diferite broşuri şi acte”.

 Imediat a fost suspendat din funcţie, cercetat şi înaintat judecăţii Comisiei de Disciplină a Ministerului de Interne. Pe lângă învinuirea de neglijenţă şi abuz în serviciu, lui Z. Husărescu i se imputau fraude în mânuirea fondurilor informative.

La cea din urmă acuzare, Husărescu explica că, trecerea unor informatori pe statele de plată era imposibilă, deoarece erau oameni mari şi cunoscuţi în Chişinău şi că a dorit astfel să evite consecinţele negative pentru ei, care ar urma în eventualitatea deconspirării. Husărescu declara că, situaţia în care a nimerit nu era decât, un rezultat al intrigilor unor persoane interesate în discreditarea lui şi eliminarea din Siguranţa Basarabiei.

Comisia de Disciplină, formată din Radovici (preşedinte), Tudor Marinescu, Nicolau, Eugen Cristescu şi Anibal Stoenescu, după îndelungi cercetări, în noiembrie 1930, şi-a dat verdictul: suspendarea din funcţie pe şase luni, fără păstrarea salariului, după care va fi mutat disciplinar.

Zaharia Husărescu a contestat această decizie, pe motiv că nu i-au fost luate în considerare argumentele înaintate, iar cazul urma să fie examinat la Curtea de Justiţie din Bucureşti.

La 12 decembrie 1930, potrivit deciziei ministeriale, Z. Husărescu, inspector regional de poliţie, a fost trecut în retragere din oficiu începând din data de 31 decembrie 1930, cu dreptul la pensie, potrivit legii, căci avea 30 de ani în serviciu.

Deşi s-a decis trecerea lui la pensie, a luptat în instanţele judecătoreşti pentru a-şi dovedi nevinovăţia. La 2 martie 1931, urma să se examineze la Curtea de Apel Chişinău cererea lui de restabilire în funcţie şi plata de către Ministerul de Interne a sumei de 300.000 de lei, bani ce constituiau salariul pe şase luni, timp în care s-a aflat suspendat din funcţie.

 Procesul însă a fost amânat de câteva ori „din cauza atitudinii ministerului de interne, care refuză să trimită dosarele în legătură cu ancheta”.

Între timp, presa avansa ipoteze în ceea ce priveşte posibilul candidat la şefia Siguranţei din Basarabia. Se vorbea de Constantin Maimuca (dar care putea ocupa acest post doar provizoriu, căci nu avea gradul de inspector general) şi C. David (care refuza să ocupe această funcţie).

De asemenea, presa scria şi despre o posibilă remaniere, luându-l în calcul şi pe Husărescu: în funcţia de ministru era aşteptată venirea lui Romulus P. Voinescu, iar în cea de director al Siguranţei Statului – numirea lui Zaharia Husărescu.

În sfârşit, cazul Zaharia Husărescu a fost examinat la 19 septembrie 1931. Instanţa de judecată a dispus anularea suspendării din funcţie a lui Z. Husărescu şi a obligat Ministerul de Interne să-i achite daune în valoare de 150.000 de lei, precum şi 10.000 de lei cheltuieli de judecată.

A fost respinsă cererea lui Z. Husărescu de a fi reintegrat în postul de şef al Inspectoratului Regional de Poliţie Chişinău, rămânând pensionar.

Reabilitarea lui Z. Husărescu, a fost însoţită de unele declaraţii de senzaţie, pe care le-a făcut în faţa ziariştilor, relatând despre cauzele îndepărtării lui: „Chestiunea mea are un prolog ca orice dramă. Naţional-ţărăniştii din Basarabia când erau în opoziţie au atras prin programul lor demagogic multe elemente comuniste, cari se înregimentau ca membri ai acestor grupări politice, tocmai spre a scăpa de supravegherea organelor de urmărire.

Sub această formă legală puteau să acţioneze fără nici o primejdie, acoperind şi acţiunea celor din organizaţiunile ilegale, ca: uniunea muncitorilor şi ţăranilor revoluţionari, etc.

Aceasta, potrivit instrucţiunilor ce [le] primeau de la soviete şi pe care le urmau cu stricteţe, se introduceau în cooperative, bănci populare, parvenea prin consilii comunale rurale şi diferite alte instituţiuni publice şi particulare, cu tendinţa de a forma aripi (nucleuri) stângi ale grupării şi a legaliza vechile formaţiuni comuniste (tineretul comunist sau comsomolul, ajutorul roşu sau societatea Moprului (Organizaţia internaţională pentru ajutorarea luptătorilor revoluţiei – n.n.), etc.).

Fatalmente aceşti indivizi, odată descoperiţi, trebuiau arestaţi, anchetaţi şi trimişi judecăţii, or cum majoritatea lor erau partizanii naţional-ţărănişti, organizaţiile politice respective şi fruntaşii acestui partid aşteptau împrejurări favorabile pentru a-mi da lovitura răzbunării. Ura şi pornirea în contra mea au izbucnit odată cu venirea naţional-ţărăniştilor la guvern.

Tovarăşii, cari formau aripa stângă a partidului din Basarabia, beneficiind de situaţia lor privilegiată, au început să se dea la o propagandă, care întrecea orice limite, prin îndemnuri la nesupunere contra organelor constituite ale statului, ale armatei, etc., pe care o combăteam şi cu care luptam energic. Aveau deci, tot interesul, ca să fiu înlăturat de la siguranţă, – a cărei desfiinţare o legiferaseră chiar, – pentru a nu le mai strica cuiburile şi a-i stingheri în acţiunea şi planurile lor, şi mai ales că o serie de emisari sovietici, cari reuşiseră să se introducă chiar în instituţiunile statului, au fost daţi pe faţă şi arestaţi.

Faptul a produs panică printre naţional-ţărănişti, cari au determinat pe fruntaşii lor să ceară lui C. Stere, îndepărtarea mea definitivă din Basarabia, unde populaţia conştientă şi cinstită, aprecia munca şi corectitudinea mea.

Un ministru chiar, mi-a atras atenţiunea să nu mai procedez pe viitor la nici o arestare în chestiunile comuniste până ce nu iau contact sau nu consult pe şefii de organizaţii, întrucât altfel nemulţumesc partizanii şi îmi periclitez situaţia.

 Pe de altă parte, Directoratul ministerial al Basarabiei de pe atunci, scotea din arestul Siguranţei pe partizanii ţărănişti arestaţi pentru spionaj şi îi cerceta dacă au fost maltrataţi – asigurându-i de concursul lui în faţa justiţiei – el admonestând pe funcţionarii cari nu s-au purtat politicos cu dânşii.

Rapoartele mele trimise ministerului de interne erau citite de persoanele vizate, criticate în permanent şi secretul serviciului desfiinţat prin influenţa oamenilor politici locali, clienţi ai Siguranţei – (ca Zipstein).

C. Stere, ori de câte ori venea în vizite politice locale, lua contact cu reprezentanţii minoritari – cărora pentru a le putea obţine voturi în alegeri – le divulga conţinutul rapoartelor mele în ceea ce-i priveau”.

După ce a publicat această declaraţie, ziarul Universul din 23 septembrie 1931, sublinia în încheiere că, „Fostul inspector general al siguranţei din Basarabia ne-a dat apoi amănunte asupra mijloacelor nedemne de care au uzat foştii guvernanţi naţional-ţărănişti – apărătorii agenţilor sovietici revoluţionari – ca să-l îndepărteze din postul său”.

Aşadar, Z. Husărescu, cu toate meritele pe care le-a avut, a căzut victimă intrigilor politice şi a fost scos din Siguranţă, am putea spune, chiar în dauna intereselor Statului, căci pe parcursul activităţii sale la Chişinău, a contribuit la arestarea a peste 200 de spioni ruşi comunişti, la înfiinţarea în anul 1924, a mai multor centre de informaţii în oraşele Tiraspol, Odessa şi Harkov; la descoperirea şi arestarea membrilor organizaţiei comuniste de tineret din Chişinău, condusă de Pavel Tcacenko şi de Chirilov, precum şi a organizaţiei cunoscute sub numele conspirativ de „Bundo”. A fost apreciat chiar şi de omul politic Gheorghe Tătărescu, care l-a avut un timp gardă de corp în multele deplasări pe care le-a făcut în străinătate.

După demiterea din Siguranţă, viaţa lui Zaharia Husărescu este mai puţin cunoscută. Se ştie că, s-a stabilit la Bucureşti în strada Lahovary, unde domicilia retras. Însă, după 23 august 1944 – ieşirea României din război şi instaurarea controlului sovietic – de personalitatea lui Husărescu s-au interesat serviciile speciale sovietice.

Unele din informaţii, privind activitatea lui în Siguranţă, au fost oferite  N.K.V.D.-ului sovietic de către Securitatea română, altele au fost extrase din arhivele serviciilor speciale româneşti – o bună parte capturate de sovietici.

La zece ani după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1955, Zinovie Husărescu a fost arestat în Bucureşti de autorităţile comuniste şi dus la Târgu Mureş pentru cercetări, aşa precum au fost cercetaţi imediat după război mai mulţi foşti poliţişti, jandarmi şi ofiţeri de informaţii, care şi-au făcut datoria faţă de Patrie, iar după 23 august 1944 au fost declaraţi indezirabili, pentru motivul că protejaseră Ţara de cei ce veniseră acum la putere.

La mijlocul anului 1955, Procuratura Militară din Târgu Mureş, a început anchetarea a unui grup de 15 persoane, foşti poliţişti şi agenţi de siguranţă – mulţi dintre ei arestaţi de comunişti încă din anii 1948-1949 – sub acuzaţia de spionaj împotriva U.R.S.S. Ulterior, cercetările au fost extinse şi asupra altor şapte persoane.

Potrivit dosarului întocmit de autorităţi, liderul grupului părea a fi Zaharia Husărescu, care în momentul arestării avea 79 de ani. Din declaraţiile anexate la dosar, reieşea că, Husărescu era un adevărat maestru al înfiinţării de reţele informative pe teritoriul U.R.S.S., dar în acelaşi timp şi un foarte bun „vânător de spioni”.

Pentru a putea fi cercetaţi de procurorii militari mureşeni, cei vizaţi au fost aduşi spre anchetă în închisoarea de tranzit de la Târgu Mureş. Cele mai multe dintre audieri s-au făcut însă la sediul Securităţii din Târgu Mureş, iar ancheta a fost coordonată de locotenentul major de justiţie Gheorghe Mellau, locţiitorul primului-procuror al Procuraturii Teritoriale a oraşului Stalin (Braşov), având în subordine pe locotenentul major de justiţie Teodor Buzan şi pe anchetatorii locotenentul major Gheorghe Vesmaş şi pe locotenentul Fabian Gyorgy.

Cei anchetaţi împreună cu Husărescu au fost poliţişti şi agenţi de siguranţă care, într-un moment sau altul din cariera lor, se aflaseră în relaţii de serviciu cu Husărescu. Mulţi dintre ei se aflau în închisoare încă înainte de arestarea lui Husărescu, pentru alte acuzaţii.

Cercetările au durat câteva luni, iar odată finalizate, locotenentul major de justiţie Gheorghe Mellau, a întocmit rechizitoriul de trimitere în judecată a lui Zaharia Husărescu şi a celorlalţi 14 arestaţi, încadrându-i juridic la „crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare şi a mişcării muncitoreşti”, faptă prevăzută şi pedepsită de articolul 193, alin. 1 şi alin. 2 din Codul Penal combinat cu Decretul nr. 856/938.

 Printre alte acuzaţii, lui Husărescu i se reţinea în sarcină şi faptul că, „a contribuit la prevenirea izbucnirii revoluţiei din Ardeal, întrucât în 1917 a luat parte la evacuarea tinerilor de naţionalitate română şi maghiară din Borsec şi alte localităţi”. O acuzaţie cel puţin gratuită, dacă nu de-a dreptul ridicolă, dacă avem în vedere situaţia din Transilvania anului 1917, unde nici nu putea fi vorba de vreo revoluţie.

Husărescu a recunoscut toate acuzaţiile care i s-au adus. Probabil că, a făcut-o de bună voie, căci se afla la o vârstă mult prea înaintată pentru a mai încerca o minimă rezistenţă. Mai mult chiar, i-a indicat şi pe cei cu care lucrase în diferite momente ale carierei sale în domeniul culegerii de informaţii, aşa cum şi dintre cei arestaţi mulţi l-au indicat pe Husărescu, ca având rolul de coordonator al acestei activităţi. Dosarul său şi al celorlalţi 14 a fost înaintat Tribunalului Militar de la Cluj.

Nu ştim care au fost sentinţele pronunţate, dar este de presupus că mulţi dintre cei condamnaţi nu s-au mai întors vii din închisori. Mulţi dintre ei erau în vârstă, iar regimul de detenţie din închisorile comuniste era unul de exterminare.

 Se ştie că, după pronunţarea sentinţei, Z. Husărescu a stat întemniţat în penitenciarele Târgşor, Făgăraş şi în cunoscutul Fort 13 Jilava. A murit la 9 februarie 1959, în timpul detenţiei, din cauza condiţiilor de exterminare şi a lipsei îngrijirilor medicale.

Pe parcursul carierei sale, a devenit Cavaler al Legiunii de Onoare franceze, ofiţer al Academiei franceze, ofiţer al instrucţiunii publice (franceze) şi decorat cu Leul alb în gradul de Comandor (decoraţie cehoslovacă), Vulturul alb în gradul de ofiţer (decoraţie poloneză), ordinul Sfântul Sava în gradul de Comandor (decoraţie sârbă), ordinele Sf. Stanislav, clasa a III-a şi Sf. Ana, clasa a II-a în gradul de Comandor (decoraţii ruse), ordinele Coroana României cu spade în grad de Cavaler şi Steaua României, medaliile Bărbăţie şi Credinţă şi Răsplata muncii pentru Biserică clasa I-a (române). Sovieticii, în schimb, au avut o mare ură faţă de Z. Husărescu, supranumindu-l „sângerosul călău al Basarabiei”.

O bună parte din realizările lui în fruntea Siguranţei din Basarabia, le-a prezentat în excelenta sa lucrare Mişcarea subversivă în Basarabia, publicată în 1925 la Chişinău şi republicată de Florin Rotaru în 1996, la editura „Semne” din Bucureşti, în volumul Suferinţele Basarabiei şi răpirile ruseşti. Antologie.

Autor: Pavel MORARU, Revista AXA

Publicitate

Un complot esuat care viza asasinarea regelui Carol al II-lea si al amantei acestuia, Elena Lupescu

 

 

 Regele Carol al II-lea si Elena Lupescu

 

 

Atentatul împotriva regelui Carol al II-lea

 

Escapadele amoroase ale Regelui Carol al II-lea au rămas în istorie, insa la vremea lor au provocat  nenumărate scandaluri in opinia publica romaneasca.

Mai mulţi ofiţeri transilvăneni, printre care şi Octavian Fleşariu, au decis să rezolve problema printr-un atentat.

Tânărul căpitan Octavian Fleşariu, originar din Făgăraş, a participat în 1934 la un complot împotriva Regelui Carol al II-lea, condus de vărul său, colonelul Victor Precup.

Mai mulţi ofiţeri, indignaţi de promiscuitatea în care trăia regele, au decis să-l înlăture de la conducerea ţării.

Complotul a eşuat. Octavian Fleşariu a fost arestat si executat  7 ani de temniţă grea la Doftana. 

 

 

 

Amanta şi politica

 

 

 

 

 

 

 

 

În 1927, Regele Ferdinand a murit. Tronul îi revenea de drept lui Mihai, un copil de doar 6 ani. Situaţia politică instabilă i-a făcut pe politicieni să-l recheme pe Carol al II-lea în ţară.

După mai multe aventuri ruşinoase, acesta fugise împreună cu amanta lui, Elena Lupescu, la Paris.

Primul-ministru, Iuliu Maniu, a delegat un tânăr ofiţer, Victor Precup, să se ocupe de revenirea lui Carol. Una dintre condiţiile impuse viitorului rege a fost renunţarea la legătura cu Elena Lupescu. Carol a fost de acord.
În 6 iunie 1930 a plecat spre ţară de pe aeroportul din Luxemburg. „Un rege nu-şi poate călca cuvântul”, gândea tânărul căpitan Victor Precup. De cum a fost proclamat rege, Carol şi-a uitat însă cuvântul dat în Franţa.

Şi-a readus amanta în ţară, neţinând cont de indignarea clasei politice şi a opiniei publice.

Din acel moment, Victor Precup a considerat că trebuie să-şi spele într-un fel onoarea de ofiţer. A adunat în jurul lui mai mulţi prieteni de încredere.

 

 

Ţinta… Elena Lupescu

 

 

În 1933,  făgărăşeanul era căpitan, la Cluj. A luptat pe fronturile din Franţa şi Italia, iar în 1918 a participat la evenimentele de la Alba Iulia.

Mai mulţi ofiţeri originari din Ardeal, indignaţi de escapadele amoroase ale Regelui Carol al II-lea, au decis să rezolve problema printr-un atentat. Fleşariu a fost contactat de Precup cu câteva luni înainte de data planificată acţiunii.

Dorinţa complotiştilor era de a o elimina pe Elena Lupescu din preajma regelui. Atentatul pus la cale de Victor Precup trebuia să aibă loc la Bucureşti, în timpul sărbătorilor de Paşti din 1934.

Carol şi Elena Lupescu ar fi trebuit să fie „răpiţi” în seara de 7 aprilie, când mergeau la slujba de Înviere de la Biserica „Domniţa Bălaşa”.

O parte a complotiştilor urma să lanseze patarde şi grenade şi să deschidă focul de la ferestrele Hotelului Bulevard asupra convoiului regal, care se îndrepta spre biserică.

În acelaşi timp, ceilalţi participanţi la complot urmau să-i atace pe demnitarii aflaţi deja la biserică, în aşteptarea cortegiului regal.

 

 

 

Deconspiraţi de Serviciul Secret

 

 

Complotistii  plănuiau să asasineze familia regală română în timpul sărbătorilor de Paște din aprilie 1934

Evenimentele planificate n-au mai avut loc. În dimineaţa zilei de sâmbătă, 7 aprilie, Mihail Moruzov, şeful Serviciului Secret al Marelui Stat Major, şi comisarul regal Romulus Hotineanu, au dat ordin să înceapă arestarea complotiştilor.

Fleşariu se afla la părinţii lui, la Toarcla. Acolo a fost arestat.

Precup a declarat anchetatorilor că intenționa doar să prezinte un program de guvernare și o listă la demisa guvernului condus de Gheorghe Tătărescu, însă s-a stabilit din depozițiile celorlați ofițeri implicați că planul grupului era să arunce grenade în Biserica Domnița Bălașa – unde regele Carol al II-lea, principele moștenitor Mihai, principele Nicolae și regina Maria participau la slujbă – și în fața Hotelului Boulevard, pe unde urma să treacă cortegiul regal.

Conform ziarului Unirea Poporului din 1934, încercarea de atentat a fost dată de gol de un subofițer, căruia unul dintre complotiști i-a cerut arme din depozitele militare.

Lista complotiștilor

Militari

• Victor Precup, locotenent-colonel, 45 de ani

• Nicoară Vasile, maior Vânătorii de Munte, 40 de ani

• Fleșariu Octavian, căpitan, 34 de ani

• Mesaroș Ștefan, căpitan de jandarmerie, 36 de ani

• Baciu Tiberiu, locotenent, 35 de ani

• Gligor Marian, locotenent de infanterie, 32 de ani

• Dordea Nicolae, sublocotenent, 26 de ani

• Năstase Constantin, sublocotenent, 23 de ani

Civili

• Fericean Eugen

• Orban Iuliu

• Mândruțiu Ilie

• Penciu Teodor

• Strmbu Arsene

Grupul reușise să strângă arme, grenade, dinamită și pistoale.

Procesul complotiştilor a început în 20 aprilie. Sentinţa aplicată tuturor prevedea 10 ani de închisoare la Doftana.

Toţi ofiţerii au fost retrogradaţi. În timp ce li se citea sentinţa, acuzaţii strigau în cor: „Trăiască regele, trăiască adevărata armată română!”, „Jos Lupeasca!”.

Nici până azi nu se ştie exact ce urmărea complotul din 1934. Se vehiculează mai multe posibilităţi: înlăturarea lui Carol al II-lea de pe tron prin asasinarea sa, uciderea Elenei Lupescu şi a „camarilei” regale, înlocuirea regelui cu mareşalul Averescu, care urma să fie înscăunat rege, ori crearea unei dictaturi regale cu Carol în frunte, după ce Lupeasca ar fi fost exilată, un grup de ofiţeri loiali urmând să-l sprijine.

Unii istorici consideră că de complot nu ar fi fost străin guvernul de la Budapesta.

Argumentul este un raport informativ trimis la Bucureşti de către Centrul de Informaţii din Oradea, subordonat Marelui Stat Major al Armatei.

În cuprinsul acestuia se arată faptul că pe data de 3 aprilie 1934, cu 4 zile înaintea datei preconizate pentru declanşarea acţiunii complotiste de la Bucureşti – ofiţerii, subofiţerii şi soldaţii din armata maghiară aflaţi în concedii sau permisii, au fost rechemaţi urgent la unităţi.

 

Din cauza cenzurii impuse în ţară de Regele Carol al II-lea, complotul de la Bucureşti a fost prea puţin mediatizat în presa română, ori acest fapt a dat frâu liber imaginaţiei şi speculaţiilor…

 Exagerand vadit, Radio Budapesta raspandea cu vadita satisfactie, minciuni despre complot.

Din cauza cenzurii impuse de Regele Carol al II-lea, complotul de la Bucuresti din 7 aprilie 1934 a fost prea putin mediatizat in presa romana, iar  acest fapt a dat frau liber imaginatiei si speculatiilor… atat in tara, dar mai ales in strainatate.

Radio Budapesta difuza stiri alarmante si exagerate referitoare la respectivul complot aratand ca la acesta ar fi participat 120 de ofiteri (!?), toti din Transilvania si ca de fapt, in toata armata din Transilvania ar fi existat o stare „de fierbere”.

Preluate de unele publicatii straine, informatiile vadit exagerate comunicate de Radio Budapesta au fost si mai mult amplificate.

Astfel, „Sunday Times”, din 15 aprilie 1934 scria ca „este un complot de mare amploare, in care este implicata armata…”. In acelasi registru se inscriu si informatiile aparute in „Daily Express” din 14 aprilie 1934 care publica stirea ca Regele s-ar afla la Sinaia unde este pazit de detectivi inarmati pentru ca nu mai are incredere in armata, sau cea publicata de „Frankfurter Volksblatt” din 18 aprilie 1934 care insera o informatie potrivit careia, in Romania, era iminenta izbucnirea unui razboi civil.

Cu adevarat interesant este insa un raport informativ trimis la Bucuresti de catre Centrul de Informatii din Oradea, subordonat Marelui Stat Major al Armatei.

In cuprinsul acestuia se arata faptul ca pe data de 3 aprilie 1934 – atentie! cu 4 zile inaintea datei preconizate pentru declansarea actiunii complotiste de la Bucuresti – ofiterii, subofiterii si soldatii din armata maghiara aflati in concedii sau permisii, au fost rechemati urgent la unitati.

 

Sentinţa…zece  ani de temniţă grea

 

Fleşariu a fost condamnat la zece ani de temniţă grea, din care a executat şapte. A fost eliberat în 1940, când Carol al II-lea a abdicat.

Soţia lui, Emilia, a fost singura dintre soţiile celor acuzaţi care n-a intentat proces de divorţ.

Eliberat, a venit la Braşov, retrăgându-se definitiv din viaţa politică.

Condamnat la inchisoare, colonelul Victor Precup si-a executat cea mai mare parte din pedeapsa in inchisoarea Doftana.

 

 

Personaje de roman

 

 

 

La Braşov, Octavian Fleşariu a rămas cu nostalgia aventurilor din tinereţe. A scris mai multe pagini de memorii, dar  a stat departe de politica si s-a angajat funcţionar la Gaz Metan, pentru a nu fi nevoit să se înscrie în Partidul Comunist.

În 1950 i s-a acordat dreptul de a primi pensie militară, fiind şi avansat de la gradul de căpitan, la cel de locotenent-colonel.

Înainte de a muri, şi-a încredinţat notiţele scriitorului braşovean Doru Munteanu, actualul preşedinte al Uniunii Scriitorilor, Filiala Braşov.

Într-un capitol întreg din romanul „Vinerea neagră”, publicat în 1986, scriitorul descrie complotul pus la cale de Victor Precup. Personajele apar chiar cu numele lor reale.

A fost căutat de Octavian Fleşariu după apariţia romanului, când i-a mărturisit că l-a impresionat cartea.

„I se părea că a fost scris de unul dintre foştii săi camarazi”, îşi aminteşte autorul. Paginile galbene ale însemnărilor bătrânului au învins timpul.

„Acţiunea trebuia să fie rapidă şi atotcuprinzătoare. Planul era simplu, chiar foarte simplu, dar eficient şi şocant. Pentru un timp foarte scurt se paraliza totul, regele şi guvernul fiind scoşi din joc cu desăvârşire” din romanul „Vinerea Neagră”, de Doru Munteanu.

 

 

 

Aventurierul Precup

 

 

Nascut in 1889, în Miercurea Sibiului, Victor Precup era nepotul cunoscutului om politic patriot  Stefan Cicio Pop (1864-1934). Acesta fusese membru marcant al Partidului National Roman din Transilvania, (apoi al PNT), deputat in Parlamentul de la Budapesta si apoi vicepresedinte al Adunarii Nationale de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918.

In cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, Cicio Pop a detinut chiar portofoliul apararii, iar ulterior, dupa Marea Unire, si alte demnitati in cadrul Regatului roman (ministru de Externe in timpul guvernarii Maniu si presedinte al Camerei Deputatilor).

Acest fapt avea sa-i serveasca intr-un anume fel si ambitiosului si carieristului sau nepot, Victor Precup, intrat intr-un complicat si enigmatic joc, neelucidat pe deplin nici pana azi.

In anul 1916, Victor Precup era ofiter in armata austro-ungara, dar la scurt timp a trecut Carpatii din Ardeal,la Iaşi, in Regatul Romaniei, alaturi de viitorul mitroplit Balan, pentru a anunţa guvernul român, retras în Moldova, de acţiunile transilvănenilor in favoarea Marii  Uniri.

A fost integrat in armata romana cu gradul de capitan.

 La 23 noiembrie 1918 a fost copilotul avionului care a decolat de pe un aerodrom din Bacău, ducând românilor adunaţi pe Câmpia Libertăţii de la Blaj mesajul moldovenilor de pe ambele maluri ale Prutului, referitor la Unire.

Peste ani, zborul a fost numit „Zborul Marii Uniri”. În 1919 a luat parte la campania militară a României contra trupelor lui Bela Kun, din Ungaria.

Inalta protectie de care se bucura l-a ajutat sa urce rapid in grad si functii.

In 1921 era deja maior, iar peste foarte putini ani, locotenent colonel si apoi colonel. Insa ascensiunea sa nu a fost suficient de rapida pentru ambitiile pe care le nutrea.

În 1928 a ajuns la Paris şi a pătruns în anturajul lui Carol al II-lea, pe care l-a însoţit la întoarcerea în ţară. Arestat în urma deconspirării complotului, a executat mare parte din pedeapsa la Doftana.

Intr-un fel a fost pentru el o sansa, pentru ca asa a ajuns sa-l cunoasca pe Gheorghe Gheorghiu Dej, liderul comunist de mai tarziu.

Interesati in a penetra armata, sa obtina informatii si sa castige simpatizanti din randurile ei, comunistii l-au cultivat pe Precup care a aderat la P.C. din Romania.

Iesit din inchisoare ca urmare a gratierii, Precup a infiintat firma „Portex”, care se ocupa cu comertul de produse de marochinarie, articole textile si chimicale.

O existenta aproape banala…care  nu a scapat totusi atentiei Sigurantei. Intr-o nota raport din iulie 1944, intocmita de un lucrator din Siguranta si care se referea la activitatea din iunie 1943 a liderului comunist Stefan Foris,  acesta indica unui oarecare „Eugen” (nume conspirativ), sa ia legatura „cu un colonel care a fost inchis”.

Ori, concluziona cel care intocmise nota raport, colonelul care a fost inchis era tocmai Victor Precup.

A colaborat cu Emil Bodnăraş şi a participat la Conferinţa Naţională a Partidului Comunist din 1945.

In aprilie 1945, Regele Mihai a semnat decretul de inaintare a lui Victor Precup la gradul de general locotenent, acesta fiind reabilitat si reintegrat in armata.

În mai 1945 este numit şef peste departamentul care se ocupa cu educaţia politică şi propaganda în Armată, ocupându-se de epurările ofiţerilor din primii ani ai regimului comunist.

La 1 februarie 1948, dupa ce mai inainte „pusese umarul” la accederea comunistilor la putere implicandu-se activ in falsificarea alegerilor din 1946 in regiunea Cluj unde activa in armata, a trecut in rezerva bucurandu-se de toate onorurile gradului si functiei.

Moare în 1958.

Din cauza vieţii sale aventuroase, a fost tot timpul în atenţia serviciilor secrete, care l-au bănuit de spionaj.

 

Escapadele regale

 

 

 

Fiul Principelui moştenitor Ferdinand şi al Principesei Maria, Carol, s-a născut în 1893. O dată cu accederea la tron a tatălui său, Carol devenea, la 21 de ani, moştenitorul direct al tronului României.

În 1918, în timpul primului război mondial, a părăsit garnizoana în care se afla, fugind la Odessa, împreună cu iubita lui, Zizi Lambrino, fiica unui maior din anturajul curţii. Acolo s-au căsătorit pe ascuns, iscând un mare scandal.

Căsătoria a fost anulată de către Tribunalul din Ilfov. Tinerii au continuat însă să se întâlnească şi în 1920 se năştea fiul nelegitim Mircea. În 1921, Carol s-a căsătorit cu Elena, fiica regelui Constantin al Greciei, mama viitorului rege Mihai.

Carol a iscat cel de-al doilea scandal când a fugit împreună cu amanta sa, Elena Lupescu, la Paris. Carol al II-lea şi Elena Lupescu au rămas împreună până la sfârşitul vieţii.

în anul 1940, forțat de presiunea politică a Uniunii Sovietice, Germaniei hitleriste, Bulgariei și a Ungariei horthyste să cedeze părți din teritoriul României Întregite, Carol a acceptat în consiliul de coroană cedarea teritoriilor și a fost mai târziu obligat să abdice în favoarea fiului său Mihai, care a avut până în 23 august 1944 un rol strict ceremonial sub administrația pro-germană a generalului Ion Antonescu.

În 1940, după abdicare, cei doi amanti au părăsit ţara într-un tren cu 12 vagoane, încărcate cu obiecte de valoare.

După ce a locuit în mai multe ţări latino-americane, Carol s-a stabilit în Portugalia.

În 1949 s-a căsătorit cu Elena Lupescu in Brazilia. În 1953 a murit, dărâmat de un  cancer.

Imensa lui avere a fost moştenită de soţia sa, care i-a supravieţuit aproape 25 de ani.

Carol al II-lea a fost înmormântat în capela Regilor Portugaliei din Estoril.

 În 13 februarie 2003 rămășițele sale au fost aduse în România, fiind reînhumate a doua zi la Mănăstirea Curtea de Argeș, în afara bisericii în care se odihnesc ceilalți Regi ai României.

Fiul său, Regele Mihai, nu a participat la ceremonie, fiind reprezentat de Principesa Moștenitoare Margareta și soțul acesteia, iar la ceremonie a participat și Paul Lambrino, fiul lui Mircea Lambrino. Rămășițele Elenei Lupescu au fost separate de cele ale lui Carol, fiind îngropate în cimitirul unei bisericuțe de lemn

 

Legătură patologică

Elena Lupescu, pe numele adevărat Magda Wolf, era fiica unui negustor evreu din Bucureşti. Presa anticarlistă îi spunea „Duduia” şi făcea deseori referire la trecutul ei uşuratic.

Legătura dintre cei doi amanţi a fost explicată de istorici şi în termeni medicali.

Regele suferea de priapism, o boală  care se manifestă printr-o stare de erecţie a penisului, prelungită în mod anormal, dureroasă şi neurmată de ejaculare.

Pe de altă parte, Elena Lupescu era recunoscută pentru apetitul sexual exacerbat, ceea ce explică compatibilitatea fizică dintre cei doi, care a dus şi la o dependenţă emoţională.

Se spunea chiar că, în timpul partidelor de amor, Elena se folosea de „piatra acră”, un astringent foarte puternic, pentru a-l putea face pe rege să se simtă bine un timp mai îndelungat.

Adrian Militaru/ziarulatac.ro/; Ziarul Clipa.ro

 

Răspunsul României la mecanismele de control sovietic (1949-1964)

 

 

 

 

Controlul sovietic

 

După 1944 în nordul Transilvaniei au fost dislocate mai multe trupe sovietice care jucau rolul de „protectori” ai autorităţilor maghiare din zonă.

În spatele Kremlinului, Budapesta aprobase operaţiuni de infiltrare împotriva PCR ordonând conducătorilor Societăţii Agricole Maghiare din Transilvania [EMGE] şi Societăţii Muzeelor din Transilvania să menţină „cele mai strânse contacte” cu liderii de încredere ai Frontului Popular Democratic Maghiar din Cluj.

Scopul era obţinerea secesiunii Transilvaniei şi încorporarea acesteia în Ungaria prin crearea unui „coridor majoritar maghiar” ce ar lega regiunea secuiască de statul ungar (Nastasă et al., 2002, apud Watts, 2010/2011, 168-169). Astfel, România nu a fost capabilă să-şi exercite suveranitatea deplină asupra regiunii până în 1958.

Totodată, PCR fusese divizat în mai multe „aripi”: aripa basarabeană prosovietică, aripa transilvăneană şi aripa naţionalistă.

Dacă primele două formau „Biroul Moscova” ai căror conducători erau legaţi direct de serviciile de spionaj sovietice (DI)[1], aripa naţionalistă era mai puţin dependentă de sovietici, printre membrii acesteia amintim de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu.

Pe lângă „grupările” PCR aflate într-o permanentă dispută activau şi consilieri sovietici care controlau instituţiile de forţă din România şi cele 16 companii mixte sovieto-române (SOVROM) – înfiinţate pentru plata către URSS a despăgubirilor de război şi funcţionau ca un adevărat mecanism de spoliere a României.

Chiar în fruntea primului serviciu de informaţii (Direcţia Generală de Siguranţă şi Protecţie: DGSP), înfiinţat în 1948, au fost numiţi trei ofiţeri sovietici MGB/KGB: Pantelei Bodnarenko, alias Pantiuşa[2], precum şi adjuncţii acestuia Alexandru Nicolschi, alias Boris Grümberg, şi Vladimir Mazurov (Mazuru) (Watts, 2010/2011, 195).

Serviciul de informaţii externe (Direcţia de Informaţii Externe: DIE), fondat în martie 1951, a fost pus sub conducerea lui Saharovski, consultant sovietic pe probleme de spionaj.

Treptat instituţia devine copia serviciului sovietic de informaţii externe şi trece sub conducerea ofiţerilor ruşi, unguri, bulgari, ucraineni şi germani cu experienţă în cadrul Comintern-ului (Troncotă, 2003, 28-31 şi Bratu, 2001, 43-46 apud Watts, 2010/2011, 195).

La fel şi miliţia, garda de frontieră etc. erau dirijate de consilieri şi experţi cu puteri aproape absolute.

Or, controlul instituţiilor de securitate din România se realiza după un model bine definit: pentru a avea acces într-un post de comandă în cadrul serviciilor de informaţii şi securitate era obligatoriu să ai calitatea de membru al partidului şi să fi absolvit „un curs de specializare la Institutul Felix Dzerjinski din Moscova”, precum şi programele adiacente create special pentru aliaţii sovietici (Troncotă, 1999, 337 apud Watts, 2010/2011, 197), timp în care erau supuşi recrutării fie KGB sau GRU, fie de organele partidului comunist sovietic.

Pentru Gheorghe Gheorghiu-Dej destalinizarea însemna în primul rând lupta contra „Biroul Moscova” şi începutul unui proces de ieşire a României de sub umbrela sovietică.

În urma adoptării unei linii de distanţare de Kremlin, Dej şi Bodnăraş au reuşit să îi câştige pe consilierii sovietici de partea lor la începutul anilor ΄50, însă Stalin nu a putut uita intervenţia lui Dej în favoarea dialogului între URSS şi Iugoslavia, acesta din urmă fiind deseori catalogat de Beria ca „titoist” (Chiriţoiu, 1999, apud Watts, 2010/2011, 173), ceea ce echivala cu „trădător”.

Campania de „românizare” a conducerii PCR a fost iniţiată de Dej şi susţinătorii lui cu mare atenţie începând cu anul 1949 prin epurarea elitelor aservite sovieticilor şi înlocuirea lor treptată cu veterani ai războiului civil şi cadre de etnie evreiască din aripa ucraineano-basarabeană, persecutaţi de Moscova.

Totuşi „Biroul Moscova” era puternic consolidat, iar pentru a spori controlul sovietic asupra României acesta „impune” Regiunea Autonomă Maghiară (RAM). Noua Constituţie a României elaborată de Stalin şi Molotov stipula prin articolul 19 înfiinţarea RAM şi federalizarea statului român.

Anunţul constituirii autonomiei maghiare, publicat pe 18 iulie 1952, i-a nemulţumit pe mulţi lideri de la Bucureşti, mai ales pe Dej.

Prin crearea „Micii Ungarii” Stalin a vrut să se asigure că România nu va aluneca în direcţia Iugoslaviei, sau şi mai rău, într-o direcţie antisovietică. Mai ales că Dej nu se bucura de mare încredere în faţa Kremlinului.

Conducătorul RAM, Lajos Csupor, menţinea legătura permanentă cu reprezentanţii militari sovietici (comandamente militare şi GRU) şi cu consulul sovietic din Cluj, Albert Petrovici Akulov. Comandamentele militare sovietice erau dislocate în cele mai importante localităţi din Transilvania: Târgu Mureş, Sfântu Gheorghe, Miercurea-Ciuc, Cluj, Oradea, Satu Mare, Baia Mare, Sighet, Şimleu Silvaniei, Huedin, Braşov (Stalin), Timişoara, Arad şi Sibiu (Hlihor şi Scurtu, 2000, 54, apud Watts, 2010/2011, 183). Această acoperire a Budapestei de Moscova a constituit factorul determinant în revitalizarea pretenţiilor teritoriale la adresa României.

 

Răspunsul românesc la adresa mecanismului de control sovietic

 

În urma adoptării unei linii de către PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice), în cadrul celui de-al XX-lea Congres, liderul de la Bucureşti a înţeles că, preluând exemplul lui Hruşciov (care câştigase simpatia comunităţii internaţionale prin „procesul” intentat stalinismului), va reuşi treptat să înlăture atât troika – deja condamnată – Ana Pauker, Vasile Luka, Teohari Georgescu, cât şi influenţa directă a Kremlinului asupra României.

„Cei trei, singurii adevăraţi stalinişti, erau vinovaţi – susţinea Dej – de instituirea unui regim de teroare în statul român şi de concentrarea în mâinile lor a unei puteri abuzive folosite împotriva partidului şi a populaţiei” (Secu, 2011, 61). Astfel, „destalinizarea” demarată de Hruşciov în URSS a constituit contextul favorabil pentru demersurile lui Dej de înlăturare a consilierilor sovietici de la conducerea economiei româneşti. Iar la mijlocul anului 1954, România a fost prima ţară din Blocul sovietic care şi-a „răscumpărat” Sovrom-urile.

 

Retragerea trupelor şi consilierilor sovietici

 

La sfârşitul lui octombrie 1956, CC al PCR l-a însărcinat pe primul-ministru, Gheorghe Stoica, ca în cadrul reuniunii a Tratatului de la Varşovia din noiembrie-decembrie de la Moscova să ceară retragerea trupelor şi consultanţilor sovietici (Retegan, 2000, 178, apud Watts, 2010/2011, 205).

Interpretarea acestei intenţii a Bucureştiului de către misiunea diplomatică americană a pornit de pe o pistă greşită: „regimul de la Bucureşti va ţine piept presiunilor populare pentru îndepărtarea trupelor sovietice” (Current Intelligence Bulletin: The Hungarian Situation, apud Watts, 2010/2011, 205).

            Deşi Kremlinul îşi exprimase acordul privind retragerea consultanţilor, Bucureştiul şi-a menţinut presiunea argumentând prin greşelile profesionale, politice şi personale ale acestor „consultanţi” deveniţi între timp „ofiţeri de legătură” a Centralei KGB. Cu toate acestea, pierderea influenţei militare directe şi reducerea numărului de consultanţi sovietici a fost contrabalansată de reţelele de agenţi sovietici – cunoscuţi ca cetăţeni români sau cu dublă cetăţenie aflaţi în poziţii de conducere.

Decizia lui Hruşciov privind retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României a fost privită de KGB ca fiind cea mai mare greşeală a sa, mai ales că Moscova a fost luată prin surprindere de provocarea Bucureştiului, mai ales că reţelele de informaţii sovietice nu erau încă suficient de extinse pentru a compensa această retragere militară.

 

Eliminarea reţelelor sovietice de informaţii din cadrul partidului sau aparatului de stat

 

Eforturile românilor de a elimina în totalitate controlul sovietic nu a încetat nici după retragerea trupelor militare.

Dispunând de o rezervă generoasă de agenţi sovietici în România, Moscova a apelat la „noi reţele formate din ofiţeri de armată şi informaţii (precum şi din activişti de partid), instruiţi în URSS începând cu anul 1945 şi ulterior numiţi în funcţii de conducere, precum şi din angajaţi români ai organizaţiilor sovietice din România (Watts, 2010/2011, 207).

Principalele „surse” de recruţi au fost Diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan” întoarse în România în 1944, iar persoanele rezidente în zonele de graniţă româno-sovietică formau „efectiv o armată de spioni secreţi (neoficiali)” (Troncotă, 1999, 479, apud Watts, 2010/2011, 207).

Imediat după retragerea militară, graniţa dintre România şi RSS Moldovenească a fost închisă, iar contactele politice şi culturale întrerupte.

Din 1959, RSS Moldovenească a devenit un adevărat bastion al operaţiunilor clandestine orientate împotriva României. În domeniul spionajului extern, KGB-ul din RSSM a desfăşurat acţiuni de informaţii şi contrainformaţii în România.

Aceste activităţi se desfăşurau doar prin câteva surse ilegale, care investigau starea de spirit a populaţiei şi „propaganda românească” în privinţa Basarabiei.

Datorită „relaţiei speciale” dintre România şi RSSM cererile pentru vizitele particulare la rudele din România erau în prealabil minuţios examinate, iar avizul de placare era acordat cu mare greutate.

Persoanele care primeau totuşi aprobarea treceau printr-o procedură complicată de verificare şi era obligatoriu să lase acasă un membru al familiei (de obicei, unul dintre copii), ca garanţie că nu vor evada din „închisoarea popoarelor” (Moraru, 2008, 180-183).

Primele mişcări de eliminare a agenţilor sovietici s-au realizat în cadrul armatei, acestea fiind coordonate probabil de Bodnăraş.

Modelul trimiterii unui ofiţer superior, mai întâi în producţie şi apoi al demiterii a devenit modul românesc de a scăpa de ofiţerii GRU din forţele armate – eliminarea generalului-maior Constantin Doncea şi generalului-maior Villiam Suder (Sola Pool, 1995, 87-88, apud Watts, 2010/2011, 199).

Conform unui ordin, emis de ministrul Afacerilor Interne la 10 februarie 1959, organele operative trebuiau să efectueze urmărirea:

„a) spionilor, diversioniştilor, teroriştilor; (…) l) persoanelor suspecte de spionaj, a celor care au intenţii de trădare, de diversiune şi teroare, a foştilor legionari activi, a membrilor organizaţiilor naţionaliste şi duşmănoase, precum şi a elementelor care desfăşoară o activitate duşmănoasă intensă împotriva Republicii Populare Române, dacă aceste elemente s-au sustras urmăririi informative, dispărând de la domiciliu” (ACNSAS, fond documentar, dosar 111, vol. 4, ff. 25-48, in Moldovan et al., 2007, 445).

Prin intermediul agenţilor săi loiali infiltraţi în forţele armate române şi cele din statele membre ale Tratatului, Kremlinul a reuşit să mobilizeze militarii – miniştri şi generali instruiţi în URSS şi recrutaţi de sovietici – în timpul blocadei Berlinului.

Reacţia Bucureştiului a fost imediată: 1. epurarea corpului de ofiţeri din armată şi din serviciile secrete; 2. reorganizarea modelelor instituţionalizate prin care se păstra influenţa sovietică. „1961 a fost ultimul an în care DSS şi-a trimis agenţii de informaţii la Institutul Felix Dzerjinski (şi programele aferente) din Moscova al KGB pentru instruire.

Ofiţerii DSS care urmaseră anterior cursurile de instruire KGB erau acum „obligaţi să urmeze cursuri de reciclare la ţară”[3] (Troncotă, 1999, 482 apud Watts, 2010/2011, 213).

Astfel principala cale de pătrundere a influenţei sovietice în cadrul instituţiilor de aplicare a legilor statului a fost eliminată.

Singurele ţări din Tratat care au luat astfel de decizii majore au fost Albania (care oricum va ieşi din Tratat) şi România, spre deosebire de Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria şi Bulgaria, care şi-au trimis ofiţerii serviciilor secrete şi ale armatei la cursurile de instruire de la Moscova timp de 30 de ani, ba chiar şi după prăbuşirea comunismului.

 

Măsurile României pentru neutralizarea reţelelor de agenţi sovietici şi blocarea Kremlinului în încercarea de a construi altele

În prima parte a anului 1962 confruntarea între serviciile de informaţii româneşti şi cele sovietice capătă un caracter oficial, mai ales atunci când Gheorghiu-Dej a ordonat crearea unui mic „nucleu”[4] de ofiţeri de contraspionaj şi contrainformaţii, care aveau misiunea să descopere agenţii şi reţelele sovietice.

„Biroul monitoriza activităţile şi contactele personalului de la ambasada sovietică şi desfăşura operaţiuni de supraveghere asupra principalilor recruţi, concentrându-se în această perioadă de început pe foştii cominternişti şi pe veteranii războiului civil spaniol care, fără excepţie, fuseseră iniţial recrutaţi şi instruiţi ca agenţi de informaţii sovietici, dar a căror loialitate actuală nu mai era garantată” (Troncotă, 1999, 480-482, apud Watts, 2010/2011, 219).

Sovieticii au fost blocaţi şi în încercarea de a restabili controlul asupra armatei prin intermediul generalilor Epişev şi Podgornîi, iar relaţiile între serviciile de informaţii din România şi serviciile ţărilor semnatare ale Tratatului de la Varşovia încetau gradual. DSS a fost instruit să nu furnizeze nicio informaţie brută consilierilor străini pentru a combate orice transfer de informaţii către Centrala KGB.

În august 1962 Biroul Ţărilor Socialiste dispunea deja de o listă cu 149 de persoane indentificate ca „agenţi sovietici infiltraţi în România”. Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu şi Emil Bodnăraş s-au angajat direct în închiderea acestor reţele.

Ceauşescu observase că aşa-numiţii „consilieri” sovietici „continuă să recruteze cetăţeni români pentru reţelele de agenţi sovietici pentru a-i folosi în această ţară, şi în străinătate” (Otu, 1999, apud Watts, 2010/2011, 229).

Metoda de desfiinţare a reţelelor KGB a fost aplicată sistematic şi era bine organizată: „ei combinau un „morcov” – iertarea totală a greşelilor din trecut, protecţie fizică şi chiar onoruri – cu un „băţ” – promisiunea unor repercursiuni severe în cadrul unor abateri ulterioare” (Watts, 2010/2011, 233).

 

Mitul „calului troian” românesc susţinut de membrii Tratatului

 

Dinamicile intra-Pact au stat sub eforturile Moscovei şi „familiei socialiste” a Pactului pentru a menţine România în mod formal în cadrul alianţei Blocului Sovietic şi a masca gradul de opoziţie a României faţă de politicile URSS la nivel internaţional.

Această strategie de „disuadare şi blocare” a rămas constantă începând cu Nikita Hruşciov, Brejnev, în scurta perioadă Andropov şi în cea mai scurtă a lui Cernenko, ca şi sub conducerea lui Mihail Gorbaciov.

Cu toate acestea, KGB-ul a reuşit să angreneze membrii Tratatului în strategia de „măsuri active” pentru a exploata un anumit tip de neîncredere: România trebuia să aibă o imagine de „cal troian” sovietic, a cărui independenţă masca o loialitate totală faţă de Kemlin, mai mare chiar decât a celorlalte state aliate Blocului sovietic. Centrala KGB a fost pusă într-o situaţie delicată când a constatat că România punea capăt legăturilor operaţionale de informaţii cu alte servicii ale Tratatului de la Varşovia.

În 1962, Stasi este forţat să oprească o operaţiune comună RDG-România de răpire şi execuţie a emigranţilor şi a dezertorilor, care se derula încă din anii ’50 (Dosarul Balcanilor).

Iar în aprilie 1963 Stasi evită să împărtăşească tehnologia de supraveghere şefului DSS, ajungându-se mai târziu ca ambele servicii secrete să refuze încheierea unui acord (Herbstritt şi Olaru, 2005, 66-67/257-259, apud Watts, 2010/2011, 218, 227).

Atmosfera de la bordul navei Baltica, ce transporta delegaţiile sovietice. maghiare, bulgare şi româneşti spre New York în septembrie 1960, redă situaţia relaţiilor dintre membrii Tratatului: „Toate celelalte delegaţii aveau o atitudine rezervată faţă de Gheorghiu-Dej şi de români, în timp ce Hruşciov, Kádár şi liderul bulgar, Tudor Jivkov, afişau o camaderie destul de strânsă (…) La un moment dat Hruşciov s-a plâns că „ în România, şi chiar în rândurile Partidului Comunist, se dezvoltau atitudini distructive naţionaliste şi antisovietice, care trebuiau tăiate de la rădăcină” (Şevcenko, 1985, 97, apud Watts, 2010/2011, 209).

Centrala KGB a înlăturat DSS când a introdus „relaţiile operaţionale regulate şi directe”, prin care au fost instituţionalizate departamentele de dezinformare în RDG, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria şi Polonia. Tema „calului troian” a fost fabricate cu grijă de serviciile secrete sovietice şi a constituit o lovitură în materie de informaţii atât pentru SUA, cât şi pentru România.

Prejudecata anti-românească în CIA şi Departamentul de Stat era alimentată prin rapoartele experţilor est-europeni care „erau deseori membri ai unor grupuri regionale etnice, care urmăreau în primul rând interesul ţărilor de origine” (Watts, 2010/2011, 224).

Pe tot parcursul Războiului Rece România se opunea politicii externe şi de securitate a Pactului, refuza subordonarea în cadrul alianţei şi manifesta dorinţa de a se apropia de Vest.

Pentru a evita un conflict deschis şi a preveni o posibilă retragere a României din politicile de securitate, Pactul a ascuns diferendele româno-sovietice (Idem, 42-43). Consecinţa a fost o izolare diplomatică faţă de occident a României menţinută chiar şi după căderea Zidului Berlinului.

Astfel, fostul şef al SIE, Flaviu Predescu, în urma unei vizite efectuate pe 14 aprilie 1992 în ţările membre NATO, a fost uluit de atmosfera grea conform căreia România era vinovată de toate relele de dinainte de 1989, iar în noua concepţie asumată la nivel internaţional „nici măcar nu existase vreo confruntare între NATO şi Tratatul de la Varşovia, că doar România otrăvise relaţiile internaţionale” (Predescu, 2011, 93). În nota informativă a şefului ZAIG referitoare la situaţia din România se spune că:

„Utilizarea continuă a tuturor posibilităţilor statelor membre ale comunităţii socialiste pentru a acţiona în Republica Socialistă România, cu scopul menţinerii şi intensificării legăturilor existente dintre România şi Tratatul de la Varşovia şi CMEA, precum şi contactele bilaterale, ar trebui avute în vedere în activitatea operaţională politică” (Herbstritt şi Olaru, 2005, 361-362 apud Watts, 2010/2011, 42).

 

Impactul disidenţei României asupra relaţiilor ostile sovieto-americane

 

Întâlnirea de vârf de la Geneva, din 1955, a arătat o realitate fundamentală: Statele Unite şi Uniunea Sovietică erau încleştate într-o competiţie geopolitică. Era vorba despre un joc cu sumă nulă, unde câştigul pentru una dintre părţi era larg perceput ca fiind o pierdere pentru cealaltă.

În cele din urmă, America a fost antrenată în Europa prin sfera sa de influenţă ţinând în frâu aventurismul sovietic (Kissinger, 1994/2010, 456).

Pe măsură ce divergenţele între România şi celelalte ţări CAER se acutizau pe tema planificării supranaţionale şi specializării, Dej devine tot mai prudent în a critica alte partide, mai ales pe cel iugoslav şi chinez.

Mai mult decât atât, Bucureştiul se plângea permanent de problemele sale în relaţiile cu URSS şi celelalte ţări socialiste, primind înţelegere din partea iugoslavilor, trecuţi de mai multe ori prin divergenţe acute cu Moscova. Iată ce declara Gheorghiu-Dej despre problema agenturii sovietice în 1963:

„Există o mare preocupare de spionomanie la ei [sovietici – n.n.]. În această direcţie, Hruşciov a spus că vin de la Securitate la el şi-i spun: uite ce se petrece în România.

Îi vin cu diferite chestiuni pe cap, că de ce s-a desfiinţat şcoala NKVD, aceştia vin cu o serie întreagă de probleme, deci sunt alimentaţi cu spionomanie de parcă la noi în ţară s-ar întâmpla nu ştiu ce fel de lucruri prăpăstioase ca şi în ţările capitaliste.

Aparatul lor este orientat unilateral, vin la noi şi caută nod în papură, nu vin să vadă munca oamenilor, partea aceasta a orientării, speră să găsească şi inventează lucruri care nu există în realitate, tendenţioase, pentru că sunt preocupaţi de spionomanie, preocupaţi de lucruri care nu au nici în clin, nici în mânecă cu relaţiile frăţeşti dintre ţările socialiste” (Stanciu, 2010, 23).

După războiul sino-sovietic din 1962, Bucureştiul s-a implicat activ pe cale dimplomatică în medierea dintre părţi, deşi era un negociator nedorit de Kremlin.

Aşa s-a făcut că, pe 6-7 iunie 1962, la cea de-a XVI-a sesiune CAER de la Moscova apar primele neînţelegeri româno-sovietice cu privire la adoptarea unei politici economice comune (Watts, 2010/2011, 235). Astfel încât, în anul următor, la şedinţa CAER, delegatul român Alexandru Bârlădeanu a sfidat în mod deschis statutul hegemonic al Uniunii Sovietice, ridicând problema „spolierii economiei naţionale prin Sovrom-uri” (Secu, 2011, 63).

În acelaşi an, România încheie primele acorduri economice bilaterale cu China şi cu Franţa, precum şi unul cu Germania de Vest, determinând nemulţumirea est-germanilor (Herbstritt şi Olaru, 2005, 80-81, apud Watts, 2010/2011, 235).

Atitudinea Statelor Unite vizavi de chestiunea românească a fost una pasivă: „O premisă centrală a politicii de îngrădire fusese aceea de a lăsa eliberarea Europei de Est pe seama timpului şi de a nu face opoziţie frontală controlului sovietic” (Kissinger, 1994/2010, 482-483). Pe lângă aceasta, acţiunile sovietice aveau rolul de a distrage atenţia de la Bucureşti şi lansarea imaginii României de „cal troian” sovietic.

 

O parte din zvonurile lansate constau în „afirmaţii, conform cărora, pentru Moscova, România nu avea o importanţă strategică, în timp ce Cvartetul strategic din zona de nord a Tratatului – Republica Democrată Germană, Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia – erau de importanţă capitală[5] (Watts, 2010/2011, 241).

Însă realitatea a fost alta: în încercarea de a garanta securitatea graniţelor sovietice, liderii de la Kremlin s-au preocupat intens de crearea/păstrarea unui glacis strategic alcătuit din state socialiste.

Moscova urmărea cu maximă atenţie mişcările sateliţilor din glacis, hotărâte să nu permită nici cea mai neînsemnată abatere de la tiparele modelului sovietic (Constantiniu, 2010, 243).

Încordarea din timpul crizei rachetelor şi construirea Zidului Berlinului au permis autorităţilor de la Bucureşti să se îndepărteze de Moscova permiţând ralierea politicilor strategice ale SUA. Totodată, decizia preşedintelui John F. Kennedy de a oferi asistenţă României pentru „a urma o cale independentă” (J.F. Kennedy Library apud Watts, 2010/2011, 246) l-a determinat pe Dej să-i trimită preşedintelui american o scrisoare secretă prin care-l informa că: „ţara sa nu susţinea decizia sovietică privind amplasarea de rachete şi nu va participa la nici un conflict armat provocat de Moscova”.

El a subliniat faptul că Moscova încălcase articolul 3 al Tratatului, atunci când, fără a-i consulta pe ceilalţi membri anterior luării deciziei, hotărâse amplasarea armelor nucleare în Cuba şi mobilizarea forţelor Tratatului de la Varşovia.

Dej a asigurat Washingtonul că nu va permite amplasarea de armament nuclear sovietic pe teritoriul României, oferind SUA „posibilitatea să folosească orice metodă pentru a proba aceste declaraţii” (Garthoff, 1995, 35, apud Watts, 2010/2011, 245-247). Şi cererile sovieticilor de sporire a bugetului militar au întâlnit o opoziţie din partea Bucureştiului, care a venit cu contra-argumentul că o eventuală expansiune militară nu este necesară, deoarece nu ar exista un pericol real de agresiune dinspre Occident.

Decizia României de a opta pentru o cale naţională a desăvârşirii comunismului a fost oficializată la 26 aprilie 1964, prin publicarea de către organul de presă a PMR, „Scânteia”, a Declaraţiei cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale.

Data adoptării textului, 22 aprilie, nu era întâmplătoare având în vedere că în aceeaşi zi era sărbătorită cea de-a 94 aniversare a lui Lenin. Această „Primăvară de la Bucureşti” oferea României statutul de „insubordonat” în cadrul alianţei apărând poziţiile care erau suspect de apropiate Vestului şi dădea toate semnele că va proceda astfel şi pe viitor:

 „Militând pentru promovarea unor relaţii economice normale, reciproc avantajoase, fără condiţii politice, fără restricţii şi discriminări, Republica Populară Română, ca şi celelalte state socialiste, îşi dezvoltă legăturile economice cu toate statele, indiferent de orânduirea lor socială” („Scânteia, 23 apr. 1964 in Magazin istoric, an XI, nr. 116, aug. 2011, 65).

 Aspectul unic al Primăverii de la Bucureşti a fost că România şi-a redactat „declaraţia de independenţă” într-un moment în care Moscova desfăşura deja „măsuri active” de a încadra România nu numai în categoria statelor socialiste „deviaţioniste” (Iugoslavia, Albania şi China), cât şi alături de adversarii NATO.

Eforturile liderilor sovietici au fost canalizate spre ascunderea scopului „declaraţiei” şi diminuarea apelului „prezentând-o ca o propunere egoistă făcută în avantajul României” (Watts, 2010/2011, 248).

Nici măcar decretele 176, 310 şi 411, adoptate de Dej în aprilie-iulie 1964, prin care au fost eliberaţi ultimii deţinuţi politici (potrivit cifrelor oficiale, aproximativ 10 000 de persoane), nu au scăpat de aparatul de dezinformare sovietic. Conform relatărilor de mai târziu ale fostului ministru al Afacerilor Externe al RPR, Corneliu Mănescu[6], decretele de eliberare a deţinuţilor politici nu reprezentau altceva decât o decizie politică prin care Gheorghiu-Dej îşi îndeplinea două obiective: convingea Vestul că poate fi un partener viabil pe scena internaţională şi căştiga sprijinul românilor împotriva Kremlinului:

„Era, de fapt, o măsură politică în conses cu „reabilitările” victimelor stalinismului din celelalte ţări. Numai că Dej i-a eliberat pe toţi, nu doar pe câţiva, cum s-a întâmplat în Uniunea Sovietică, spre exemplu.

 

Ceea ce i-a atras un mare capital politic în Occident. Aş vrea să spun că Dej a acceptat să dea curs acestor intervenţii deoarece şi-a dat seama că va rămâne de pe urma acestor măsuri şi cu un prestigiu crescut pe plan extern şi cu anumite avantaje de la cei pe care-i eliberase” (Betea, 2001, 102, apud Secu, 2011, 63).

Conform rapoartelor CIA „experimentul” românesc viza „înlăturarea controlului sovietic” (CIA Board of National Estimates, apud Watts, 2010/2011, 248), însă atenţia Occidentului s-a concentrat mai mult asupra aspectelor economice ale declaraţiei.

Nici dezicerea de Planul Valev şi nici poziţia oficială conform căreia „suveranitatea statului socialist presupune ca el să deţină în mâinile sale totalitatea pârghiilor de conducere a vieţii economice şi sociale” nu au atras atenţia Washingtonului.

 

Or, în rapoartele sale, CIA ajunsese la concluzia că autorităţile de la Bucureşti „se convinseseră aparent, de faptul că URSS nu poate exercita presiuni politice serioase sau sancţiuni economice şi că aceasta nu  va interveni pe cale militară” (Romania’s Position in the Soviet Bloc, 22 apr. 1964, apud Watts, 2010/2011, 250-251).

Autor: Nicolae Ţîbrigan

 

Sursa foto: Adevărul.ro

 

 

Bibliografie

• Constantiniu, Laurenţiu. (2010). Uniunea Sovietică între obsesia securităţii şi insecurităţii. Bucureşti: Corint.

• Declaraţie cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste  şi muncitoreşti internaţionale adoptată de Plenara lărgită a C.C. al P.M.R. din aprilie 1964, Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român. În Historia, an XI, nr. 116, august 2011.

• Kissinger, Henry. [1994](2007). Diplomaţia (trad. Mircea Ştefancu şi Radu Paraschivescu). Bucureşti: ALL.

• Moldovan, Silviu, B., Anisescu, Cristina şi Matiu, Mirela. (2007). „Partiturile” Securităţii. Bucureşti: Nemira & Co.

• Moraru, Pavel. (2008). Serviciile secrete şi Basarabia (1918-1991). Dicţionar. Bucureşti: Editura Militară.

• Predescu, Flaviu. „Cum a predat Talpeş americanilor „fantomele” Securităţii”, Lumea, an XVII, nr. 12 (225), 2011.

• Secu, Ioana Elena. „Lumina nu mai vine de la Răsărit. Vine de la Gheorghiu-Dej!”, Historia, an XI, nr. 116, august 2011.

• Stanciu, Cezar. „Când tovarăşii români şi sârbi îi bârfesc pe tovarăşii sovietici”, Historia, an X, nr. 107, noiembrie 2010.

• Watts, Larry, L. [2010](2011). Fereşte-mă, Doamne, de prieteni…Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România (trad. Camelia Diaconescu). Bucureşti: Editura RAO.

 

---

[1] În timpul războiului (1941-1945) DI a funcţionat sub numele Departamentul de Informaţii Internaţionale (OMI) sub comisarul politic şef al lui Stalin, Şerbakov, cu Dimitrov şi Manuilski ca adjuncţi. Printre sarcinile sale se numărau controlul şi finanţarea acoperită a partidelor comuniste străine, crearea şi diseminarea propagandei scrise şi radio, dezinformare, managementul grupurilor internaţionale de pe front şi al comitetelor antifasciste, comunicare şi relaţii externe, şi spionaj direct.

[2] La 28 august 1948, când Direcţia Generală a Securităţii Poporului a fost înfiinţată oficial prin Decretul nr. 221 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare România, Pantelei Bodnarenko (deşi era cetăţean sovietic) a devenit, printr-un decret emis în aceeaşi zi, primul ei director general, cu gradul de general-locotenent de securitate (Art. I – Domnul Pintilie Gheorghe se numeşte pe data de 15 august 1948 în gradul de general-locotenent de securitate, cu funcţiunea de Director General, clasa 15 de salarizare şi se însărcinează cu conducerea DGSP). Belu Zilber, fost militant comunist, spunea despre Pantelei că luptase ca soldat în cavaleria lui Budionîi şi că „zeci de ani ucisese cu mâna lui mulţi duşmani de clasă”.

Totodată a structurat instituţia DGSP după modelul NKVD înţesând-o cu membri ai vechilor reţele de spionaj sovietice din România. Anii în care a condus DGSP (1948-1952) au fost marcaţi de cele mai masive represiuni de natură politică înregistrate vreodată în România. Soţia lui, Ana Toma (Grossman), era o versată agentă a Direcţiei de Informaţii Externe a NKVD (vezi Moraru, 2008, 201-203).

[3] Ofiţerii DSS şi cei din armată care se întorseseră din URSS de la cursurile de instruire cu soţii rusoaice/sovietice – toate păstrându-şi legătura cu Moscova – aveau posibilitatea fie de a divorţa, fie de a le trimite înapoi, fie de a părăsi serviciul.

[4] Acest „nucleu” era cunoscut sub denumirea de „Biroul Ţărilor Socialiste” evoluând ulterior în unitate pentru Serviciile de Informaţii Socialiste (sau unitatea anti-KGB) cunoscută oficial prin denumirea UM 0920/A (1969-1978) şi UM 0110 (1978-1990).

Unitatea a fost condusă în perioada 1963-1965 de către ofiţerul de contraspionaj Aurel Mirce. În 1965 colonelul Constantin Iosif  l-a înlocuit pe Mirce ocupând funcţia până  în 1978, când a fost descoperit ca fiind agent sovietic în urma dezertării lui Mihai Pacepa.

[5] Rapoartele asupra insignifianţei României ieşeau la iveală în perioadele de vârf ale antagonismului sovieto-român. Conceptul „cvartetului” de importanţă strategică din aripa nordică a Pactului a fost dată în circulaţie pentru prima oară când în mass-media occidentală se vorbea despre tentativa KGB-ului de asasinat a lui Dej în timpul zborului pe o rută peste Himalaya, unde sovieticii nu au cerut în mod intenţionat aprobarea din partea Beijing-ului pantru tranzit. Drept urmare, avionul risca să fie doborât de autorităţile chineze. Gheorghiu-Dej remarca atunci: „Hruşciov avea nevoie de cadavrul meu ca să dovedească lumii că dreptatea e de partea lui, în disputa cu Mao” (Watts, 2010/2011, 235).

[6] Corenliu Mănescu a fost comisar politic pregătit la Moscova şi condusese o perioadă în anii ’50 Direcţia Politică a armatei. Conform unor rapoarte, acesta „urmase o şcoală specială de securitate din Uniunea Sovietică”, după care „a colaborat strâns cu Alexandru Drăghici la Ministerul de Interne” (Romanian Unit, 1967, apud Watts, 2010/2011, 239).