Povestea lui Ilie Cătărău, unul dintre cei mai mari aventurieri români

Foto : Ilie Cătărău

„Golanul” care a vrut să distrugă două țări și a ajuns un James Bond al comuniștilor

Politicianul, militarul, spionul și anarho-comunistul Ilie Cătărău s-a născut în 1888 la Mărcăuți, ținutul Orhei, Basarabia.

Avea să devină eroul unui scenariu de film hollywoodian din care n-au lipsit atentatele teroriste, spionajul, încleștările între serviciile străine și interne, armatele private, loviturile de stat, amantele și călătoriile de-a lungul și de-a latul globului, consemnează Dan Mlădinoiu în publicația https://www.impact.ro.

Din itinerarul lui au făcut parte: Africa, Anglia, Polinezia Franceză, Papua Noua Guinee, Insulele Hebride, Australia, Japonia, Canada, Rusia, Statele Unite, Argentina etc. A venit pe lume într-un sat anonim de pe malul Nistrului, ca fiu al dascălului de biserică, Vasile Constantin și al Alexandrei. După pierderea timpurie a tatălui, umblă din școală în școală. Departe de surorile sale, învață la liceele din Ananiev și Odesa. Urmează cursurile seminarului teologic din Chișinău, pe care, din lipsă de bani, nu le termină.

Ilie Cătărău, cel mai mare aventurier român. Primele semne ale unei cariere primejdioase

Țăranul înalt, robust și prezentabil va fi recrutat într-un regiment al husarilor Gărzii Imperiale. Însă, era frământat de un gând. Acela de a cunoaște amănunțit țara lui Ștefan cel Mare. Limba și cultura despre care vorbeau pe ascuns colegii săi seminariști. A fost contactat de Ohrana, poliția secretă a Imperiului Rus. Dezertează, trecând Prutul în România dinspre Galiția. 

Aici intervine marele semn de întrebare. Pentru că, de acum încolo, acțiunile sale vor merge pe două ”fronturi” cel pro-românesc și cel pro-rus. Care, până la un punct, s-au întrepătruns, cele două state ajungând să fie și partenere în primul război mondial. 

Este capturat și închis la Dorohoi. Un filantrop liberal, G.G.Burghele, îl scoate din temniță, îl găzduiește și îi oferă o catedră de limba română. Cătărău însă voia mai mult de la viață. Binefăcătorul său îl recomandă, iar actele măsluite ce atestau frecventarea Universității din Odesa sunt validate de Universitatea din Iași. Totuși, părăsește capitala moldavă cu destinația București. Conducătorii Societății Românilor din Basarabia, “Milcovul” Ioan G. Bibicescu și basarabeanul în exil Zamfir Arbore îi sunt chezași la admitere în Facultatea de Litere și Filosofie.

Accesul în lumea bună a României

Victimă a țarismului care răpise Basarabia în 1812 și apoi în 1878 (județele din sud), Cătărău îl impresionează pe marele Nicolae Iorga prin talentul său pentru limbile străine, opt dintre ele fiind cunoscute aproape perfect, și geografie. Ca bun orator, istoricul avea să-l folosească intens la mitinguri.

Este primit în partidul condus de eruditul profesor, dar și în Liga Culturală. I se dă adeseori cuvântul în apărarea intereselor Basarabiei. Deținând funcția de profesor la Școala de Război, Iorga i-l prezintă regelui Carol I. Ilie nu mai era un anonim. Ia parte la excursii alături de Carol I, membrii dinastiei Brătianu, Ioan Cantacuzino, Ion D. Berindey, Alexandru Davilla, Traian Lalescu, Simion Mehedinți, Emil Pangratti, prințul George Știrbei ș.a. Practic, cunoaște toată protipendada României de dinainte de Primul Război Mondial. Toate ușile i se deschiseseră basarabeanului anonim. 

Nicolae Iorga, omul care l-a introdus pe Catarau in lumea buna a Romaniei

Cătărău îi salută pe românii din patria-mamă în numele celor două milioane aflate dincolo de Prut: „Noi, românii basarabeni, nu putem avea încredere decât numai în Partidul Naționalist Democrat. Vom vedea dacă putem avea încredere în Partidul Conservator, acum la guvernare. Dl. Tache Ionescu, și în guvern și în afara lui, nu a avut un program pentru ajutorarea românilor din afară de Stat, care așteaptă sprijin din partea patriei-mumă. Același lucru îl văd și în Partidul Liberal”.

Prima misiune, în Serbia. Și de la români, și de la ruși

În 1912, în Balcani zăngăneau armele, dar România nu era pregătită în sectorul informațiilor și al contrainformațiilor militare. Abia un an mai târziu avea să apară “Legea spionajului în timp de pace”. Astfel, prin avizul favorabil al generalului Alexandu Averescu, lui Cătărău i se atribuie rolul retroactiv de spion militar. Noua postură îl face dezirabil Siguranței Statului. Iar Primul război balcanic înseamnă șansa lui Cătărău să se afirme. E trimis să evalueze situația din Serbia, din postura de corespondent al ziarului conservator Epoca. Asta, ca misiune din partea spionajului militar românesc. Cel rusesc îi dăduse alta: să contacteze serviciile secrete sărbești, pregătite să intervină împotriva intereselor austro-ungare.

Cătărău vs Austro-Ungaria. Exploziile care au răvășit o țară

În scurt timp, îl găsim pe Cătărău acționând în Ardeal, acolo unde deznaționalizarea practicată de autoritățile civile, militare și bisericești maghiare făcea ravagii. Așa că tânărul Ilie își ia misiunea să distrugă Austro-Ungaria. Și începe.

Pe Tâmpa, deasupra Brașovului, era amplasată de câțiva ani o statuie impresionantă, simbolul “mileniului de aur unguresc”-statuia lui Arpad cu o înălțime de 20 de metri. Împreună cu un camarad o dinamitează și se întorc la București. Loviseră un mit.

Pentru că cei doi nu locuiseră la un hotel, nu au putut fi identificați. Poliția maghiară era disperată să-l prindă pe „golanul” care le distrusese statuia.

Relațiile dintre România și Austro Ungaria, și așa șubrede, se deteriorează fără șanse de întoarcere. 

Statuia lui Arpad de pe Tampa, alaturi de pozele celor doi atentatori: Ilie Catarau si Timofei Kirilov. Foto: monitorul express

 În 1944, în lucrarea sa memorialistică „Brașovul de altădată”, Sextil Pușcariu scria: “Peste vreo două decenii de la ridicarea statuiei, a făcut explozie o bombă așezată la picioarele ei de unul Cătărău, ca un protest împotrivă îngâmfării stăpânitorilor acestor ținuturi. Felul acesta de a protesta cu fapta nu e prea în firea românului, dar a produs o mare satisfacție la cei umiliți”.

Următoarea ispravă, în februarie 1914, agențiile de presă anunțau aruncarea în aer a Palatului Episcopiei maghiare din Debrețin. Deflagrația fusese provocată de un dispozitiv exploziv plasat într-un colet expediat prin poștă din Cernăuți. Au murit trei oameni, printre care vicarul, alți 14 fiind grav răniți. Ancheta poliției ungare a stabilit că vinovații sunt doi bucureșteni. Asta deja nu mai putea trece drept opera unui „golan”.

Ionel Brătianu împreună cu Alexandru Lahovary și juristul Louis Renault, ultimul laureat al Premiului Nobel, ajung la concluzia că este de evitat arestarea făptașilor, pentru a nu putea fi emisă cererea oficială de extrădare. Așa că încearcă să-i facă scăpați pe Cătărău și camaradul său, Timofei Kirilov, un alt basarabean. 

Omul invizibil

În timp oportun, Ilie Cătărău ajunsese la Constanța, unde s-a îmbarcat. În 1932, ofițerul de marină Eugeniu Botez, scriitorul academician ce-și semna lucrările cu pseudonimul Jean Bart, și-a mărturisit rolul în “extragerea” fugarului din port, prin îmbarcarea acestuia pe nava “Dacia”, cu destinația Egipt. Deoarece nu putea să coboare la Alexandria, unde îl așteptau cu mandatul internațional de arestare austro-ungarii, Ilie reușește să urce la bordul unui vas străin, cu care ajunge în Anglia. Acolo intră în colaborare cu Scotland Yard.

Dintr-un imbold nebun revine la București, unde se întâlnește cu o serie de personalități, cum ar fi, Alexandru Marghiloman și generalul Averescu. Exasperat de apariția inoportună, Brătianu dispune izolarea acestuia de urgență. Este dus sub pază strictă în Moldova, la mănăstirea Pângărați, fostă închisoare, dispensar și spital. Reușește să îndoaie gratiile unei ferestre a chiliei și evadează. 

Cum să scapi de la execuție, partea I și II

Era finalul Primului Război Mondial și Cătărău pare că renunță la foștii săi „patroni” pentru interesele sale personale. De altfel, Ohrana țaristă, presupusul său prim angajator, nici nu mai exista.

E reperat în Sfatul Țării din Chișinău, care încerca să unească Basarabia cu România. Ajunge să comande soldați, însă e dispusă arestarea lui. Dispare din nou. Este capturat de către bolșevici pentru „spionaj și abuz de putere în scopuri personale”.

După un “sejur” la pușcăria din Chișinău, a fost dus sub pază spre Nistru, unde urma să fie executat. Nefiind minuțios percheziționat, Cătărău a scos din cizmă un pistol Browning cu care și-a lichidat escorta.

Apoi, a luat drumul Odesei. Recunoscut pe stradă de oamenii hatmanului Petliura este prins din nou. Aceștia intenționau să-l omoare, pentru sabotarea intereselor Ucrainei și că „nu a vrut să dea Basarabia Ucrainei, ci României”, încercând astfel să distrugă țara vecină!

Fuge încă o dată, folosind împotriva gărzii un gaz toxic obținut din combinarea unor substanțe chimice. 

Statuia lui Simon Petliura. Oamenii hatmanul Ucrainei au vrut și ei sa-l execute pe Catarau

Din presa internațională a vremii reiese că a traversat Siberia, ajungând la Irkutsk. Își conecționase acte false, dar este depistat și ajunge după gratiile unei închisori din Yokohama (Japonia). Este eliberat prin garanția unui fost deputat roman stabilit în Japonia.

Firea vulcanică nu îl trădează. Astfel, ia drumul Chinei, Shanghai. Aici, în toiul unui chef, îl aruncă pe ferestra cârciumii pe un rus ce luptase pe frontul din România, care îi înjura copios pe foștii aliați români. Acuzat de tenativă de omor, este achitat de către un judecător britanic.

Rege în Polinezia și logodnicul unei americane

Pentru a i se pierde urma, consecvent cu firea-i fără astâmpăr, Ilie Cătărău pleacă în Polinezia Franceză, unde, cu charisma înnăscută, convinge populația unei insule să îl proclame rege. Nici aici “vacanța” nu i-a fost prea lungă. La sfârșitul lui 1921 se afla într-o închisoare din Nisa. Eliberat, se dă drept conte francez și convinge o tânără americancă să-i fie logodnică. A fost învinovățit că i-a subtilizat acesteia bijuterii de mare valoare.

În urma unui proces care a făcut deliciul presei, s-a dovedit că furtul fusese o înscenare, însă pentru folosirea de documente false și înșelăciunea cu un titlu nobiliar este, pentru a câta oară?, arestat. După ispășirea pedepsei, Cătărău începe o veritabilă viață de veșnic turist. Apar sporadic informații despre el cu șederi în Anglia, SUA, Canada, Mexic, China, Australia, Argentina etc.

Pe întreaga perioadă a celui de-al Doilea Război Mondial s-a aflat în Statele Unite. După expirarea celor 25 de ani necesari prescrierii faptelor sale, Cătărău revine pentru scurt timp în România.

Agentul secret al comuniștilor după 1947

După 1944, se bucură de protecția prim-ministrului Petru Groza, care îl aprecia pentru activitatea sa extremist-naționalistă pe teritoriul Imperiului Austro-Ungar. În 1947, fostul premier carlist, Constantin Argetoianu acceptă să discute cu Cătărău, în calitatea declarată de acesta de emisar secret al fostului rege Carol al II-lea.

Dr. Petru Groza (cu palarie), primul premier comunist al Romaniei. In stânga, Gheorghe Gheorghiu Dej

La solicitarea noii Securități, Groza îl ajută să devină călugăr, cu perspectiva ca, după un stagiu de pregătire în România, să fie lansat ca agent de influență în mediul românilor emigrați în Statele Unite, un fel de James Bond al comuniștilor. Ca atare, “doctorul” politic intervine la Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan.

În memoriile sale, Onisifor Ghibu, implicat și el în evenimentele din Basarabia anului 1917, scrie că în primăvara lui 1955 l-a întâlnit pe o stradă din Sibiu pe “călugărul” Ilie Cătărău.

Ultima „apariție” a lui Cătărău

În 6 august 1955, la moartea mitropolitului Bălan, Ilie Cătărău a trimis Consistoriului din Sibiu o scurtă telegramă de condoleanțe: „Cu smerenie îngenunchez lângă rămășițele pământești ale Marelui Ierarh Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului. Ilie Cătărău, ieromonah duhovnic”. (Telegraful Român, Sibiu, 15 august 1955).

Documentul avea să fie ultimul gest public făcut de basarabean, înainte de a dispărea din viața publică. Avea 67 de ani.

Nimeni nu va mai auzi, niciodată, nimic despre el. Însăși moartea lui rămâne un mister. Nu există date despre mormântul său.

Publicitate

DOSARE ISTORICE: UN ADVERSAR AL UNIRII BASARABIEI CU ROMÂNIA, ÎMPUȘCAT DE BOLSEVICI CA SPION ROMÂN

 

 

În imagine: Comitetul revoluționar al RSSA Moldovenesti (de la stânga la dreapta): Gr.Kotovski, G.Buciușcanu, Gr.Starâi-Borisov, I.Crivorucov, A.Stroev și I.Badeev (octombrie 1924).

 

 

În culisele Istoriei: ADVERSARUL UNIRII – ÎMPUȘCAT DREPT SPION ROMÂN

 

 

Gavriil Buciuşcanu: un caz deosebit, o biografie demnă de pana lui Shakespeare… Nu adăugăm şi nu excludem nimic.

Reproducem biografia întocmai, aşa cum se conţine ea în arhive, în ultimul document care atestă încă existenţa lui fizică, dosarul nr. 49111, deschis la 4 august 1937 şi încheiat la 6 octombrie 1937, înregistrând cu mult pedantism toate nuanţările cronologice reproduse fidel de anchetatorul de la N.K.V.D.-ul din Kiev. 

Dosarul se deschide cu decizia despre ancheta preliminară, deşi e semnată pe data de 15.IX.1937, la Kiev de către şeful secţiunii a secţiei nr.3 cu o lună înainte de a fi împuşcat Gavriil Buciuşcanu.

„La începutul lui ianuarie 1918, am fost ales din partea plasei Isacova, judeţul Orhei deputat la Congresul al III-lea al Ţăranilor din Basarabia, care şi-a ţinut lucrările la Chişinău în prima jumătate a lui ianuarie 1918. Congresul a fost convocat de către Sovietul Gubernial al Deputaţilor Muncitorilor, Ţăranilor şi Soldaţilor cu scopul de a reacţiona la hotărârea Sfatului Ţării de a chema armatele României moşiereşti în Basarabia.

Primul act al acestui congres a fost prezentarea cerinţei de retragere a armatelor de ocupaţie din Basarabia. Ca răspuns la aceste cereri, românii au arestat tot congresul, introducând armata în incinta clădirii în care se ţineau lucrările congresului, dar, în pofida acestei terori organizate, a împuşcării prezidiului congresului, am ales un soviet regional din componenţa căruia făceam parte şi eu. Preşedinte al Sovietului Regional a fost ales trădătorul Inculeţ, adjuncţi ai preşedintelui – Halippa, Erhan şi eu.

 

În Sfatul Ţării continua să activeze fracţiunea ţărănească a deputaţilor aleşi la Congresul II al Ţăranilor, cu al cărui consimţământ a fost chemată armata română în Basarabia.

Sovietul Gubernial al Ţăranilor, cu toată împotrivirea agenţilor români infiltraţi în Soviet, a rechemat pe precedenţii deputaţi ai ţăranilor în Sfatul Ţării şi a trimis în locul lor o nouă componenţă, inclusiv pe mine.

În prezidiul fracţiunii am fost incluşi: Ţâganco, preşedinte, şi eu – adjunct.

În componenţa Sovietului Ţăranilor din Basarabia erau reprezentate toate păturile ţărăneşti: culacii, mijlocaşii şi săracii, şi, de asemenea, intelectualii.

După terminarea perioadei de organizare, atât Sovietul, cât şi fracţiunea au purces la depistarea şi eliminarea din rândurile lor a agenţilor români.

Astfel din componenţa prezidiului Sovietului au fost excluşi Inculeţ, Halippa şi Erhan, iar eu am fost ales preşedinte al Sovietului. Ei au fost excluşi şi din fracţiunea ţărănească a Sfatului Ţării, folosindu-i tribuna pentru demascarea esenţei lui contrarevoluţionare (declaraţia din martie a fracţiuni, conform căreia Sfatul Ţării nu poate rezolva problemele Basarabiei, deoarece, nefiind ales de nimeni, nu reprezintă pe nimeni),(Arhiva M.S.N., dosarul nr.49111).”

Biografia lui ilustrează de minune istoria apariţiei şi evoluţiei unei idei politice – de la formarea RASS Moldoveneşti, motivată de aspiraţiile imperialiste ale URSS, până la transformarea ei într-o nouă calitate: Transnistria – republică-fantomă, tinzând să obţină independenţa statală. Odată născocită, această combinaţie politică este revigorată de fiecare dată când este nevoie.

Istoria Transnistriei s-a scris în diverse versiuni şi de pe diverse poziţii: de pe baricada imperialismului sovietic, de pe poziţia mai temperată a istoricilor din R. Moldova, de poziţia agresivă a istoricilor transnistreni, de pe poziţia cognitivă a istoricilor români, de pe poziţia anexionistă a istoricilor din Ucraina ş.a.

Destinul celor care au stat la baza fundării noii formaţiuni politico-teritoriale a fost tragic – ei au plătit cu viaţa această intenţie.

M. Frunze şi Gr. Kotovski – mai devreme, restul – peste un deceniu. Dispariţia lor explică multe. În primul rând, regizorul acestui spectacol, I. Stalin, nu avea încredere în cei care au realizat fondarea acestei întreprinderi politice. Şi, pentru a elimina orice dubii, actorii au fost trimişi pe eşafod…
Apărută şi constituită pe oasele şi cu sângele oamenilor, Transnistria continuă să ceară jertfe…

Biografia lui G. Buciuşcanu ne-a servit drept punct de pornire în momentul când l-am inclus în enciclopedia Sfatul Ţării:

BUCIUŞCAN, Gavriil

(1889, s. Isacova, jud. Orhei – 1937, Tiraspol).
Mandat validat de la 22.I.1918 până la 27.XI.1918.
În cadrul Sfatului Ţării, a activat în următoarele comisii: a II-a Agrară (membru al prezidiului), Agrară, a II-a de Redactare.

La 27 martie 1918, se abţine să voteze Unirea Basarabiei cu România.

La 27 noiembrie, când s-a votat Unirea fără condiţiuni, a fost printre cei zece semnatari ai Actului alcătuit de deputaţii Sfatului Ţării referitor la alipirea ilegală a Basarabiei la România (26.XI./9.XII.1918).

A trecut Nistrul şi, în scurtă vreme, a devenit unul dintre cei mai activi organizatori ai Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti. A fost comisar al poporului pentru educație în cadrul Comitetului Regional al RASSM.

 În 1937 a fost supus represiunilor, fiind impuscat ca duşman al poporului, la Tiraspol.

 

A crezut ca plecarea lui peste Nistru este un refugiu temporar, un loc de unde urma să revină şi să demonstreze că adevărul istoric este altul.
Intuiţia l-a trădat însă, când, într-o scrisoare publicată în ziarul Plugarul Roş, el îşi blama foştii colegi din primul parlament basarabean, adică pe deputaţii din Sfatul Ţării, prorocindu-le un destin tragic, fără să-şi dea seama că, de fapt, şi-a ghicit şi deznodământul propriului destin:

„Foştii membri ai Sfatului Ţării, care au votat pentru alipirea Basarabiei la România, îşi vor găsi moartea pentru pământul trădat împreună cu burghezia română.”

În mare, aşa s-a şi întâmplat, dar i-a scăpat un singur detaliu: că nici el nu avea şanse de supravieţuire, iar moartea lui a venit cu mult mai devreme – la 23 octombrie 1937, când condamnatul, conform acuzaţiilor din prima categorie de gravitate, a fost împuşcat, fapt confirmat de adeverinţa anexată la dosarul nr. 45922 al M.S.S. al N.K.V.D.-ului din R.S.S.U.

Mărturisirile lui G. Buciuşcanu sunt extrem de valoroase. Acţiunile revoluţionare din Basarabia, mişcarea de eliberare naţională şi Unirea Basarabiei, el le-a privit printr-o altă optică.

Cealaltă temă, a „limbii moldoveneşti”, a fost la fel de bine elucidată şi argumentată de către Gavriil Buciuşcanu. Ceea ce n-am ştiut noi este că în această luptă au existat două tabere chiar la Tiraspol şi că bătălia s-a dat la nivelul ierarhiei locale de partid şi de stat.

Au fost pedepsiţi cu toţii, au plătit cu viaţa această încercare de a găsi soluţii pentru o problemă cu soluţii deja existente, dar care, din motive politice, nu puteau fi declarate şi aplicate deschis.

Echipa condusă de Starâi era foarte aproape de adevăr şi poate, dacă nu se întâmpla tragedia din 1937, când toţi adepţii şi oponenţii lui au fost împuşcaţi, limba vorbită în Transnistria ar fi fost cu totul alta.

Cu totul alta ar fi fost şi influenţa acestei limbi asupra culturii basarabene.

Mărturisirile lui G. Buciuşcanu sunt de o mare valoare istorică. El derulează exact filmul evenimentelor, şi, tot aici, dezvăluie secretul transmiterii unor documente foarte preţioase ale Sfatului Ţării în Rusia Sovietică.

Unii istorici, care mai pun la îndoială faptul că în arhivele secrete ruseşti se păstrează documentele autentice din această perioadă legată de unirea Basarabiei cu România, vor rămâne dezamăgiţi de cele scrise de G. Buciuşcanu:

„…În noiembrie 1918, au început să se răspândească insistent zvonuri că «Sfatul Ţării» va aborda problema «alipirii de bună voie» la România. În afară de aceasta, agenţii români au început să-i atragă de partea lor pe deputaţi prin diferite promisiuni şi ameninţări.
La 27 noiembrie 1918, a fost convocat «Sfatul Ţării», la această şedinţă au fost prezente 40 de persoane din partea blocului moldovenesc şi 6 deputaţi din partea fracţiunii ţărăniştilor, inclusiv eu.

La ora 2.30, noaptea, preşedintele «Sfatului Ţării» a abordat problema alipirii la România şi, fără a fi pusă la vot, s-a declarat că propunerea este acceptată.

Eu m-am aruncat spre tribună, protestând împotriva acestui tertip, dar ofiţerii români, ascunşi după draperii, m-au înşfăcat, m-au bătut şi m-au aruncat pe hol.

Pentru fracţiunea ţărănească a devenit clar că această comedie s-a jucat pentru a îndeplini voia intervenţioniştilor veniţi în Basarabia… Fracţiunea a hotărât să renunţe la protestul împotriva tertipului obraznic al boierilor români şi să declare decizia «Sfatului Ţării» nevalabilă.

Acest document a fost alcătuit şi semnat de mine, precum şi de conducătorii fracţiunii din «Sfatul Ţării» şi de activiştii vieţii publice.

La sfârşitul lui decembrie 1918, am plecat cu acest document peste Nistru, pe teritoriul Uniunii Sovietice, şi, prin intermediul Partidului Comunist din Odesa, l-am transmis Guvernului Sovietic.

Acest document a fost publicat în Pravda din aprilie 1924, înainte de Conferinţa de la Vena, şi a fost folosit de Guvernul Sovietic la această conferinţă în tratativele cu românii, astfel că aceştia n-au putut declara ocuparea Basarabiei drept o alipire benevolă.

…Chiar de la începutul activităţii mele în Republica Moldovenească, am observat că funcţionarii de bază se cunosc deja de mult timp şi se împart în două grupări: a lui Badeev şi a lui Starâi.

Aceste două grupări existau încă până la formarea Republicii Moldoveneşti. Deşi se străduiau să arate că divergenţele sunt de ordin personal, în realitate acestea aveau culoare politică.

Gruparea lui Starâi: Starâi, Krivorukov, Bubnovski, Botev ş.a. considerau că limba moldovenească nu este limbă, ci jargon, moldovenii nu au cultura lor şi de aceea trebuie să introducă în Moldova limba română şi cultura burgheză, să instituie orientarea după România burgheză, în afară de aceasta, se răspândeau intens zvonuri provocatoare că limba moldovenească are doar 500-600 de cuvinte şi cum, adică, în această limbă s-ar putea scrie cărţi şi publica ziare.

Gruparea lui Badeev (Galiţki, Bogopolski, Raevici, Holostenko, Roscinski ş.a.) pretindeau că apără limba moldovenească naţională, dar, de fapt, ei îi atribuiau limbii moldoveneşti ceea ce-i este străin (de ex.: „şî”, creau cuvinte artificiale ş.a.), prezentând cultura boierilor moldoveni drept naţională.

În muzeul din Tiraspol a fost expus costumul unei boieroaice moldovence în calitate de costum naţional, pe toţi pereţii sălii de cinema în Tiraspol au fost pictate case moldoveneşti, ciobanul – drept ideal al poporului moldovenesc, deşi se ştie că burghezii şi culacii căutau să implanteze asemenea idei pentru a-i asupri şi mai mult pe săraci şi pe mijlocaşi – dar, idealul adevărat al maselor populare este industrializarea ţării, gospodăria socialistă mare.

Eu n-am aderat la nici una dintre aceste grupări. Luând în considerare necesitatea stringentă a unei baze teoretice a limbii moldoveneşti, eu, deşi nu aveam instruirea politică necesară, dar vorbeam bine moldoveneşte, am început să alcătuiesc dicţionarul rus-moldovenesc care includea 32.000 de cuvinte.

Pentru elaborarea dicţionarului am stabilit următoarele principii:

1) am inclus toate cuvintele moldoveneşti;

2) adăugam acele cuvinte internaţionale care la momentul alcătuirii dicţionarului nu erau în limba moldovenească, deoarece nu exista o literatură moldovenească.

În asemenea cazuri, mă orientam exclusiv spre limbile rusă şi ucraineană, precum şi spre acele cuvinte internaţionale care sunt asimilate de aceste limbi; le includeam în dicţionar, deoarece partea instruită a moldovenilor le cunoaşte într-o măsură sau alta sau le-a auzit în timpul comunicărilor dese ale moldovenilor cu ruşii şi ucrainenii;

3) din lexicul românesc, am luat acele cuvinte, care sunt comune atât pentru masele populare româneşti, cât şi pentru cele moldoveneşti, dar din anumite motive, la momentul dat, nu erau întrebuinţate în Moldova sau se întrebuinţau numai într-o parte a ei.

Apariţia acestui dicţionar a pus capăt discuţiilor referitoare la aceea că limba moldovenească este un jargon, că are numai 500-600 de cuvinte, de asemenea a pus capăt formării de cuvinte artificiale (desigur, gruparea respectivă îşi continua activitatea).

Luând în consideraţie faptul că pregătirea cadrelor de scriitori şi literaţi moldoveni va necesita mult timp, a început să fie publicată literatură tradusă din limbile rusă şi ucraineană.

În 1926, a fost publicată gramatica limbii moldoveneşti, care-mi aparţine, iar în 1927 – dicţionarul moldovenesc-rus.

Pentru activitatea pe frontul cultural erau necesare cadre cu studii superioare, care trebuiau pregătite pe loc.

O dată cu formarea Republicii Moldoveneşti, la Balta au fost organizate cursuri de pregătire a învăţătorilor moldoveni, dar în 1926 a fost observată necesitatea de cadre de învăţători mult mai calificate.

Am vorbit în obcom (comitetul regional al partidului) despre necesitatea de a deschide o şcoală pedagogică, dar n-am fost susţinut, sumele proiectate de narcom (comisarul poporului) în acest scop au fost anulate.

Am fost nevoit să deschid o secţie pedagogică în cadrul şcolii profesional-tehnice din Tiraspol în baza regrupării mijloacelor financiare şi, abia în anul următor, a fost deschisă oficial şcoala.

Din 1926 au început să se activizeze elementele naţionaliste. Toate au pornit de la ziarul Plugarul Roş, care a început să utilizeze limba şi ortografia grupului lui Badeev. Faptul dat a servit drept semnal de începere a discuţiilor despre limbă.

Redactor al ziarului era Chior. În 1927, Madan a prezentat proiectul gramaticii sale în care era trasată baza teoretică a acestei limbi artificiale, iar Chior a început să alcătuiască dicţionarul.

Chior şi Madan erau susţinuţi de Prestescu, Malai, profesor la Comvuz. A început lupta în cadrul Narcompros-ului însuşi.

Chior era susţinut de Madan, Dumitraşcu, Nikolaev (grupa lui Badeev), ultimul a început să mă preseze pe linie politică, stopând activitatea de iluminare politică.

Pentru 1927 a fost propus un program vast de lichidare a analfabetismului pe contul societăţii. Nicolaev s-a opus măsurilor propuse, declarând că trebuie să contăm pe mijloace financiare bugetare.

El era glavpolitprosvet, astfel că am fost nevoit să realizez măsurile propuse, evitând postul lui.

Numai atunci când inspectorul Glavpolitprosvetului Dodu, verificând câteva raioane, a adus date despre rezultatele considerabile ale activităţii desfăşurate, Nikolaev a încetat să se opună şi, aparent, a început să conducă această activitate.

…În 1928, toamna, eu am plecat din Narcompros la Harkov în calitate de postpred (reprezentant permanent) al RSSA Moldovenesti pe lângă guvernul RSS Ucrainene şi, deşi am păstrat relaţiile cu activitatea culturală a moldovenilor, puteam avea doar o influenţă limitată.

Narcompros (comisar al poporului pentru Învăţământ) a devenit Chior, care a luat o orientare hotărâtă spre activitatea naţionalistă în Moldova, a fost editată gramatica lui Madan, dicţionarul lui, a început publicarea în falsa limbă populară, a început formarea artificială de cuvinte, atât în Moldova, cât şi în Comvuzul (Şcoală Superioară de Partid) din Moldova şi (indescifrabil)… tipărit devenea tot mai puţin înţeles de către moldovenii truditori”.

Istoria destinului lui Gavriil Buciuşcanu nu este unică în felul ei. Mai degrabă o putem considera un numitor comun pentru epoca stalinistă. Dar, unii speră să pună din nou în aplicare procedeele şi tezele acelei epoci. O experienţă care ni se pare nu numai aberantă, dar şi extrem de periculoasă.

 

Sursa: Iurie Colesnic, Timpul md.

 

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/03/08/ce-soarta-o-a-avut-stefan-balamez-deputatul-care-a-votat-impotriva-unirii-basarabiei-cu-romania/