CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

UNIVERSUL DEZINFORMĂRII – PROPAGANDA ȘI MANIPULAREA MASELOR. VIDEO

 

 

Imagini pentru dezinformare _si_ propaganda photosImagini pentru dezinformare _si_ propaganda photosImagini pentru dezinformare _si_ propaganda photosImagini pentru dezinformare _si_ propaganda photos

 

 

 

„Oamenii nu sunt în stare sa creadă sau sa accepte informații care contrazic modului lor de gândire obișnuit; ei nu cred faptelor atunci când faptele sunt dovedite, ci atunci când le pot întelege,” scria  jurnalistul Victor Emile Marsden (8 iunie 1866 – 28 octombrie 1920), cunoscut pentru traducerea a ceea ce avea să devină cea mai citită versiune în limba engleză a ”Protocoalelor înțelepților din Sion”. 

 

 

 

Dezinformarea a făcut parte din arta militară încă de acum 25 de secole.

In cartea sa ”Arta Războiului”, citită cu mult interes de către statele majore ale marilor puteri în ultimii ani, generalul chinez Sun Tzu scria:

„Arta războiului se bazează pe înșelaciune. De aceea, când ești puternic, prefă-te slab; când ești activ, prefă-te pasiv, când ești aproape, prefă-te ca ești departe.  Dă un semnal dușmanului tău ca să-l faci să cada în cursă, prefă-te ca ețti în derută și ia-l prin surprindere …   Prefă-te ca ești în circumstanțe inferioare lui …” Mai departe, generalul chinez dădea un exemplu de dezinformare folosind  noțiunea de”agenti lichidabili.”

Scria el: ” Agentii lichidabili sunt spionii noștri cărora le vom da în mod deliberat informații false. Operând în teritoriu inamic, atunci când vor fi prinsi, ei vor dezvălui cu siguranță aceste informatii false. Dușmanul îi va crede și  va lua măsuri în concecință, dar natural că noi vom acționa încu totul alta maniera si dușmanul atunci ne va ucide spionii …” 

Un alt maeestru al dezinformării, colonelul Ion Mihai Pacepa, fostul șef al serviciului secret si de dezinformare sub Ceausescu, Serviciul X din Departamentul de Informatii Externe, descria cum îsi instruia agenții sa dezvaluie aproape tot adevarul dusmanilor, care vor crede totul fiindcă vor putea verifica aproape totul; pentru ca astfel sa strecoare minciuna nociva ce duce la pierzanie.

Cartea lui Pacepa este un exemplu de dezinformare căci spunând cu lux de amănunte adevărul pe sute de pagini,  strecoară cu măiestrie minciunile cele mai nocive si mai distrugătoare care se lipesc de-a valma de creierul cititorului.

Astfel  putem afla cum „statul comunist devenise o dictatura individuala totalitară în care poliția politică luase locul partidului comunist, iar naționalismul si antisemitismul se substituiseră mult trâmbițatului internaționalism proletar.”

Deci nu comunismul a dus Romania la sapă de lemn, nu ideologia marxistă si aplicarea ei în statul politienesc comunist, sunt de vină pentru suferințele și degradarea vieții poporului român, ci naționalismul si antisemitismul!

Primele victime ale nationalismului si antisemitismului, scrie Pacepa, au fost trei membri ai Biroului Politic al Partidului: Ana Pauker, ministrul afacerilor externe, Teohari Georgescu, ministrul de interne (pe numele adevarat Burach Teskovich, care, dupa Pacepa, n’a fost vinovat de torturile si masacrele organizate de ministerul lui), si Vasile (Laszlo) Luca, ministrul finantelor (care, dupa Pacepa, n’a fost vinovat de jaful care-a dus romanii la Infometare si degradare fizica si morala).

Aceste trei victime nevinovate au fost jertfite, arata Pacepa, ca sa faca loc cultului personalitatii lui Gheorghiu Dej; caci pana nu s’a scapat de cei trei, Dej fusese „doar unul din membrii cuadrumviratului ce conducea partidul (Dej-Pauker-Luca-Georgescu). La scurt timp dupa arestarea lor, Dej s’a instalat ca prim ministru si secretar general al partidului, lansand un agresiv cult al personalitatii sale”.

Ana Pauker, fiica rabinului Rabinsohn, care si-a trimis tatal si fratele In Israel si fiicele In Elvetia cu un tezaur considerabil furat de la poporul roman, si si-a terminat zilele In tihna ca bibliotecara, In timp ce mii de oameni nevinovati mureau In torturi sub mana guvernului ei, a fost o victima a anti-semitismului si nationalismului lui Gheorghiu-Dej, zice Pacepa. Dar 50 de pagini mai Incolo uita si- o numeste pe Ana Pauker „o fanatica romanca! ” („Tragica moarte a celor doi fanatici romani, Ana Pauker si Lucrețiu Pătrăscanu,” etc. Care moarte tragica a Anei Pauker?

Cartea lui Pacepa este la fel de falsă ca și „persecuțiile” pe care le-au suferit fiica și ginerele lui. Trebuie sa fie foarte naiv cel care crede ca un guvern terorist totalitar ar avea dificultati în lichidarea fiicei si ginerelui unui adversar real.

Povestea cum că fiica si ginerele lui Pacepa au scapat de moarte ca prin urechile acului, prin fuga celor 20 de ofiteri de securitate la auzul fugii lui Ceausescu tocmai cand erau pe cale sa-i Impuste pe cei doi, poate fi crezuta numai de oameni foarte creduli.

Pacepa este un agent de dezinformare, iarsarcina lui este sa prezinte o „alternativa controlata.” Ceece nu înseamna ca nu merita sa fie citit, filtrând cu grija tot ce afirma si povesteste, pentru a despleti adevarul de minciuna cu care i s-a trasat sarcina sa ne induca în eroare.

Căci, după cum spune chiar el, „Uniunea Sovietică [si asta include si tarile comuniste satelite] începea o noua politica internă, în care dezinformarea si spălarea creierului urmau să ia, treptat, locul lagărelor de concentrare”.

 

E deajuns sa pui câteva picături de stricnina într-un pahar cu lapte ca să omori pe cineva,e absurd sa zici că dat fiind că peste 90 % din conținutul paharului e bun, nimeni nu va muri otravit…

Viktor Suvorov  a fost un ofiter sovietic care a fugit în occident si a descris structura și modul de funcționare a Uniunii Sovietice în deceniul al nouălea, în cărti greu de găsit acum.

Zeci de ani, arăta Suvorov, teoreticienii occidentali au afirmat ca războiul nuclear va începe cu o prima faza în care vor fi folosite arme conventionale, urmată de o fază In care vor fi folosite doar arme nucleare de calibru mic și puține la numar, aducând gradat arme nucleare de calibru tot mai mare în joc, într-o escaladare de câteva săptămâni sau câteva luni.

Specialistii sovietici își puneau întrebarea: pe cine încearca sa-i amăgeasca acesti militariști occidentali cu povestile astea de adormit copiii?

Desigur ca nu pe adversarii lor declarati, omologii lor sovietici. Au conchis ca gogosile erau inventate pentru a păcăli masele ignorante si naive ale propriilor lor popoare.

Dar apoi s-au convins ca specialistii americani se pacaleau pe ei însisi. Caci sistemul de aparare anti-nucleara a Statelor Unite ale Americii a fost astfel conceput si realizat Incat sa asigure înfrangerea Statelor Unite In cazul unei confruntari. Americanii nu-si protejau centrul si inima tarii, ci rachetele nucleare. E ca si cum un tragator nu si-ar proteja capul si pieptul, ci patul pustii,zice Suvorov.

Evident, Statele Unite nu doresc sa evite propria distrugere, a conchis el. Apoi Kremlinul s-a lamurit ca nu e nevoie de o victorie nucleara. „Teribila epidemie de pacifism care-a bantuit prin Europa Occidentala [dupa ce trupele sovietice au invadat Cehoslovacia In 1968] au reInnoit In inimile Inaltului Comandament Sovietic speranțele In succes prin revoluție fără varsare de sange,” scria Suvorov In 1982.

 

Zeci de ani masele de pe tot globul au crezut In antagonismul dintre occident si lagarul sovietic. Mii de oameni au murit cautand sa slujeasca occidentul In „lupta sa Impotriva comunismului.” 

In cadrul acestei „lupte”, s-au creat aliante militare, chipurile, de ambele parti; Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) pe de-o parte, si pactul de la Varsovia, pe de alta. Dar pactul de la Varsovia era o mascarada. Iata cum Il descrie Viktor Suvorov. NATO a fost creat In 1949, si Pactul de la Varsovia deabia In 1955.

De ce atat de târziu? Iata de ce: imediat dupa razboi, In 1945, Stalin l-a trimis pe Mareșalul Uniunii Sovietice Rokosovski la Varșovia, cu titlul de Mareșal al Poloniei, și cu functia de Ministru al Forțelor Armate, Președinte Adjunct al Consiliului de Miniștri Polonez și membru In Biroul Politic al Partidului Comunist Polonez.

Adică guvernatorul provinciei sovietice Polonia. De ce-ar fi Incheiat Stalin un pact cu subordonatul sau din Varsovia, Rokosovski? Stalin nu trebuia sa Incheie pacturi cu subordonatii sai, zice Suvorov.

Stalin dadea ordinele si Rokosovski le executa. Pactul de la Varsovia a fost creat ulterior ca un ornament propagandistic, cu întârzierea considerata utila.

Guvernele est-europene n’aveau absolut nici un cuvant de spus cu privire la operatiile militare ale propriilor trupe, dupa cum n’avea nici Comandantul Suprem al fortelor Pactului de la Varsovia, a carui functie era doar de a transmite ordinele de la Biroul Politic Sovietic la guvernele tarilor satelite, si de a coordona aprovizionarea trupelor.

Pe timp de razboi comanda e clara; pe timp de pace, birocrațiile paralele si întrepatrunse creaza confuzia dorita.

Dar nu era greu de ghicit cine conducea blocul sovietic, ziceSuvorov. In fiecare an de 7 Noiembrie, tribuna principala din Piata Rosie era fotografiata si se vedea clar cine sade In centru: Secretarul General al Partidului Comunist, si langa el Ministrul Apararii, fiecare avand patru persoane de cealalta parte. Pentru locurile imediat alaturate de acesti doi se ducea tot timpul o lupta surda si crâncena, „ca într’o haita de lupi care se lupta sa fie langa conducator, si apoi, sa fie el conducatorul.

Aceasta lupta pentru pozitia ocupata se duce de decenii si fiecare loc a costat prea mult sange ca sa fie cedat cu usurinta,” scrie Suvorov. Cei ce ocupa aceste locuri vor decide soarta milioanelor „eliberate” din alte tari si tot lor le sunt Inrobiti sute de milioane de sclavi.8

Timp de aproape un secol, trompetele propagandei au trâmbițat într-una despre guvernul țarist totalitar care suprimase libertățile In Rusia, si culturnicii din occident continua sa creadă. Dar ofițerii țaristi criticau guvernul și conducerea armatei țariste în scris cum le placea; Lev Tolstoi si-a scris Povestirile din Sevastopol, și n-a fost nici spânzurat, nici spintecat cu un pilon de fier, nici exilat în Siberia, zice Suvorov.

Novicov a scris critici la adresa țarului si-a conducerii fortelor navale tariste, si-a facut o gramada de bani din vanzarea acestor critici, cu care si-a cumparat o casă mare și frumoasa la Yalta In care a trait fericit si nestingherit chiar langa a tarului. Pe timpul primului razboi mondial, un studentel sarac numit Vladimir Ulianov care-si zicea Lenin a început să publice în milioane de exemplare, ziare comuniste cu propagandă antiguvernamentală – pe care le-mpărțea pe gratis publicului , deși tipărirea lor costa milioane de ruble. Oare de unde avea un biet studențel semidoct atâția bani? se-ntreabă Suvorov.

Dar apoi dezordinea asta a luat sfârsit. Poporul a scuturat jugul țarist, și-a dobandit libertatea, editurile si tipografiile au fost naționalizate, și fiind de-acum ale poporului au început sa slujească poporul, publicând numai ce e bine ca poporul să știe.

Critici prostești aduse actiunilor conducătorilor poporului desigur nu pot fi In folosul poporului; si unde-am ajunge daca orice ofiteras, orice studentel, ar putea scrie și tipari orice poftește? Numai tovarăși demni de încredere puteau lucra în presă și cultură în Uniunea Sovietica.

Atât presa americană cat și presa sovietică au exprimat marea ușurare simțită de sutele de milioane de oameni când s-au iscalit tratatele de limitare a armamentului strategic.

Dar la semnarea tratatelor, alături de seful sovietic (a cărui mână, călduros strânsă de omologul american, era grea de sangele a 60 de milioane de victime, proprii cetăteni lichidați) nu era nici Ministrul Apărării nici vreun alt sef militar, ci șeful Directoratului Direcției Strategice, cel sub a cărui comanda se afla armata de salariati ocupati cu cenzura si dezinformarea din propria tara si din tarile satelite.

Suvorov e de parere ca americanii au fost păcăliti de sovietici, duși de nas, și facuți sa creada povesti si gogorite prin abilitatea serviciului de dezinformare sovietic. Poate că cei mai mulți au fost.

Dar cei care manipuleaza guvernul si Congresul american, cei care decid cine va candida la presedintie si cine va fi „ales” In pofida voturilor, dadeau ordine ambelor parti participante. Acestia desigur nu erau pacaliti de subordonatii lor. Pana si Suvorov lasa sa se Intrevada coniventa la nivel suprastatal. „Un imens computer american, instalat la postul de comanda central al Directiei Centrale a Deceptiei Strategice, supravegheaza tot timpul satelitii-spioni si statiile orbitale din spatiul extraterestru si traiectoriile lor, furnizand indicatii precise cand vor trece pe deasupra diverselor regiuni ale Uniunii Sovietice In care au loc activitatile militare.

Aceste activitati sunt mascate sau Intrerupte cat timp pot fi observate de sateliti si asa mai departe, si In acest rastimp au loc numai activitati de care guvernul sovietic doreste ca guvernul american sa stie. Zeci de mii de tehnicieni ultraspecializati sunt ocupati cu aceste operatii Inselatoare….

Fara Indoiala ca aceste activitati permit biroului politic sa goleasca fara prea mare dificultate buzunarele acelora din occident care nu’nteleg ca au de-aface cu o organizatie criminala care este Insusi guvernul unui stat care opereaza pe plan mondial,” scria Suvorov In 1982, proaspat sosit In occident de dupa cortina de fier.9 De atunci a Inteles el mai multe si nu se mai mira de ce americanii furnizau sovieticilor cele mai puternice computere cu care sa fie apoi Inselati tot ei.

Nu se mai mira nici de ce conducatorii sovietici aveau o fortareață impenetrabila la Jiguli, un oras subteran sapat Intr-un bloc masiv lung de 80 de kilometri si lat de 40, Ingropat Intr’o câmpie plana si inocenta, Inconjurata de cursul Volgai si acoperita de padure.

Mii de prizonieri politici au săpat subteranele orașului de sub monolitul de granit. Nici un avion n’are voie sa strabata regiunea. In apropiere e orasul Kuibâsev, capitala Uniunii Sovietice pe timpul ultimului razboi.

In tot acest rastimp, guvernul american îsi are baza Intr’un oras vulnerabil ca Washington unde oricine poate intra oriunde, zice Suvorov.

Dar adevaratii conducatori ai poporului american nu locuiesc la Washington.

Din 1872, cartierul general al comunismului a fost orasul New York. George E. Simons, martor ocular al revolutiei bolsevice din 1917 din Rusia finantate de Iacob Schiff de la banca Kuhn Loeb din New York, a declarat In fata Senatului american (Vol. 3, Document 62, Congresul 66, Sesiunea 1): „Din 388 membri ai guvernului bolsevic, 16 sunt rusi; unul e un negru din America; 371 sunt evrei, dintre care 265 au venit acolo din partea de est a orasului New York.”

Tot mai izbitoare e asemanarea dintre Statele Unite si decadenta imperiului roman, si asta nu numai In ceeace priveste imoralitatea si homosexualitatea, ci si In ceeace priveste invazia africana, multiculturalismul, structura birocratica si deteriorarea monedei. „Una dintre cele mai urgente sarcini a lui Diocletian a fost reforma monetara, ca sa stavileasca inflatia,” scrie R.H. Barrow. „Strans legat de asta a fost Incercarea lui de a fixa preturi maxime pentru bunuri si servicii. …Monetariile erau manipulate Intr’o maniera echivalenta cu tiparitul banilor de hartie de catre guvernele moderne”.11 S’au scris mii si sute de mii de pagini despre cauzele caderii imperiului roman – lucrari monumentale ca a lui Oswald Spengler – si putine din ele adevarate. Propozitia asta din carticica modesta a lui Barrow, publicata In 1949, contine mai mult adevar decat toate opusurile monumentale ale tuturor numelor mult trambitate de propaganda culturala contemporana: nimic nu ruineaza o natiune mai rapid decat sistemul monetar bazat pe camatarie. Sa nu uitam niciodata cuvintele nemuritoare ale luiRothschild: „Lasa-ma sa emit si sa controlez banii unei natiuni, si nu-mi pasa de cine-i sunt legiuitorii”. „Dar era inutil sa fixezi impozite daca impozitele exagerat de mari alunga oamenii din meseriile producatoare de impozit,” continua Barrow.

„Totusi treaba trebuia facuta, pentru folosul statului – ‘treaba esentiala’. Ni astfel, muncitorii si meseriasii au fost nu numai ‘dirijati’, ci legati de camp sau atelier sau docuri sau birouri. Muncitorul agricol nu putea pleca de la tara, arendasul nu putea parasi mosia; mai mult, copiii lui trebuiau crescuti ca sa-i urmeze. Daca, excedat de impozite, mosierul Isi abandona mosia, i-o lua statul, si In cele din urma cea mai mare suprafata a imperiului era proprietate de stat. Manufacturile au fost nationalizate In acelasi mod. Transportul era un serviciu esential; si astfel asociatiile voluntare ale muncitorilor din docuri si ale marinei comerciale si asa mai departe au fost folosite de stat ca instrumente In fortarea populatiei; toti trebuiau sa fie membri si sa execute contractele de stat.

Asa s’a nascut un sistem de castă; orice munca ar executa – functionar municipal, soldat, muncitor în fabrica, functionar de stat – fiecare era legat de slujba si de pozitia lui sociala, si copiii lui dupa el. …

Astfel, nu exista nici un imbold ca lumea sa fie întreprinzatoare, sau sa aibă initiativă, sau să faca economii; statul le-a sufocat pe toate cu mult succes. A scăzut productia, si odata cu ea si nivelul de trai; s-a instaurat o uniformitate rigida a unei mediocrități statice si lipsite de viață. Pretul sigurantei a fost absorbirea individului de catre stat”.

Barrow descrie statul socialist – cu buletinul de identitate care te leagă de locul în care a fost emis, cu nomenclatura birocratică, cu scaderea productivitatii si-a nivelului de trai, cu proprietatea de stat asupra pământului si fabricilor.

Mai sunt si alte asemănări izbitoare. Sub Dioclețian „nici un crestin nu putea fi cetățean roman; de aceea nu putea fi angajat In slujbe municipale sau imperiale, si nu putea face apel dupa darea unei sentințe. Sclavii crestini nu puteau fi liberati. Bisericile si cartile sfinte trebuiau distruse. Acestui edict i-au urmat altele. Preotii erau Intemnitati si torturati pentru a-i obliga sa sacrifice zeitatilor pagane.Scopul era sa lase oamenii fara conducatori si biserica fara principalul ei sprijin”.13 Exact ca-n România socialistă. Exact ca’n Noua Ordine Mondiala.

„Pamântul era luat din mâinile micilor agricultori și a fermierilor cu venit moderat. Statul confisca de ce avea nevoie sau ce i se părea ca nu e organizat productiv. Marii proprietari anexau moșiile alaturate care nu puteau produce cât cereau impozitele; căci statului nu-i păsa de titlul de proprietate ci de asigurarea ca se ia de pe pământ tributul în bani sau în produse sau în munca prestată de muncitorii legati de el.

Domenii imense au ajuns proprietatea unei singure familii, și acolo se concentrau fostele clase mijlocii ca sa obtina, ca iobagi In realitate, o bucata de pâine si oarecare protectie Impotriva asaltului guvernului; caci adesea moșierii puteau să se eschiveze sau să sfideze salariații guvernului.

Mai mult, corupția și miturile erau de proporții colosale, după cum arăta codul lui Teodosie, Impăratul încerca sa le stăvileasca prin legi … Vechilii marilor mosii îsi aveau aranjamentele lor cu funcționarii statului, uneori înselându-si stăpanii, uneori de acord cu ei, adăpostind dezertori din armată, falsificând statele de impozit cu ajutorul inspectorilor agricoli. E o imagine Ingrozitoare”. 

Da, e o imagine îngrozitoare. E imaginea colectivizarii agriculturii si-a coruptiei socialiste. E imaginea ruinării fermierilor si-a clasei de mijloc. Am vazut-o adusă cu forța armelor In Romania.

  Sursa: Fragmente preluate din http://miscarea.net/golea-pana-unde.htm

 

 

 

19/04/2019 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Decalogul manipulării. Strategii şi tehnici ale conducătorilor lumii pentru a manipula opinia publică şi societatea. VIDEO

 

 

 

 

 

 

Noam Chomsky, născut în anul 1924, este un foarte respectat lingivst american, profesor emerit la Instititului de Tehnologie din Massachusetts (MIT), considerat o persoană cheie în cadrul stângii politice din Statele Unite.

Cu toate că a revoluţionat întreg sistemul lingvistic modern prin celebrele sale modele generative, Chomsky este deosebit de cunoscut în lumea întreaga datorita activitatii sale politice, desfăşurate  îndeosebi în ceea ce priveşte critica violentă la adresa politicii externe a  Statelor Unite ale Americii, dar şi la adresa guvernelor unor altor mari puteri. 

Evreu de orientare anarhistă, Chomsky susţine ca ’’libertatea de exprimare este mai importantă decat orice versiune a faptelor susţinută de ordinea stabilita, oricare ar fi raportul pe care aceasta îl intreţine cu adevarul faptelor în sine”. 

El este adesea comparat cu Bertrand Russell,  un alt om de ştiinţă care a activat în plan social. 

A fost preocupat de studierea tehnicilor de manipulare şi, în primul rând de  strategia diversiunii, care constă în deturnarea atenţiei publicului de la problemele importante şi de la schimbările hotărâte de elitele politice şi economice, prin supunerea acestuia la un flux continuu de distracţii şi de informaţii neînsemnate. 

Cele mai cunoscute lucrări ale lingvistului sunt legate de analiza mass media şi modul cum este aceasta folosită pentru a manipula populaţie, precum „Iluzii necesare: Controlul gândului în societăţile democratice (Necessary Illusions: Thought Control in Democratic Societies), Limbaj şi Politică (Language and Politics), Controlul mass media (Media Control), Ordinea mondială: veche şi nouă (World Orders: Old and New).

El a identificat şi a explicat, într-o formulare pe înţelesul tuturor, regulile de bază ale manipulării pe care se bazează puterea politică în criza de legimitate şi pe care el le numeşte strategii ale diversiunii.  

Lui îi este atribuit şi aşa-zisul „decalog privind strategiile de manipulare prin mass-media“, cunoscut publicului larg sub numele de 

Decalogul manipulării  

 

  1. Poporul trebuie să aibă mereu mintea ocupată cu altceva decât cu problemele lui adevărate Pentru aceasta: Să distragi permanent atenţia de la problemele sociale reale, îndreptând-o către subiecte minore, dar cu mare impact emoţional.  

 

2. Poporul trebuie să perceapă conducătorii drept salvatori ai naţiunii Pentru aceasta inventează false ameninţări, ori creează probleme grave, care îngrijorează real opinia publica, iar apoi oferă soluţiile. Un exemplu: Favorizează insecuritatea cetăţenilor, apoi guvernarea providenţială salvează naţiunea în temeiul legilor represive cerute de popor, cu preţul limitării propriilor libertăţi democratice.

(Aceasta metoda se mai numeste si ’’ problema – reactie – soluţie”.

La început, se creeaza problema, sau „situaţia”, prevazută să suscite o anume reacţie a publicului, pentru ca tocmai acesta să ceară măsurile mai stabilite din vreme, pentru a fi acceptate.

De exemplu: o creştere intenţionată a violenţei urbane sau organizarea de atentate sângeroase, pentru ca publicul sa ceară legi represive, în detrimentrul libertăţii).

  3. Poporul trebuie permanent pregătit pentru mai rău, iar pentru aceasta, mecanismele propagandei “albe” (oficială, integral asumata de guvern), “gri” (parţial asumată) şi “negre” (niciodată asumată), trebuie să promoveze imaginea unui guvern în permamenţă preocupat de ameliorarea condiţiilor tot mai sumbre ale viitorului.

Politicile antipopulare dure se vor aplica gradual, pentru a se preveni ori atenua protestele sociale. În acest fel, cel mai mare rău devine suportabil, dacă e administrat în doze anuale, conform unui program anunţat.

(Pentru ca publicul sa accepte masurile inacceptabilă, este de ajuns ca acestea să fie aplicate în mod progresiv, în ’’degradeu”, pe parcursul mai multor ani.   Somaj masiv, imigraţie – invazie, precaritate, flexibilitate, delocalizari, salarii care nu mai asigură un venit decent, iată schimbările care ar provoca o revolte daca ar fi  aplicate în mod brutal).

 

  4. Poporul trebuie să creadă că ceea ce guvernele îi pregătesc spre a trăi mai rău, este tot pentru binele său. Pentru aceasta trebuie obţinut acordul de moment al poporului pentru măsurile economice dure din viitor. Omul se obişnuieşte cu ideea şi înghite tot, dacă e prevenit şi măsura respectivă e amânată.  

(Este o manieră de a obliga publicul sa accepte o hotărâre nepopulară este de a o prezenta ca “dureroasa, dar necesara’’, obţinând acordul publicului în prezent, pentru aplicarea în viitor. Este mult mai uşoară acceptarea unui sacrificiu viitor decât al unuia imediat, în primul rând, pentru ca efortul nu trebuie facut în prezent, apoi, pentru că publicul are mereu tendinţa de a nădăjdui că ’’totul va merge mai bine mâine” şi că sacrificiul care i se cere va putea fi evitat.

În fine, aceasta maniera lasă publicului timp pentru a se obişnui cu ideea schimbarii, pe care o va accepta cu resemnare atunci când momentul totuşi va veni).

5. Poporul trebuie să aibă o gândire care să nu îi permită sesizarea legăturii dintre cauze şi efecte Pentru aceasta trebuie să te adresezi oamenilor ca şi cum ar avea cu toţii o gândire infantilă. În felul acesta, îndrepti mulţimile spre un tip de gândire superficială, naivă şi cu predispoziţie la intoxicări informaţionale.

(Cea mai mare parte a publicatiilor destinate marelui public folosesc discursuri, argumente, personaje şi un ton absolut copilaresti, infantile, ca si cum spectatorul ar fi un copil sau un handicapat mental.

Daca ne adresam unei persoane ca si cum ar avea 12 ani, atunci aceasta, prin sugestibilitate si cu o oarecare probabilitate, va avea un raspuns sau o reactie tot atât de lipsita de simt critic, ca al unui copil de 12 ani).

 

  6. Poporul trebuie obişnuit să acţioneze sub impulsul emoţiilor şi dezobişnuit să problematizeze realitatea. Pentru aceasta trebuie să se facă tot timpul apel la sentimente şi la reacţii glandulare, nu la raţiune şi încurajate reacţiile emoţionale, pentru că sunt cel mai uşor de manipulat.  

(Este o tehnică clasica pentru a stopa analiza raţionala şi, deci, simţul critic al oamenilor.

Ïn plus, folosirea emotionalului deschide accesul la subconstient, pentru implantarea unor anumite idei, dorinte, spaime, pulsiuni sau comportamente).

 

7. Poporul trebuie obişnuit cu satisfacţii ieftine, care să îi ocupe timpul şi să îl demotiveze în atingerea unor idealuri superioare Pentru aceasta: Un sistem de învăţământ corupt şi nefuncţional este instrumentul ideal de a ţine cetăţenii în ignoranţă şi a manipula opiniile colective după bunul-plac.  

(A face în asa fel ca poporul sa nu înteleaga tehnologiile si metodele folosite pentru controlarea şi aservirea lui.

Calitatea educatiei  claselor inferioare trebuie sa fie cât mai slaba, astfel încât prapastia de neştiinta, care separă clasele de jos de cele de sus sa fie si sa ramâna nesesizată de cele dintâi).

 

8. Poporul nu trebuie să aibă acces la mijloace de informare completă, exactă, corectă şi obiectivă Pentru aceasta: Să încurajezi financiar acele mijloace de comunicare în masă care îndobitocesc publicul şi îl ţin legat de emisiuni şi seriale vulgare, ce trag inteligenţa în jos.  

(A încuraja publicul sa creada ca e ”bine” să fii vulgar si incult. A-l îndopa cu seriale stupide si emisiuni de aşa zisă tele-realitate.)

 

9. Poporului trebuie să îi fie indus spiritul turmei Pentru aceasta: Să stimulezi sentimentul individual de culpă, de fatalitate, de neputinţă. Persoanele care nu mai au impulsul de a se revolta, devin o turma şi sunt uşor de controlat.

(Astfel, în loc sa se ridice împotriva sistemului, individul se sub-estimeaza si se învinovăţeste, ceea ce creaza o stare depresivă, având ca efect abţinerea de la acţiune. Si, fara acţiune, nu exista revoltă !)

 

10. Poporul nu trebuie să creadă în existenţa strategiilor şi mijloacelor oficiale de manipulare Pentru aceasta: Să apelezi la toate cuceririle ştiinţelor pentru a cunoaşte punctele slabe din psihologia individului şi a mulţimilor. În acelaşi timp, să discreditezi aceste cunostinţe prin mass-media, astfel ca poporul să nu creadă în mijloacele şi strategiile statale de manipulare.

 (Ïn ultimii 50 de ani, progresele fulgeratoare ale ştiintei au săpat o prapastie crescânda între cunostintele publicului si acelea deţinute şi folosite de elitele conducatoare.

Multumita biologiei, neurobiologiei si psihologiei aplicate, ”sistemul” a ajuns la cunoasterea avansată a fapturii omenesti, fizic si psihic.

 Sistemul cunoaşte individul mediu mai bine decât se cunoaşte el însuşi. Aceasta înseamnă că, în majoritea cazurilor, sistemul deţine un control mai mare şi o putere mai importantă asupra oamenilor decât ei înşişi.

Tehnica este cu atat mai eficientă, cu cât ne dăm seama mai puţin că ea este aplicată pentru influenţarea noastră).

 

 

 

 

Ïn ultimii 50 de ani, progresele extraordinare ale ştiintei au creat o falie profundă între cunoştintele publicului şi acelea deţinute şi folosite de elitele conducătoare.

 ”Decalogul manipulării” a fost publicat în mediul online pentru prima dată în limba franceză, în 2002, şi a fost semnat de Sylvain Timsit .

Articolul intitulat „Strategii şi tehnici ale conducătorilor lumii pentru a manipula opinia publică şi societatea” a apărut pe un site specializat în teorii ale conspiraţiei (http://www.syti.net), iar cele 10 reguli nu erau atribuite lui Noam Chomsky ci lucrării  „Armes silencieuses pour guerres tranquilles” („Arme tăcute pentru războaiele tăcute”).

Explicaţiile privind această lucrare apar tot pe siteul amintit: documentul ar fi fost reprodus în 1991 în cartea publicată de autorul american William Cooper,  în care sunt prezentate mai multe teorii ale conspiraţiei.  

Cooper susţine că „decalogul” ar fi fost găsit de un angajat al Boeing în 7 iulie 1986 într-un copiator IBM, cumpărat de la baza aeriană McChord Air.

„Arme tăcute pentru războaie tăcute” subtitrat  „Un manual de programare introductivă , Operations Research, Manualul tehnic, TM-SW7905.1” este un document tulburătoar scris în limba engleză despre  manipularea  maselor (“programare socială”), folosind tehnici  numite metaforic “ arme silențioase”.

În ciuda credinței populare conform căreia la originea documentului este  William Milton Cooper, autorul  acestui document este de fapt  Hartford Lyle Van Dyke, Jr. , închis în 2011 la Institutul de Corecție Federal Waseca din Minnesota , o închisoare cu nivel scăzut de securitate.

 Hartford Lyle Van Dyke, un activist american care a scris despre diferite teorii ale conspiraţiei. Un alt indiciu asupra faptului că „decalogul” nu-i aparţine lui Chomsky este faptul că el apare în forma arătată pe siteuri dubioase atât în limba engleză, cât şi în alte limbi.

În plus, pe aceste situri se susţine pe de o parte că decalogul ar aparţine lui Chomsky, iar în dreptul unora dintre cele 10 reguli se arată că ar fi extrase din lucrarea „Arme silenţioase pentru războaiele tăcute”, în condiţiile în care lingvistul american nu a scris o carte cu acest titlu. 

  Textul  face un bilanț a ceea ce se numește „ Al treilea război mondial “ – războiul  elitelor împotriva poporului .

În introducere apare  un avertisment în ceea ce priveşte  procesul de „automatizare a societății” cu ajutorul  „armelor silențioase” și  prin  nerespectarea vieții umane presupusă de o astfel de abordare (http://www.rexresearch.com/dyke/slntwpn.htm)

 

[Notă: Aceste reflecții atribuite lui  Noam Chomsky, devenite la momentul publicării virale pe Internet, au fost respinse de către Noam Chomsky însuși, care consideră că acestea reflectă  parțial și distorsionează viziunea sa asupra manipulării în masă scrie Le Grand Soir, 11 octombrie 2010].

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/15/ziua-de-15-mai-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/15/o-istorie-a-zilei-de-15-mai-video-3/

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

http://radiocatch22.com/cele-10-strategii-de-manipulare-a-maselor/

 parisis.files.wordpress.com

http://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/cum-ajuns-manipulate-informatiile-decalogul-manipularii-atribuit-noam-chomsky-

http://www.secretulnumerelor.ro/10-idei-simple-si-obligatorii-pentru-a-manipula-un-popor/

15/05/2018 Posted by | LECTURI NECESARE | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

GOLGOTA ROMÂNILOR BASARABENI IN TIMPUL OCUPAȚIEI SOVIETICE. VIDEO

 

 

 

 

 

 Calvarul sovietic al  Moldovei de răsărit

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Pe data de 26 iunie 1940, ambasadorul român la Moscova, G. Davidescu, a fost convocat la MAE al URSS de către Veaceslav Molotov, care îndeplinea funcţia de Comisar al Poporului pentru Afacerile Externe.

Acesta i-a înmânat ambasadorului român un document care prin cinismul, falsitatea şi obrăznicia sa, a întrecut orice imaginaţie.

Este vorba, desigur, de renumitul ultimatum, care poartă numele acestui ministru  sovietic.

În el se susţinea că Uniunea Sovietică a tolerat timp de 22 de ani ocupaţia Basarabiei de către România, exclusiv din cauza slăbiciunii sale militare, care „a rămas de domeniul trecutului”.

Mai departe urma o enormitate, precum că Basarabia ar fi locuită de o populaţie majoritar ucraineană care, chipurile, a dorit mereu reunirea cu „patria-mumă”.

Ca o „recompensă, şi aceasta nici pe departe suficientă, pentru ocupaţia de 22 de ani a Basarabiei”, figura … Bucovina de Nord, care niciodată nu a aparţinut statului rus, sau Uniunii Sovietice.

Pentru a umili şi mai mult România, Guvernului român i s-a „propus” în mod ultimativ să-şi evacueze armata şi administraţia din teritoriile vizate, în cel mult 48 de ore.

A priori, era clar că în termenii stabiliţi nu se va reuşi o retragere organizată şi totală.

Pentru a se asigura împotriva unei eventuale rezistenţe din partea României, Stalin a concentrat la graniţele acesteia o grupare de armate conduse de cel mai bun strateg sovietic al timpului, Gh. C. Jukov.

Superioritatea Armatei Roşii asupra celei române în forţă vie era mai mult decît covîrşitoare.

Ultimatumul sovietic a fost coordonat cu Hitler şi sateliţii germani, Ungaria şi Bulgaria.

Aceste ţări aveau şi ele pretenţii teritoriale faţă de România.

Inconjurată din toate părţile de duşmani şi rămasă fără aliaţi, România s-a văzut nevoită să cedeze în faţa colosului sovietic.

Cele ce au urmat, par a fi cadre dintr-un film de coşmar: paraşutişti sovietici la Bolgrad şi Ismail, podurile peste Prut blocate de ruşi, fortificaţii, depozite militare şi arsenale părăsite, ostaşi şi ofiţeri români dezarmaţi, bătuţi şi batjocoriţi de lichelele Moscovei din rândul localnicilor alolingvi, în special evrei, refugiaţi reţinuţi în gara de la Tighina şi urcaţi în vagoane de vite pentru a fi expediaţi în Siberia, exodul peste Prut al intelectualităţii, clerului şi funcţionarilor, jubilarea şi entuziasmul de nedescris care a cuprins mahalale evreieşti la văzul coloanelor Armatei Roşii („vin ai noştri !!!”), lepădăturile de mai ieri ajunse la putere şi, peste tot, portretele lui Stalin, Lenin, Molotov, Voroşilov şi Beria.

Aproape îndată după eliberare, în localităţile Basarabiei şi Bucovinei de Nord au început să lucreze secţiile NKVD-ului, a căror principală sarcină era depistarea şi anihilarea (prin nimicirea fizică şi „reeducarea prin muncă”) „elementelor duşmănoase puterii sovietice”, a „spionilor şi diversioniştilor trimişi de Siguranţă”.

 În aceste categorii sociale intrau ţăranii cât de cât înstăriţi, toţi cei cu şcoală veche, moşierii, oamenii de afaceri, funcţionarii, învăţătorii şi preoţii, care nu au reuşit sau nu au dorit să fugă peste Prut, încrezându-se în promisiunile mincinoase ale ocupanţilor, că totul  va începe de la o filă nouă.

Primii paşi întreprinşi de Moscova în teritoriile anexate au demonstrat că „eliberarea” Basarabiei nu a avut nimic în comun cu scopurile declarate şi vehiculate în presa sovietica  timp de două decenii.

Până la ultimatumul lui Molotov, propaganda sovietică perora lozinci de genul „eliberării poporului-frate moldovenesc asuprit de către boierii şi jandarmii români” şi a „reunirii celor două maluri ale Nistrului”.

 În nota ultimativă însă, despre „poporul moldovenesc asuprit şi oprimat” nu se mai pomenea nici un cuvânt.

În schimb, despre „populaţia ucraineană majoritară care vrea reunirea cu Ucraina-mumă” se vorbea atât în alineatele care vizau Basarabia, cât şi în cele care se refereau la Bucovina de Nord.

Mistificarea lui Molotov cu „ucrainenii majoritari” în Basarabia şi Bucovina de Nord, devenea  înţeleasă în momentul  demarcarii graniţei teritorial-administrative dintre RSS Moldovenească nou-creată şi RSS Ucraineană.

 Tinerei republici unionale i-au fost amputate cele mai importante raioane geostrategice: jumătatea de nord-est a judeţului Hotin şi triunghiul Bugeacului de Sud, cuprins între gura Prutului, Dunărea (braţul Sulina între Reni şi Vîlcov la gura braţului), ţărmul Mării Negre între gura braţului Sulina şi Limanul Nistrului, Limanul Nistrului şi satul Novoukrainka, situat la vreo cincizeci kilometri de Chişinău.

Rămasă fără ieşire la Mare şi Dunăre, RSS Moldova a ajuns din punct de vedere a infrastructurii transportului şi căilor de comunicaţii, la cheremul Kievului.

Ucraina a mai anexat cinci din cele unsprezece raioane ale fostei RASS Molddova, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa .

Pentru a justifica rapturile teritoriale la care a fost supusă RSS Moldoveneasca, au fost invocaţi factori „istorici” şi „etnici” inventaţi în pripă de către istoricii de buzunar de la Kiev şi Moscova.

Chipurile, în trecut, aceste teritorii ar fi aparţinut Rusiei Kievene sau cnezatelor „de udel”, în care aceasta tara s-a fărâmiţat în secolul XIII (este vorba de cnezatul Halici-Volînia).

Se susţinea că, din punctul de vedere al componenţei etnice, anume ucrainenii şi nu românii, ar fi alcătuit majoritatea populaţiei.

Dar:

– În primul rând, la momentul anexării, cel mai numeros grup etnic în aceste regiuni erau românii, iar în unele raioane, precum ţinutul Herţa, ei reprezentau o suta de procente!

– În al doilea rând, Moscova nu a luat în considerare niciodată factorul etnic la trasarea graniţelor administrative dintre subiecţii unionali. Astfel, regiunile răsăritene şi sudice ale Ucrainei sunt aproape în totalitate ruseşti; regiunile nordice ale Kazahstanului sunt locuite şi ele in  majoritate de ruşi;

Fertila vale Fergana, populată de uzbeci, a fost împărţită cu „generozitate” între toate celelalte republici central-asiatice limitrofe, iar oraşele tadjice, Samarkand şi Buhara, au fost incluse în componenţa Uzbekistanului.

Dacă ar fi să ne referim nemijlocit la delimitarea teritorială a Basarabiei, atunci este greu de înţeles cum de 80% din găgăuzi şi 20% din bulgarii basarabeni au rămas în Republica Moldova, iar ceilalţi – au trecut la Ucraina, deşi ei populează aceeaşi regiune?

De ce raionul Reni a trecut la Ucraina, daca românii basarabeni alcătuiau majoritatea absolută a populaţiei, la fel ca şi în raionul Vulcăneşti, rămas în componenţa Moldovei?

– În al treilea rînd: Ucraina nu a avut asupra acestor teritorii nici un fel drepturi istorice.

Interfluviul Pruto-Nistrean nu a făcut parte niciodată din Rusia Kieveană (al cărei succesor de drept pretinde că este Ucraina), sau vreun cnezat rusesc.

Acelaşi lucru se referă şi la celelalte teritorii străvechi româneşti anexate (Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa).

Prezenţa drujinelor (cetelor) cnejilor ruşi în aceste regiuni a avut doar un caracter episodic, de campanii scurte. Şi, în genere, până în anul 1918, lumea nu a auzit de un stat Ucraina.

Dimpotrivă, toate documentele istorice şi tratatele internaţionale (semnate şi de către Rusia, inclusiv), atestă drepturile inalienabile ale românilor şi ale statelor create de ei în diferite perioade (Ţara Moldovei, Ţara Românească şi România), asupra acestor teritorii.

După cum am mai menţionat şi în alte lucrări, în special în cele consacrate Bugeacului , Kievul a procedat imediat în regiunile anexatela schimbarea situaţiei demografice, în defavoarea românilor moldoveni. La conducerea RSS Moldovenesti  au fost aduse „cadre” de pe malul stîng al Nistrului şi din regiunile interne ale Ucrainei şi Rusiei.

Marea lor majoritate nu ştiau nici un cuvînt româneşte.

Cei şase sute de comunişti basarabeni existenti in momentul invaziei sovietice au fost parte – arestaţi, deportaţi şi executaţi (sub învinuirea standard de colaborare cu Siguranţa), parte – lăsaţi să vegeteze la nivelul secretarilor de selsovet (echivalentul sovietic al primăriilor – n. a.).

În cadrul autoconducerii locale, „activiştii” erau recrutaţi în regiunile anexate din rândurile lumpenilor locali, conformându-se principiului enunţat în imnul comunist „Internaţionala”: cine au fost odată „nime-n lume” – aceea vor fi fruntea („…Kto bîl nikem – tot stanet vsem!”)

Asemenea „cadre”, desigur că nu aveau nici un fel de remuşcări pentru politica înfăptuită de către Moscova în regiune, care altfel decît etnocid al naţiunii titulare nici nu poate fi calificată.

Etapele edificării comunismului în Basarabia, sânt în acelaşi timp şi treptele spre Golgota pe care le-a urcat românimea de la Răsărit de Prut după anul 1940 (iar cei de la Răsărit de Nistru – încă din anul 1917!).

Despre aceste chinuri s-au scris sute de tomuri cu un tiraj de milioane de exemplare.

 

1) 1940-1941 – În acest scurt răstimp, mii de români basarabeni au fost nevoiţi să se refugieze peste Prut.

Alte mii au fost supuse represiunilor, fiind împuşcaţi sau deportaţi în Siberia.

 După ce a fost introdusă grafia chirilică, milioane de români basarabeni au ajuns peste noapte „analfabeţi”, deoarece nu puteau să citească şi nici să înţeleagă acest simulacru de limbă numită în bătaie de joc „moldovenească”.

A avut loc mutilarea teritorială a Basarabiei, măsură la care nu  recursese nici „regimul antipopular”  ţarist.

 2) 1944-1947 – În această perioadă au fost consolidate „realizările puterii sovietice” întrerupte de război.

S-a încheiat procesul de nimicire a intelectualităţii şi clerului basarabean. Mâinile lungi ale NKVD-ului i-au ajuns şi pe cei care, în anul 1940,  reuşisera să se refugieze peste Prut. Prin foametea organizată din anii 1946-1947 a fost înfrântă voinţa de rezistenţă a ţărănimii basarabene.

3) 1947-1956 – În RSS Moldoveneasca  are loc colectivizarea agriculturii însoţită de deportările în masă a acelei părţi a ţărănimii, care mai era încă în stare să facă concurenţă kolhozurilor şi sovhozurilor.

Este  finalizata „revoluţia culturala” care în Moldova de la est de Prut a avut drept scop crearea unei naţiuni şi a unei limbi artificiale – „poporul sovietic moldovenesc” şi „limba moldovenească”,  diferită de cea română.

„Fabrica de oameni sovietici” ( sistemul de învăţămînt sovietic – n. a.), a purces la crearea unei noi intelectualităţi (???), devotată cu trup şi suflet regimului totalitar sovietic.

 În regiunile anexate de Ucraina se încheie procesul de schimbare a balanţei demografice în defavoarea populaţiei româneşti autohtone. După coloniştii germani şi polonezii plecaţi sau deportaţi încă în anii 1940-1941, Bucovina de Nord şi Bugeacul de Sud sunt părăsite si de evrei: parte – refugiaţi în republicile din spatele frontului, parte – internaţi în gheto-urile din Guvernămîntul Transnistriei, parte – emigraţi în Israel în perioada prieteniei sovieto-sioniste (cînd Stalin mai spera că evreii vor construi un stat socialist în Palestina), parte – deportaţi în Siberia, în cadrul campaniei de luptă împotriva cosmopolitismului.

Zecile de mii de locuinţe „eliberate” au fost imediat repartizate famililor de ucraineni şi ruşi  aduse din regiunile interne ale imperiului sovietic.

 Totuşi, pentru prima dată sunt publicate operele unor clasici ai literaturii române (desigur că strecurate prin sita cenzurii), inclusiv a acelor născuţi pe teritoriul Moldovei istorice (Eminescu, Alecsandri ş. a.) care până atunci erau etichetaţi ca „burghezi” şi „reacţionari”.

Limba maternă numită altfel („moldovenească”), nu a fost înlocuită de monstruoasa invenţie proletcultistă şantistă (şantist este  un cuvînt de ocară pentru rusificatii care stâlcesc frumoasa noastră limbă românească)

4) 1956–1968 – Această perioadă se caracterizează printr-un adevărat „dezgheţ” în problema lingvistică.

Populaţia RSSM incepe a avea acces liber la publicaţiile periodice şi beletristica românească de pe celălalt mal al Prutului.

A avut loc un congres al romaniştilor din URSS, la care s-a pus problema identităţii lingvistice română-moldoveneşti.

Culmea este că romaniştii ruşi de la institutul de limbi romanice din Leningrad (astăzi Sankt-Petersburg), au susţinut această identitate, pe cînd „specialiştii” de pe malurile Bîcului în frunte cu rău famatul „savant” I. D. Ceban, s-au pronunţat împotrivă.

La congresul al III- lea  al scriitorilor din RSSM din 1965, a fost înaintată propunerea revenirii limbii la grafia latină.

 5) Anii 1968-1987 – numită şi „perioada stagnării”. Începutul ei este marcat de intervenţia trupelor sovietice şi ale statelor-membre ale Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia (la care România nu a participat şi chiar a condamnat-o).

 În acest răstimp, RSS Moldoveneasca a devenit poligonul tuturor experimentelor făcute de către Kremlin asupra popoarelor Uniunii Sovietice.

Cuminţenia proverbială a moldoveanului (basarabean sau transnistrean) i-a permis regimului comunist sovietic să transforme „Moldova însorită” într-un adevărat laborator, iar pe locuitorii ei – în cobai.

Rusificarea sistemului de învăţămînt, chimizarea agriculturii, transformarea republicii într-o vilegiatura permanentă pentru militarii în retragere, nomenclaturiştii, minerii şi muncitorii regiunilor arctice care au atins vîrsta de pensionare (40-45 de ani!!!) etc. – iată numai cîteva dintre experimentele care în oricare altă republică sovietică ar fi provocat un val de proteste.

Republica a fost inundată de „specialişti” (de genul fochiştilor, agronomilor şi „cadrelor de conducere”), din republicile slave, în timp ce băştinaşii erau stimulaţi să „valorifice” întinderile nemărginite ale Kazahstanului şi Siberiei.

În problema limbii, orice aluzie la „afinităţile” existente între „limba moldovenească” şi cea română (nemaivorbind de popoare – n. a.), era calificată ca o manifestare de naţionalism şi sancţionată corespunzător.

O directivă specială a CC al PCM de pe timpurile lui I. I. Bodiul, califica drept manifestări ale „naţionalismului român burghezo-moşieresc”, simpla prezenţa în vestimentaţie ale celor trei culori de pe drapelul României, discuţiile în „moldoveneşte” în prezenţa unui rusofon, audierea muzicii folc, cărţile româneşti cu grafie latină etc., etc.

6) 1987-1991 – Trezirea conştiinţei naţionale la românii est-pruteni şi declanşarea mişcării de eliberare naţională. Din păcate, structurile KGB-ului, anticipînd evenimentele, au izbutit să pună „cadrele” lor  în fruntea acestei mişcări, reuşind să discrediteze ideea românismului.

Au apărut focare ale separatismului în raioanele de sud şi răsăritene ale Moldovei de Răsărit.

Urmările ocupaţiei sovietice au fost dezastruoase pentru conştiinţa naţională a populaţiei băştinaşe.

Românii basarabeni şi cei transnistreni au devenit, în mare parte, anti-unionişti şi chiar…românofobi (în sensul de Stat Român) !

RUSIA SAU UNIUNEA SOVIETICĂ, RUŞII SAU COMUNIŞTII ?

Niciodată Rusia ţaristă nu a recurs la genocid faţă de minorităţile naţionale şi popoarele regiunilor cucerite, precum puterile apusene.

Până în ziua de astăzi mai există regiunea numită Prusia, dar nu mai există pruşi.

Cancelarul prusac Bismarck, de pildă, spunea că Germaniei îi sunt îndeajuns douăzeci de ani ca să-i transforme pe polonezi în germani get-beget şi acestea nu erau vorbe de clacă.

După ultima împărţire a Rzeci Pospolita (Polonia), regiunile Poznan, Silezia şi Pomerania au fost într-atît de germanizate, încât către anul 1918 polonezii nu alcătuiau mai mult de zece procente din populaţie.

În Imperiul Rus, reprezentanţii minorităţilor naţionale aveau toate şansele să atingă cele mai înalte culmi ale piramidei ierarhice în administraţia imperială rusească, cu condiţia (nu întotdeauna obligatorie – n. a.) convertirii la Ortodoxie şi a cunoaşterii  limbii ruse.

Diferenţele rasiale, în genere, nu au fost un criteriu în selectarea cadrelor de conducere.

Rădăcinile arborilor genealogici ai unei bune părţi din aristocraţia rusă se duceau direct la mârzacii şi hanii tătari.

Apropo de aristocraţie: rândurile ei erau completate de oameni  de rînd care aveau merite deosebite în faţa tronului (aşa zisa „meritocraţie” – n. a.).

Un asemenea fenomen era de neântîlnit în Apus. Chiar şi în Marea Britanie putea să fie vorba numai despre titlul de „lord pe viaţă” (aşa numita „nobleţe viageră”).

Despre o nobleţe ereditară – nici vorbă !

Tatăl lui Vladimir Ulianov (Lenin), pentru meritele sale deosebite în domeniul învăţămîntului public, a fost învrednicit cu titlul de dvorean (nobil).

Faptul că el descindea din calmâci, iar soţia sa – din evrei suedezi creştinaţi, nu a împiedicat acordarea acestui titlu.

Străbunelul lui A. Puşkin (acesta era nu numai un mare poet, dar şi unul dintre cei mai înalţi nobili din camarila ţaristă), a fost un rob negru adus de prin Etiopia şi care  slujea la curtea ţarului Petru I ca bufon.

Pentru ţarul rus conta numai respectarea loialităţii sau cel puţin, a cuvântului dat.

Astfel, duşmanul de moarte al Rusiei, imamul wahhabit Şamil, care a purtat un război de uzură împotriva Rusiei, a fost graţiat şi chiar a obţinut dreptul de a face hadj la mormântul profetului (el a decedat pe pământul sfânt al islamului la reântoarcerea din pelerinaj şi a fost înmormântat la Mekka – n. a.).

În istoria Rusiei au fost de toate: mişcări de eliberare naţională înăbuşite cu cruzime, executarea, întemniţarea sau deportarea în Siberia a liderilor acestora, şcoli naţionale închise, interdicţia serviciului divin în limba maternă, lichidarea unităţilor teritorial-administrative autonome naţionale etc., etc.

Totuşi, comparativ cu politica naţională înfăptuită de către statele occidentale, cea a ţarismului părea a fi un model de liberalism.

După campania lui Oliver Cromwell în Irlanda, de exemplu, irlandezii au fost deposedaţi de pământ, devenind străini în propria lor ţară.

Amerindienii de pe teritoriul SUA au fost parte nimiciţi, parte – închişi în rezervaţii create în cele mai aride şi sterpe pustiuri ale acestui „Pământ al Făgăduinţei” (de altfel, Lumea Nouă într-adevăr a fost un pămînt al făgăduinţei, dar numai pentru lepădăturile şi aventurierii de pe bătrânul continent, nu şi pentru amerindienii băştinaşi).

În ceea ce priveşte URSS şi comuniştii, atunci ar trebui să o începem de la coadă, căci prima a fost opera secunzilor.

Comuniştii, la fel ca şi criminalii de drept comun, nu au naţionalitate şi nici patrie.

Pentru ei este caracteristică maxima „proles”-ului roman – „Ubi bene, ibi patria!” („Unde e bine, acolo e patria!”).

Lozinca lansată de către părinţii fondatori ai comunismului: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă”, oglindeşte cum nu se poate mai bine această stare de lucruri.

Vechii romani îi numeau proletari („proles”) pe reprezentanţii păturilor marginale ale societăţii – boschetarii, cerşetorii, cei fără de casă şi pămînt.

Această pătură socială îi includea, bineînţeles, şi pe cei care alcătuiau lumea interlopă din polisul roman în perioada republicană. Dealtfel, criminali de drept comun erau destui şi în rândurile comuniştilor din „primul val”.

În aşa zisele partide comuniste naţionale reprezentanţii naţiunii titulare alcătuiau numai masa membrilor de rând.

Nucleul conducător al acestora (comitetele centrale) erau alcătuite, mai ales, din evrei: Leon Troţki, Zinoviev, Rîkov, Kamenev (Rusia), Bela Kun şi Tibor Samueli (Ungaria), Ana Pauker (România), Karl Marx, Libknecht şi Rosa Luxemburg (Germania).

Chiar şi Lenin a fost un fel de metis evreo-kalmuko-rus. Sionismul a dat naştere unui partid pe măsură sa – un fel de tărpani fără rădăcini mânaţi de vînt care se agaţă de orice le vine în cale.

Este caracteristic faptul că în anii ’20 ai secolului trecut orice afirmare a patriotismului (mai ales a celui rusesc) sau a interesului faţă de istoria naţională era tratată ca o manifestare a naţionalismului şi sancţionată ca atare.

Bolşevicii din generaţia lui Lenin-Troţki aveau idiosincrazie faţă de ceea ce era legat de Rusia.

Anume Lenin a fost autorul împărţirii teritorial-administrative a URSS care nu a avut nimic în comun cu criteriul etnic, istoric şi nici măcar geografic.  

Principiul autodeterminării pus de către Lenin la baza politicii sale naţionale nu a fost decît un paravan pentru a ascunde scopul său adevărat – distrugerea a tot ce ţinea de patriotism, cultură naţională, limbă, spiritualitate şi religie. Altfel spus, globalizarea în acţiune.

În ura lor faţă de tot ce ţine de popor, cultură şi limbă (indiferent care), bolşevicii aveau în proiect introducerea unei limbi artificiale (esperanto) în calitate de limbă de comunicare pentru proletariatul din întreaga lume în general şi a Uniunii Sovietice, în special.

Numai cheltuielile uriaşe legate de implementarea acestei idei monstruoase şi realităţile etno-lingvistice au împiedicat realizarea lui în practică.

În această încercare se încadrează şi planurile de distrugere a familiei, iniţiate de feminista exhibiţionistă înrăită Alexandra Kollontai.

Or, se ştie că anume în familie se educă o cultură a limbii materne, dragostea faţă de patrie, popor, cultură, religie şi limbă, adică a faţă de tot ce provoca bolşevicilor din generaţia lui Ilici adevărate accese de isterie.

Practica a dovedit, însă, că distrugerea familiei duce în mod inevitabil la dezintegrarea societăţii şi statului.

Către acel moment ideea revoluţiei mondiale şi-a demonstrat inconsistenţa sa şi bolşevicii s-au văzut nevoiţi să construiască comunismul într-un singur stat luat în parte.

Prin urmare, familia, în calitatea sa de celulă de bază a societăţii şi statului, trebuia încă păstrată.

Clica comunistă cosmopolită, care a uzurpat puterea în fostul Imperiu Rus, avea nevoie de o masă amorfă de oameni cu creierii bine spălaţi, un fel de zombi care nu ar avea nici un fel de memorie istorică.

În acest context, ea a fost duşmanul oricărui popor, cultură, limbă şi religie, adică a tot ce ţine de a fi om.

Iată din ce cauză este profund greşit de a confunda Rusia cu URSS şi poporul rus – cu comuniştii.

Comuniştii au fost, în egală măsură, duşmanul oricărui popor din Uniunea Sovietică, indiferent de faptul dacă acesta a fost cel rus (de o sută de milioane de oameni) sau tofalarii (care abia dacă mai sunt vreo şapte sute de inşi).

 

 

 

 

 

 

 

 

Romani basarabeni in lagarele din Siberia

 

 

 

 

Comuniştii au încercat să creeze un „om al viitorului” (vezi: „Codul moral al constructorului comunismului” din programul PCUS – n. a.).

Pentru a putea fi mai uşor manipulat, el trebuia lipsit de orice lipsit de orice „prejudecăţi” de ordin etnic, religios, lingvistic şi cultural.

Pentru a atinge acest scop, bolşevicii au procedat la nimicirea fizică a intelectualităţii şi clerului.

Fondul genetic al tuturor popoarelor care au avut neşansa să construiască comunismul a fost deteriorat iremediabil.

Jertfă a acestor experimente inumane au fost toate popoarele fostei Uniuni Sovietice, fără excepţie . 

Atunci cînd nemţii au ajuns la porţile Moscovei şi ştreangul călăului a devenit aproape palpabil, diriguitorii de la Kremlin şi-au amintit de „marele popor rus”.

Pentru a-l adula, s-au şters de colbul arhivelor chipurile lui Alexandru Nevski, Kutuzov şi Uşakov, s-au redeschis bisericile transformate în cluburi, muzee de ateism „ştiinţific” şi depozite.

Stalin a ordonat, chiar, ca la rubrica „naţionalitate” din paşaportul şi biletul său de partid să fie scris ca „rus” şi nu „gruzin”.

Războiul a fost cîştigat cu jertfa supremă a tuturor popoarelor Uniunii Sovietice, dar, laurii victoriei au fost uzurpaţi de aceeaşi clică criminală. După ce prima spaimă a trecut, s-a revenit la prigoana Bisericii Ortodoxe şi a culturii spirituale a popoarelor sovietice.

Măscăriciul de curte al lui Stalin, Nichita Hruşciov, a declarat în anul 1961, că peste douăzeci de ani, poporul sovietic va trăi în comunism, iar el personal îl va arăta la televizor pe „ultimul popă”.

Represaliile anti-creştine au fost reluate cu o forţă întreită. Hruşciov a închis vernisajul pictorilor de la centrul de expoziţii Manej, sub motiv că ele au fost organizate de „pidorasî” (cuvinţelul îi aparţine, vezi memoriile lui Vladimir Vîsoţki) şi a ordonat să fie ras cu buldozerele.

Cum, însă, Dumnezeu nu bate cu băţul, bustul său funerar de la cimitirul Vagansk a fost îndeplinit de către sculptorul Ernst Neizvestnîi care într-adevăr a fost homosexual.

Prima foamete organizată a fost cea din regiunile de pe Volga şi au suferit de pe urma ei, în primul rănd, ruşii.

Colectivizarea, valurile de represalii din anii ’30 ai secolului trecut au decimat toate popoarele Uniunii Sovietice .

Milioane de oameni au murit de foame în Kuban, Stavropol, Kazahstan şi în alte „republici-surori”.

Acelaşi lucru îl putem afirma şi despre foametea din anii 1946-1947, când şi-au pierdut viaţa şi sute de mii de români basarabeni.”

 

 

 

 

 

 

 A. Apolschi

Revista Moldova Noastra, Chisinau

 

 

 

 

 

VIDEO: GOLGOTA BASARABIEI

 

 

 

 

 

 

 

03/05/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: