CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Jefuirea și dezorganizarea țării după ”eliberarea”țării de către sovietici (II)

  O istorie a jefuirii României de catre sovietici sub pretextul ...

 

 

 

 

Continuare a părții a I-a a articolului https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/06/22/jefuirea-si-dezorganizarea-tarii-dupa-eliberareatarii-de-catre-sovietici/

 

 

”Eliberarea” a însemnat jefuirea și dezorganizarea țării (II)

Modul cum se comportau trupele sovietice pe teritoriul României depăşea orice înţelegere, iar cuvintele de jaf, pradă, barbarie calificau actele săvârşite de ele pe oriunde treceau. Oamenii erau răpiţi în vagoanele de vite ce se îndreptau spre Rusia.

Ostaşii care depuseseră armele conform Mesajului Regal („Nu este decât o singură cale pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetarea războiului cu Naţiunile Unite… Ele ne-au asigurat independenţa ţării şi neamestecul în treburile noastre interne”) erau duşi cu forţa în lagărele de exterminare sovietice. Pe urmele lor erau trimişi germanii şi basarabenii din România.

Iuliu Maniu, adresându-se autorităţilor sovietice în legătură cu această problemă, a scris :
„Potrivit condiţiunilor armistiţiului, soldaţii români care au depus armele după 24 august, ora 4 a.m.,
nu sînt consideraţi prizonieri de război. Aceste trupe urmau însă să fie predate guvernului român şi în acest sens au fost realizate o serie de înţelegeri între autorităţile române şi delegaţia sovietică, în Comisia de armistiţiu. Cu toate acestea, când generalul român care fusese însărcinat cu primirea acestor trupe (potrivit acordului convenit) s-a dus în zonă, a fost informat că 20.000 din aceşti soldaţi fuseseră transportaţi dincolo de Prut.

Ulterior delegaţia sovietică a declarat că aceste trupe, întrucât nu mai sînt în România, nu mai pot face obiectul predării… Nepredarea acestor trupe a creat emoţie în întreaga ţară, iar transportarea lor în teritoriul sovietic a provocat o adâncă tristeţe familiilor acestora”.

O situaţie dureroasă există şi în legătură cu Basarabia şi Bucovina de Nord, cu acei fraţi care au avut atât de mult de suferit din cauza Rusiei şi continuau să poarte jugul asupririi, deşi Aliaţii se angajaseră în război pentru a restabili statele în hotarele lor şi a garanta fiecărui popor dreptul de a-şi alege forma de guvernământ dorită. Refuzul comunistului Lucreţiu Pătraşcanu de a accepta discutarea acestei probleme „de stat” era în vederile stăpânului de la Kremlin, care, în anul 1943, declarase că nu mai discută statutul Basarabiei decât atunci când Statele Unite vor consimţi să discute statutul Californiei.

Cum la aceasta n-ar fi putut nici să se gândească Roosevelt, sovieticii au mers şi mai departe, decretând repatrierea oricărei persoane care a părăsit teritoriul rus după anul 1917.
În acest timp (1944), mii de persoane străine locurilor îşi făceau apariţia. Veneau de aiurea; numai Stalin le ştia urma.

Aceştia complotau împotriva ţării pe al cărui teritoriu se instalaseră ca la ei acasă; îşi organizau o administraţie proprie.
Oficialităţile locale şi legale erau arestate şi izgonite. Se urmărea crearea unei stări de anarhie în ţara Moldovei.
Se vorbea de constituirea unei aşa-zise republici a Bacăului. Dacă aici, în sud, se petreceau astfel de fapte anarhice, cu cât mergeai spre nord aveai impresia că te găseşti într-o „gubernie” ale cărei treburi erau dirijate de Moscova.
Cei nou veniţi şi aliaţii lor fără de căpătâi erau înarmaţi cu armament confiscat de la nemţi.
Erau instruiţi, după care cutreierau Moldova, terorizând populaţia.
Sub pretextul rechiziţiei au fost luate de la populaţie: tractoare, trăsuri, care, boi, distrugându-se astfel şi inventarul agricol.
Ruşii urmăreau să dizolve armata română, care încerca să instaureze ordinea în spatele frontului, şi să o înlocuiască cu una după modelul sovietic.

Cu toate eforturile guvernului român de a obţine trupe pentru asigurarea liniştii, i-au fost lăsate doar trei divizii cu câte trei mii de oameni fiecare. Era o parodie de armată, în acest timp, circa optzeci de mii de dezertori sovietici cutreierau ţara, constituind un element turbulent care îngrozea populaţia.

Dinu Brătianu a declarat în Consiliul de Miniştri : „La Ştefăneşti, lângă mine, au fost împuşcaţi trei ruşi fiindcă se duceau să violeze fete”.

Iuliu Maniu a făcut cunoscut lui Vişinski următoarele, referitor la situaţia din Moldova : ” Deşi au trecut două luni de la semnarea armistiţiului şi deşi armistiţiul prevede ca administraţia românească să fie reinstalată în întreg teritoriul românesc , cu excepţia unei zone de 50-100 km în spatele frontului, în Moldova autorităţile române au putut doar parţial să o facă.

Există cazuri când funcţionarii trimişi în Moldova fie că au fost obligaţi să se întoarcă înainte de a ajunge la destinaţie, fie că au fost împiedicaţi de autorităţile militare sovietice să-şi intre în atribuţii, în acelaşi timp s-au primit informaţii că în diferite regiuni din această provincie au fost operate unele deportări”.
Jaful şi abuzurile se instalaseră peste tot.

Cine se opunea era tratat drept fascist. Delaţiunea începuse să se extindă. Răzbunările erau la ordinea zilei. „Eliberatorii sovietici” încărcau şi cărau tot ce găseau. Totul li se cuvenea, totul era al lor!

Pentru a se face faţă cerinţelor nesăţioasei Rusii, s-a trecut la construirea unei căi ferate cu ecartament lărgit, pe liniile principale, între Ungheni-Buhăieşti şi Ungheni-Adjud, corespunzător ecartamentului liniilor ferate ruseşti.
Astfel, pe lângă bunurile noastre, începuseră să se scurgă, zi şi noapte, bunurile unei jumătăţi de Europă „eliberată”. Toate căile ferate erau ticsite.

Liniile secundare din Moldova erau paralizate. Garnituri de 50-60 de vagoane, închise sau platforme, se scurgeau prin Ghimeş-Palanca, înghesuindu-se pe Valea Trotuşului, ocupând liniile de garare din staţii. Trenurile erau însoţite de câte un vagon de clasă cu 8-10 ruşi înarmaţi, care asigurau transportul prăzii.

Uneori, din cauza aglomeraţiei, staţionarea prin gări dura câteva zile. Atunci „eliberatorii” se năpusteau prin casele oamenilor, pe care le goleau de băutură, de mâncare şi de tot ce credeau că le este folositor.
Oamenii păgubiţi de pe traseu, de la Asău, Comăneşti, Dărmăneşti, Tîrgu Ocna, au început să reacţioneze. Aşa a luat fiinţă o primă formă de rezistentă şi de ripostă împotriva celui ce se dovedea a fi invadator. Se organizau câte 3-4 persoane şi doar îi auzeai: „Hai să-i pedepsim pe rusnaci”.

La jaful făcut de ruşi se răspundea cu atac înarmat. Tinerii, mai ales, înarmaţi cu câte o daltă solidă şi un ciocan greu în servietă şi cu un pistol în buzunar, se strecurau în vagoane şi-n mersul trenului distrugeau tot ce se putea: aparate de precizie, ceasuri de control, glisiere, lanţuri de transmisie, într-un cuvânt scoteau din uz multe lucruri prădate din Europa și pornite pe drumul Rusiei.

Trenurile erau încărcate cu de toate, lucruri vechi şi lucruri noi, luate de peste tot sub titlul de despăgubire de război: lighene, paturi, pălării, utilaje, roţi de bicicletă, cerneluri, suluri de hârtie, truse cu scule, veselă, covoare, scaune de tot felul, maşini de cusut, lustre, stofe, acordeoane, costume, rochii, lenjerie, fierăstraie, nasturi, frânghii, oboaie, coteţe cu găini, gâşte, porci, colivii cu canari, piane, tobe, pantofi, tablouri, maşini de tuns, toate aruncate de-a valma.

Au fost cazuri când oamenii decişi să riposteze au dat peste ruşi beţi. I-au dezarmat şi i-au bătut bine, drept pedeapsă pentru furturile săvârşite prin sate. Pe un rus, de exemplu, care se mai ţinea pe picioare, l-au obligat să ducă în spate butoiaşul de ţuică la locul de unde îl furase.
Şi în acest fel, lumea îşi procura arme şi grenade, pregătindu-se să se apere împotriva acestor creaturi sălbatice. Timp de doi ani, ruşii au furat tot ce le-a picat în mână.
România a ajuns de nerecunoscut. Neliniştea domnea peste tot, foametea-şi arăta colţii în Moldova.

Tifosul, semnul cruntei mizerii, începuse să apară, iar „patrioţii” înarmaţi îşi făceau de cap sub oblăduirea „Comisiei Aliate de Control” care reprezenta de fapt numai Rusia.

Ceilalţi „doi”, reprezentanţii Angliei şi S.U.A., căutau sa nu-i supere pe noii democraţi ai Europei. Asistau la fărădelegile săvârşite în numele coaliţiei antihitleriste şi îşi spuneau părerea numai verbal, în scris o făceau către Washington şi Londra.
În această situaţie, Iuliu Maniu l-a întrebat pe Burton Barry, reprezentantul S.U.A, dacă America şi Anglia doreau ca România să devină o parte a Uniunii Sovietice, adăugind totodată că, dacă se intenţiona abandonarea ei, aveau obligaţia s-o spună.
Burton Barry, în raportul înaintat, spunea:

„Departamentul ştie foarte bine că Maniu s-a distins ca un curajos campion al acţiunilor şi sentimentelor pro- aliate din România, chiar şi în zilele sumbre ale dictaturii. El are un număr de adepţi politici în ţară şi eu cred că respectul pe care-l au toţi românii pentru el umbreşte pe acela avut de oricare alt român.
Pentru ceea ce a fost el şi pentru ceea ce este, pare important ca el să fie ferit să alunece spre a împărtăşi convingerea generală că dizolvarea statului român este în curs în prezent. Având în vedere cele de mai sus, sunt de părere că orice mesaj de care Maniu ar putea lua cunoştinţă ar fi oportun”. Reprezentantul Angliei, viceamiralul Stevenson, relata că şi Regele se temea că poate fi dus în Rusia în orice moment.

Regina mamă i-a făcut remarca plină de demnitate:

„Ceea ce ţi se poate întâmpla cel mai rău este să fii pus la zid şi împuşcat, şi dacă aceasta se va întâmpla, îţi vei fi făcut, cel puţin, datoria faţă de ţară şi nimeni în lume nu poate face mai mult.”

Poporului român însă i-a rămas ultimul cuvânt. Fiii lui se vor bate, pe viaţă şi pe moarte, cu ce vor avea: cu furci şi coase, cu grenade şi pistoale. Se vor bate pe străzi, pe uliţe, până şi în creierul munţilor.
Au murit cu arma în mână sau executaţi la zidul onoarei, dar n-au acceptat colaborarea cu duşmanii neamului.

 

 

Sursa: Cicerone Ionițoiu, Rezistența armată anticomunistă din Munții României, Editura ”Gândirea românească” , p. 5-8

 

 

Publicitate

22/06/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Sovromurile şi mecanismul jefuirii bogăţiilor României de către sovietici

 

Mecanismele jefuirii bogătiilor României de către sovietici

Prin Tratatul de Pace de la Paris, încheiat la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, la  articolul al II-lea, România era obligată la plata unor despăgubiri de război către U.R.S.S. în valoare de 300 milioane dolari SUA la valoarea din anul 1938, plătibili în 6 ani,   pentru distrugerile pe care  se pretindea că le-ar fi provocat Armata Română, în prima parte a războiului, în campania de pe frontul de Est .

Dincolo de această sumă, România era obligată, prin articolul 11, la plata unor penalităţi de întârziere reprezentând 5% din produsul nelivrat la termen (pentru fiecare lună întârziere).

Trebuie să fie precizat şi faptul că preţurile mărfurilor româneşti care urmau a fi livrate erau cele mondiale din 1938, cu o majorare de 15% pentru material rulant şi de 10% pentru celelalte, deşi în realitate, pe piaţa mondială aceste preţuri crescuseră faţă de cele din 1938, cu 33%.

Cele 300 milioane de dolari (la paritatea de 35 de dolari o uncie de aur), reprezentau peste 55% din venitul naţional al României, evaluat în 1945, la 519 milioane dolari americani. 

Pentru a intra în posesia despagubirilor de razboi datorate de Romania, s-a semnat la 8 mai 1945 un acord economic cu URSS, prin care se infiinţau companii  mixte cu participaţie română si sovietică, denumite sovromuri

În iulie 1945, prin decret-lege, capitalul german din România a fost confiscat şi a constituit aportul URSS la înfiinţarea societăţilor mixte româno-sovietice, numite „SovRom”-uri, între anii 1945 şi 1952.

Rolul acestor societăţi mixte s-a realizat în baza Conferinţei de Pace de la Paris (29 iulie-15 octombrie 1946), urmată de Tratatele de Pace semnate la 10 februarie 1947, dintre Aliaţi şi statele Axei.

Erau puse în exploatare aporturile a doi parteneri inegali (Uniunea Sovietică învingătoare şi România învinsă), astfel că s-a ajuns ca într-un an (iunie 1945-iunie 1946), să se înfiinţeze sovromuri în ramurile industriale de cea mai mare importanţă economică şi strategică ale României.

Pentru acoperirea datoriei de război a României de 300 de milioane de dolari SUA, ruşii au  spoliat România direct, dar mai mai ales în mod indirect, prin supraevaluarea participaţiilor lor la sovromuri şi prin subevaluarea preţurilor materiilor prime scoase din ţară.

Până la urmă, a rezultat achitarea către U.R.S.S. a unei despăgubiri de aproximativ de trei ori mai mari.

Astfel, Sovromurile au constituit cea mai durabilă şi rentabilă formă de jefuire de către U.R.S.S. a bogăţiilor naturale ale ţării şi a economiei româneşti în general.

Despre activitatea Sovromurilor, o mare personalitate intelectuală a vremii, Onosifor Ghibu, spunea că „sub această denumire benignă, se duc în Rusia cele mai de seamă bogăţii ale ţării noastre, cu preţuri derizorii, în timp ce de pe pieţele noastre lipsesc, sau suntem nevoiţi să plătim pe ele înzecit mai mult decât plătesc sovietele”.

Rezultatul imediat a fost că Onisifor Ghibu a fost arestat şi condamnat pentru „activitate antisovietică” la mai mulţi ani de detenţie. 

În anul 1945, exporturile Românei erau orientate spre URSS în proporţie de cca. 90%, in timp ce veneau din această ţară, 51% din importuri.
Dincolo de interesul declarat de a „investi în întreprinderile româneşti”, sovieticii au acaparat sectoarele de bază ale economiei României învinse în razboi, recent intrate in sfera lor de influenţă .

În total au fost înfiinţate un număr de 16 astfel de Sovromuri, cu tot atâtea domenii de activitate, dintre care 5 sau 6 au avut o activitate comercială mai importantă,care au funcţionat până în anul 1956, când au fost dizolvate.

 

Acestea au fost:

 

„Sovromtransport”, o societate de navigaţie mixtă sovieto-română, înfiinţată pe 14 iulie 1945 şi dizolvată în 1954. La sfârşitul războiului, România avea o flotă de 16 nave care, în baza Convenţiei de armistiţiu, trebuiau puse la dispoziţia Uniunii Sovietice, ulterior fiind exploatate în comun cu partea sovietică, în vederea plătirii datoriei de război.

 Sovromtransport a intrat in posesia principalelor rute de navigaţie si a porturilor Galati, Constanta, Braila si Giurgiu. Partea sovietică a venit cu 4 cargouri, iar partea română cu două nave rămase neconfiscate de către ruşi, precum şi cu închirierea şantierelor navale de la Constanţa şi Brăila.

Ulterior, au mai fost achziţionate alte 4 cargouri.

La desfiinţarea Sovromtransport în 1954, navele au rămas în proprietatea statului român care, în locul acestei societăţi a înfiinţat firma Navrom, proprietate exclusivă a statului român.

„Sovrompetrol” a fost creată pe 17 iulie 1945 şi a ajuns în scurt timp sa deţina o treime din producţia interna de titei, restul aparţinand companiilor de stat Muntenia si Moldova.

La 1 septembrie 1950 si aceste companii româneşti au fost dizolvate si incluse în Sovrompetrol, intreaga industrie petroliera a ţării noastre ajungând din acel moment sub controlul total al URSS .

Societatea a fost dizolvată la 1 septembrie 1956, iar patrimoniul său a trecut în totalitate în proprietatea statului român.

 

Actiune SOVROMCUARTIT

 

„Sovromcuarţit”, înfiinţată la 31 decembrie 1951, avea ca scop declarat extragerea cuarţului, dar în realitate, în mod camuflat, secret, a practicat exploatarea zăcămintelor de uraniu de pe teritoriul României.

A furnizat Uniunii Sovietice 18.000 de tone de uraniu la un preţ subevaluat, acestea fiind  utilizate în programul de înarmare nucleară a Uniunii Sovietice, aceeaşi cantitate putând sa alimenteze reactoarele de la Cernavoda timp de un secol.

Se lucra cu  prizonieri politici care nu beneficiau de nicio masură de protecţie deşi se aflau în permanent contact cu materialele radioactive.

 

 

 

 

Mulţi mureau din cauza iradierii. In locul lor erau adusi să lucreze uneori localnici, care de multe ori nu cunosteau pericolul la care se expuneau.

Principalele exploatari erau la Stei si Băiţa în judetul Bihor, zone care şi în prezent suferă de pe urma reziduurile radioactive.

La apogeul activităţii sale Sovromcuarţit avea aproximativ 16.000 de angajaţi. Pe fondul nemulţumirilor şi presiunilor liderilor comunişti români faţă de preţul subevaluat la care ne preluau sovieticii uraniul și în contextul revoltei din Ungaria, Sovromcuarţit s-a desfiinţat la 22 octombrie 1956.

Investiţiile făcute au intrat în proprietatea statului român, care a înfiinţat firma „Cuarţit”, pe baza   patrimoniului fostei „Sovromcuarţit”, convenindu-se totodată ca statul român să vândă în continuare uraniu către sovietici la preţurile existente pe piaţa internaţională.

Partea de 50% din fosta „Sovromcuarţit” care a aparţinut U.R.S.S. a fost evaluată la 413 milioane ruble şi părţile română şi sovietică au convenit ca statul român să răscumpere participaţia sovietică în zece rate anuale fixe, începând cu anul 1961.

Dar în anul 1961, statul român a desfiinţat societatea „Cuarţit”, iar răscumpărarea nu a mai fost plătită părţii sovietice.

„Sovromgaz” înfiinţată în august 1945, avea ca obiect exploatarea gazului metan din zăcămintele de la Bazna şi Copşa Mică, dar cea mai mare parte a exploatării de gaz de la Mediaş nu a făcut obiectul asocierii în Sovromgaz, rămânând în proprietatea exclusivă a statului român.

Şi aici partea sovietică a venit cu „aport în natură”, reprezentat de utilajele germane din timpului războiului, care fuseseră confiscate de către ruşi, în conformitate cu prevederile Conferinţei de la Potsdam din 1945.

În perioada ei de existenţă, societatea Sovromgaz a extras din România aproximativ 1 miliard 400 milioane m.c. gaz, pe care l-a transformat în negru de fum, la uzinele din Copşa Mică, construite anume în acest scop, iar negrul de fum a fost exportat în U.R.S.S.

În linii mari, lucrurile au stat la fel şi cu celelelte sovromuri: Sovromlemn, Sovrombanc, Sovromcărbune, Sovromtractoare, Sovromconstruct, Sovromfilm etc., sovieticii preluând efectiv pe această cale controlul asupra principalelor ramuri ale economiei româneşti.

Suma totală transferată din România în U.R.S.S. de către sovromuri pe toată durata existenţei lor, a fost estimată de către partea română la aproximativ 960 milioane dolari SUA.

Imagini pentru sovromurile photos

Comuniştii români nu s-au opus infiinţării sovromurilor, în contextul tragic în care foametea şi seceta făcea ravagii în 1946, valoarea monedei nationale se prabuşise, iar populaţia era lipsită de produsele de bază necesare traiului zilnic.

Moscova a trimis în România o mulţime de „specialişti”, a căror menire principală a fost aceea de a aservi economia ţării noastre intereselor sovietice şi de a facilita transferul rapid şi ieftin al unor importante părţi al  resurselor noastre către Uniunea Sovietică.

În tot acest timp, presa vremii încăpută rapid pe mâna comuniştilor autohtoni, slugi devotate ale Moscovei, ca de altfel întreaga putere în stat, punea accent pe relaţiile de prietenie şi frăţietate dintre cele doua state.

 

Sfarsitul companiilor mixte romano-sovietice

Din punct de vedere economic ţara noastra a avut de suferit enorm din cauza acestor societăţi mixte. Preţurile marfurilor erau stabilite la nivelul anului 1938, în vreme ce cca. 90% din exporturile româneşti se îndreptau spre Uniunea Sovietică.

In acelasi timp noi importam mărfurile sovietice la preţ întreg, ruşii ieşind foarte avantajaţi din aceste schimburi comerciale neechitabile pentru România.

După moartea lui Stalin, conducerea Partidului Muncitoresc Român a încercat să pună capăt acestei practici de jefuire a economiei romaneşti.

Cu aprobarea lui  Hrusciov, urmaşul lui Stalin, în 1954 un număr de 12 dintre cele mai importante sovromuri au fost preluate de statul român, dupa  plata unor despagubiri catre URSS.

Ulterior, prin acorduri succesive, s-a reglementat vânzarea şi predarea către România a cotei de participaţie sovietică la sovromuri.

Potrivit acestora, valoarea cotei de participaţie sovietică urma să fie răscumpărata de statul român – după ce în anul 1956, se căzuse de acord asupra amânării ratelor scadente în anii 1957-1959 – în rate anuale egale, eşalonate pe un număr de 10 ani (1966-1975), prin livrări de mărfuri româneşti în URSS.

La 1 ianuarie 1959, datoria României însuma 3.516.895 mii lei (la valuta de atunci).

Evaluarea romaneasca a capitalului sovietic investit in aceste societati s-a ridicat doar la trei miliarde, iar după discutii diplomatice indelungate, suma s-a stabilit undeva la cinci miliarde.

Conform Protocolului lucrărilor Conferinţei de la Potsdam, din 1 august 1945 (punctul III, Reparatii germane, aliniatele 8, 9, 10), guvernul sovietic „renunţă la orice pretenţii cu privire la acţiunile întreprinderilor germane situate în zonele occidentale al Germaniei, precum şi la activele externe germane aflate în ţară cu excepţia celor aflate în Bulgaria, Finlanda, Ungaria, România şi Austria” şi „nu ridică pretenţii cu privire la aurul capturat de trupele aliate în Germania”.

În acelaşi timp, guvernele Marii Britanii şi SUA renunţau la pretenţiile lor cu privire la acţiunile întreprinderilor germane în zona răsăriteană de ocupaţie a Germaniei, precum şi la activele externe germane în Bulgaria, Finlanda, Ungaria, România şi Austria.

Astfel, hotărârea Marilor Puteri de la Postdam, avea drept scop favorizarea Uniunii Sovietice în recuperarea creanţelor ei faţă de Germania.

Trecerea în patrimoniul sovietic a bunurilor germane din România s-a realizat în baza art. 26 al Tratatului de pace încheiat la Paris, în 10 febr. 1947, între România şi Puterile Aliate şi Asociate.

Articolul prevedea că România recunoaşte că Uniunea Sovietică are dreptul la toate averile germane din România care au fost transferate Uniunii Sovietice de către Consiliul de Control pentru Germania şi se obligă să ia toate măsurile necesare pentru a înlesni asemenea transferuri.

Totodată, art. 28, alin. 4, reglementa situaţia bunurilor româneşti din Germania, obligând România să renunţe în numele său şi în numele cetăţenilor săi la orice pretenţiuni împotriva Germaniei şi a societăţilor germane pendinte la 8 mai 1945, cu excepţia pretenţiunilor rezultate din contracte şi alte obligaţiuni anterioare datei de 1 septembrie 1939.

Ca urmare a acestor reglementări, transferul bunurilor germane către URSS a avut ca efect creşterea numărului sovromurilor.

Nedefinirea termenului pentru care averea germană externă avea să fie exploatată de partea sovietică accentuează şi mai mult ideea că dincolo de înţelegerile celor două părţi, ţările gazdă ale activelor externe germane trebuiau să fie „stoarse” până la epuizare, pentru a plăti un tribut pe care, oficial, nu şi-l asumau.

Concret, povara României, conform Tratatului de pace încheiat la Paris, în 1947, era reprezentată de 300 milioane dolari reprezentând despăgubiri de război asumate în nume propriu şi atât cât se putea recupera din cele 2 miliarde dolari pe care Germania le datora Uniunii Sovietice conform înţelegerilor.

Dacă cele 300 milioane de dolari reprezentau (aşa cum am mai menţionat), la nivelul anilor ’40, peste 55% din venitul naţional al României, exploatarea activelor germane externe situate pe teritoriul României a diminuat considerabil măsura în care economia românească urma să fie exploatată în interes national.

Concret, vedem că a fost pus în aplicare un exemplu istoric (inedit la acea vreme), de a despăgubi o ţară pe seama activelor altei ţări aflate într-o ţară terţă.

Mai mult, deoarece acele active nu se prezentau sub forma depunerilor în bănci (precum în cazul Elveţiei), lichidarea despăgubirilor de război a presupus instrumentalizarea întregii economii pentru a răspunde exigenţei despăgubirii în scurt timp (avându-se în vedere atât posibilităţile de a genera capital, cât şi posibilităţile de a genera bunuri prin a căror contravaloare să se asigure plata despăgubirilor).

Astfel, capitalul german a constituit, în noile societăţi mixte înfiinţate, un aşa zis aport sovietic.

Conferinţa de la Potsdam n-a fost, în cazul despăgubirilor, o formă de reglementare alternativă a unei succesiuni de acţionari, ci o formă de protejare a Germaniei, exploatând resurse străine, precum minereuri, petrol, dar mai ales forţă de muncă.

Noul context creat ne permite, fără nicio reţinere, să apreciem că România a devenit, de drept, o exploatare colonială; paradoxul este şi mai evidenţiat prin aceea că, deşi României i s-a recunoscut independenţa politică, ea a rămas subjugată economic (exploatată fiind în interesul Germaniei).

Un alt aspect care frapează şi adâncea nedreptatea care i s-a făcut României, este acela privind poziţia Austriei în toată această „înţelegere” de lichidare pretenţiilor ce îşi au izvorul în achitarea despăgubirilor aferente războiului.

Austria, spre deosebire de toate celelalte state învinse în primul război mondial, n-a urmărit contestarea tratatului de pace şi revenirea la situaţia anterioară.

Problema unirii cu Germania a rămas pe agenda politică internă austriacă, până în anul 1938, când Austria a fost anexată de Germania nazistă.

Astfel, în contextul înţelegerilor privind achitarea despăgubirilor de război, capitalul austriac a fost considerat tot capital german.

În aceeaşi manieră, au fost văzute lucrurile şi de către Stalin la Conferinţa de la Potsdam; aceasta deoarece, după al doilea război mondial, Austria a fost recunoscută din nou ca stat independent, cu suveranitate deplină, abia în anul 1955.

Odata cu desfiinţarea ultimului sovrom în 1956 , cuplată cu retragerea armatei sovietice de pe teritoriul Romaniei doi ani mai tarziu, se marca îndepărtarea de controlul exercitat de Moscova asupra afacerilor interne ale statului român si sfâr,itul ocupaţiei sovietice.

Cu toate acestea, putem să apreciem că deşi România a scăpat oficial  de nazism în anul 1945,  dacă privim prin prisma relaţiilor româno-sovietice (ca o consecinţă a înţelegerilor germano-sovietice) şi luăm în calcul maniera în care s-a realizat răscumpărarea capitalului rus  ca urmare a naţionalizărilor, putem afirma că România „a plătit” în numele înţelegerilor germano-sovietice, până în anul 1975.

Surse:

– jurnalul.ro
– Radu Golban, politolog şi jurist, doctor în ştiinţe economice
– Mihaela-Brânduşa Tudose, conferenţiar universitar, doctor în ştiinţe economice

– Laurentiu Dologa/ Ziare.com

https://www.art-emis.ro/istorie/istoria-sovrom-urilor-si-jefuirea-romaniei-in-zilele-noastre

– Onisifor Ghibu, Chemare la Judecata Istoriei, Vol. I, Ed. Albatros, Bucureşti, 1992, pp. 102-103.

– N. N. Constantinescu, Istoria economică a României, vol. 2, Editura Economică, Bucureşti, 1998.

– Florian Banu, Asalt asupra economiei României, Ed. Nemira, Bucureşti, 2004 

– George Nanu, In spatele cortinei de fier. România sub ocupaţie rusească, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2011,  

– Ion Calafeteanu, Spolierea României la Tratatul de Pace de la Paris, în www.Historia.ro – 1 martie 2014.

15/07/2019 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Mecanismele jefuirii bogătiilor României de către sovietici prin sovromuri

Prin Tratatul de Pace de la Paris, încheiat la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, la  articolul al II-lea, România era obligată la plata unor despăgubiri de război către U.R.S.S. în valoare de 300 milioane dolari SUA,plătibili în 6 ani, la valoarea din anul 1938, pentru distrugerile pe care  se pretindea că le-ar fi provocat Armata Română în campania de pe frontul de Est, în prima parte a războiului.

Dincolo de această sumă, România era obligată, prin articolul 11, la plata unor penalităţi de întârziere de 5% din produsul nelivrat la termen (pentru fiecare lună întârziere).

Trebuie să fie precizat şi faptul că preţurile mărfurilor româneşti care urmau a fi livrate erau cele mondiale din 1938, cu o majorare de 15% pentru material rulant şi de 10% pentru celelalte, deşi în realitate, pe piaţa mondială aceste preţuri crescuseră faţă de cele din 1938, cu 33%.

Cele 300 milioane de dolari (la paritatea de 35 de dolari o uncie de aur), reprezentau peste 55% din venitul naţional al României, evaluat în 1945, la 519 milioane dolari americani. 

Pentru a intra în posesia despagubirilor de razboi datorate de Romania, s-a semnat la 8 mai 1945 un acord economic cu URSS, prin care se infiinţau companii  mixte cu participaţie română si sovietică, denumite sovromuri. 

În iulie 1945, prin decret-lege, capitalul german din România a fost confiscat şi a constituit aportul URSS la înfiinţarea societăţilor mixte româno-sovietice, numite „SovRom”-uri, între anii 1945 şi 1952.

Rolul acestor societăţi mixte s-a realizat în baza Conferinţei de Pace de la Paris (29 iulie-15 octombrie 1946), urmată de Tratatele de Pace semnate la 10 februarie 1947, dintre Aliaţi şi statele Axei.

Erau puse în exploatare aporturile a doi parteneri inegali (Uniunea Sovietică învingătoare şi România învinsă), astfel că s-a ajuns ca într-un an (iunie 1945-iunie 1946), să se înfiinţeze sovromuri în ramurile industriale de cea mai mare importanţă economică şi strategică ale României.

Pentru acoperirea datoriei de război a României de 300 de milioane de dolari SUA, ruşii au  spoliat România direct, dar mai mai ales în mod indirect, prin supraevaluarea participaţiilor lor la sovromuri şi prin subevaluarea preţurilor materiilor prime scoase din ţară.

Până la urmă, a rezultat achitarea către U.R.S.S. a unei despăgubiri de aproximativ de trei ori mai mari.

Astfel, Sovromurile au constituit cea mai durabilă şi rentabilă formă de jefuire de către U.R.S.S. a bogăţiilor naturale ale ţării şi a economiei româneşti în general.

Despre activitatea Sovromurilor, o mare personalitate intelectuală a vremii, Onosifor Ghibu, spunea că „sub această denumire benignă, se duc în Rusia cele mai de seamă bogăţii ale ţării noastre, cu preţuri derizorii, în timp ce de pe pieţele noastre lipsesc, sau suntem nevoiţi să plătim pe ele înzecit mai mult decât plătesc sovietele”.

Rezultatul imediat a fost că Onisifor Ghibu a fost arestat şi condamnat pentru „activitate antisovietică” la mai mulţi ani de detenţie. 

În anul 1945, exporturile Românei erau orientate spre URSS în proporţie de cca. 90%, in timp ce veneau din această ţară, 51% din importuri.
Dincolo de interesul declarat de a „investi în întreprinderile româneşti”, sovieticii au acaparat sectoarele de bază ale economiei României învinse în razboi, recent intrate in sfera lor de influenţă .

În total au fost înfiinţate un număr de 16 astfel de Sovromuri, cu tot atâtea domenii de activitate, dintre care 5 sau 6 au avut o activitate comercială mai importantă,care au funcţionat până în anul 1956, când au fost dizolvate.

Acestea au fost:

„Sovromtransport”, o societate de navigaţie mixtă sovieto-română, înfiinţată pe 14 iulie 1945 şi dizolvată în 1954. La sfârşitul războiului, România avea o flotă de 16 nave care, în baza Convenţiei de armistiţiu, trebuiau puse la dispoziţia Uniunii Sovietice, ulterior fiind exploatate în comun cu partea sovietică, în vederea plătirii datoriei de război.

 Sovromtransport a intrat in posesia principalelor rute de navigaţie si a porturilor Galati, Constanta, Braila si Giurgiu. Partea sovietică a venit cu 4 cargouri, iar partea română cu două nave rămase neconfiscate de către ruşi, precum şi cu închirierea şantierelor navale de la Constanţa şi Brăila.

Ulterior, au mai fost achziţionate alte 4 cargouri.

La desfiinţarea Sovromtransport în 1954, navele au rămas în proprietatea statului român care, în locul acestei societăţi a înfiinţat firma Navrom, proprietate exclusivă a statului român.

„Sovrompetrol” a fost creată pe 17 iulie 1945 şi a ajuns în scurt timp sa deţina o treime din producţia interna de titei, restul aparţinand companiilor de stat Muntenia si Moldova.

La 1 septembrie 1950 si aceste companii româneşti au fost dizolvate si incluse în Sovrompetrol, intreaga industrie petroliera a ţării noastre ajungând din acel moment sub controlul total al URSS .

Societatea a fost dizolvată la 1 septembrie 1956, iar patrimoniul său a trecut în totalitate în proprietatea statului român.

Actiune SOVROMCUARTIT

„Sovromcuarţit”, înfiinţată la 31 decembrie 1951, a avut ca scop declarat extragerea cuarţului, dar în realitate, în mod camuflat, secret, a practicat exploatarea zăcămintelor de uraniu de pe teritoriul României.

A furnizat 18.000 de tone de uraniu la un preţ subevaluat, acestea fiind  utilizate în programul de înarmare nucleară a Uniunii Sovietice, aceeasi cantitate putând sa alimenteze reactoarele de la Cernavoda timp de un secol.

Se lucra cu  prizonieri politici  care nu beneficiau de nicio masură de protecţie deşi se aflau în permanent contact cu materialele radioactive.

Multi mureau din cauza iradierii. In locul lor erau adusi să lucreze uneori localnici, care de multe ori nu cunosteau pericolul la care se expuneau. Principalele exploatari erau la Stei si Băiţa din judetul Bihor, zone care şi în prezent suferă de pe urma reziduurile radioactive..

La apogeul activităţii sale Sovromcuarţit având aproximativ 16.000 de angajaţi. Pe fondul nemulţumirilor şi presiunilor liderilor comunişti români faţă de preţul subevaluat la care ne preluau sovieticii uraniul și în contextul revoltei din Ungaria, Sovromcuarţit s-a desfiinţat la 22 octombrie 1956.

Investiţiile făcute au intrat în proprietatea statului român, care a înfiinţat firma „Cuarţit”, care a preluat integral patrimoniul fostei „Sovromcuarţit”, convenindu-se totodată ca statul român să vândă în continuare uraniu către sovietici la preţurile existente pe piaţa internaţională.

Partea de 50% din fosta „Sovromcuarţit” care a aparţinut U.R.S.S. a fost evaluată la 413 milioane ruble şi părţile română şi sovietică au convenit ca statul român să răscumpere participaţia sovietică în zece rate anuale fixe, începând cu anul 1961.

Dar în anul 1961, statul român a desfiinţat societatea „Cuarţit”, iar răscumpărarea nu a mai fost plătită părţii sovietice.

„Sovromgaz” înfiinţată în august 1945, avea ca obiect exploatarea gazului metan din zăcămintele de la Bazna şi Copşa Mică, dar cea mai mare parte a exploatării de gaz de la Mediaş nu a făcut obiectul asocierii în Sovromgaz, rămânând în proprietatea exclusivă a statului român.

Şi aici partea sovietică a venit cu „aport în natură”, reprezentat de utilajele germane din timpului războiului, care fuseseră confiscate de către ruşi, în conformitate cu prevederile Conferinţei de la Potsdam din 1945.

În perioada ei de existenţă, societatea Sovromgaz a extras din România aproximativ 1 miliard 400 milioane m.c. gaz, pe care l-a transformat în negru de fum, la uzinele din Copşa Mică, construite anume în acest scop, iar negrul de fum a fost exportat în U.R.S.S.

În linii mari, lucrurile au stat la fel şi cu celelelte sovromuri: Sovromlemn, Sovrombanc, Sovromcărbune, Sovromtractoare, Sovromconstruct, Sovromfilm etc., sovieticii preluând efectiv pe aceste căi controlul asupra principalelor ramuri ale economiei românesti

Suma totală transferată din România în U.R.S.S. de către sovromuri pe toată durata existenţei lor, a fost estimată de către partea română la aproximativ 960 milioane dolari SUA.

Comuniştii români nu s-au opus infiinţării sovromurilor, în contextul tragic în care foametea şi seceta făcea ravagii în 1946, valoarea monedei nationale se prabuşise, iar populaţia era lipsita de produsele de baza.

Moscova a trimis în România o mulţime de „specialişti” a căror menire principală a fost aceea de a aservi economia ţării noastre intereselor sovietice şi de a facilita transferul rapid şi ieftin al unor importante părţi al  resurselor ţării noastre către Uniunea Sovietică.

În tot acest timp, presa vremii încăpută rapid pe mâna comuniştilor autohtoni, slugi devotate ale Moscovei, ca de altfel întreaga putere în stat, punea accent pe relaţiile de prietenie şi frăţietate dintre cele doua state.

 

Sfarsitul companiilor mixte romano-sovietice

Din punct de vedere economic ţara noastra a avut de suferit enorm din cauza acestor societăţi mixte. Preţurile marfurilor erau stabilite la nivelul anului 1938, în vreme ce cca. 90% din exporturile româneşti se îndreptau spre Uniunea Sovietică. In acelasi timp noi importam mărfurile sovietice la preţ întreg ruşii iesind foarte avantajaţi din aceste schimburi comerciale neechitabile pentru România.

După moartea lui Stalin, conducerea Partidului Muncitoresc Român a încercat să pună capăt acestei practici de jefuire a economiei romaneşti.

Cu aprobarea lui  Hrusciov, urmaşul lui Stalin, în 1954 un număr de 12 dintre cele mai importante sovromuri au fost preluate de statul român, dupa  plata unor despagubiri catre URSS.

Ulterior, prin acorduri succesive, s-a reglementat vânzarea şi predarea către România a cotei de participaţie sovietică la sovromuri.

Potrivit acestora, valoarea cotei de participaţie sovietică urma să fie răscumpărata de statul român – după ce în anul 1956, se căzuse de acord asupra amânării ratelor scadente în anii 1957-1959 – în rate anuale egale, eşalonate pe un număr de 10 ani (1966-1975), prin livrări de mărfuri româneşti în URSS.

La 1 ianuarie 1959, datoria României însuma 3.516.895 mii lei (la valuta de atunci).

Evaluarea romaneasca a capitalului sovietic investit in aceste societati s-a ridicat doar la trei miliarde, iar după discutii diplomatice indelungate, suma s-a stabilit undeva la cinci miliarde.

Conform Protocolului lucrărilor Conferinţei de la Potsdam, din 1 august 1945 (punctul III, Reparatii germane, aliniatele 8, 9, 10), guvernul sovietic „renunţă la orice pretenţii cu privire la acţiunile întreprinderilor germane situate în zonele occidentale al Germaniei, precum şi la activele externe germane aflate în ţară cu excepţia celor aflate în Bulgaria, Finlanda, Ungaria, România şi Austria” şi „nu ridică pretenţii cu privire la aurul capturat de trupele aliate în Germania”.

În acelaşi timp, guvernele Marii Britanii şi SUA renunţau la pretenţiile lor cu privire la acţiunile întreprinderilor germane în zona răsăriteană de ocupaţie a Germaniei, precum şi la activele externe germane în Bulgaria, Finlanda, Ungaria, România şi Austria.

Astfel, hotărârea Marilor Puteri de la Postdam, avea drept scop favorizarea Uniunii Sovietice în recuperarea creanţelor ei faţă de Germania.

Trecerea în patrimoniul sovietic a bunurilor germane din România s-a realizat în baza art. 26 al Tratatului de pace încheiat la Paris, în 10 febr. 1947, între România şi Puterile Aliate şi Asociate.

Articolul prevedea că România recunoaşte că Uniunea Sovietică are dreptul la toate averile germane din România care au fost transferate Uniunii Sovietice de către Consiliul de Control pentru Germania şi se obligă să ia toate măsurile necesare pentru a înlesni asemenea transferuri.

Totodată, art. 28, alin. 4, reglementa situaţia bunurilor româneşti din Germania, obligând România să renunţe în numele său şi în numele cetăţenilor săi la orice pretenţiuni împotriva Germaniei şi a societăţilor germane pendinte la 8 mai 1945, cu excepţia pretenţiunilor rezultate din contracte şi alte obligaţiuni anterioare datei de 1 septembrie 1939.

Ca urmare a acestor reglementări, transferul bunurilor germane către URSS a avut ca efect creşterea numărului sovromurilor.

Nedefinirea termenului pentru care averea germană externă avea să fie exploatată de partea sovietică accentuează şi mai mult ideea că dincolo de înţelegerile celor două părţi, ţările gazdă ale activelor externe germane trebuiau să fie „stoarse” până la epuizare, pentru a plăti un tribut pe care, oficial, nu şi-l asumau.

Concret, povara României, conform Tratatului de pace încheiat la Paris, în 1947, era reprezentată de 300 milioane dolari reprezentând despăgubiri de război asumate în nume propriu şi atât cât se putea recupera din cele 2 miliarde dolari pe care Germania le datora Uniunii Sovietice conform înţelegerilor.

Dacă cele 300 milioane de dolari reprezentau (aşa cum am mai menţionat), la nivelul anilor ’40, peste 55% din venitul naţional al României, exploatarea activelor germane externe situate pe teritoriul României a diminuat considerabil măsura în care economia românească urma să fie exploatată în interes national.

Concret, vedem că a fost pus în aplicare un exemplu istoric (inedit la acea vreme), de a despăgubi o ţară pe seama activelor altei ţări aflate într-o ţară terţă.

Mai mult, deoarece acele active nu se prezentau sub forma depunerilor în bănci (precum în cazul Elveţiei), lichidarea despăgubirilor de război a presupus instrumentalizarea întregii economii pentru a răspunde exigenţei despăgubirii în scurt timp (avându-se în vedere atât posibilităţile de a genera capital, cât şi posibilităţile de a genera bunuri prin a căror contravaloare să se asigure plata despăgubirilor).

Astfel, capitalul german a constituit, în noile societăţi mixte înfiinţate, un aşa zis aport sovietic.

Conferinţa de la Potsdam n-a fost, în cazul despăgubirilor, o formă de reglementare alternativă a unei succesiuni de acţionari, ci o formă de protejare a Germaniei, exploatând resurse străine, precum minereuri, petrol, dar mai ales forţă de muncă.

Noul context creat ne permite, fără nicio reţinere, să apreciem că România a devenit, de drept, o exploatare colonială; paradoxul este şi mai evidenţiat prin aceea că, deşi României i s-a recunoscut independenţa politică, ea a rămas subjugată economic (exploatată fiind în interesul Germaniei).

Un alt aspect care frapează şi adâncea nedreptatea care i s-a făcut României, este acela privind poziţia Austriei în toată această „înţelegere” de lichidare pretenţiilor ce îşi au izvorul în achitarea despăgubirilor aferente războiului.

Austria, spre deosebire de toate celelalte state învinse în primul război mondial, n-a urmărit contestarea tratatului de pace şi revenirea la situaţia anterioară.

Problema unirii cu Germania a rămas pe agenda politică internă austriacă, până în anul 1938, când Austria a fost anexată de Germania nazistă.

Astfel, în contextul înţelegerilor privind achitarea despăgubirilor de război, capitalul austriac a fost considerat tot capital german.

În aceeaşi manieră, au fost văzute lucrurile şi de către Stalin la Conferinţa de la Potsdam; aceasta deoarece, după al doilea război mondial, Austria a fost recunoscută din nou ca stat independent, cu suveranitate deplină, abia în anul 1955.

Odata cu desfiinţarea ultimului sovrom in 1956 , cuplată cu retragerea armatei sovietice de pe teritoriul Romaniei doi ani mai tarziu, se marca indepartarea de controlul exercitat de Moscova asupra afacerilor interne ale statului roman si sfarsitul ocupatiei sovietice.

Cu toate acestea, putem să apreciem că desi România a scăpat oficial  de nazism în anul 1945,  dacă privim prin prisma relaţiilor româno-sovietice (ca o consecinţă a înţelegerilor germano-sovietice) si luam în calcul maniera în care s-a realizat răscumpărarea capitalului rus  ca urmare a naţionalizărilor, putem afirma că România „a plătit” în numele înţelegerilor germano-sovietice, până în anul 1975.

Surse:

– jurnalul.ro
– Radu Golban, politolog şi jurist, doctor în ştiinţe economice
– Mihaela-Brânduşa Tudose, conferenţiar universitar, doctor în ştiinţe economice

– Laurentiu Dologa/ Ziare.com

https://www.art-emis.ro/istorie/istoria-sovrom-urilor-si-jefuirea-romaniei-in-zilele-noastre

– Onisifor Ghibu, Chemare la Judecata Istoriei, Vol. I, Ed. Albatros, Bucureşti, 1992, pp. 102-103.

– N. N. Constantinescu, Istoria economică a României, vol. 2, Editura Economică, Bucureşti, 1998.

– Florian Banu, Asalt asupra economiei României, Ed. Nemira, Bucureşti, 2004 

– George Nanu, In spatele cortinei de fier. România sub ocupaţie rusească, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2011,  

– Ion Calafeteanu, Spolierea României la Tratatul de Pace de la Paris, în www.Historia.ro – 1 martie 2014.

27/05/2016 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: