Dedesubturile emiterii legitimaţiilor de maghiar și secui

Dupa destramarea imperiului austro-ungar, la sfirsitul primului razboi mondial, o treime din etnicii maghiari din Europa centrala au fost separati de patria-mama, se arăta intr-un articol publicat în revista americana Time.

Sub titlul ”Imperiul contraatacă”, articolul se dorea o expunere neutra a situatiilor conflictuale suscitate de faptul ca guvernul de la Budapesta a adoptat controversata lege a statutului, care confera celor 3,5 milioane de etnici maghiari din țările vecine Ungariei drepturi generoase.

Vecinii Ungariei acuză

Legea statutului votată la Budapesta a atras protestele oficialitatilor din unele state vecine Ungariei, care au argumentat că legitimatia de maghiar incalcă suveranitatea statală si este discriminatorie față de populatia non-maghiara.

Harta: Zonele cu populație maghiară în  țările vecine Slovacia, Ucraina, România și Serbia.

Ungur şi „maghiar”. Dedesubturile unei legitimaţii.

O întreagă „elită” publicitică, prea grăbită şi prea puţin instruită sau doar „interesată”, considerând că aplombul poate înlocui cultura, pune semnul egalităţii între „nemţi” şi „germani”, „români” şi „vlahi”, ceea ce dumneavoastră, domnule Mircea Dogaru, consideraţi că este corect, dar şi între „unguri” şi „maghiari”, echivalenţă pe care aţi conestat-o în repetate ocazii; (Bătălia pentru România, Dr. Mircea Dogaru în dialog cu jurnalistul Septimiu Roman) – http://istorie-adevarata.blogspot.com.)

Cine ar fi, aşadar, după opinia dvs. „maghiari” şi de ce nu sunt totuna cu „ungurii”?

Mircea Dogaru: În accepţiunea etnică a cuvântului, „ungurii” nu sunt „maghiari”, tot aşa cum „românii” nu sunt „traci” (decât pentru unele minţi bonlave ori pentru agenţii de influenţă pro-Est) sau „francezii” nu sunt „galli”. Iar în accepţiunea politică de după „dualism” (1867)a cuvintelor, dacă toţi „ungurii” sunt „maghiari”, nu toţi „maghiarii” sunt, etnic, unguri, tot aşa cum „ruşii” erau „sovietici” dar nu toţi „sovieticii” erau, etnic, „ruşi”.
Se ştie că, în tendinţa de deznaţionalizare prin rusificare a popoarelor cotropite, bolşevicii au vorbit iniţial despre „popoarele sovietice”, sfârşind prin a afirma existenţa „poporului sovietic” şi a „naţiunii sovietice”.

La fel stau lucrurile şi cu termenul de „maghiar”, inteligent reintrodus în circulaţie, după 1867, în cadrul programului de stat de deznaţionalizare a slavilor, românilor, germanilor şi celorlalte etnii din cuprinsul Ungariei dualiste. Dar … să nu anticipăm!
Ca toate (fără excepţie) popoarele moderne europene, inclusiv poporul român şi ungurii sunt rezultanta unui proces de etnogeneză, un proces, în ceea ce-i priveşte, extrem de complex. Cei care au venit din Asia au fost „maghiarii finici” sau „copii pământului”, cum ar suna, în traducere, numele lor.

Dar între cei care s-au stabilit în Europa Centrală, maghiare erau, după Simon de Keza, „108 neamuri (familii patriarhale – n.n.) nu mai multe. Ceilalţi erau, potrivit cronicarului cu dublă ascendenţă spaniolă, proclamat ieri „hungarus„, astăzi „maghiar” de arhitecţii celei mai mari minciuni din istorie, „străini sau provenind din robi”.

Majoritatea valului de migraţie eterogen condus de Almus, apoi de Arpad, era formată din populaţii türcice, kazari (kabari)bulgari, bascurzi (de unde pejorativul „bozgor”) pecenegi alăturaţi la Kiev etc., grupaţi de autorii gestelor ungureşti sub numele generic de „cumani” deoarece, la 2-3 sute de ani după evenimente, „cumanii” erau türcici contemporanii lor şi care, în creuzetul pannonic, au participat masiv, la rândul lor, în veacurile XII-XIII la procesul etnogenetic ungar.

Tot după plecarea de la Kiev spre Vest, valului lui Almus i s-au alăturat numeroşi slavi şi, luaţi la remorcă, pe post de robi, „români” („volohi”, „voloki”, „voloci” pentru slavii nordici, de unde desemnările ungureşti „olah” şi „olahok”). Au urmat, la trecerea munţilor, luptele cu „volohii (românii) şi slovianii” din Carpaţii Păduroşi, după „Nestor”, lupte care au costat viaţa ducelui Almus, căruia-i succede fiul său, Arpad, şi stabilirea, cu mare efort, sau „muncă” într-o regiune românească, în care au ridicat, numindu-l după cuvântul „muncă” din „limba locului” un castru-Munkaci. În jurul lui, nota Simon de Kéza, dar tot „dincolo de codru” (erdö-elu), adică de marile păduri carpatice, au mai înălţat 6 castre.

De la aceste 7 castre ale Ungariei primare a pornit, voit, „confuzia”, dictată de raţiuni politice revizioniste a multor istorici unguri, cu viitoarea Transilvanie, numită aşa, „Septemcastra” (şapte castre), trei secole mai târziu, de viitorii colonişti saşi. În realitate, maghiarii, tücicii şi ceilalţi sub comanda lui Almus apoi Arpad, s-au aşezat în jurul Munkaci-ului (rom. Mucaceu) într-o regiune tot românească, astăzi, prin voinţă germano-rusă, numită „Ucraina subcarpatică„. Ţinând de Ţara Ungului, de pe râul Ung, locuitorii săi se numeau „unguari” (româneşte „Ungureni” de la „Unguar” sau „Ungheni”, de la „Ung„, după „Unghiul” pe care-l face acolo, între înălţimi, prelungirea pustei) ambele nume fiind adjudecate de noii veniţi („Ungaria” şi „ungur„).

Aceasta a devenit pentru asiaticii de sub comanda lui Arpad, în anul 896, noua patrie europeană, „Ungaria” iniţială şi aici începe procesul etnogenetic ungar, punctat de dobândirea (potrivit tuturor autorilor de geste), de către cuceritorii finici, türcici şi slavo-românii supuşi de Arpad (vezi căpetenia „Urs„) a unui nou nume, comun, acela de „unguar” sau „ungur„, după cucerirea cetăţii „Ung-ului” sau „Unguar-ului” şi lichidarea conducătorului acesteia, numit româneşte în textul latin al gestelor – „DUCA” (=dux).Împământenirea noilor veniţi s-a produs prin luarea în căsătorie de către Arpad a fiicei (româncă şi creştină) defunctului „DUCA” din Ţara Ungului.
Duce (dux) de „Unguar” (nu „Hunguar„), după ce şi-a consolidat stăpânirea prin numeroase razii în teritoriile nordice, româno-morave, Arpad a coborât cu soldaţii săi, numiţi de acum, generic, „unguari„, abia în anul 903 în teritoriile româneşti dintre Tisa şi Dunărea Mijlocie ale ducelui „Salanus”, de unde a trecut în Pannonia. Atenţie, Pannonia istorică era în drepta Dunării, pentru că, prin extinderea ca noţiune geografică a termenului, s-a făcut o confuzie voită cu teritoriile româneşti din stânga.

Tot aşa cum, în privinţa numelui, pentru a eluda originea românească a numelor de „ungur” şi „Ungaria” (de la cuvântul „unghi„), ocolindu-se episodul „Ung” s-a încercat explicarea numelui dobândit de maghiari şi aliaţii lor prin „onoguduri„ numele unei federaţii de triburi bulgare, deşi nici un izvor de veac IX, nu îi menţionează ca „unguri” ci doar ca „maghiari”. Mai inteligenţi decât falsificatorii contemporani, autorii gestelor au scris „Ung” sau „Unguar” – „Hung” şi „Hunguar” pentru a forţa identificarea maghiarilor finici cu „hunii” turcici, identificare ce le-ar fi consolidat dreptul de stăpânire în „Pannonia” şi nu numai.

Recent, în România, Consiliul Naţional Secuiesc (CNS) acționează pentru introducerea în uz a unei cărți de identitate secuiești, ce ar urma să aibă menționate pe lângă elemente clasice precum numele și domiciliul, și un angajament față de autonomia teritorială a Ținutului (vezi harta).

Comitetul permanent al consiliului a supus în urmă cu câteva zile dezbaterii publice proiectul hotărâre privind introducerea cărții de identitate secuiești, scrie agenția maghiară de presă Hirado.

Potrivit proiectului prezentat de Hirado, cartea de identitate secuiască poate fi obţinută de orice persoană de peste 18 ani care are domiciliul în Ţinutul Secuiesc sau locuieşte în afara acestuia, dar se declară secui şi este de acord cu autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc aşa cum se prevede în Statutul de autonomie elaborat de Consiliul Naţional Secuiesc.

Introducerea cărţii de identitate secuiești a fost iniţiată de Comitetul Permanent al CNS pe motiv că “în orice ţară sau în oricare regiune autonomă a unei ţări, elementul constitutiv cel mai important este populaţia care locuieşte acolo, ai cărei membri acceptă constituţia ţării, respectiv legea fundamentală a regiunii autonome”.

CNS a declarat că limba regiunii este maghiara, a desemnat sărbătorile oficiale ale Ţinutului Secuiesc (Ziua Libertăţii Secuieşti pe 10 martie şi Ziua Autonomiei Ţinutului Secuiesc în ultima duminică din octombrie), a avansat propunerea în urma căreia Marea Adunare a Administraţiilor Locale Secuieşti a declarat “Imnul secuiesc” imnul Ţinutului Secuiesc și a elaborat până acum Statutul de autonomie al Ţinutului Secuiesc, a trasat graniţele administrative externe şi interne ale Ţinutului Secuiesc şi a creat simbolurile acestuia: steagul, stema şi simbolul prescurtat al ţinutului.

Cartea de identitate secuiască poate fi solicitată prin completarea unui formular, care trebuie să conţină numele şi prenumele solicitantului, data şi locul naşterii, domiciliul permanent şi sexul.

Formularul va conţine în mod obligatoriu, în formă pretipărită, angajamentul solicitantului faţă de autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc.

De Ziua autonomiei secuieşti care este marcată în ultima duminică din octombrie printr-o iniţiativă din 2016 a Consiliului naţional secuiesc, liderii Partidului Popular Creştin Democrat (KDNP) din Ungaria, aflat la guvernare alături de Fidesz, precum şi LMP (Politica altfel, liberal-ecologist), din opoziţie, întruniți la Budapesta au declarat că ”Autonomia este o solicitare legitimă a secuilor. Ceea ce solicităm pentru Ţinutul Secuiesc nu este un păcat împotriva lui Dumnezeu, ci o revendicare legitimă națională”.

Ce pot să spună politicienii de la Budapesta și liderii Consiliului Național Secuiesc când vine vorba de recensământul efectuat în perioada 18-27 martie 2002, când doar 532 de persoane au declarat că aparțin minorității secuilor din România ?

Va emite Consiliul Național Secuiesc numai 532 de legitimații de secui?

Publicitate

15 MARTIE 1848, departe de a fi o sărbătoare, înseamnă pentru noi românii, amintirea cruntei perioade de teroare și crime în masă care a urmat anexării Transilvaniei de către Ungaria

’’Libertatea voastră este spânzurătoarea, drepturile voastre de egalitate, înseamnă că popoarele care împart teritoriile cu Ungurii, vor trebui să fie absorbite de elementul maghiar

– Lajos Kossuth –

În fiecare an, celebrarea zilei de 15 Martie de către comunitatea maghiară generează discuţii în spaţiul public din România. Reprezentanţii maghiarilor ţin foarte mult să evoce această zi cu cât mai mult fast, în timp ce o parte dintre politicienii români consideră manifestările legate de această zi o jignire adusă naţiunii române.

Într-adevăr, data de 15 martie 1848 are o conotație puternic negativă in istoria poporului român. Este ziua in care revoluționarii maghiari au lansat programul politic inițiat de Lajos Kossuth, care prevedea anexarea Transilvaniei la Ungaria.

Luptând impotriva românilor conduși de Avram Iancu, care se împotriveau unirii cu Ungaria, guvernul maghiar condus de Lajos Kossuth a ordonat masacrarea a 40.000 de ”valahi” și a distrus 230 de sate românești.

De ce trebuie sa sărbătorim noi Ziua maghiarilor de pretutindeni, când oficialii unguri sustin că pentru ei Ziua de 1 Decembrie – Ziua Nationala a Romaniei este o zi de doliu, iar reprezentanții minoritarilor unguri în Parlamentul României au apărut sfidători în această zi cu brasarde negre?

Deputatul Alianței pentru Unitatea Românilor, Lilian Scripnic, declara recent intr-un comunicat de presă:

”Eu nu instig la ura interetnica, nu instig la conflicte intre popoarele ce convițuiesc in aceasta țară, dar logica mea imi spune că în prezent nu suntem condusi de patrioti, de oameni carora le pasă de soarta acestui neam și de aceasta țară”.

La rândul său, Deputatul  Adrian Moisoiu făcea în ziua de 13 noiembrie 2007 în timpul lucrărilor Şedinţei Camerei Deputaţilor din Parlamentul României o  declaraţie politică intitulată “Străzi şi monumente nedorite”.

“Declaraţia mea politică de astăzi este intitulată “Străzi şi monumente nedorite”. Şi, pentru a mă încadra în cele 3 minute alocate, am să prezint un rezumat, cu rugămintea ca în stenogramă să fie consemnată declaraţia în totalitate. (…)

Stimaţi colegi, doresc să supun atenţiei dumneavoastră o problemă deosebit de importantă, pe care Comisia de istorie a Academiei Române are datoria să o clarifice în cel mai scurt timp.

Dincolo de imaginea romantică, cultivată cu grijă în minţile ungurilor de rând, se pune întrebarea: cine a fost de fapt Kossuth? Răspunsul este: a fost un mare publicist, orator şi patriot exclusiv ungur, care a promovat idealurile generoase ale mişcării revoluţionare de la 1848, numai pentru naţiunea sa.

Maghiarii îl consideră pe Kossuth Lajos drept arhitectul Ungariei moderne.

Acesta, însă, prin modul greşit în care a abordat problema naţională din Transilvania, a dat dovadă pe parcursul revoluţiei burghezo-democratice din 1848-1849, de vădite sentimente antiromâneşti.

Nerecunoaşterea naţiunii române ca independentă şi egală în drepturi cu celelalte naţiuni istorice ale provinciei au situat cele două etnii de bază trăitoare în Transilvania – românii şi maghiarii – pe platforme diametral opuse, ceea ce a declanşat un adevărat genocid etnic împotriva românilor, soldat cu uciderea a peste 40.000 de români, cu distrugerea din temelii, arse sau ruinate a peste 230 de sate şi 300 de biserici, mănăstiri şi schituri.

Dovada majoră a implicării lui Kossuth care, în momentul respectiv, exercita funcţia de preşedinte al proaspătului înfiinţat “Comitet pentru apărarea ţării”, o constituie proclamaţia din 10 octombrie 1848, intitulată “Către poporul valah“, în care, după ce îi invită pe români să revină în termen de 8 zile la ordine şi supunere legală, le atrage atenţia în termeni foarte drastici că s-a dat ordin maghiarilor şi secuilor să se ridice ca o furtună şi să măture gunoiul ingrat care se răscoală şi să şteargă de pe faţa pământului pe cei care nu vor da ascultare mesajului.

“…Altminteri, precum e adevărat că e un Dumnezeu în ceruri şi acesta apără dreptatea, tot aşa se va coborî asprimea pedepsei pe capetele vinovaţilor şi viteaza noastră ostăşime, care a împrăştiat de curând o hoardă de trădători şi tâlhari, va porni împotriva voastră şi atunci vai de oricare turbulent, şi de trei ori vai de toţi instigatorii. Atunci, ar fi mai bine de cumva să nu vă fi născut, deoarece nimeni dintre cei care s-au sculat contra patriei, nu va fi cruţat.

Dar şi până atunci s-a dat ordin maghiarilor şi secuilor să se ridice ca o furtună şi să măture gunoiul ingrat care se răscoală împotriva libertăţii patriei sale şi nu se îngrozeşte a deveni ucigaşul mamei şi fraţilor săi; să se scoale poporul unguresc şi secuiesc şi să şteargă de pe faţa pământului pe fiecare vânzător de patrie care nu voieşte a primi cuvântul cel bun.Cel căruia îi este dragă viaţa şi ţine la averea sa, să ia aminte acest ultim cuvânt care purcede din inimă binevoitoare de bine, altfel va fi pedepsit groaznic.”

Afirmaţiile unor istorici maghiari, conform cărora nu ar fi fost omorâţi decât insurgenţii, adică cei care purtau arme, sau că, în momentul înfăptuirii crimelor împotriva populaţiei civile româneşti, Kossuth Lajos nu se afla pe frontul din Ungaria sau Transilvania şi, prin urmare, habar nu avea de ce se întâmplă prin părţile respective, sunt infirmate de realităţile istorice care atestă că trupele maghiare au acţionat cu buna ştiinţă a lui Kossuth pentru a-i şterge pe români de pe suprafaţa Transilvaniei.

Şovinismul de care a fost orbit Kossuth Lajos a împiedicat orice încercare de împăcare româno-maghiară şi de unire a forţelor revoluţionare împotriva opresorului comun, respectiv Imperiul habsburgic.

Sunt numeroase dovezi care atestă că trupele maghiare au acţionat cu buna-ştiinţă a lui Kossuth pentru a-i şterge pe români de pe suprafaţa pământului Transilvaniei. 

Una dintre acestea este şi circulara semnată la 12 iunie 1849, la Abrud, deci cu numai aproape două luni de zile înaintea dezastrului final, de către colonelul baron Kemeny, adresat “Iancului şi gloatei sale valahe”, în care, cu aroganţă nobiliară acesta clama:

“Valahilor! Zilele voastre sunt numărate! În fruntea formidabilei mele oştiri, fortificată în sute de lupte, vom stârpi, până la ultimul vlăstar, pe toţi rebelii aflători sub arme“.

Kossuth nu a recunoscut nici un drept naţiei române şi de altfel, nici sârbilor, slovacilor şi saşilor, în afara “dreptului” de a se dizolva în naţiunea ungară, de a-şi pierde identitatea naţională:

“Eu niciodată, dar niciodată, sub sfânta coroană maghiară, altă naţiune, sau altă naţiune decât cea maghiară, nu voi recunoaşte. Ştiu că sunt oameni şi rase de oameni, care vorbesc altă limbă, dar mai mult de o naţiune, aici nu este”.

El nu putea să accepte ca sub Sfânta Coroană să existe o altă naţiune decât naţiunea ungară. Cert este că, deşi slovac (în limba slovacă numele lui înseamnă ţap), el s-a considerat după cum a declarat:

“M-am născut ca ungur şi am fost educat ca ungur.”

Elocvente credem că sunt pentru semnificaţia lor aparte, şi cuvintele istoricului de cultură maghiară, Paul Lendvai, trăitor în Austria, inserate în cartea “Ungurii”, apărută în anul 2001:

“… acest revoluţionar vrăjitor, mult prea plin de el, a fost naţionalistul cel mai dement care a existat vreodată. El a pus popoarele nemaghiare să aleagă: ori supunere totală fără existenţă politică ori exterminarea!“

Bilanţul catastrofal al revoluţiei de la 1848 din Transilvania reprezintă cea mai fidelă imagine a terorii dezlănţuite de unguri împotriva elementului românesc care lupta pentru dreptul sacru al libertăţii naţionale.

Referitor la faptul că unii îl consideră pe Lajos Kossuth drept o personalitate mondială care a fost recunoscută de Congresul American şi primită cu mult entuziasm în America, se poate aprecia faptul că America, deşi o mare democraţie, are şi ea paradoxurile ei. 

Dar “tribunalele de sânge”, în funcţiune, au funcţionat în Transilvania, şi nu în Statele Unite …!

În faţa refuzului revoluţionarilor unguri conduşi nemijlocit de Kossuth Lajos, de a recunoaşte drepturi egale şi pentru naţiunea română, Nicolae Bălcescu sublinia cu amărăciune:

“Supremaţia cu democraţia nu se pot asocia. Dacă Ungaria vrea să-şi menţină supremaţia, trebuie să rămână aristocratică şi oprimatoare, adică în alianţă cu împăratul; dacă vrea însă să fie democratică, trebuie să întindă mâna celor nouă milioane de români, care toţi sunt democraţi.”

Iar la rândul său, dorind să se explice, eroul de legendă care este Avram Iancu declara:

“Noi suntem oamenii libertăţii. Pentru asta ne-am revoltat, pentru asta ne-am vărsat şi suntem hotărâţi a ne vărsa sângele până la ultimul român” și referindu-se la aceeaşi problemă,el scria la 15 iunie 1849 comandantului de brigadă ungur Iosif Simonffi:

”Să credeţi, însă, domnilor, că răscularea noastră nu s-a întâmplat prin amăgirea Austriei (după cum dumneavoastră sunteţi informaţi), ci pre noi ne-au răsculat nerecunoaşterea naţionalităţii politice, tiraniile şi barbariile feudaliştilor şi aristocraţilor transilvani maghiari, pe care poporul în astă epocă nu le-a mai putut suferi şi de care inteligenţa s-a scârbit cu totul; am fost siliţi a rădica arme, a le purta în contra aceluia care mai de aproape ne tirăneşte şi se vede a ne apăsa existenţa politică, despre ce vă va certifica istoria imputând crima cui va fi drept.”

Fapt pentru care, Iosif Simonffi recunoştea pe bună dreptate:

“Românii şi maghiarii au neapărată trebuinţă de cea mai strânsă frăţie. Numai astfel îşi vor asigura existenţa. Prin urmare, cine seamănă discordie, ură şi produce vărsare de sânge între aceste două naţiuni surori este trădătorul propriei naţiuni.“

Am ţinut să readuc acestea spre ştiinţă celor care, din ignoranţă, din oportunism, din laşitate sau din calcule politice meschine, se prefac azi că nu recunosc despre ce este vorba, atunci când se pomeneşte de Kossuth Lajos şi faptele sale, care, cu câteva zile înainte ca revoluţia să fie înfrântă, a fost nevoit să fugă la Vidin deghizat în valet al unui conte polonez, cu barba şi mustăţile rase, sub numele de Tamás Udvardi.

Sunt adevăruri care trebuie să le audă bine acele persoane care manipulează pe maghiarii trăitori în această ţară, adepţi ai perioadei horthysto-hungariste şi care doresc să atragă în captivitatea istorică pe cetăţenii români de etnie maghiară, oameni cu un deosebit bun-simţ care doresc să convieţuiască în armonie cu noi, românii.

Sunt precizări care se impun în contextul în care unii maghiari din Târgu-Mureş, sub diferite pretexte, pun tot mai presant problema schimbării denumirii străzii Călăraşilor, cu rezonanţă afectivă şi istorică pentru românii mureşeni, în Kossuth Lajos. Oare în recuzita udemeriştilor nu mai există alte personalităţi, din domeniile ştiinţific şi cultural, bunăoară, care să nu irite populaţia românească şi care formează, astăzi, peste jumătate din patrimoniul demografic al municipiului Târgu-Mureş?

Toate câte au fost spuse, fiindcă este de la sine înţeles că o declaraţie politică este limitată de timp, nu epuizează miile de motive şi surse, care atestă acelaşi lucru: Kossuth Lajos este un personaj controversat, care s-a aflat la originea tuturor acţiunilor sângeroase îndreptate împotriva populaţiei româneşti din Transilvania anilor 1848-1849, motiv pentru care este total neindicat ca populaţiei române să i se aducă permanent aminte de o perioadă istorică neagră, în care a suferit nemeritat.

Iar România este, probabil, singurul stat care, prin Guvernul său, a dispus ridicarea pe soclu, pentru a fi veneraţi, a criminalilor cu sabia în mână de pe care curge sânge românesc nevinovat. Acestora nu avem pentru ce să le ridicăm monumente, să le dăm denumiri de străzi … Numai astfel, în timp, putem spera că se vor putea şterge cicatricele rănilor de atunci…

Înainte de a încheia, doresc să reamintesc vorbele transmise de Nicolae Bălcescu lui Kossuth Lajos: “Libertatea voastră este spânzurătoare, drepturile voastre de egalitate înseamnă că popoarele care împart teritoriile cu ungurii, vor trebui să fie absorbite de elementul maghiar”.”

Sursa: Declarația politică a deputatului Adrian Moisoiu intitulată “Străzi şi monumente nedorite” rostită în Şedinţa Camerei Deputaţilor din Parlamentul României la 13 noiembrie 2007.

Avertismentele din declarația respectivă , ca de altfel multe alte avertismente citite de la tribuna Parlamentului României, au fost ignorate în timpul mandatelor lui Băsescu și ale lui Iohannis…

Mai mult, în acest an, majoritatea constituită în Parlamentul României din UDMR, PNL și USR+ care conduce această țară, a găsit de cuviință să acorde zilei naționale a Ungariei statutul neoficial de sărbătoare și în România.

Coaliția majoritară a decis să suspende pentru ziua de 15 martie 2021, activitatea în plen a celor două Camere ale Parlamentului , având ca motiv ziua națională a Ungariei și conferind acestei zile un caracter semioficial de zi de sărbătoare și odihnă, după ce Parlamentul României decisese în legislatura anterioară 2016-2020, respingerea inițiativei UDMR ca ziua națională a Ungariei să fie declarată legal sărbătoare a comunității maghiare din România.

15 martie, ziua revoluției maghiare, este o zi tragică în istoria națiunii române. Evenimentele declanșate la 15 martie 1848 sunt asociate pentru națiunea noastră cu uciderea de către trupele maghiare a peste 40 de mii de români, devastarea și incendierea a peste 300 de sate românești, arderea completă a 71 de biserici ortodoxe și greco-catolice, jefuirea a 715 de biserici ortodoxe și greco-catolice.

Unul din scopurile revoluției maghiare a fost cuprins în Punctul 12 al programului său revoluționar, care prevedea anexarea Transilvaniei la Ungaria, în pofida faptului că românii, lipsiți despotic de drepturi și libertăți elementare, constituiau majoritatea populației din Transilvania.

Decizia liderilor majorității guvernamentale din Parlamentul României sfidează suferința și jertfa românilor din Transilvania aflată sub ocupația ungară și nesocotește memoria acestor eroi jertfiți pe altarul cauzei naționale.

Această decizie umilește Parlamentul ca for reprezentativ suprem al națiunii noastre și reprezintă un gest provocator îndreptat contra sentimentelor patriotice și a demnității naționale a românilor.

Fantoma Ungariei Mari se agită în Europa

 

 

În timp ce Uniunea Europeană se luptă cu probleme interne și externe,  în Ungaria este în creștere  hidra  șovinismului de mare putere. Noua constituție maghiară permite  Budapestei să intervină în treburile statelor vecine, iar atacurile împotriva țiganilor au început în interiorul țării, scrie publicația rusă http://ttolk.ru/?p=3383

În parlamentul de la Budapesta, conservatorii și naționaliștii au format o majoritate covârșitoare.

Constituția adoptată la inițiativa premierului Viktor Orban  a înspăimântat birocrații și stânga europeană: fiind  pătrunsă de declarații privitoare la rolul creștinismului în Ungaria și fraze patriotice în spiritul anilor 30 privtoare la „națiune”.

În plus , Ungaria se angajează să protejeze etnicii maghiari în afara țării (fiecare al patrulea etnic maghiar trăiește în afara Ungariei). Conform estimărilor, 1,5 milioane de unguri trăiesc în România în Transilvania și Banat, Crișana și Maramureș, peste 300 de mii trăiesc în Voivodina sârbă, de la 50 la 100 de mii în Croația, cel puțin 500-550 mii în Slovacia și aproximativ 200 mii în Ucraina .

 

 

Ungaria distribuie pașapoarte ungurilor care locuiesc în  țările vecine Slovacia, Ucraina, România și Serbia.

Astfel, în viitorul apropiat va exista o masă de oameni pe care Budapesta va trebui să îi protejeze.

Unele publicații ucrainene au prezis deja că Ucraina de Vest va fi prima victimă a șovinismului de mare putere din Ungaria.

Ungaria este văzută ca cel mai important aliat al Germaniei în Europa de Est și, prin urmare, Berlinul  închide ochii la așa zisa „creșterea identității naționale” din Ungaria, care se manifestă în prin organizațiile naționaliste paramilitare de tipul  Gărzii  Maghiare, care este o anexă a partidului Jobbik,

Extremiștii maghiari nu sunt încă pregătiți să se confrunte cu naționaliștii din Ucraina Occidentală, dar se răfuiesc cu țiganii locali, considerați a fi  una dintre cele mai importante probleme ale Ungariei. Țara are între 500 și 650 de mii de țigani, ceea ce constituie 5-6,5% din populație.

Problema este că țiganii practic nu se integrează în societatea locală și ciocnirile dintre maghiari și țigani sunt comune.

 

În multe sate și orașe mici din Ungaria, așa-numitele miliții cetățenești ,  organizează raiduri în cartierele țigănești, nefiind exclusă posibilitatea organizării unor masacre. 

 

 

„În fapt, unitățile noastre de autoapărare ajută poliția să lupte împotriva criminalității țigănești. Noi îi prindem pe făptași și îi predăm secțiilor de poliție”, spune Janos Volner, membru al parlamentului ungar din partea Jobbik. Liberalii recunosc neoficial  că în zonele în care populația roma este densă situația infracțională este foarte proastă .

Cu toate acestea, țiganii sunt departe de a fi principalul dușman al ungurilor. În opinia lor, toate necazurile țării lor se datorează faptului că  Tratatele internaționale au fost  extrem de nedrept cu Ungaria în secolul XX.

De exemplu, Regatul Ungariei (galben) ca parte a Austro-Ungariei a fost destrămat în urma Păcii de la Trianon:

Foto: harta Austro-Ungarie și a Ungariei mari

În Austrio-Ungaria, maghiarii, împreună cu germanii și o parte a  evreilor, erau națiuni privilegiate.

Totul s-a schimbat după prăbușirea imperiului în 1918.

Noile frontiere ale Ungariei au fost neacceptate de  naționaliștii locali care nu au scăpat prilejul de a se   alia ai celui de-al treilea Reich.

Cu sprijinul lui Hitler, în 1938 mari părți din Slovacia, și puțin mai târziu părți din transilvania românească, și Voivodina iugoslavă.

Astăzi mințile maghiarilor sunt dominate de  ideea de a reînvia Ungaria Mare sperând ca dacă va apărea un val de criză, aceste idei pot deveni realitate.

Foto: Harta anexiunilor Ungariei înaintea și în timpul celui de- Al Doilea Război Mondial.