CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ce reprezintă Republica Moldova ?

Ce este Republica Moldova?

 

 

Toți cei care vorbesc despre Republica Moldova ar trebui să înțeleagă o afirmație simplă: distanța dintre Chișinău și primul soldat rus înarmat este de circa 50 km și nu există nici un obstacol pe drum, scrie jurnalistul și istoricul

Toți experții, politicienii și jurnaliștii de la București, Bruxelles și aiurea ar trebui să înțeleagă acest fapt simplu și clar.

Soldații ruși înarmați și aflați în misiune de luptă se găsesc la 50 de km de Chișinău și nimic nu îi poate împiedica să ocupe capitala Republicii Moldova.

Altfel spus, în maxim 60 de minute Chișinăul poate fi ocupat de trupele ruse. Să nu ne facem iluzii că nu ar exista planuri și scenarii pentru așa ceva sau că rușii nu ar îndrăzni să facă asta – ori că s-ar găsi cineva să dea un ordin de rezistență sau că armata Republicii Moldova ar putea rezista.

Rușii nu ocupă Chișinăul nu pentru că nu ar putea, ci pentru că le convine situația existentă.

Iar asta ne duce la răspunsul pentru întrebarea din titlu: Republica Moldova este o mască pentru baza militară rusă de la Nistru.

infografic) Harta Republicii Moldova în cifre! Care sunt cele mai ...

Asta a fost teritoriul dintre Prut și Nistru în ultimii 200 de ani, hinterlandul unui castru ce a găzduit o legiune rusească, un tampon, o zonă de siguranță pentru forța militară de la Nistru cu direcția de acțiune către gurile Dunării.

În 1807 rușii s-au angajat să se retragă din Moldova și Valahia, însă au uitat s-o mai facă: din considerente militare.

Generalii țarului doreau să pună presiune la Dunăre asupra Imperiului Otoman, nu să fie siliți de fiecare dată să traverseze mai multe cursuri de apă.

Într-un mod specific de gândire rusească, imediat după ce au promis că se retrag din țările române au luat decizia să rămână.

Anexarea Basarabiei a fost un act pur militar în 1812: rușii rămâneau la Dunăre și puteau lovi rapid Imperiul Otoman. (Povestea acestei decizii am scris-o aici).

Basarabia țaristă a fost un hinterland agricol pentru trupele ruse staționate aici, bază de aprovizionare și concentrare a trupelor ațintite către Imperiul Otoman.

Oamenii serioși ai epocii au înțeles asta, tocmai din acest motiv după războiul Crimeei a fost retrocedat românilor sudul Basarabiei, din același motiv rușii au luat înapoi sudul Basarabiei în 1878.

Ideea bazei militare permanente de la Nistru nu a fost abandonată nici în perioada când Basarabia a făcut parte din România în interbelic.

Atunci Moscova a creat în 1924 Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (Transnistria de azi).

În documentele publicate de istoricul Gheorghe Cojocaru sovieticii afirmă clar că sarcina RASS Moldovenești este de a fi vârful de lance al re-anexării Basarabiei și sovietizării României, obiectivul fiind dominarea (și sovietizarea) peninsulei Balcanice.

La pachet a venit și inventarea limbii moldovenești, a poporului moldovean separat de cel român și tot restul construcției identitare făcute cu Nagant-ul în ceafă.

Planul a fost respectat: sovietizarea României a fost făcută sub supravegherea agenților pregătiți la Tiraspol în perioada interbelică.

Vedeți la Viktor Suvorov ce concentrare de trupe era în Transnistria și Basarabia înainte de Al Doilea Război Mondial.

În timpul și după dizolvarea Uniunii Sovietice, Moscova a avut un obiectiv simplu în regiune: menținerea cu orice preț a bazei militare de la Nistru.

Iar Republica Moldova este o perdea de fum care acoperă din punct de vedere politic și diplomatic această bază militară.

Poduri de flori, unionism, Elveția Estului, identitate civică, românism, aderare la UE, reforme și progres – toate sunt false dezbateri.

Marea majoritate a politicienilor de la Chișinău sunt paralizați de frica armatei ruse.

Nimic din ceea ce se discută la Chișinău nu are vreo valoare reală și cam tot ce se discută în dezacord cu Moscova rămâne doar la nivel de discuție.

De frica soldaților ruși se păstrează cultul Armatei Roșii, istoriografia de tip sovietic, simbolistica sovietică.

Mesajul e simplu: ”Vedeți? Suntem cuminți, facem ce trebuie, facem ca voi, nu vă supărați!”

Să recapitulăm: Republica Moldova este un teritoriu sub ocupație rusească, unde viața politică este dominată de frica unei eventuale intervenții militare ruse.

Orice discuție sau proiect referitor la Republica Moldova trebuie să pornească de la această realitate. Independența și suveranitatea Republicii Moldova sunt doar niște chestii imaginare, nu există în realitate.

16/05/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Sovietele și războiul lor antiromânesc

 

 

Imagini pentru războiul antiromânesc al sovietelor photos

 

 

 

Războiul antiromânesc al Sovietelor

„Pentru cel puţin o jumătate de secol, comunismul ne-a dat înapoi cu câteva generaţii şi numai un miracol istoric ne va putea readuce pe vechea linie de plutire, ori o îndrăzneală personală fără precedent. Ceea ce s-a întâmplat în realitate a fost o scoatere masivă a spiritului şi a fiinţei româneşti din spaţiul mioritic. Exilul, astfel, devine o denumire a românismului, dinăuntru şi din afara frontierelor vizibile”

Vintilă Horia

Cu toată slăbiciunea politică şi militară a ţării, după ce regimul bolşevic a fost instaurat în România, cea rămasă după jafurile teritoriale, ţara a supravieţuit, ca „aliată” în „lagărul socialist”, dar tratată drept principal duşman al Moscovei.

  Într-adevăr, aceasta va fi de-acum încolo şansa României de a supravieţui tăvălugului bolşevic. Stalin şi urmaşii vor şti asta şi, de aceea, au privit România cu alţi ochi şi cu alte mijloace decât pe celelalte captive în Gulag.

Fireşte, tradiţia ţaristo-bolşevică a continuat să funcţioneze sub masca prieteniei, aceeaşi „prietenie” pe care o clama ţarul Alexandru al II-lea la întâlnirea de la Ungheni cu Mitropolitul Moldovei, Iosif Gheorghian, la 11/23 aprilie 1877.

Demonstraţia o face, cu o impresionantă documentare, Larry L. Watts. Este vorba despre un fenomen pe care nici istoricii români nu l-au luat în seamă decât secvenţial.

Ceea ce impresionează este voinţa nestrămutată a unui colos de a îndeplini „testamentul” lui Engels în privinţa românilor (formulat în 1848, când i-a acuzat că au trădat revoluţia proletară în favoarea celei naţionale!): „[Românii sunt] un popor fără istorie… destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale… [Ei sunt] suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi [vor] rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice. […] Dispariţia [lor] de pe faţa pământului va fi un pas înainte”

Şi asta chiar în condiţiile în care România căzuse pradă tocmai revoluţiei mondiale după Al Doilea Război Mondial. Sau tocmai de aceea! Acum naţia aceasta, „conservatoare” şi „naţionalistă”, trebuia „reeducată” dacă nu exterminată. De aceea, în România comunistă, sovieticii au experimentat opresiuni de care n-au „beneficiat” ţările socialiste „surori”, un capitol aparte din istoria noastră constituindu-l înfiorătorul „experiment Piteşti”, extins în mai toate puşcăriile vremii, despre care deja există o bibliografie bogată (Virgil Ierunca, Paul Goma, Radu Mărculescu, Mihai Buracu, Dimitrie Bejan, Florin Constantin Pavlovici, Petre Pandrea, Lucia Hossu Longin, Ion Gavrilă Ogăraru, Vasile Motrescu, Alina Mureşan, Alice Voinescu, Petru Ursache, Sorin Lavric ş.a.), fenomen constând în înfiorătoarea transformare a victimelor în călăi, arhetipul subuman devenind un anume Eugen Ţurcanu.

Or, culmea, nici înmulţirea artificială a celor o mie de comunişti de la 1944 nu va ajunge să mulţumească Moscova, chiar dacă, în prima etapă, lucrurile păreau să meargă strună în configurarea unui homo sovieticus român.

Mai mult de atât, sub Nicolae Ceauşescu numărul comuniştilor atinsese aproape patru milioane, dar nici aceştia nu erau „curaţi”, comunişti doar cu numele, dovadă că în clipa căderii dictatorului, la 22 decembrie 1989, puţini au fost aceia care nu şi-au ars carnetele de partid, întreaga ţară transformându-se, brusc, în „anticomunistă”, deşi defectele umane produse de regim nu numai că nu vor putea fi eradicate, dar au fost augmentate în febra unui „capitalism” numit de analiştii vremii „sălbatic”, dovadă că nici resurecţia, de faţadă, a formelor creştine nu a reuşit să ne scoată din căderea în semibarbarie, cum o considera Eminescu, dar barbarie de-a dreptul în reprimările comuniste.

Fiindcă asta şi fusese, în bună măsură, comunismul: o cădere în sălbăticie, în barbaria precreştină, dar cu toate vicleşugurile create de o „civilizaţie” modernă şi postmodernă, având resuscitate vechi rădăcini de secole fanariote, turcizate şi ţarizate.

În pofida a tot ceea ce se crede, victoria  Uniunii Sovietice în cel de Al Doilea Război Mondial, mai mare decât a tuturor Aliaţilor, fiind singura care s-a ales cu un imperiu extins până în inima Occidentului, a constituit o mare înfrângere. Paradoxal, desigur. Şi asta fiindcă Stalin a simţit, apăsător, că în timpul vieţii lui, visul măreţ al lui Marx şi Engels, al lui Lenin şi Troţki, nu va putea fi realizat. Poate niciodată! Mai mult de atât, încă Troţki a ştiut că instaurarea comunismului doar în Rusia şi în câteva ţări nu înseamnă nimic, ci doar o posibilă primejdie de moarte pentru comunism, în genere.

Troţki spunea, în octombrie 1917, în cuvântarea la Congresul al II-lea al Sovietelor, că dacă „revoluţia mondială” nu se extinde rapid pe mapamond, totul poate fi pierdut, „vom fi striviţi”: „Ori revoluţia rusă va înălţa vârtejul luptei în Occident, ori capitaliştii tuturor ţărilor ne vor înăbuşi”.

În ciuda aparentului entuziasm stârnit de promisiunile utopiei, Lenin a simţit pe propria-i piele că oamenii fug de comunism ca de dracul.

„De Lenin – spune Victor Suvorov – a fugit toată floarea marii culturi ruse, a ştiinţei şi a societăţii: şahişti geniali şi creatorii primelor elicoptere din lume, generali şi diplomaţi, bancheri şi oameni de afaceri, maeştri de balet cunoscuţi în întreaga lume şi actriţe, scriitori, pictori, sculptori, ingineri, arhitecţi, ofiţeri, jurişti… Chiar şi cei care au ridicat în slăvi proprietatea socială şi au afurisit oraşul diavolului galben şi America vilelor, cei din stirpea lui Gorki şi Maiakovski, şi ei au fugit. Ridicau osanale puterii muncitorilor şi ţăranilor, aflându-se departe de ei”.

Ca şi Troţki, Lenin a admis profetic:

„Existenţa îndelungată a Republicii Sovietelor alături de statele imperialiste este lipsită de sens”. Iar Stalin o ştia prea bine. De aceea a proiectat războiul mondial pentru a crea baza globalizării revoluţiei, prin extindere în toată Europa. Troţki, flecar şi superficial în materie de gândire politică, l-a acuzat pe Stalin că a trădat „revoluţia mondială”. Nici vorbă de aşa ceva: Stalin era pragmatic şi necruţător faţă de cei care dădeau semne de slăbiciune în raport cu ideea mondializării revoluţiei.

Iată de ce a pregătit răbdător Germania lui Hitler pentru a deveni „spărgător de gheaţă”, ajutând-o să ajungă să se înarmeze în pofida tratatelor internaţionale, pentru ca, la rândul său, spre contracarare, să primească tot ajutorul de la Statele Unite.

Cert e că ambiţiile lui Hitler le concurau pe cele ale lui Stalin, încât Pactul din 1939 a fost încălcat, ceea ce a produs Tătucului uluire fără margini în momentul declanşării „războiului-fulger” contra URSS.

S-a creat legenda, de către Stalin (Gabriel Gorodeţki ş.a. încă o susţin), că Moscova nu era pregătită de război, în 1941. Dacă nu era, cum de a agresat România în 1940?

Într-adevăr, nu era pregătită pentru un război de apărare, ci pentru unul ofensiv, după ce puterile occidentale vor fi fost istovite de Hitler. Reamintesc că, la 15 martie 1937, şeful Direcţiei politice a Armatei Roşii, Ian Homarnik, preciza:

„Armata Roşie va considera misiunea bolşevică îndeplinită atunci când vom stăpâni globul pământesc”.

Or, victoria parţială din 1945 împotriva Germaniei şi a Europei nu putea fi considerată de către Stalin decât o catastrofală înfrângere personală, fiindcă ratase planul cuceririi întregii Europe.

Aşa se explică reacţia de neînţeles a lui Stalin de a nu participa la marea paradă a Victoriei, organizată în Piaţa Roşie, la 24 iunie 1945, festivităţile fiind conduse de înlocuitorul său, mareşalul G.K. Jukov. Istoricii au ocultat semnificaţia întâmplării, fiind socotită totuşi ca o enigmă a contextului istoric.

Pentru Stalin, înfrângerea lui Hitler a fost o victorie à la Pyrrhus.

Mai mult decât la orice ţar, propensiunea lui Stalin către grandomanie a atins culmea imaginarului politic expansionist.

În această împrejurare s-a trecut la sovietizarea României, „aliat” căruia i s-a refuzat, ca şi la 1878, cobeligeranţa. Iar motivul principal a fost că România nu putea fi iertată pentru contribuţia la zădărnicirea planului stalinist de realizare a cuceririi întregii Europe prin alianţa ei cu Hitler, în 1941.

Acest greu păcat va fi cauza principală a războiului cu Bucureştiul în următorii cincizeci de ani. Ţara continua să fie percepută ca principalul ghimpe din coasta expansiunii sovietice.

Adversitatea faţă de „conservatorismul naţional” românesc a fost inoculată şi ţărilor „frăţeşti”, cel mai uşor fiind, fără îndoială, cu Ungaria şi Bulgaria, virus intrat şi-n celelalte ţări din Tratatul de la Varşovia, încă de la înfiinţarea din 1955, ca replică la NATO.

Atitudinea ostilă în cadrul Tratatului de la Varşovia era generată de existenţa Basarabiei şi a Bucovinei nordice, în care elementul românesc trebuia eradicat cu program. Nici o altă ţară din pact nu avea, din acest punct de vedere, situaţia României.

 

 

 

 

 

Imagini pentru războiul antiromânesc al sovietelor photos

 

 

 

 

La început, lupta s-a dat între aripa internaţionalistă dominantă a triadei Ana Pauker – Vasile Luca – Teohari Georgescu şi aripa naţională Gheorghiu-Dej – Lucreţiu Pătrăşcanu, la care era raliat şi Petru Groza. Pătrăşcanu, fiind şi cel mai „naţionalist” (de unde şi legenda declaraţiei de la Cluj că înainte de a fi comunist este român), a trebuit să fie lichidat de însuşi Gheorghiu-Dej ca alibi la înduplecarea Moscovei de a i se da întâietate în faţa minoritarilor din partid.

În 1951-1952, bătălia dintre autohtoni şi periferici a fost câştigată, cu abilitate de Gheorghiu-Dej, singurul dintre liderii importanţi fără antecedente bolşevice şi cominterniste.

În acel moment istoric, sovietizarea totală a României era primejdia nr. 1 pentru neamul românesc, primejdie resimţită, din exil, de intelectuali ca Vintilă Horia şi, mai ales, de către geniul lui Mircea Eliade, temere formulată în 1953, în celebra conferinţă-eseu Destinul culturii româneşti:

„Adevărata primejdie începe, însă, pentru întreg neamul românesc, abia după ocuparea teritoriului de către Soviete. Pentru întâia oară în istoria sa, neamul românesc are de a face cu un adversar nu numai excepţional de puternic, dar şi hotărât să întrebuinţeze orice mijloc pentru a ne desfiinţa spiritualiceşte şi culturaliceşte, ca să ne poată, în cele din urmă, asimila.

Primejdia este mortală, căci metodele moderne îngăduie dezrădăcinările şi deplasările de populaţii pe o scară pe care omenirea n-a mai cunoscut-o de la asirieni. Chiar fără masivele deplasări de populaţii, există primejdia unei sterilizări spirituale prin distrugerea sistematică a elitelor şi ruperea legăturilor organice cu tradiţiile culturale autentic naţionale. Neamul românesc, ca şi atâtea alte neamuri subjugate de Soviete, riscă să devină, culturaliceşte, un popor de hibrizi”.

Diagnostic exact, pe care Eminescu însuşi l-ar fi pus de-ar fi trăit în anii ’50, ca să nu mai vorbim de Constantin Stere.

Dar arheul unei naţiuni poate fi agresat, mutilat, deformat, „hibridizat”, cum se îngrijora Eliade (ceea ce s-a şi încercat prin „experimentul Piteşti”, prin fuga elitelor peste graniţă, prin munca forţată la Canalul Dunărea – Marea Neagră, prin execuţii, prin deportări, prin teorii ca aceea a moldovenismului, în Basarabia etc.), însă arheul etnic nu poate fi distrus până când nu dispare ultimul vorbitor de limbă românească, în cazul de faţă.

Iată ceea ce n-au ştiut ruşii, deşi au simţit acest adevăr, care le-a dat coşmaruri, chiar şi în Basarabia, unde au crezut că victoria este definitivă.

Şi acum se cuvine a spune că nu lipsiţi de importanţă, pentru supravieţuirea ideii româneşti în România ameninţată cu bolşevizarea completă, au fost politicienii şi oamenii de cultură care au acceptat „colaboraţionismul” cu invadatorul, ca ultimă redută în calea nimicirii românităţii.

Aceştia apar doar ca odioşi „trădători” în ochii contemporanilor şi ai urmaşilor.

Între aceşti „colaboraţionişti” de elită care, cu îndreptăţire, au fost consideraţi în fel şi chip, ca înjosindu-se moral, spiritual, cu autonimicirea puterilor creatoare, au fost hotărâtori, la vârf, Mihail Sadoveanu, Petru Groza, Emil Bodnăraş, Mihai Ralea, G. Călinescu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu şi alţii. Doar o scurtă zăbavă asupra lui Mihail Sadoveanu, geniul cu atâtea păcate dintre cele mai condamnabile, scoase la iveală, cu asupra de măsură, după 1989.

Iată însă că Jurnalul inedit publicat în anii din urmă, arată elemente surprinzătoare. Puţini ştiu că Sadoveanu a oscilat, în anii cei mai grei din istoria României moderne, între „naţionalismul” Mişcării Legionare şi internaţionalismul comunist, cei mulţi cunoscând doar ultimul membru al ecuaţiei.

Mihail Sadoveanu a avut de ales, în 1944, între a fugi din apropiatul comunism şi a rămâne în el.

O primă intenţie a fost să plece în Elveţia, până va trece primejdia, dar fraţii masoni l-au avertizat că România este deja condamnată a intra în sorbul bolşevic.

A hotărât să rămână, devenind un fervent, cel puţin în aparenţă, „admirator” al Rusiei Sovietice.

Din 1945, începe seria călătoriilor în U.R.S.S., unde este tratat „împărăteşte”.

Pe acest fond al prostituării s-au ivit texte precum Lumina vine de la răsărit, Mitrea Cocor, Nicoară Potcoavă.

 Dar, în 1953, în timpul unei vizite la Moscova, îl întâlneşte pe Emilian Bucov, pe atunci şef al scriitorimii de la Chişinău. Emilian Bucov, încântat de întâlnirea cu Sadoveanu, i s-a plâns, totodată, că la Chişinău se fac demersuri ca limba română să fie numită „limbă moldovenească” şi să se decidă că e vorba de două limbi diferite.

Ziarul Moldova socialistă era port-drapelul propagandei antiromâneşti. Sadoveanu notează în jurnal, la 16 decembrie 1953: „A venit la mine Emilian Bâcov cu care am stat îndelung de vorbă despre frământările de la Chişinău în ce priveşte limba moldovenească despre care unii moldoveni ar vrea s-o diferenţieze de cea românească, pentru nu ştiu ce interese. Încercările de a da drept limbă deosebită moldoveneasca, expresii şi cuvinte rostite provincial, e lipsită de seriozitate” .

Sadoveanu a stat de vorbă cu lingvişti eminenţi de la Moscova în speranţa că va stopa abuzurile contra limbii române.

Aceştia i-au dat dreptate asupra identităţii adevărate a limbii „moldoveneşti” şi i-au promis că vor interveni în capitala R.S.S. Moldoveneşti şi în forurile politice de la Moscova. Numai că nu academicienii oneşti hotărau politica lingvistică în URSS, cu atât mai puţin în Basarabia.

Soarta limbii române la Chişinău va deveni cauza centrală a supravieţuirii românismului în această provincie, de unde s-a şi născut un fenomen unic în fostele republici sovietice: poeţii au rezistat şi scriind, într-un număr impresionant, poeme despre limba maternă.

Iată ce observa, la sfârşitul anilor ’80, poetul Victor Teleucă, chiar într-un text prin care avertiza privitor la dispariţia limbii române în Basarabia, intitulat Car frumos cu patru boi:

„Sunt convins că nicăieri în lume nu s-au scris atâtea poezii despre limbă ca la noi în Basarabia. E clar de ce. Starea critică a limbii. Printr-o lege odioasă era sortită pieirii pentru a fi înlocuită cu alta. Într-un fel sau altul, poeţii noştri au câte una, două, trei şi mai multe poezii la această temă”.

Era perioada celei mai înverşunate sovietizări şi în România. Serviciile secrete americane consemnau că Moscova a instituit în România „cel mai brutal şi mai exploatator regim de ocupaţie”, menit să distrugă complet identitatea statului român independent”. Un raport CIA din 1949 deja preciza că „e de aşteptat ca tendinţa spre dominaţie sovietică completă în România să continue”, încât ţara se apropia „din ce în ce mai mult de încorporarea în URSS”, ceea ce era chiar scopul final al Moscovei, în perspectiva căruia alogenii deveniseră conducătorii majoritari ai statului.

Vasile Luca fusese combatant în Armata Roşie maghiară, luptând împotriva României, în 1919. În iunie 1940, era viceprimar la Cernăuţi, postură în care a organizat direct deportarea a 30 000 de cetăţeni români, fireşte, „duşmani de clasă”, plus numeroase „execuţii într-un pogrom”, „rivalizând cu ceea ce trupele lui Horthy implementaseră în nordul Transilvaniei”.

Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Alexandru Moghioroş, Ghizela Vass (basarabeancă măritată cu ilegalistul Ladislau Vass) formau „chinta regală” a aripilor „basarabeană”, „transilvăneană” şi „română” din vechiul regat menită să construiască o nouă „identitate” României. Gheorghiu-Dej căzuse în dizgraţia lui Stalin, în 1948, deoarece intervenise în favoarea unei concilieri cu Iosif Broz Tito. Demersul fusese pus la cale chiar de Ana şi de Luca spre a-l înlătura pe Gheorghiu-Dej. Lavrenti Beria vehicula ideea că Gheorghiu-Dej este „titoist”.

Stalin îl va umili silindu-l pe Gheorghiu-Dej să conducă chiar el campania împotriva lui Tito, anunţată la o întrunire a Comninformului, la Bucureşti.În 1949, se produce însă „rebeliunea Gheorghiu-Dej – Emil Bodnăraş”, la care se va ralia şi Ion Gheorghe Maurer:

„În mijlocul acestei dominaţii sovietice copleşitoare, Dej şi susţinătorii săi au reuşit să iniţieze o epurare a elitelor dependente de sovietici şi o «românizare» parţială a conducerii”, totul făcut cu diplomaţie, asimilându-le cu epurările iniţiate de Beria împotriva veteranilor Războiului Civil din Spania, „evitându-se tonurile antisovietice, antisemite şi antimaghiare”.

Surpriza e că, spre deosebire de Beria, Gheorghiu-Dej atrage de partea aripii naţionale tocmai pe veteranii aceluiaşi război, între fruntaşi aflându-se Petre Borilă şi Valter Roman, dar şi aripa ucraineano-basarabeană evreiască.

În context, figura enigmatică este Emil Bodnăraş, fost locotenent „dezertor” din armata regală română la 1933, fugit în Ucraina la vârsta de 27 de ani.

Cercetările actuale atestă că această dezertare a fost acoperirea unei misiuni de spionaj militar. Aşa s-ar explica de ce, mai târziu, el va acorda protecţie prinţesei Ileana, sora regelui Mihai.

Bodnăraş era, în 1949, şef specialist al armatei, bine pregătit, cu avantajul de a fi considerat fidel Moscovei, cu atât mai mult, cu cât în 1947 îl „denunţase” pe Gheorghiu-Dej, în realitate însă sprijinindu-l între 1947-1952 şi mai târziu.

Cei doi au reuşit să atragă de partea lor şi pe Alexandr Saharovski, făcându-l să creadă că aripa Ana Pauker nu îl ajută pe Gheorghiu-Dej în activitatea de partid prosovietică.

Mirosind înşelăciunea, Stalin a impus, ca măsură de siguranţă, crearea Regiunii Autonome Maghiare.

Cu acest preţ, triada Ana-Luca-Georgescu a fost înlăturată, fapt pe care-l va regreta succesorul lui Stalin, Nichita Hruşciov, unul dintre călăii Basarabiei, care a dirijat direct impunerea regimului bolşevic la Chişinău.

 

, https://www.contemporanul.ro/ razboiul-antiromanesc-al-sovietelor 

 

24/01/2020 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: